Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
8 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Incompatibilitate. Tăcerea vinovată a judecătorului cauzei
12.02.2020 | Ion POPA

Ion Popa

Ion Popa

1. Introducere

Așa cum se întâmplă de regulă în publicistica de specialitate juridică, și aceste rânduri au fost generate de o speță reală, care, prin specificitatea sa litigioasă a scos la iveală o sumedenie de aspecte inedite cel puțin discutabile sub aspect constituțional, legal și aplicativ jurisprudențial. Concret este vorba despre incidența în cauză a unor dispoziții privind incompatibilitatea de speță a unui judecător, (ne)invocarea incidentului, (ne)soluționarea acestuia pe fond și în căile de atac și neconcordanța constituțională a unor texte legale aparent foarte clare.

2. Incompatibilitatea procesuală a judecătorului

Cazurile de incompatibilitate procesuală[1] a judecătorilor sunt prevăzute atât de codul de procedură civilă, cât și de cel de procedură penală. Pentru că speța de la care am pornit analiza de față este de natură penală[2], ne vom rezuma la a face referire doar la normele procedural penale, cu mențiunea că, în marea lor majoritate, considerentele sunt aplicabile ambelor domenii de drept procesual.

Cazurile de incompatibilitate în materie procesual penală sunt prevăzute de art. 64 c.p.p., dintre acestea prezentând relevanță aici cel prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. f c.p.p.: „judecătorul este incompatibil dacă: … există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată”.

Spre deosebire de toate celelalte motive de incompatibilitate prevăzute de art. 64 c.p.p. și care au o determinare exclusiv obiectivă, fie prin relația de rudenie sau calități anterioare ale judecătorului (expert, martor, tutore, avocat, reprezentant, etc.) și care vădit nu pot fi contestate, ci doar invocate formal pentru a-și produce efectul de retragere a judecătorului de la judecata speței, motivul de incompatibilitate prevăzut la lit. f, are o dublă natură subiectivă, pe de o parte subiectivismul invocării motivului de către cel vizat(judecătorul), sau de către părțile dosarului, iar pe de altă parte subiectivismul celui ce judecă incidentul, respectiv cererea de abținere sau de recuzare și care poate aprecia dacă suspiciunea ridicată este sau nu rezonabilă, aptă sau nu să afecteze imparțialitatea judecătorului. Această precizare nu este întâmplătoare în economia rândurilor de față și vom argumenta în acest sens în cuprinsul textului.

Specificitatea speței analizate constă în aceea că judecătoarea cauzei prestase anumite activități plătite în favoarea uneia dintre părțile procesului, parte căreia i-a și acordat câștig de cauză. A fost chiar sancționată disciplinar definitiv pentru prestația sa nestatutară și toate păreau a fi în regulă.

Nu erau și nu sunt deloc.

Sancțiunea disciplinară a vizat încălcarea de către judecătoare a normelor privind restricționarea activităților extraprofesionale ale unui judecător și care permit acestuia să presteze pe bani, în afara profesiei, doar în învățământul superior juridic. Mai exact, sancțiunea a vizat un comportament nestatutar, sancționabil chiar și în afara speței pe care o judeca judecătoarea și fără nicio legătură/efect/consecințe cu cazul în sine, adică ar fi fost sancționată și dacă judeca orice alt dosar sau chiar și dacă nu ar fi judecat vreun dosar, pentru că, repetăm, culpa sa nu a fost reținută în raport de o cauză anume, ci de încălcarea unei obligații statutare generale impuse tuturor judecătorilor.

De ce este importantă această distincție? Pentru că neregula procesuală a suspiciunii rezonabile de lipsă de imparțialitate prin încasarea unor bani de la una dintre părțile procesului, neregulă care într-un firesc rezonabil ar fi condus la retragerea judecătoarei din dosar, nu a fost defel analizată, deoarece la momentul judecării definitive a cauzei, incidentul nu era cunoscut, pentru a putea fi invocat de către cei eventual interesați, fiind trecut sub tăcere de judecătoare, iar soluția dosarului a rămas aceeași, în pofida sancționării statutare a judecătoarei.

De ce judecătoarea, într-un minim respect față de etica profesională și de norma legală, ori de ce partea plătitoare, într-un minim respect al exercitării cu bună credință a drepturilor procesuale au tăcut și nu au anunțat incidentul la momentul judecării cauzei, nici nu mai contează. Ceea ce contează și vom încerca să deslușim în continuare este că un număr de oameni dintr-un dosar dat au fost judecați de o judecătoare care a primit bani de la una dintre părțile dosarului pe care îl judeca[3] și a ascuns acest aspect la momentul judecății, iar acei oameni nu mai au nicio cale de a invoca măcar suspiciunea lor rezonabilă în legătură cu lipsa de imparțialitate a judecătoarei cauzei lor.

Este acesta un proces echitabil pentru cei condamnați la sume consistente în acel dosar? Clar că nu. Era obligatoriu ca incidentul să fie cunoscut, mai întâi, iar apoi analizat de un complet separat sub forma unei cereri de abținere sau de recuzare? S-ar fi risipit astfel toate îndoielile părților și ar fi fost împlinite toate cerințele Convenției privind dreptul la un proces echitabil și judecător imparțial? Clar că da.

Ce se mai poate face totuși într-o astfel de situație, în cadrul legislativ național existent, în așa fel încât partea care nu a dat bani să poată beneficia măcar de o analiză pe fond a suspiciunii rezonabile că judecătorul cauzei sale a fost lipsit de imparțialitate pentru că a luat bani de la partea adversă și a ascuns acest fapt la data judecății?

Potrivit art. 426 lit.d c.p.p. „împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:… când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate”.

Textul de mai sus, deși aparent dătător de speranțe din perspectiva unei căi reparatorii, prezintă o mulțime de neclarități și piedici:

– nu specifică dacă este vorba despre incompatibilități existente și cunoscute la momentul judecării definitive, sau și despre incompatibilități existente dar necunoscute la momentul judecării definitive

– nu este clar deloc dacă judecătorul contestației în anulare este învestit să cerceteze și să decidă subiectiv, suplimentar, dacă o anumită situație, cum este cea din speță, întrunește sau nu elementele de incompatibilitate și doar apoi, în funcție de rezultat, să se pronunțe pe fondul contestației sau dacă se pronunță doar în acele cazuri obiective, enunțate mai sus, în care incompatibilitatea este certă și nu poate fi contestată(cazul de rudenie, expert, avocat, tutore, etc.), situații care nu mai necesită judecăți de valoare în calea contestației. În ipoteza în care acceptăm că judecătorul contestației nu va face niciun fel de cercetări prealabile, specifice totuși analizei unei cereri de abținere/recuzare, și va lua act doar de situații de incompatibilitate certe, existente și cunoscute la momentul deciziei definitive contestate, atunci garanția unui proces național echitabil pentru părțile din speța expusă și speranța sancționării de speță a „discreției” culpabile a judecătoarei fondului, s-au spulberat definitiv. De aceea, pentru a evita o atare situație, opinăm că Statul Român, culpabil în speță și pentru prestația neprofesională și neetică a judecătoarei( a numit-o în funcție și o salarizează, nu-i așa?), dar și pentru legiferarea echivocă și lacunară în materie[4], are obligația de a asigura părților prejudiciate o formă de judecată națională reparatorie[5], prin necesare, urgente și imperative modificări, fie la nivelul căilor extraordinare de atac, fie prin inedite și neuzuale acțiuni separate de litigiul originar, dar evident în legătură cu acesta[6]. Fără îndoială că astfel de forme inedite de judecată, anterior unei reglementări legale, ar putea fi primite cu reticență de un judecător concret de cauză[7]. Credem totuși că dacă judecătorul național va depăși impactul primar al ineditului speței și o va aborda pe fondul coroborat și principial al aparenței de imparțialitate și al procesului echitabil cuvenit justițiabilului român, se poate discuta despre șansa reinstaurării normalității procesuale.

– ce se întâmplă cu termenul de 30 zile prevăzut de art. 428 alin. 1 teza 2 c.p.p., termen în care trebuie formulată contestația și care curge de la data comunicării deciziei definitive, dată la care, cum am văzut în speță, incidentul de incompatibilitate nu era cunoscut de cei interesați? Și aici, aparent textul este clar, s-a depășit termenul și nu ai formulat contestație, la revedere, cererea este tardivă, chiar dacă tu nu ai cunoscut la acel moment al comunicării niciun motiv pentru a formula contestație? În opinia noastră textul trebuie interpretat nuanțat din perspectiva constituțională a liberului acces la justiție și a egalității în fața legii[8], în sensul ca persoana prejudiciată a unui dosar să se poată adresa liber la justiție în înțeles constituțional, într-un termen dat, calculat însă de la data la care a luat cunoștință că dreptul său la un proces echitabil și la un judecător imparțial a fost încălcat. În ipoteza acțiunii în constatare de mai sus, de exemplu, termenul ar trebui calculat de la data rămânerii definitive a acțiunii în constatare privind starea de incompatibilitate a judecătoarei tăcute.

3. Conflictul de interese și incompatibilitățile prevăzute de Legea nr. 161/2003[9]

Am evocat actul normativ de mai sus pentru a analiza dacă acesta poate oferi în speța de față o soluție impasului procedural generat de tăcerea vinovată a unui judecător de a semnala starea sa de posibilă incompatibilitate în soluționarea unui dosar dat, la momentul judecării acestuia.

Am constatat că nu.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 161/2003 „prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative”.

La o primă evaluare am putea aprecia că simplul fapt al încasării unor bani de către judecătoarea cauzei de la una dintre părțile cauzei soluționate de aceasta ar putea fi apreciată drept interes personal de natură patrimonială și implicit calificat drept conflict de interese. Nu este chiar atât de simplu.

Pe de o parte, dacă am raționa astfel, am include aici și pe toți magistrații care desfășoară activități didactice la diverse unități de învățământ superior juridic, primesc lunar bani de la acestea, dar nu au o problemă să judece cauze în care decanii sau membrii consiliilor de conducere ai acelor așezăminte didactice, figurează ca apărători avocați ai unor părți ale cauzei judecate de judecătorul-cadru didactic[10].

Pe de altă parte, în enumerarea categoriilor vizate de conflictul de interese în actul normativ invocat, nu au fost incluși expres și magistrații, ceea ce lasă loc unor interpretări speculative, în sensul că aceștia nu ar fi subiecte active ale unui conflict de interese, deși completează anual declarații în acest sens.

Este adevărat că magistrații sunt prevăzuți expres în Legea nr. 161/2003, dar numai în secțiunea privind incompatibilitățile, unde se menționează la fel de expres și că dispozițiile acestei legi speciale se completează cu cele ale codurilor procedurale[11], atât în privința incompatibilităților, cât și din perspectiva abținerii și recuzării. Problema majoră din punctul de vedere al dilemei speței de față este că încălcarea acestor interdicții ale legii speciale nu se sancționează, conform art. 108 alin. 1 lit. a și b din lege, decât cu o sancțiune disciplinară aplicată doar judecătorului vinovat in personam(suspendare sau excludere din funcție), lucru benefic, dar fără efect asupra soluției pronunțate în cauză de cel vinovat.

Și iată cum și din perspectiva acestui act normativ special care și-a propus să asigure „integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public” în exercitarea unei funcții de demnitate publică, justițiabilul judecat de un judecător care a luat bani de la una dintre părțile în litigiu și suspicionat pe bună dreptate rezonabil de o vădită aparentă lipsă de imparțialitate rămâne, procedural, neputincios în pretenția lui la un proces echitabil și la un judecător național aparent imparțial[12].

4. Incidența legii penale

În demersul consecvent de a identifica posibile căi de reparație națională a faptului culpabil al judecătorului fondului de a ascunde la momentul judecății cauzei o vădită(sau chiar mai puțin vădită) incompatibilitate a sa, am cercetat și posibilitatea reparației pe calea revizuirii, în două situații: primo, prin dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. a c.p.p. potrivit cărora „revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când : s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză” și secundo, prin dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. d c.p.p. potrivit cărora „… un membru al completului de judecată, … a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză”

Vom constata că niciuna dintre cele două ipoteze de lucru nu este incidentă.

Pentru prima dintre acestea, privitoare la temeinicie, nu se poate susține probatoriu că soluția pronunțată ulterior admiterii eventuale a unei cereri de recuzare ar fi fost alta decât cea pronunțată de judecătorul incompatibil și nici nu se poate susține teza netemeiniciei soluției pe un argument de nelegalitate, acela al incompatibilității judecătorului, care, chiar incompatibil fiind este foarte posibil să fi pronunțat totuși o hotărâre temeinică.

În cea de a doua ipoteză, nu se poate reține o acuzație împotriva judecătorului de a fi săvârșit o infracțiune, pentru că trăim într-o lume reală totuși și nu putem, juriști fiind, oricât de subiectivi, să considerăm că un judecător care nu a apreciat corect asupra stării sale de posibilă incompatibilitate, pe care nu a făcut-o publică la momentul judecății cauzei, ar fi săvârșit o infracțiune[13].

Reiese din cele de mai sus că nici din această perspectivă penală, prejudiciul suferit de una dintre părțile procesului căreia i s-a ascuns un foarte probabil caz de incompatibilitate a judecătorului cauzei sale, nu poate fi reparat pe căi naționale în vigoare.

5. Concluzii

În sinteza tuturor celor de mai sus, reținem că un judecător, din interes, naivitate ori superficialitate, ipoteze la fel de periculoase, omite să informeze, la momentul judecății unei cauze pe care o administrează, despre existența unei situații de posibilă incompatibilitate care l-ar putea exclude de la judecata acelei cauze. Situația este descoperită ulterior soluționării cauzei, iar părțile nemulțumite de soluția pronunțată de respectivul judecător vor, justificat de altfel în temeiul unei suspiciuni rezonabile de lipsă de imparțialitate a judecătorului cauzei lor, să conteste soluția pe motiv că nu au beneficiat de un judecător imparțial și implicit de un proces echitabil. Constată părțile, în acest punct, că nu au un cadru legal național care să le permită nu neapărat admiterea cererii lor de înlăturare a judecătorului, dar nici măcar soluționarea pe fond a unei atari cereri.

În acest context nu credem că este necesar să mai argumentăm cât de necesare și urgente[14] sunt modificările legislative în materia analizată aici, cu atât mai mult cu cât situații de natura celei de mai sus au existat[15] și vor mai exista, fără a reține neapărat o intenție a judecătorului de a trișa, ci de a accepta că există situații pe care nu doar judecătorul[16], din diverse motive de apreciere subiectivă, să le considere nerelevante în raport de imparțialitatea sa (amintim din nou calitatea de cadru didactic, dar și, exemplificativ, cea de vecinătate, trecută sau prezentă, colegialitate anterioară, asociere juridică anterioară, beneficiul unui credit/împrumut preferențial[17], etc.), situații pe care însă părțile procesului să le considere determinante în economia cauzei și generatoare de suspiciuni rezonabile cu privire la imparțialitatea judecătorului, ipoteză expres reglementată, cum arătam, de dispozițiile art. 64 alin. 1 lit. f c.p.p.

Iată de ce ipoteza în care judecătorul a omis, din orice motiv, să informeze chiar el, la timpul judecății, o situație echivocă a aparenței sale de imparțialitate, trebuie legiferată distinct și rapid în sensul corijării sale procesuale din perspectiva asigurării reale a unui proces echitabil. De ce imperativul unei atari modificări prezintă urgență? De ce este nevoie de o la fel de urgentă reglementare specifică în baza căreia chiar și la 1, 2 sau 10 ani de la data judecării definitive a unei cauze trebuie să prevaleze nu o iluzorie și aparentă stabilitate judiciară, ci un real echitabil proces și dreptul unei părți la un judecător imparțial ? Simplu. Pentru că, principiul unui proces echitabil nu poate fi acceptat doar la nivel de aparență justificativă, iar judecătorul imparțial și percepția asupra imparțialității sale nu trebuie să constituie himere, ci realitate[18].

Până atunci însă, în opinia noastră, această sarcină reparatorie a punerii în discuție a incidentului procesual revine sub forma unei obligații, nu a unui drept[19], judecătorului național, dator să accepte demersuri neuzuale sau cu totul inedite ale părții lipsite de un proces echitabil, tocmai în scopul împlinirii acestuia[20], cu atât mai mult cu cât demersul are la bază tăcerea vinovată a unui alt judecător național.


[1] Am folosit sintagma incompatibilitate procesuală, incident ivit în derularea concretă a unui litigiu, pentru a o deosebi de incompatibilitatea statutară a magistraților, semnificând anumite restricții generale impuse acestora, fără legătură cu derularea unui litigiu concret judecat de un judecător anume.
[2] Nu vom individualiza speța în discuție prin număr, instanță sau nume, aceste aspecte fiind nerelevante în opinia noastră. Evident, pentru cei interesați suplimentar, aceste informații le stau la dispoziție.
[3] A nu se înțelege că sugerăm faptul că primirea banilor ar fi constituit premisele unei infracțiuni de corupție. Banii fuseseră primiți în urma prestării de către judecătoare a unei activități în folosul acelei părți, prin încălcarea restricțiilor prevăzute de legea statutului magistraților, fapt pentru care judecătoarea a și fost sancționată disciplinar.
[4] Din păcate, demersul direct pe calea contestației în anulare, fără o dovadă certă a incompatibilității, constituie o pură loterie, pentru că dacă judecătorul contestației, în lipsa unor norme exprese care să-l oblige, apreciază că nu este și judecător de recuzare și respinge contestația, un al doilea demers de contestare nu mai poate fi formulat, fiind blocat de autoritatea lucrului judecat a primei contestații cu aceleași părți, obiect și cauză, chiar dacă al doilea demers ar fi însoțit și de o hotărâre civilă de constatare a incompatibilității. De aceea, pentru a evita acest risc, credem că o contestație de natura celei de aici ar trebui promovată doar ulterior constatării judecătorești definitive pe cale separată a incompatibilității.
[5] Nu întâmplător am evocat sintagma „judecată națională”, pentru că dacă litigiul ar fi supus atenției Curții Europene, unde judecata se derulează exclusiv prin prisma principiilor ce guvernează procesul echitabil și aparența de imparțialitate a judecătorului, rezultatul este previzibil pozitiv pentru reclamanți și negativ sancționatoriu pentru Statul Român, adică pentru noi, cetățeni ai aceluiași Stat Român.
[6] Amintim aici doar cu titlu exemplificativ ipoteza unei acțiuni în constatare pe cale civilă, prin care să se cerceteze expres și distinct ceea ce ar fi trebuit cercetat la timpul potrivit într-o cerere de abținere/recuzare, acțiune derulată în contradictoriu cu judecătorul vizat de suspiciunea rezonabilă, hotărârea pronunțată urmând să constituie(în cazul admiterii acțiunii) proba certă a incompatibilității cerute de art. 426 lit.d c.p.p. Mai mult decât atât, în opinia noastră un atare tip de acțiune ar putea fi demarat chiar și anterior unor eventuale modificări legislative, pornind de la imperativul asigurării principiale a unui proces echitabil și a dreptului justițiabilului la un judecător imparțial al speței sale. În sprijinul acestei ipoteze de lucru invocăm prin analogie prevederile art. 454 alin. 1 c.p.p. conform cărorasituaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. 1 lit. b – d se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei,,,”, în speța de față fondul cauzei reprezentându-l cererea de recuzare. Cu siguranță mai pot fi gândite și alte căi la fel de inedite sau neuzuale, toate cu un singur scop, acela de reparație judiciară națională a unei lacune de sistem.
[7] Recunoaștem că nu am mai întâlnit în cele câteva decenii de carieră de judecător o astfel de cerere, dar nici o astfel de speță și nici o judecătoare atât de contondent de „discretă”.
[8] În opinia noastră, nu credem că ar putea exista o explicație rezonabilă a faptului că unei părți dintr-un dosar i se blochează dreptul de a formula o cerere de recuzare a judecătorului acelei cauze, sau de ce formularea în general a unei cereri de recuzare ar fi permisă pentru orice justițiabil, dar nu și pentru cei în cauză.
[9] Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 279 din 21 aprilie 2003.
[10] Am mai scris consistent în timp asupra necesității reconsiderării radicale a reglementărilor ce dau posibilitatea unui magistrat să predea pe bani în instituțiile de învățământ superior juridic. Susținem și aici același lucru.
[11] A se vedea art. 105 alin. 3 din Legea nr. 161/2003.
[12] Noțiunea de „aparență de imparțialitate” s-ar putea să creeze confuzii de interpretare. Până în urmă cu circa 10-12 ani, în jurisprudența Curții Europene se discuta doar despre lipsa de imparțialitate a judecătorului. În practica sa reconsiderată, Curtea a apreciat că nu este suficient ca judecătorul să fie imparțial, ci să fie și perceput în acest sens de către ceilalți, asigurând prin comportamentul său în ansamblu, nu doar fondul imparțialității sale, ci și aparența acesteia în raport cu terții.
[13] Posibila teză a săvârșirii unei infracțiuni(luare de mită, de exemplu, sau abuz în serviciu dacă se dovedește intenția de fraudare) nu poate fi total exclusă, dar în atari situații depășim deja zona analizată aici, care se referă strict la ilicitul procesual/procedural și nu la cel penal.
[14] Chestiunea ar fi(fost) lesne de rezolvat printr-o ordonanță de urgență a guvernului. Din considerente care poate or fi fost de înțeles pentru unii, dar care nouă ni se par a fi obtuze, președintele țării, sprijinit de unii politicieni au propus persuasiv și cu argumente fără poporului român votant un referendum prin care problemele de orice natură din justiție să nu mai poată fi legiferate prin ordonanță de urgență. Poporul român a spus da la referendum.
[15] Ne referim aici nu la spețe, ci la atitudini similare ale judecătorilor cauzei, atitudini cum arătam, fie neglijente, fie dolosive, fie superficiale ori naive.
[16] În urmă cu ani, nu chiar foarte mulți, plenul CSM, anterior celui de azi, a considerat că nu este nicio problemă dacă finul de cununie judecător judecă o cauză în care avocat al unei părți era nașul său de cununie. Chiar este real, nu invenție și se petrecea la o mică instanță de prin Gorj.
[17] Am susținut în multe alte rânduri publicate anterior, că astfel de aspecte ar trebui predate/prelucrate distinct auditorilor de justiție în cadrul pregătirii inițiale la I.N.M., dar reluate periodic și în cadrul pregătirii continue a judecătorilor și procurorilor, pentru că realitatea cazuistică ne tot arată cât de necesar este acest tip de pregătire.
[18] Iată de ce apreciem că din aceste perspective este necesară modificarea/completarea art. 426 c.p.p. și a art. 428 c.p.p. în sensul unor prevederi exprese care să dea dreptul părții căreia i s-a ascuns posibila stare de incompatibilitate a judecătorului cauzei sale la momentul judecării acelei cauze, de a putea cere rejudecarea acelei cauze chiar și la 1,2,10 ori 100 ani de la judecarea acelei cauze. În altă ordine de idei, o astfel de reglementare ar avea un efect benefic și asupra judecătorului cauzei care, sub riscul ca hotărârea sa să poată fi desființată chiar și peste o sută de ani, va fi nevoit să anunțe părților procesului orice cauză, oricât de mică și improbabilă ar fi aceasta, de posibilă incompatibilitate a sa în judecarea cauzei.
[19] Considerăm că cercetarea pe fond a unei atari cereri inedite constituie totuși o obligație din două perspective. Prima, pentru că potrivit dispozițiilor imperative ale art. 5 alin. 1-3 c.p.c. „judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Chiar dacă este o normă prevăzută expres doar de codul de procedură civilă, este de necontestat, credem noi, că aplicabilitatea sa la o speță penală nu poate fi pusă la îndoială, în condițiile în care vorbim totuși doar de o cerere de recuzare pentru lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei, nu la o soluționare pe fond a unei cauze penale.
Cea de a doua perspectivă a definirii ca obligație în sarcina judecătorului național de a cerceta pe fond o atare cerere constă în aceea că în caz contrar, cel al respingerii cererii ca fiind inadmisibilă, ar deschide calea directă petentului, cu șanse de succes garantat, către Curtea Europeană și se presupune că un asemenea risc și costurile aferente, care îl vizează inclusiv pe judecătorul vinovat prin efectul răspunderii pentru eroare judiciară prevăzută de art. 96 din Legea 303/2004, ar trebui evitate. Din punctul nostru de vedere sintagma „cerinţele echităţii din art. 5 alin. 1-3 c.p.c. nu constituie doar o coincidență terminologică față de sintagma „echitabil proces” folosită de art. 6 din Convenție.
[20] Așa cum arătam, indicarea acțiunii în constatare a incompatibilității enunțată mai sus, care să suplinească specificul unei cereri de recuzare este una exemplificativă și nu limitativă. De exemplu, ipoteza absolut atipică și nereglementată încă, de formulare a cererii de recuzare ulterior finalizării procesului, ipoteză aproape de neacceptat în prezent pentru că nimeni nu a mai ridicat-o, dar, la situații de excepție va trebui totuși să acceptăm că se impun soluții de excepție.


Av. dr. Ion Popa


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 8 de comentarii cu privire la articolul “Incompatibilitate. Tăcerea vinovată a judecătorului cauzei”

  1. Dar există un remediu.
    Constituţia şi Codul civil prevăd acţiunea în răspundere civilă împotriva statului pentru fapta altuia: delictul civil al magistratului de rea-credinţă.
    Magistratul are imunitate dar statul nu are.
    Remediul procesual pentru judecarea unei cauze de către un judecător incompatibil este rejudecarea.
    Remediul pentru pagubele cauzate de delictul civil al judecătorului este o cauză de acţiune: răspunderea civilă a statului pentru faptele altuia (magistratul).
    Daunele ar fi: cheltuielile procesuale ocazionate de prelungirea procesului.
    – onorariu avocat
    – taxe judiciare
    – alte cheltuieli cu litigiul

    • Nu citati nici un text de lege cu aplicare directa si se vede ca nu cunoasteti jurisprudenta deosebit de restrictiva in materie existenta in Romania. Sau va referiti la remediu iluzoriu? 😀

      • Si care ar fi utilitatea acestui ad hominem?

        • E un fapt. Nu un ad hominem.
          Ad hominem era daca spuneam: se vede ca sunteti destept/prost.
          E fapt cand spun: se vede ca nu cunoasteti jurisprudenta din moment ce faceti o astfel de afirmatie.
          Puteti sa dovediti ca ati cunoaste jurisprudenta si deci sa negati a mea constatare faptica. Dar pentru asta ar trebui sa recunoasteti si faptul ca v-ati aflat in eroare referitor la faptul ca remediul ar fi eficient.
          Ce alegeti?

          • „Ad hominem” este un atac la persoană fără a ataca în niciun fel substanţa opiniei.
            Când spui „se vede că nu cunoşti…” implică faptul că sunt incompetent. Şi deci dacă sunt incompetent atunci tu eşti scutită să dai jurisprudenţa relevantă.
            Apoi, după ce mă defăimezi complet gratuit, fără să te oboseşti să mă contrazici în vreun fel juridic, acum mai şi spui că „incompetenţa” mea este un FAPT, nu un ad hominem.
            Dacă tu crezi că doar insultele sunt „ad hominem” înseamnă că degeaba ai citit erorile logice că nu ai înţeles nimic.
            În al doilea comentariu, te afunzi şi mai tare, adică prezinţi incompetenţa mea ca o AXIOMĂ pe care eu ar trebui pasămite s-o tăgăduiesc.
            Nu am nicio intenţie să-ţi dau ţie acum jurisprudenţă pentru o speţă pe care autorul nici măcar nu a definit-o.
            Autorul nu prezintă niciun element pentru a înţelege despre ce fel de cauză este vorba.
            Şi oricum nu am nimic să-ţi dovedesc ţie personal care abordezi situaţia în mod diletant provincial (asta este o opinie, nu un FAPT – eu ştiu care este diferenţa dintre fapt şi opinie/interpretare).

            Ce ai făcut tu este o exprimare concluzivă, fără niciun temei justificabil.
            Este un lucru netăgăduit că habar nu ai dacă eu cunosc jurisprudenţa sau nu, deoarece nu eşti cititoare de gânduri. În plus absenţa dovezii nu echivalează cu dovada absenţei, dacă înţelegi ce spun.
            Exprimările concluzive reprezintă pecinginea juristului român, care pune tot timpul concluzii fără să arate temeiurile de fapt (FAPTELE) sau temeiul de drept (LEGEA).
            A pune concluzii înseamnă a arăta propria interpretare a faptelor fără a prezenta faptele, fără fundament valabil.
            Tu aici ai prezentat un FAPT ca fiind adevărat (că eu sunt ignorant faţă de jurisprudenţă) fără să ai nicio bază logică să cunoşti nici direct nici indirect acest fapt.
            Este o exprimare de ţaţă juristă care de 10 ani bântuie site-ul ăsta cu scrieri de valoare scăzută (o opinie, nu un fapt – în realitate nu te cunosc, habar nu am de câţi ani hălăduieşti pe aici şi nici măcar dacă eşti consilier juridic sau avocat)…

            • V-aș contrazice temeinic cu privire la aceste afirmații eronate, din păcate nu am timp.
              Puteți să considerați ce doriți, având în vedere că nu sunteți un judecător de care să depindă libertatea unui om ce ar risca să fie afectată de o astfel de gândire eronată.

              Sper numai să învățați ca pe viitor să nu mai faceți afirmații puternice, în contradictoriu cu cele afirmate de un autor, fără să le susțineți cu jurisprudența aferentă.

              Cele bune,

    • Da. Intr-adevar. Acel articol dovedeste faptul ca exista un remediu ce nu e iluzoriu. Adica acel articol – din 2015 – abunda in jurisprudenta in care JUDECATORUL – si nu statul – a platit daune justitiabilului. Domnule Kurtyan, cateodata criticati atat de bine articolele altora, asa ca nu-mi pot explica modul prin care alegeti sa raspundeti de data aceasta.
      Mai astept.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.