Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Procedura desfiinţării unui înscris în cazul clasării
12.02.2020 | Cristinel GHIGHECI, Vlad NEAGOE

Cristinel Ghigheci

Cristinel Ghigheci

Vlad Neagoe

Vlad Neagoe

1. Introducere

De multe ori, acțiunea penală nu-și găsește soluționarea în fața instanței de judecată, ivindu-se diverse impedimente dintre cele prev. art. 16 C.proc.pen., caz în care trebuie găsite remedii procesuale care să satisfacă necesitatea restabilirii legalităţii şi înlăturării unor situaţii prejudiciabile, cum sunt cele privind existenţa unor înscrisuri, care nu reflectă întocmai realitatea obiectivă sau juridică, în sensul că ele conţin ori sunt rezultatul unor nesocotiri ale legii. Între acestea, un loc aparte prin numărul lor îl au cauzele în care prescripția răspunderii penale lipseşte de obiect acțiunea penală, însă nu şi de temei juridic, fapta penală existând în materialitatea sa şi necesitând înlăturarea tuturor urmărilor ei. Astfel de situaţii par să fie din ce în ce mai dese în practică, pe măsură ce timpul trece împlinindu-se prescripţia răspunderii penale în cazuri deosebite, precum restituiri de imobile prin folosire de acte false sau nelegal emise etc., de unde şi imperativul cunoaşterii aprofundate şi aplicării corecte a procedurii de desfiinţare de înscrisuri în caz de clasare a cauzei pe fond.

Dar indiferent de cauzele care au dus la împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale, o astfel de urmare a faptei penale, cum ar fi producerea de efecte juridice prin aceste înscrisuri, nu poate fi lăsată fără rezolvare juridică, situaţie pentru care s-a instituit procedura specială a desființării lor, cu sediul materiei în disp. art. 5491 C.proc.pen.

Deși privită ca instituție juridică aparte, sub aspectul unui ansamblu unitar de reguli juridice special instituite pentru reglementarea unei anumite problematici, procedura desființării înscrisurilor și-a păstrat oarecum conciziunea şi obscuritatea, fiind reglementată printr-un articol unic de lege, introdus abia prin legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală, aspecte ce par să-şi reflecte inerţia în practica judiciară, unde procedura apare aplicată rareori şi rezervat. Pare uneori că întreaga reglementare nu spune mai mult decât însuşi titlul procedurii – desfiinţarea de înscrisuri.

Alături de alți autori[1], considerăm și noi că, în pofida afluenţei de scrieri juridice din ultima vreme, astfel de problematici, deşi purtând un interes practic deosebit, nu și-au găsit suficient ecou în sfera de preocupare a specialiștilor. Ba mai mult, ceea ce ne-a determinat să ne aplecăm și noi asupra subiectului a fost și caracterul oarecum univoc al opiniilor exprimate în cele câteva abordări doctrinare, având în vedere că mai toți doctrinarii au concluzionat, în general, într-un singur sens în chestiuni de esență ale instituției, cum ar fi acelea că procedura nu s-ar aplica decât în cazul infracțiunilor de fals, că ea nu vizează decât desființarea înscrisurilor ca atare privite ca instrumentum probationis, iar nu ca o operație juridică de negotium juris, şi că instituţia desfiinţării de înscrisuri ar ţine exclusiv de latura penală a cauzei, iar nu de latura civilă.[2]

Fără a avea intenția exprimării unui punct de vedere tranșant, nu ne dorim aici decât să privim instituția și dintr-o altă perspectivă, care o face mai practică şi o scoate din „anonimat”, cu noi argumente care să-i releve natura juridică şi să-i desluşească raţiunea, ajutând în viitoarele cazuri ce sigur vor ajunge în justiție.

2. Istoricul măsurii

Astfel, pentru a putea înţelege mai bine natura instituţiei desfiinţării de înscrisuri, este necesară examinarea modului în care a fost aceasta reglementată în legislaţia română modernă. Doar astfel, credem noi, ar putea fi lămurit scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea acestei posibilităţi a instanţei sau a judecătorului de cameră preliminară de a desfiinţa total sau parţial un înscris.

Este important de clarificat chestiunea dacă desfiinţarea de înscrisuri reprezintă o instituţie ce ţine de domeniul răspunderii civile ori una care aparţine domeniului răspunderii penale, pentru că din aceasta decurge o consecinţă practică foarte importantă, anume răspunsul la întrebarea dacă prin această procedură se desfiinţează doar înscrisul privit ca instrumentum probationis, ori se desfiinţează şi operaţiunea în baza căreia s-a întocmit acest înscris, privită ca negotium juris. Dacă desfiinţarea de înscrisuri este considerată o formă a răspunderii civile, atunci desfiinţarea de înscrisuri nu se poate referi decât la înscrisul privit atât ca instrumentum, cât şi ca negotium, pentru că doar în acest mod s-ar asigura o reparare efectivă a prejudiciului produs prin infracţiune, cu repunerea părţii civile în situaţia anterioară existenţei acestuia. Dacă ea ar fi considerată o formă a răspunderii penale, desfiinţarea de înscrisuri nu ar mai fi legată de repararea prejudiciului, ci ar putea avea în vedere doar înscrisul privit ca instrumentum, în scopul exclusiv al înlăturării pericolului reprezentat prin fiinţarea în continuare a înscrisului obiect al procedurii.

În Codul de procedură penală din 1864 nu era reglementată expres instituţia desfiinţării de înscrisuri, dar practica judiciară şi doctrina vremii au subliniat că „atunci când un act se constată pe cale penală a fi fals, primul lucru care poate forma obiectul acţiunei private este acela de a cere suprimarea acestui act, fiindcă restabilirea situaţiunei anterioare e obligatorie când e posibilă, ori desigur că ea e posibilă prin anulare şi deaceia nu poate fi refuzată părţei civile”[3].

Regăsim în acest fragment întreaga filozofie a viitoarei instituţii a desfiinţării de înscrisuri, care avea să fie reglementată în Codul de procedură penală din 1968, elaborat sub coordonarea profesorului Vintilă Dongoroz. Astfel, rezultă de aici concepţia potrivit căreia desfiinţarea de înscrisuri este o formă a acţiunii private, fiind o modalitate de reparare în natură a pagubei produse prin infracţiune, dar şi caracterul obligatoriu al acestei reparări, care a dat mai târziu dispoziţia derogatorie din art. 348 din Codul de procedură din 1968 şi din art. 25 alin. 3 din actualul Cod de procedură penală („Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.”). Explicaţia pentru această derogare de la regulile de drept comun din materie civilă o va expune profesorul Dongoroz în Cursul său de procedură penală din 1939, urmând să revenim asupra ei în cadrul analizei dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1936.

De asemenea, mai rezultă din acest fragment şi un alt aspect, extrem de important, care pare că a fost pierdut din vedere ulterior, anume legătura strânsă între desfiinţarea de înscrisuri şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul că aceasta din urmă era văzută ca o modalitate de realizare a celei dintâi. Tot o modalitate de restabilire a situaţiei anterioare este şi restituirea lucrului. De aici par să-şi găsească originea textele ulterioare din art. 14 şi art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, unde cele trei instituţii au fost reglementate împreună, ca având aceeaşi natură juridică.

Profesorul Vintilă Dongoroz a mai expus această idee – a obligativităţii restituirii lucrurilor chiar în lipsa constituirii de parte civilă a persoanei vătămate – într-o altă lucrare de referinţă apărută în aceeaşi perioadă, în care arată că „Ori legea face o distincţiune foarte firească între restituţiuni cari trebuesc ordonate în orice caz şi între despăgubiri civile care nu pot fi acordate decât dacă partea civilă le va cere. Aşa dar credem că chiar în lipsa părţii civile şi chiar fără ca partea vătămată să se fi constituit parte civilă, instanţele judecătoreşti sunt obligate să osândească pe inculpaţi la restituţiunea lucrurilor dobândite prin infracţiune de la victimă.”[4] Deşi se referă aici la obligaţia instanţei de restituire a lucrurilor dobândite în urma infracţiunii, principiul este identic în cazul restabilirii situaţiei anterioare săvârşii infracţiunii şi desfiinţării unor înscrisuri, deoarece în toate aceste situaţii legiuitorul se preocupă de restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii în modalitatea în care acest lucru este absolut necesar pentru a împiedica orice persoană să profite de pe urma săvârşirii unei infracţiuni.

Practica judiciară a vremii a reţinut că restituirea lucrurilor şi desfiinţarea de înscrisuri reprezintă modalităţi de reparare a pagubei prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, folosind în mod explicit sintagma „desfiinţării sau reformării actului defăimat”. Astfel, într-o cauză soluţionată de Înalta Curte de Casaţie în 1922 se arată că „Dacă reparaţiunea daunei, fie materială fie morală, încercată de partea vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni penale, consistă, de ordine, într-o despăgubire pecuniară, ea însă trebuie să consiste în primul rând în restituirea, când este cu putinţă, adică în repunerea stărei de lucruri anterioare comiterii infracţiunei, căci aceasta constitue reparaţiunea cea mai naturală şi complectă a infracţiunei; de aceia şi art. 36 Cod penal dispune că condamnatul, afară de restituţiune când va avea loc va putea fi asemenea osândit şi la alte desdăunări către partea civilă, când sunt cerute.

În delictul de falsificare de acte, cauza generatrice a prejudiciului încercat de partea civilă fiind însuşi actul declarat fals de instanţele judecătoreşti, şi restabilirea lucrurilor în starea lor anterioară săvârşirei infracţiunei fiind posibilă, repararea directă a prejudiciului cauzat consistă în suprimarea sau reformarea a însuşi actului declarat fals.

Aceasta se învederează şi din dispoziţiunea art. 466 cod proc. penală care prescrie că atunci când acte publice se vor declara false, în tot sau în parte, Curtea sau tribunalul care va fi judecat falsul, va ordona să se îndrepteze acele acte, iar art. 182 proc. civilă adaugă că după terminarea instrucţiunei civile, de nu va fi trebuinţă ca chestiunea să se trimită în penal, judecătorii vor hotărâ asupra adevărului sau falsului actului şi asupra desfiinţării sau reformării actului defăimat.”[5]

Probabil că această practică judiciară a stat la baza reglementării exprese în art. 123 din Codul penal din 1936 a unei instituţii similare desfiinţării de înscrisuri, cu următorul conţinut: Dacă condamnarea atrage după sine nulitatea totală sau parțială a unei obligațiuni juridice încheiate de condamnat, instanța penală declară prin hotărîrea sa ca fără valoare acea obligațiune.”

Aşa cum rezultă din acest text, instituţia nu se referea doar la înscrisurile provenite din săvârşirea unor infracţiuni de fals, ci la orice obligaţii juridice care îşi au sursa în săvârşirea unei infracţiuni.

De asemenea, este de remarcat că instituţia desfiinţării de înscrisuri a fost reglementată în articolul imediat următor celui care reglementează restituirea lucrurilor, ceea ce constituie încă un argument, de natură topografică, în favoarea ideii că legiuitorul le-a văzut ca pe forme similare de restabilire a situaţiei anterioare celei rezultate din săvârşirea infracţiunii. Doctrina precizează în mod explicit că este vorba de restabilirea situaţiei de fapt şi în cazul de la art. 123 din Codul de procedură penală din 1936, arătând că „Declararea ca fără valoare a unei obligaţiuni civile şi restabilirea situaţiei de fapt de către instanţa penală sunt de asemenea măsuri procesuale ale judecătorului penal pentru ocrotirea unor interese civile conexe cu procesul penal sau create de acesta. Ele sunt prevăzute în capitolul despre sechestru penal şi restituire, în art. 123. Conform art. 123 alin. 1, dacă condamnarea penală atrage nulitatea totală sau parţială a unei obligaţiuni juridice încheiate de condamnat, instanţa penală va declara obligatoriu şi în mod expres, prin hotărârea sa, ca fără valoare acea obligaţiune.[6]

După cum se poate lesne observa, legiuitorul de la 1936 foloseşte aici noţiunea de „nulitate”, care nu poate avea în vedere decât un act privit ca negotium juris, deoarece doar acesta putea fi obiect al unei acţiuni civile şi al unei reparări a prejudiciului produs prin infracţiune; de altfel, formularea „lăsarea fără valoare a unei obligaţiuni” nici nu s-ar fi putut referi decât la negotium.

De asemenea, faptul că autorul a analizat „declararea ca fără valoare a unei obligaţii” împreună „restabilirea situaţiei de fapt” denotă că cele două instituţii au fost văzute ca modalităţi concrete şi complementare de ocrotire a intereselor civile ale victimelor infracţiunilor. Dacă pentru a se dispune „restabilirea situaţiei de fapt” era nevoie de „declararea ca fără valoare a unei obligaţii”, instanţa penală era cea care „va declara obligatoriu şi în mod expres, prin hotărârea sa, ca fără valoare acea obligaţiune”.

În acelaşi mod a fost interpretat textul şi de către profesorul Vintilă Dongoroz, care în cursul său din 1939 a arătat că „Instanţele penale fără a fi sesizate cu acţiunea civilă, pot din oficiu să ordone restituirea lucrurilor (art. 92 alin. 1 c.pen. şi art. 103 alin. 2 cod. just. militare) şi anularea actelor (art. 123 şi 597 proc. pen.)”[7]. În aceeaşi lucrare profesorul arată că „Acţiunea civilă are de scop (obiectiv) aplicarea sancţiunilor civile, adică restituirea lucrurilor luate de la persoana dăunată, reparaţiunea daunei cauzată prin infracţiune şi anularea actelor.”[8]

Constatăm, astfel, la ambii autori marcanţi citaţi anterior, aceeaşi idee, în sensul că instanţele penale pot şi din oficiu să dispună „declararea ca fără valoare a unei obligaţiuni civile”, soluţie care va fi preluată ulterior şi în art. 348 din Codul de procedură penală din 1968, şi în art. 25 alin. 3 din actualul Cod de procedură penală.

Explicaţia pe care a adoptat-o profesorul Vintilă Dongoroz pentru această derogare de la principiul oficialităţii, în cazul restituirii lucrurilor şi desfiinţării de înscrisuri a fost aceea că aceste sancţiuni civile interesează şi realizarea justiţiei penale: „S-ar părea că, în toate aceste cazuri, se nesocoteşte regula după care nici un judecător nu se poate pronunţa, dacă nu i se cere (nemo judex sine actore), în realitate însă legea penală a făcut din aceste sancţiuni civile nişte sancţiuni interesând realizarea justiţiei represive (cari aparţin cadrului general de sancţiuni în dreptul penal). Faţă cu acest caracter legea de procedură penală a putut şi ea statornici că în cazurile arătate mai sus acţiunea penalăare ca obiectiv nu numai aplicarea sancţiunilor de drept penal, ci şi a sancţiunilor civile disciplinate de dreptul penal.”[9] După cum se poate observa, nu este contestat caracterul lor de sancţiuni civile (în cazul restituirii lucrurilor nici nu ar fi posibil acest lucru), însă se apreciază că derogarea de la principiul disponibilităţii este justificată de necesitatea unei mai bune realizări a justiţiei penale.

Profesorul Traian Pop a găsit la vremea respectivă o altă explicaţie pentru care restituirea lucrurilor se dispunea şi din oficiu, anume că „scopul legal este repararea daunei materiale sau morale a părţii vătămate şi reintegrarea acesteia în posesiunea lucrurilor care i-au fost luate pe nedrept; şi partea vătămată nu poate înlocui acest scop, pentru a se arăta generos, sau pentru a manifesta o simpatie, sau o aderenţă la un curent social sau politic (prin cadoul despăgubirii), sau pentru alte pretexte, al căror joc nu îl poate face justiţia, fiindcă ar fi nedemn şi periculos”[10]. Profesorul precizează însă, în continuare, că „În afară de despăgubiri şi restituiri, mai poate forma scopul acţiunii civile şi cererea pentru anularea actelor. Instanţa penală poate ordona din oficiu, anularea actelor (art. 103 şi 597 Cpp.)”[11].

În Codul de procedură penală din 1936 era reglementată distinct, într-un capitol dedicat procedurilor speciale, o procedură de denunţare a unui înscris ca fals, pe cale incidentală, adică înscrierea în fals. Aceasta era aplicabilă atât în cadrul cauzelor penale, cât şi în cele civile şi prevedea posibilitatea constatării caracterului fals al unui înscris, chiar dacă nu se pronunţa o condamnare: „Dacă falsul este dovedit, existenţa lui trebue constatată prin hotărâre, chiar dacă nu este cazul a se pronunţa o condamnare (d.e. fiindcă acţiunea penală s-a prescris, sau fiindcă nu se dovedeşte că inculpatul ar fi autorul etc.). Hotărârea care declară un act fals, în totul sau în parte, ordonă desfiinţarea totală sau parţială sau când este cazul restabilirea, reînoirea sau reformarea lui, în sensul stabilit prin hotărâre.”[12]

Putem spune că regăsim aici un „strămoş” al instituţiei desfiinţării de înscrisuri reglementată în prezent în art. 5491 din actualul Cod de procedură penală, deoarece este vorba de o procedură specială prin care se dispune desfiinţarea unor înscrisuri falsificate într-un cadru distinct de cel în care instanţa a fost investită cu soluţionarea unei infracţiuni de fals ori a altei infracţiuni din care a rezultat înscrisul falsificat.

În Codul de procedură penală din 1968 se prevedea în mod explicit în art. 14 alin. 3 lit. a) că modalităţile de reparare a pagubei în natură sunt „prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare”, iar în art. 348 se prevedea că „Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale şi a daunelor morale în cazurile prevăzute în art. 17, iar în celelalte cazuri numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.”

Cum se poate constata, reglementarea nu diferă substanţial de cea din Codul penal din 1936, singura diferenţă în ceea ce priveşte instituţia în discuţie este aceea că legiuitorul a folosit sintagma consacrată în doctrină, aceea de „desfiinţare” a unui înscris, care avea însă tot înţelesul de „declararea fără valoare a unei obligaţiuni civile”.

De menţionat că, având în vedere că a fost desfiinţată instituţia judecătorului de instrucţie, în Codul de procedură penală din 1968 procurorul a preluat atribuţia acestuia referitoare la restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare în cursul urmăririi penale, potrivit art. 169 şi art. 170 din cod.

În ce priveşte desfiinţarea unor înscrisuri în cazul în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată, practica judiciară a fost neunitară, întrucât unele instanțe s-au pronunțat în sensul că, în aceste cazuri, organul judiciar competent să dispună desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat este procurorul care a adoptat soluția de netrimitere în judecată, alte instanțe s-au pronunțat în sensul că instanța penală are competența de a desființa înscrisurile falsificate, iar alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că instanța civilă are competența de a desființa asemenea înscrisuri. Din acest motiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu un recurs în interesul legii pe această temă, a statuat astfel prin Decizia nr. 15/2005: „1. În cauzele în care acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în fața instanței civile acțiunea pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. 2. În celelalte cazuri, aceeași acțiune aparține părților. În urma pronunţării acestei decizii, prin Legea nr. 356/2006 a fost modificat art. 245 C.pr.pen., introducându-se la aliniatul 1 litera c1), care prevedea că prin ordonanţa de netrimitere în judecată se dispune şi asupra „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”.

Este adevărat că în această decizie pronunţată în urma unui recurs în interesul legii instanţa supremă se referă la „înscris falsificat”, dar această menţiune ar putea fi pusă pe seama faptului că în majoritatea cazurilor practice avute în vedere în recursul în interesul legii instituţia desfiinţării de înscrisuri a fost aplicată pentru înscrisuri rezultate din infracţiuni de fals. Textul legal din Codul penal anterior, ca şi textul legal din Codul penal actual, nu prevedea o astfel de limitare a domeniului de aplicare a instituţiei, iar unde legiuitorul nu distinge nu ar trebui să distingă nici interpretul legii.

Pentru că practica judiciară a fost în continuare neunitară cu privire la dreptul procurorului de a sesiza instanţa civilă cu acţiunea privind desfiinţarea unor înscrisuri în toate cazurile în care a dispus o soluţie de netrimitere în judecată (nu doar în cazurile în care era necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 2/2011, pronunţată în urma unui recurs în interesul legii, în sensul următor: „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acțiunea civilă pentru desființarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluție de netrimitere în judecată.”

De remarcat că şi instanţa supremă reţine în ambele decizii pronunţate în interesul legii că natura juridică a instituţiei în discuţie este aceea de „acţiune civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris”. Era unanimă, aşadar, opinia că această acţiune era o formă de răspundere civilă şi că ea avea ca obiect drepturile şi obligaţiile rezultate din înscrisul desfiinţat, privit ca negotium, iar nu înscrisul privit ca instrumentum.

Prin noul Cod de procedură penală au fost aduse unele modificări legislative care au făcut ca natura juridică a instituţiei desfiinţării unor înscrisuri să fie supusă discuţiilor de mai sus. Pe de o parte, desfiinţarea unor înscrisuri este menţionată în art. 25 alin. 3 din Codul de procedură penală, care reglementează „Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal”, care conduce la ideea că legiuitorul a considerat-o, în continuare, o modalitate de reparare a prejudiciului produs prin infracţiune, iar, pe de altă parte, art. 5491 din Codul de procedură penală prevedea iniţial că atunci când dispune o soluţie de netrimitere în judecată procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară în vederea desfiinţării unui înscris.

Textul de la art. 25 alin. 3 din Codul de procedură penală a fost de la început în Codul de procedură penală, integrându-se în tradiţia noastră legislativă anterioară, în timp ce art. 5491 a fost introdus în urma modificărilor aduse codului prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale[13].

3. Natura juridică

Privită de legiuitor ca o procedură specială în caz de netrimitere în judecată (clasare a cauzei pe fond sau a unor soluţii de renunţare la urmărire penală), având sediul legal ca atare în dispoziţiile art. 5491 C.proc.pen., instituția se va aplica ori de câte ori ne vom întâlni cu un impediment de punere în mişcare a acțiunii penale dintre cele prev. de art. 16 C.proc.pen. sau în aplicarea dispoziţiile art. 318 C.proc.pen. privind renunţarea la urmărire penală atunci când lipseşte interesul public în urmărirea faptei.

Stabilirea impedimentului de punere în mișcare a acțiunii penale nu este însă mai puțin importantă, ţinând de reţinerea corectă şi integrală a întregii situaţii de fapt în cauză, procedura specială cerând încă de la început, prin teza finală a art. 5491 alin. 1 C.proc.pen., parcurgerea procedurii iniţiale de plângere contra soluţiei procurorului. În opinia noastră, această cerinţă legală nu este doar un fine de neprimire formal cerut, ci are o consistență juridică aparte, pentru că numai astfel poate fi reţinută situația de fapt pe care se va grefa cererea ulterioară de desfiinţare a înscrisului, în opozabilitate cu persoanele interesate şi sub deplin control jurisdicţional.

Făcând obiectul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, procedura specială de la art. 5491 din Codul de procedură penală a fost analizată de către instanţa noastră de contencios constituţional, ocazie cu care aceasta a apreciat pertinent asupra obiectului şi caracterului ei. Curtea a arătat astfel că „procedura specială reglementată de art. 549din Codul de procedură penală vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri…”, instanţa constituţională subliniind, din perspectivă istorică, comparaţia cu vechiul Cod de procedură penală, în care aceeaşi competenţă era dată instanţei civile, prin disp. art. 245 alin.1 lit. c1) și art. 249 alin. 2 cu raportare la art. 245 alin. 1 lit. c1) din vechiul C.proc.pen., care stabileau faptul că prin ordonanțele de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală se dispune și asupra „sesizării instanței civile competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris”[14]. Or, însăşi instanţa de contencios constituţional prin aceeaşi decizie a considerat că „opțiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competența de a decide cu privire la confiscarea specială sau la desființarea unui înscris, soluție diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituționale atâta timp cât, în cadrul acestei proceduri, există posibilitatea administrării de probe, în ședință publică, în condiții de contradictorialitate și oralitate, cu respectarea garanțiilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare[15]. Cu alte cuvinte, potrivit noului Cod de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară a preluat în competenţă vechea atribuţie dată atunci instanţei civile de a soluţiona sesizarea procurorului cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris, caracterizată ca privind fondul cauzei, ţinând de elemente esenţiale ale raportului de conflict – fapt, persoană şi vinovăţie – de unde se poate trage concluzia că judecătorul de cameră are plenitudine de jurisdicţie în materie precum o instanţă civilă (nepenală), cu respectarea principiilor de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, putând administra orice probă necesară soluţionării cauzei, în rânduirea dată de regulile acelei materii, în vederea garantării dreptului la un proces echitabil tuturor persoanelor interesate în cauză.

Sub aspect probatoriu, sesizarea procurorului cuprinsă în ordonanţa de clasare îşi are izvorul în chiar dosarul cauzei, actele astfel administrate în cursul urmăririi penale constituind fundamentul probatoriu al cererii, motiv pentru care trebuie să atingă un standard de probă care să permită stabilirea situaţiei de fapt sub aspectele de interes faţă de fiecare capăt de cerere, în aşa fel încât judecătorul de cameră preliminară să fie în măsură să aprecieze probatoriul, în opozabilitate cu toate părţile interesate.

Fără a nega caracterul preventiv pe care îl poate primi uneori măsura desfiinţării de înscrisuri (cum este, de exemplu, în cazul înscrisurilor falsificate prin care nu se atestă vreo obligaţie), care sunt efectiv înlăturate din circuitul civil (ceea ce poate face ca măsura să aibă valențe penale), considerăm că măsura desființării unui înscris ar trebui privită, în principal, ca o formă de reparare în natură a pagubei.

Altfel, nu ar avea niciun sens ca în art. 25 alin. 3 C.proc.pen. să se facă precizarea „chiar dacă nu există constituire de parte civilă”. Dacă procedura ar privi doar înscrisurile rezultate în urma săvârşirii unei infracţiuni de fals şi ţinând cont de opinia acceptată că aceste infracţiuni nu sunt susceptibile de acţiune civilă, nu s-ar putea justifica această precizare a legiuitorului.

Instituţia desfiinţării de înscrisuri reglementată în art. 5491 C.proc.pen. nu are o natură juridică diferită de cea reglementată în art. 25 alin. 3 C.proc.pen., deoarece aceasta nu ar putea să aibă un conţinut diferit, după cum este vorba de desfiinţarea de înscrisuri în cazul în care instanţa a fost sesizată cu rechizitoriu ori de desfiinţarea de înscrisuri în cazul unei soluţii de netrimitere în judecată. Identitatea terminologică nu poate da decât identitate de conţinut, într-o atare situaţie în care apar utilizaţi aceiaşi termeni în acelaşi context, diferenţa fiind dată doar de forma şi stadiul procedurilor (regula de interpretare contextuală a prezumţiei de utilizare consecventă a termenilor).[16]

Pornind de la textul legal actual care plasează dispoziția de desființare a înscrisurilor în cuprinsul articolului privind rezolvarea acțiunii civile, calificând-o astfel ca o componentă a laturii civile a cauzei, desființarea înscrisului poate fi privită ca o formă de reparare în natură, direct sau indirect, a prejudiciului izvorât din fapta penală, actual sau viitor, în condiţiile legii civile.

Importanța calificării măsurii de desființare a înscrisurilor ca ţinând şi de acţiunea civilă, fiind o formă de reparare în natură a pagubei, îşi găseşte semnificaţia deosebită în natura dispoziţiilor legale ce urmează a i se aplica, plasate în dreptul civil, trecând în prim plan instituţii precum analiza condițiilor răspunderii civile delictuale incluzând vinovăţia civilă şi făcând posibilă aplicarea unor cauze de ineficacitate ale actului juridic civil, în funcţie de materia din care acesta face parte, pur civilă, administrativă, fiscală etc.

În concluzie, procedura desființării înscrisurilor este o instituţie juridică constând într-o măsură procesuală, putând fi dispusă şi pe fondul cauzei, declanșabilă din oficiu, de către procuror ca unic titular al prerogativei de sesizare, însă numai după stabilirea situației de fapt și reținerea corectă a impedimentului de punere în mișcare a acțiunii penale, cu parcurgerea fazei de comunicarea a soluției persoanelor interesate şi posibilitatea exercitării dreptului de a face plângere împotriva acesteia, administrativă la procurorul ierarhic superior şi jurisdicţională în faţa judecătorului de cameră, a căror norme procedurale au ca drept comun toate dispozițiile procedurale de la judecată, atât în fond cât şi în căile de atac, în lipsă de dispoziţie contrară şi compatibile cu natura specială a procedurii, a căror prevederi sunt de strictă interpretare conform specificului general al normelor procedurale, având o dublă natură civilă şi penală, ca modalitate de reparare în natură a prejudiciului dar împlinind şi o funcţie preventivă şi sancţionatorie, de competența judecătorului de cameră preliminară, care îndeplineşte toate cerințele de independență și imparțialitate ale unei instanțe de judecată, având plenitudine de jurisdicție și în condiții de contradictorialitate, în acord cu principiul liberului acces la justiție.

4. Domeniul de aplicare

Jurisprudența constituțională și de unificare a practicii judiciare, pronunțată în materie până în acest moment, utilizează uneori terminologic denumirea de „desființare a înscrisurilor false[17], însă această titulatură nu numai că nu este cea legală, dar este amintită în contexte care nu analizează direct domeniul de aplicare al procedurii, de unde concluzia că nu s-a dorit evidențierea unei limite de aplicabilitate a procedurii doar infracțiunilor de fals, ci termenul a fost în mod firesc uzitat ca preluând necritic inerția cazurilor cel mai des regăsite în practica judiciară, ca fiind cele privind înscrisurile false, material sau intelectual (de eo quod plerumque fit).

Argumentele doctrinare contrare, în sensul că instituţia s-ar aplica doar în cauzele având ca obiect infracţiuni de fals, deşi pertinente, nu pot fonda o concepţie diferită, în opinia noastră.

Astfel, pornind de la limitele sesizării prev. de art. 371 C.proc.pen., potrivită cărora judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, s-a susţinut că „instanţa nu poate verifica validitatea unui înscris, în sensul că nu poate cerceta conformitatea lui cu realitatea, decât dacă acţiunea penală cu care este învestită îi permite aceasta, adică dacă această verificare constituie totodată obiect al soluţionării acţiunii penale”, oferind exemple de „şcoală”, precum cazul unui şantaj în care autorul constrânge victima la întocmirea unui testament („instanţa penală sesizată… nu este îndreptăţită să se pronunţe cu privire la înscrisul care constituie testamentul câtă vreme fapta constând în întocmirea acestuia nu a făcut obiectul acţiunii penale, limitele acţiunii fiind date de acuzaţia adusă inculpatului şi care constă în activitatea de constrângere; activitatea subsecventă, a victimei, constând în redactarea înscrisului, nu face obiectul acţiunii penale dacă aceasta nu a fost exercitată şi pentru vreo infracţiune de fals în înscrisuri”) şi a unei luări de mită de către un profesor universitar pentru a furniza lucrări de licenţă gata elaborate („instanţa a dispus şi anularea lucrărilor de licenţă, dar şi a adeverinţelor de absolvire a facultăţii; aceasta din urmă măsură, drept consecinţă a anulării lucrărilor de licenţă şi nepromovării astfel a examenului de absolvire; or, în condiţiile în care instanţa nu a cercetat modul de întocmire a respectivelor înscrisuri, întrucât această chestiune nu a făcut obiectul judecăţii, ea nu era îndreptăţită nici să constate caracterul lor fals sau adevărat, şi nici să le desfiinţeze; cu atât mai puţin avea instanţa dreptul să verifice condiţiile de promovare a examenului de absolvire, nefiind învestită cu fapte privind organizarea, desfăşurarea sau stabilirea rezultatelor acestor proceduri”).[18]

Considerăm că în astfel de cazuri soluţiile instanţelor de desfiinţare a înscrisurilor sunt corecte şi prin raportare la limitele judecăţii, care nu sunt depășite prin astfel de dispoziții ale instanței. Înscrisurile desființabile exprimă din perspectiva autorului folosul obținut prin fapta penală sau, din poziția persoanei vătămate, pot fi privite ca izvor al pagubei sau ca o sursă de periclitare a situației acesteia (testamentul întocmit prin constrângere, în cazul şantajului și respectiv lucrările de licenţă obţinute contra cost şi adeverinţele atestând absolvirea studiilor în lipsa condiţiei de realizare a lucrărilor, în cazul mitei). Or, limitele legale ale sesizării, constând în fapta reținută și persoana trimisă în judecată, țin de esența raportului juridic de conflict dedus judecății, însă nu rezumă strict la acesta, instanţa sesizată având a se pronunţa asupra oricărei probleme privind justa soluţionare a cauzei, potrivit art. 404 alin. 4 lit. i) din Codul de procedură penală. De altfel, doctrina clasică a arătat că există și raporturi procesuale adiacente, subliniind că „activitatea procesuală în faţa instanţelor de judecată poate avea uneori ca obiect nu soluţionarea cauzei penale, ci rezolvarea unui raport procesual adiacent privind situaţii legate de acea cauză, din care unele în afara fazei de judecată, de exemplu, soluţionarea conflictelor de competenţă; luarea în mod provizoriu de măsuri de siguranţă; luarea, menţinerea sau ridicarea măsurilor preventive sau asiguratorii; restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei…[19].

Oricum, fapta penală sesizată are a fi privită în toate circumstanțele săvârșirii ei, incluzând consecințele produse, care, deși nu sunt necesare sub aspect constitutiv, fapta putând avea caracter penal și în lipsa lor, sunt avute în vedere la evaluarea întregii situații de fapt în procesul de tragere la răspundere penală și civilă a autorului.

În sfârșit, dacă acceptăm caracterul civil al măsurii de desființare a înscrisurilor, apare firesc că orice soluție ce le privește nu are cum să depășească limitele judecății, știut fiind că nu există identitate între urmarea imediată a infracţiunii ca element constitutiv al acesteia şi consecinţele civile ale faptei penale privite sub aspectul său delictual civil, doctrina reţinând clar că „vătămarea penală nu trebue însă confundată cu dauna civilă care ar putea deriva din infracţiune[20].

Uneori infracţiunea de fals nici nu apare distinct în sesizarea formulată, cum sunt cazurile infracţiunilor complexe în care falsul este absorbit în conţinutul lor constitutiv, precum este evaziunea fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, situaţie în care credem că este unanim admisă aplicabilitatea instituţiei desfiinţării de înscrisuri.

Așa fiind, având în vedere generalitatea aplicabilității procedurii speciale, caracterul nerestrictiv al normelor ce o reglementează și finalitatea ei de restabilire a legalității în toată dimensiunea ei juridică, este greu de acceptat restrângerea pe care o face doctrina atunci când priveşte procedura ca aplicându-se doar în cazul infracțiunilor de fals, cu referire la înscrisurile plăsmuite material sau intelectual. Or, prin restrângerea domeniului de incidență în lipsa oricărei circumstanţieri legale, nu cumva s-ar limita sfera de aplicare a legii în lipsă de prevedere expresă? Din contră, pornind de la specificul interpretării normelor de procedură ca putând primi interpretări extensive, tocmai pentru a nu zădărnici realizarea protecţiei oferite de legea penală[21], s-ar putea concluziona în sens contrar, că procedura este aplicabilă ori de câte ori îşi găseşte un fundament juridic pentru aceasta.

Nici raţiunea instituţiei nu poate conduce la o altă concluzie, în condiţiile în care se poate întrevedea interesul pentru desfiinţarea unor înscrisuri şi în alte cauze în afara celor de fals, precum în cazul unor infracţiuni de corupţie sau de serviciu ori evaziune fiscală, când au fost emise, adoptate şi încheiate, acte civile, administrative sau fiscale, cu nesocotirea legii în materie şi cu consecinţa producerii unui prejudiciu. Să ne închipuim desele cazuri practice de primire de foloase de către un funcţionar pentru emiterea în mod nelegal a unui act administrativ, a cărui nelegalitate nu constă neapărat în constatarea unei situații nereale sau într-o curată plăsmuire, ci doar în nerespectarea legii cu ocazia realizării actului, caz în care necesitatea desființării actului respectiv, în scopul scoaterii sale din circuitul civil și ineficacității operațiunii juridice ce o constată, apare pe cât de firească pe atât de necesară. Și chiar rămânând în paradigma adepților caracterului restrictiv al procedurii doar în cazul infracțiunilor de fals, oare nu se pot aprecia astfel de înscrisuri ca neînfățișând altceva decât o falsă reprezentare a realităţii juridice produsă prin aplicarea greşită a legii, deci un „fals juridic”?

Două par să fie conceptele de fond uzitate în procedura specială a desființării înscrisurilor, așa cum reiese din însăși titulatura procedurii: înscrisuri și desființare.

4.1. Noţiunea de „înscrisuri”

Procedura penală, în partea sa generală, nu folosește noțiunea de înscrisuri decât în materie probatorie, ceea ce nu pare să aibă aplicabilitate în cazul nostru, înscrisul desființabil nefiind privit sub aspectul caracteristicii sale de mijloc de probă în cauza penală, neurmărindu-se ca prin desfiinţarea sa să se afecteze materialul probatoriu aflat la dosarul cauzei, interesând mai degrabă consecințele pe care le poate produce desfiinţarea înscrisului în planul mai larg al vieții sociale. Bineînțeles, înscrisul desfiinţabil, odată aflat la dosarul cauzei, face parte ca atare din probatoriu, nu însă acesta este fundamentul care face necesară lăsarea sa fără efecte legale, ci puterea juridică pe care i-o dă însăși natura sa juridică în circuitul civil şi care încetează prin desfiinţarea acestuia.

Înlăturând, astfel, interpretarea noțiunii de înscris ca mijloc de probă în procesul penal și în lipsa oricărei alte trimiteri procedurale, urmează ca termenul să primească cel mai larg înțeles de specialitate juridică, preluat nu din procedura penală, ca drept formal având ca obiect doar disciplinarea procesuală, ci din dreptul substanțial comun, ce are ca specific reglementarea relațiilor sociale privite sub aspectul raporturilor juridice derivate din acte și fapte juridice, în genere. Nu trebuie pierdut din vedere că orice înscris are un conținut juridic ce poate cădea în domeniul de aplicare a diverselor ramuri de drept, precum dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul fiscal etc. Pornind însă de la caracterul de drept comun (ius commune) al dreptului civil, prin prisma trăsăturii sale specifice de drept general, ce „reglementează orice raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale dintre persoanele fizice sau persoanele juridice, de drept privat sau de drept public, cu excepția acelor raporturi reglementate de alte ramuri de drept[22], noțiunea de înscris are a fi privită în accepțiunea pe care dreptul civil i-o conferă ca mijloc de probă a raporturilor juridice în general, prin înscris înțelegându-se „consemnarea de date despre acte și fapte juridice, cu un mijloc adecvat, pe un anumit suport material”[23].

Aşadar, în opinia noastră, prin înscris în sensul procedurii speciale se înțelege orice suport material (instrumentum probationis) care constată un act juridic în sensul de manifestare de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice ca operațiune juridică (negotium juris) sau relevă un fapt juridic în sens restrâns (acţiune fără intenţia de a produce efecte juridice sau simplu eveniment de care legea leagă consecinţe juridice).

Din acest motiv apare necesar să repunem în discuţie concluziile opiniilor doctrinare[24] care, pentru clarificarea termenului de înscris pornesc de la cele două accepțiuni ale actului juridic, în sensul de negotium juris și instrumentum probationis, context în care subliniază că „în tot cuprinsul său, Codul de procedură penală nu folosește noțiunea de «act juridic» (în sensul de negotium juris), ci doar pe aceea de înscris…” şi concluzionează că „este evident că, în toate aceste situații, Codul de procedură penală se referă la înscrisuri ca instrumentum. Pe cale de consecință, nu există niciun motiv pentru care să considerăm că în Codul de procedură penală ori în general în dreptul procesual penal noţiunile de «act juridic» şi «înscris» ar fi folosite cu un alt înţeles decât în dreptul civil, respectiv dreptul procesual civil”.[25] În opinia noastră, deși în mod corect a fost preluată noțiunea tehnică de înscris cu cel mai larg conținut regăsit în dreptul civil, nu ar trebui restrâns sensul acestei noţiuni doar la actul juridic, în condițiile în care înscrisul „cuprinde date despre un act sau fapt juridic – s.n. C.G., V.N.”, potrivit chiar definiției legale de la art. 265 din Codul de procedură civilă.[26]

Se pune astfel întrebarea dacă procedura desfiinţării înscrisurilor este un astfel de caz care face necesară disocierea celor două accepţiuni sub care poate fi privit actul juridic constatat printr-un înscris?

Autorii, în marea lor majoritate, aşa cum am văzut, propun ideea ca înscrisul să fie privit doar în materialitatea sa, ca instrumentum probationis, desființarea acestuia neavând nicio înrâurire asupra operațiunii juridice ce o constată acel înscris, ca negotium juris, ce ar ființa în continuare, urmând să fie relevată prin orice alte mijloace juridice.[27] Gata să acceptăm o astfel de abordare, apare întrebarea firească care ar mai fi rostul desființării înscrisului dacă aceasta nu afectează direct situația juridică ce urmărește să o constate acel înscris? De exemplu, desființarea unei false diplome de studii nu ar însemna că aceasta nu mai poate atesta absolvirea studiilor respective? Desfiinţarea unei decizii administrative nu înseamnă că ea nu mai poate sta drept dovadă a actului sau faptului juridic ce-l constată? Faptul că aceeași situație juridică poate fi dovedită prin alte mijloace juridice nu este decât o realitate ce se impune de la sine prin însăşi libertatea probării actului sau faptului juridic prin orice mijloace de dovadă permise de lege în situaţia dată, nejustificând şi neexplicând diferenţierea celor două accepţiuni ale înscrisului şi acceptarea în cazul nostru doar a celui din urmă sens de instrumentum.

Nu este mai puțin adevărat că dacă acceptăm această disociere situația se complică în cazul actelor juridice solemne pentru care forma scrisă este chiar o condiţie de valabilitate a lor (ad validitatem ori ad solemnitatem), în cazul acestora operațiunea juridică fiind dovedită prin însăşi înscrisul constatator ca element constitutiv al acesteia[28]. Desființând doar înscrisul constatator în aceste cazuri (instrumentum), operațiunea juridică (negotium) ar rămâne nu doar fără un suport material, ci și-ar pierde însăși fiinţa, în condiţiile în care forma solemnă este un element constitutiv, esenţial al acestui tip de act juridic, soluţie ce pare a fi acceptată, ca excepţie, şi de autorii opiniei contrare. Dar situaţia nu pare poate fi foarte diferită, sub acest aspect, nici în cazul actelor juridice a căror formă este cerută doar ad probationem, dacă acceptăm sublinierile doctrinare privind caracterul acestei forme ca fiind „obligatorie (iar nu facultativă); respectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc de probă, în principiu[29]. Actul juridic ca negotium este deci strâns legat de probarea sa ca instrumentum, neputându-se face între acestea distincţia pe care legea însăşi nu a făcut-o, mai cu seamă că, aşa cum s-a spus, „proba se află la confluenţa dintre procedură şi fondul dreptului[30] subliniindu-se astfel legătura intrinsecă între fondul şi forma actului.

În aceste condiţii, distincţia între instrumentum şi negotium apare analizată doctrinar în special cu privire la forma necesară pentru dovedirea actelor juridice, ea neputând justifica preluarea ei în cazul măsurii procedural penale a desfiinţării de înscrisuri.

Nu este însă exclus să existe cazuri în care se impune doar desfiinţarea înscrisului ca instrumentum, cum ar fi cele în care s-a falsificat prin contrafacere (nu prin alterare) un înscris oficial care nu a fost folosit pentru producerea vreunei consecinţe juridice. Dar în aceste cazuri soluţia de desfiinţare este justificată pentru evitarea folosirii pe viitor a acestuia.

Urmează, deci, ca desfiinţarea înscrisului să fie dispusă fie doar cu privire la instrumentum, fie şi cu privire la negotium, după caz.

4.2. Noţiunea de „desfiinţare”

Cât privește cealaltă noțiune utilizată de procedura specială prin folosirea termenului de desființare a înscrisului, lipsește din nou orice trimitere terminologică care să o circumscrie în folosirea ei procedurală în cadrul instituției analizate. Pornind totuși de la observația că legiuitorul nu a folosit terminologia specifică unor cazuri de ineficacitate a actelor juridice în general, precum este anularea actelor juridice, nu putem decât să concluzionăm că s-a dorit ca termenul să primească cel mai larg sens juridic, urmând ca prin desființare să se înțeleagă, în opinia noastră, lăsarea fără efecte juridice a înscrisului în așa fel încât prin acesta să nu se mai poată releva operațiunea juridică sau situaţia materială pe care tinde să o constate.

Totuși, nu este exclus ca în funcție de diversele situaţii practice, cauza pentru care s-ar desființa înscrisul să poată fi calificată juridic în funcție de domeniul în care ființează înscrisul. Astfel, în cazul unei subscrieri false a unei convenții, aceasta nu poate decât să conducă la constatarea lipsei consimțământului ce apare exprimat prin acea subscriere necorespunzătoare realităţii, urmând să se constate că actul este lovit de nulitate în lipsa unui consimțământ valabil exprimat, ca o condiție de fond a acestuia. Bunăoară, unui act administrativ emis nelegal ca urmare a săvârşirii unei fapte penale ar urma să i se aplice condiţiile de nulitate prevăzute în contenciosul administrativ.

Constatăm că legea nu face trimitere la cauza juridică pentru care se poate cere desfiinţarea înscrisurilor, fiind suficient ca această solicitare să fie cuprinsă în ordonanţa de clasare, potrivit art. 315 alin. 2 lit. d) C.proc.pen., ca dispoziţie complementară la soluţia privind fondul penal al cauzei, situaţie care nu pare să împiedice antamarea condiţiilor de fond pentru desfiinţarea actului respectiv, potrivit materiei din care face el parte.

Aşa cum am arătat mai sus, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în acelaşi sens, consacrând deplina jurisdicţie a judecătorului de cameră preliminară şi conferind procedurii caracterul său ţinând de fondul cauzei privind raportul juridic de conflict – faptă, persoană şi vinovăţie, făcând comparaţia cu vechea competenţă a instanţei civile. Or, dacă atunci nu s-ar fi contestat prerogativa instanţei civile de a desfiinţa înscrisul indiferent de accepţiunea în care era privit sau de cauza juridică a ineficacităţii sale, de ce s-ar pune acum sub semnul întrebării această nouă competenţă a judecătorului de cameră preliminară.

De altfel, revenind la istoricul instituţiei, reamintim că vechea procedură penală folosea instituţia sub denumirea de „anularea actelor”, calificate ca „sancţiuni civile interesând realizarea justiţiei represive”, cu precizarea că „acţiunea penală are ca obiectiv nu numai aplicarea sancţiunilor de drept penal, ci şi a sancţiunilor civile disciplinate de dreptul penal[31].

În sfârșit, un argument care ține de însăși esența cererii de desființare a înscrisului este că aceasta are caracter de drept substanțial, iar nu procedural, urmărind să producă consecințe juridice în afara procesului penal, prin lăsarea fără efecte juridice a unor înscrisuri constatând acte și fapte juridice, fără să se limiteze la cadrul procesului penal sub diferite aspecte precum legalitatea actelor de procedură sau probatorii.

Din acest motiv apreciem că, de lege ferenda, textul de la art. 5491 alin. 6 C.pr.pen. ar trebui modificat în sensul că hotărârile pronunţate în materia desfiinţării de înscrisuri să poată fi atacate cu apel. Deşi contestaţia este tot o cale de atac ordinară, care a fost reglementată ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală în art. 4251 C.pr.pen., ea a fost asociată de regulă cu soluţionarea unor chestiuni adiacente fondului (măsuri preventive, camera preliminară etc.).

5. Concluzii

Desființarea înscrisului poate avea diferite consecințe în funcție de natura și caracterul înscrisului desființat.

Astfel, procedând la desființarea înscrisului și lăsând fără efecte operațiunea juridică ce o constată, judecătorul poate analiza cauza de desființare a înscrisului și prin prisma regulilor materiale specifice cauzelor de ineficacitate ale actelor juridice, potrivit domeniului din care acesta face parte. Bunăoară, dacă constată falsitatea subscrierii unui act juridic poate aprecia lipsa consimțământului la încheierea actului respectiv, ca o cauză de nulitate a actului juridic cu toate consecințele ce derivă din aceasta. În cazul plăsmuirii întregului înscris în scopuri contrare legii, poate reține frauda la lege ca o cauză distinctă de nulitate a actului juridic. Situația actelor administrative sau fiscale emise cu încălcarea legii poate fi antamată prin aplicarea sancţiunilor specifice cauzelor de ineficacitate ale acestor acte juridice.

Întrucât judecătorul de cameră preliminară este cel competent să soluţioneze cererile de desfiinţare a unor înscrisuri rezultate din săvârşirea unor infracţiuni pentru care nu s-a dispus trimiterea în judecată, tot el ar trebui să analizeze toate aceste aspecte.

Mai departe, în cazul înscrisurilor privind acte bilaterale/multilaterale nu este exclus ca prin desființarea înscrisului să fie afectate drepturile unor terțe persoane, de exemplu, în cazul bunului nelegal dobândit prin fapta penală ce a fost ulterior înstrăinat unei terțe persoane. Bineînțeles, terțul este persoană interesată în sensul art. 5491 alin. 3 C.proc.pen. și trebuie să fie citat în procedură în așa fel încât să-și poată formula apărarea în cauză. Însă acest lucru nu este suficient, fiind necesar a fi analizată poziția subiectivă a terțului față de cauza de desființare a înscrisului, în scopul aplicării principiilor generale de drept privind prezumția de bună-credință și securitatea raporturilor juridice.

Desigur că aceste aspecte nu pot fi analizate decât în limitele şi condiţiile statuate de legislaţia şi practica instanţelor civile. Astfel, în situația unor cauze de ineficacitate ale actului juridic precum este nulitatea, protejarea terțului dobânditor de bună-credință constituie o excepție legală de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial.[32]

Există, însă, cazuri în care înscrisul desființabil a stat la baza realizării altui act sau fapt juridic, ce își găsesc exprimarea în alte înscrisuri, cum se întâmplă, bunăoară, la infracțiunile de înșelăciune prin falsificarea adeverințelor de salariat folosite ulterior la contractarea creditelor bancare. În astfel de situații apare firească desființarea din oficiu doar a înscrisului prim falsificat (adeverinţa etc.), actele ulterioare încheiate în baza acestuia (contractul de împrumut etc.) urmând a fi desființate și ele în același cadru procesual, însă doar la cerere și cu respectarea drepturilor terților de bună-credință, a garanților, codebitorilor etc. în cazul exemplificat.

Cu alte cuvinte, desființarea înscrisului se va face doar dacă și măsura în care cauza de desființare privește direct înscrisul respectiv și constituie o condiție legală fără de care înscrisul desființabil nu poate ființa, în timp ce alte înscrisuri a căror nelegalitate își are izvorul în cel dintâi vor fi desființate doar la cerere și cu arătarea cauzei de ineficacitate precum este frauda la lege, ocrotind drepturile terților de bună-credință, după caz.

În sfârșit, odată cu desființarea înscrisului ca operațiune juridică se revine implicit la o situație juridică anterioară, motiv pentru care judecătorul este pus în situaţia de a dispune în consecință, prin constatarea situației juridice născute ca urmare a încetării efectelor operațiunii juridice. Aceasta deoarece raţiunea procedurii desfiinţării de înscrisuri îl constituie principiul mai larg potrivit căruia criminalitatea nu trebuie să aducă profit (crime does not pay), care impune înlăturarea, pe cât posibil, a tuturor consecinţelor produse de faptele penale. De exemplu, dacă se desființează un contract de vânzare-cumpărare, judecătorul va trebui să constate, în măsura în care acest lucru este permis de legislaţia civilă, că bunul ce face obiectul convenției are ca titular al dreptului de proprietate persoana în patrimoniul căreia va (re)intra bunul ca urmare a desființării înscrisului. Într-un astfel de caz nu considerăm că s-ar dispune în afara procedurii speciale, în condiţiile în care nu doar că soluţia subsecventă priveşte nu mai mult decât constatarea noii situaţii de fapt ca fiind consecinţa directă a măsurii de desfiinţare a înscrisului, dar şi, aşa cum arătam, procedura specială se completează cu dreptul comun în materie, conform căruia instanţa trebuie să rezolve oricare altă problemă privind justa soluţionare a cauzei, potrivit art. 5491 alin. 4 rap. la art. 404 alin. 4 lit. i) C.proc.pen.

După cum se poate observa, teza conform căreia procedura desființării înscrisurilor este aplicabilă indiferent de infracțiunea ce face obiectul cauzei, urmând ca înscrisul să fie desființat inclusiv sub aspectul operației juridice ce o constată, nu are darul să simplifice lucrurile, ci din contră. Mai mult, asumându-şi o astfel de competenţă, judecătorul de cameră preliminară trebuie să dea dovadă de deosebită precauţie în ocrotirea drepturilor terţilor prezumaţi de bună-credinţă şi de mare prudenţă în respectarea securităţii raporturilor juridice – principii fundamentale de drept.

Cu toate acestea, abordarea contrară, restrictivă, nu pare să-și găsească fundament în actuala reglementare și nici nu rezolvă pe deplin aspecte conexe raportului juridic de conflict născut prin săvârşirea faptei penale. Până la urmă, așa cum bine s-a spus, dreptul penal ocrotește valori care formează totodată obiectul unor drepturi subiective civile, dar și alte valori aparținând altor ramuri de drept precum dreptul constituțional, administrativ, fiscal etc.[33]

Or, rolul judecătorul penal este tocmai acela ca, pornind de la imperativul restabilirii legalității, să soluționeze situația juridică dedusă judecății în toate elementele ei componente, pentru că aceasta nu are decât un singur izvor în fapt și de drept – infracțiunea, ca cea mai gravă formă de ilicit juridic.


[1] Irina Kuglay, Laura Toma-Dăuceanu, Andra-Roxana Trandafir, Desființarea înscrisurilor și anularea actelor juridice în procesul penal, publicat în Revista Română de Drept privat nr. 4/2018, p. 436-470 şi aici, ultima vizualizare la 3.02.2020.
[2] A se vedea Victor Constantinescu, în Mihail Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017, ed. a 2-a, pag. 2209-2210; Raluca Moroşanu, în Nicolae Volonciu (coordonator), Codul de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, ed. a 3-a, pag. 1519; Irina Kuglay, Laura Toma-Dăuceanu, Andra-Roxana Trandafir, op.cit.; Luminiţa Criştiu-Ninu, Alin Sorin Nicolescu, Consideraţii asupra procedurii desfiinţării de înscrisuri, reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală. Aspecte privind obiectul, procedura şi competenţa de soluţionare, în Revista Dreptul nr. 4/2018, pag. 112-116; Antonia Eleonora Constantin,Posibilitatea procurorului de a solicita în procedura prevăzută de art. 5491 din Codul de procedură penală, desființarea actelor subsecvente unui înscris principal falsificat, atunci când sesizează judecătorul de cameră preliminară potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) şi art. 318 alin. (5) din acelaşi act normativ, iar actul subsecvent se află într-o legătură de cauzalitate şi interdependență cu actul principal, publicat aici, ultima vizualizare la 20.01.2020.
[3] V. Dongoroz, notă la Cas. II, 1785 din 11 Sept. 1922, C. Jud. din 1922, p. 634, apud. C.R. Rătescu, N. Pavelescu, Codul de procedură penală (art. 1-246) adnotat cu întreaga jurisprudenţă română la zi, Bucureşti, Tipografia şi Legătoria Penitenciarului Corecţional „Văcăreşti”, 1930, p. 53.
[4] V. Dongoroz, în Tratat de drept şi procedură penală. Ediţiunea a doua a Cursului de drept şi procedură penală, de I. Tanoviceanu, revăzut şi completat de V. Dongoroz, C. Chiseliţă, Ş. Laday, vol. IV, Tip. „Curierul Judiciar”, Bucureşti, p. 317.
[5] Cas. II, 1785 din 11 Sept. 1922, C. Jud. din 1922, p. 634, în C.R. Rătescu, N. Pavelescu, op.cit., p. 53.
[6] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală (continuare), volumul III, Tipografia Naţională S.A., Cluj, (reeditarea din 2019), p. 153.
[7] V. Dongoroz, Curs de procedură penală, 1939 (litografiat), p. 79-80.
[8] Idem, p. 72.
[9] Idem, p. 80.
[10] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, volumul II, Tipografia Naţională S.S., Cluj, (reeditarea din 2019) p. 492.
[11] Ibidem.
[12] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, volumul IV, Tipografia Naţională, Cluj, (reeditarea din 2019), p. 648.
[13] Publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013.
[14] C.C.R., Decizia nr. 166/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 5491 din Codul de procedură penală, paragr. 30 şi 43, Publicată în Monitorul Oficial nr. 264 din 21 aprilie 2015.
[15] C.C.R., Decizia nr. 166/2015 paragr. 54.
[16] Antonin Scalia, Bryan A. Garner, Reading Law – The Interpretation of Legal Text, Editura Thomson/West, 2012, pag. 170.
[17] A se vedea Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 a Curţii Constituţionale referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54, art. 344 alin.(3) și (4), art. 346 alin. (3) și (7), art.347 și art. 5491 din Codul de procedură penală; Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite privind interpretarea şi aplicarea art. 14 alin. 3 lit. a) Codul de procedură penal şi art. 184 din Codul de procedură civilă; Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite privind interpretarea şi aplicarea art. 45 alin.1 teza finală Codul de procedură civilă rap. la art. 245 alin. 1 lit. c1) din Codul de procedură penală.
[18] Irina Kuglay, Laura Toma-Dăuceanu, Andra-Roxana Trandafir, op.cit.
[19] Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, vol. VI, ed. a II-a, Editura Academiei Române şi Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 127.
[20] Vintilă Dongoroz, Drept penal, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1939, pag. 221.
[21] Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ediţia a 2-a, vol. IV, Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1925, pag. 48, revăzut şi completat de Vintilă Dongoroz, Corneliu Chiseliţă, Ştefan Laday, Eugen Decusară, în care s-a arătat cu privire la interpretarea normelor de procedură penală că „trecând la finalitatea interpretării normelor de procedură penală, vom aminti în primul rând că principala ţintă a interpretului trebue să fie de a limpezi sensul şi a preciza conţinutul normelor ce au nevoie de tălmăcire, încât aplicarea lor să corespunză cât mai perfect la desfăşurarea activităţii represive. Dar dacă atunci când este vorba despre interpretarea normelor de drept penal substanţial, interpretul îşi vede misiunea terminată din moment ce constată că legea penală nu prevede cazul dedus în speţă, nu tot aşa de uşor ia sfârşit sarcina interpretului în materie de procedură penală. Activitatea care conduce la realizarea justiţiei represive trebue în mod obligatoriu să-şi urmeze cursul şi să ajungă la sfârşit… Pe când interpretul dreptului penal substanţial atunci când constată că legea tace, absolvă şi pune capăt urmărirei, interpretul dreptului procedural penal e nevoit să facă ca legea să vorbească chiar atunci când aceasta tace, fiindcă e dator să ducă acţiunea represivă până la sfârşit. De aci caracterul exclusiv dinamic al interpretării normelor de procedură penală, caracter care face ca în finalitatea sa această interpretare să tinză continuu spre acele soluţiuni cari sunt apte de a promova mai departe şi mai întreagă acţiunea represivă”.
[22] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. I, Teoria dreptului civil, Editura Solomon, București, 2017, pag. 19.
[23] Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil, ediția XI-a, revăzută și adăugită de Marian Nicolae și Petrică Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2007, pag. 115.
[24] Irina Kuglay, Laura Toma-Dăuceanu, Andra-Roxana Trandafir, op.cit.
[25] Ibidem.
[26] Potrivit art. 265 din Codul de procedură civilă, care vine se definească chiar această noţiune, „Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare”.
[27] Victor Constantinescu, în Mihail Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2017, ed. a 2-a, pag. 2209-2210; Raluca Moroşanu, în Nicolae Volonciu (coordonator), Codul de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, ed. a 3-a, pag. 1519; Irina Kuglay, Laura Toma-Dăuceanu, Andra-Roxana Trandafir, op.cit.; Luminiţa Criştiu-Ninu, Alin Sorin Nicolescu, Consideraţii asupra procedurii desfiinţării de înscrisuri, reglementată de art. 5491 din Codul de procedură penală. Aspecte privind obiectul, procedura şi competenţa de soluţionare, în Revista Dreptul nr. 4/2018, pag. 112-116; Antonia Eleonora Constantin, Posibilitatea procurorului de a solicita în procedura prevăzută de art. 5491 din Codul de procedură penală, desființarea actelor subsecvente unui înscris principal falsificat, atunci când sesizează judecătorul de cameră preliminară potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) şi art. 318 alin. (5) din acelaşi act normativ, iar actul subsecvent se află într-o legătură de cauzalitate şi interdependență cu actul principal, publicat aici, ultima vizualizare la 20.01.2020.
[28] Gheorghe Beleiu, op.cit., pag. 174.
[29] Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, op.cit., pag. 451.
[30] Philippe Malaurie, Patrick Morvan, Drept civil. Introducerea generală, coordonator al ediţiei în limba română Mircea Dan Bob, traducere de Diana Dănişor, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, pag. 139.
[31] Vintilă Dongoroz, Curs de procedură penală, op.cit., pag. 80.
[32] Gheorghe Beleiu, op.cit., 2007, pag. 231.
[33] Idem, 2017, pag. 143.


Lect. univ. dr. jud. Cristinel Ghigheci
Curtea de Apel Brașov

Jud. Vlad Neagoe
Curtea de Apel Brașov

* NOTĂ: Articolul va fi publicat, într-o formă extinsă, în revista Dreptul nr. 5/2020.


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.