Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Problema calității procesuale în cadrul acțiunilor privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii
18.02.2020 | Constantin Claudiu ULARIU

Constantin Claudiu Ulariu

Constantin Claudiu Ulariu

Pentru început, prin uzucapiune se înțelege acel mod originar de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.[1]

Uzucapiunea constituie o sancţiune împotriva vechiului proprietar, care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat un timp îndelungat bunul său în mâna altei persoane. Pe această cale nu pot fi dobândite bunurile inalienabile. Uzucapiunea presupune în mod necesar o posesie utilă. Detenţia precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate.

Pornind de la această definiție și dând eficiență dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. din 2010 (în continuare C. proc. civ.), potrivit cărora „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”, se poate considera că justificarea legitimării procesuale active şi pasive în cadrul acţiunii privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii este o chestiune facil de realizat, însă, aşa cum vom vedea, în practică s-au ivit o serie de situaţii care au ridicat serioase probleme de interpretare a actelor normative.

Astfel, cu privire la calitatea procesuală activă, nu există nici un dubiu cu privire la persoana reclamantului, acesta fiind cel care a exercitat posesia utilă şi neîntreruptă pe întreaga perioadă prevăzută de lege.

Este evident că nu putem restrânge cercul titluarilor acestei acţiuni numai la persoana uzucapantului, ci legitimare procesuală activă revine şi moştenitorilor acestuia, în temeiul disp. art. 38 din C. proc. civ. raportate la disp. art. 1282 C. civ. din 2009 (în continuare C. civ.), creditorilor celui care a exercitat posesia, în temeiul acţiunii oblice, potrivit disp. art. 1282 C. civ. din 2009, reprezentantului legal al uzucapantului lipsit de capacitate de exerciţiu civilă, conform art. 43 alin. 2 C. civ. şi chiar procurorului, dacă sunt îndeplinite condiţiile disp. art. 92 alin. 1 C. proc. civ..

În practica judiciară s-a pus problema acţiunii în uzucapiune în situaţia în care bunul posedat se găsea în coproprietate.

Sub auspiciile C. civ. din. 1864, doctrina de specialitate, urmată de jurisprudenţă, a ajuns la concluzia că, în situaţia în care posesia a fost exercitată de către un coproprietar fără acordul celorlalţi coindivizari, atunci posesia acestuia este afectată de viciul echivolului, având în vedere că nu se poate determina cu precizie titlul cu care exercită stăpânirea asupra lucrului, respectiv dacă posedează bunul exclusiv pentru sine, sub nume de proprietar exclusiv ori şi în beneficiul celorlalţi coproprietari.

S-a mai statuat faptul că viciul posesiei precizat mai sus poate fi înlăturat de către coproprietar în condiţiile în care din manifestarea de voinţă, exhibată prin acte materiale cocrete, rezultă fără dubiu că acesta a înţeles să exercite posesia exclusiv pentru sine, în nume şi în putere proprii.

Aceeaşi concluzie se poate justifica şi în prezent, după intrarea în vigoare a C. civ. din 2009, cu importante precizare a faptului că în această situaţie nu se mai poate vorbi despre o posesie echivocă, ci despre o detenţie precară a coproprietarului în proporţie cu cotele-părţi ce revin celorlalţi coproprietari, potrivit disp. art. 918 alin. 1 lit. c din C. civ., aşa cum s-a reţinut şi în literatura juridică recentă[2].

În situaţia în care stăpânirea bunului s-a realizat de către mai multe persoane, printr-o posesie continuă, netulburată şi publică, pe durata prevăzută de lege şi sunt îndeplinite toate condiţile legale pentru aproprierea bunului prin intermediul uzucapiunii, evident că legitimare procesuală activă vor avea toți posesorii, iar bunul va fi dobândit în coproprietate de către aceştia.

Cu privire la această împrejurare, dacă foştii titluari ai dreptului de proprietate asupra bunului (aşadar dacă la data intrării în posesia bunului de către uzucapant/uzucapaţi bunul se afla în coproprietatea mai multor persoane) contestau îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii şi înţelegeau să revendice bunul de la posesori, pe calea unei cereri reconvenţionale, în practica anterioară intrării în vigoare a C. civ. din 2009 s-a reţinut aproape în unanimitate că dacă acţiunea în revendicare nu este introdusă de către totalitatea coproprietarilor, aceasta este inadmisibilă, pe motivul că revendicarea unui bun indiviz avea ca scop recunoașterea unui drept de proprietate exclusiv asupra întregului bun, precum și restituirea sa celui care îl revendica, astfel că, în lipsa acordului tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari, reclamanții nu puteau să revendice parcelele în litigiu din moment ce nu se puteau prevala decât de un drept de proprietate asupra unor cote-părți.

În cauza Lupaș și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „62. Curtea reamintește încă de la început că art. 6 § 1 îi garantează fiecăruia dreptul ca o instanță să ia act de orice contestație legată de drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36).

63. Desigur, dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

64. În fine, Curtea reamintește că reglementarea referitoare la formalitățile ce trebuie respectate pentru a formula un recurs urmărește să asigure buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securități juridice (vezi Bulena împotriva Republicii Cehe, nr. 57.567/00, § 28, 20 aprilie 2004). În acest domeniu, rolul Curții nu este să analizeze in abstracto legislația și practica interne pertinente, ci de a analiza dacă modalitatea în care i-au afectat pe reclamanți a încălcat Convenția (vezi Kaufmann împotriva Italiei, nr. 14.021/02, § 33, 19 mai 2005).

65. În speță, Cutea observă că nu există nicio îndoială că acțiunile reclamanților cădeau sub incidența art. 6 pe latura sa civilă din moment ce urmăreau obținerea restituirii terenurilor ce aparținuseră autorilor lor.

66. Ea observă apoi că, conform regulii unanimității, instanțele interne le-au declarat acțiunile inadmisibile pe motivul că fuseseră introduse fără acordul moștenitorilor a doi dintre foștii coproprietari ai bunurilor revendicate.

67. Așadar, este obligația Curții să verifice dacă regula unanimității aplicate în speță de instanțele interne este clară, accesibilă și previzibilă în sensul jurisprudenței Curții, dacă limitarea pe care a impus-o dreptului reclamanților de acces la o instanță urmărea un scop legitim și dacă era proporțională cu acesta.

68. Curtea constată în primul rând că regula în discuție este o construcție jurisprudențială ce nu decurge dintr-o dispoziție procedurală specifică, ci este inspirată din particularitățile acțiunii în revendicare.

69. Având în vedere faptul că această regulă jurisprudențială era respectată de majoritatea instanțelor interne, Curtea poate admite că ea era clară și accesibilă și că aplicarea sa în speță era previzibilă. Curtea poate, de asemenea, să admită că ea urmărea un scop legitim, și anume protejarea drepturilor tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

70. Mai rămâne de aflat dacă, atunci când au cerut obținerea acordului tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari, instanțele le-au impus reclamanților o sarcină disproporționată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și, pe de altă parte, dreptul reclamanților de acces la o instanță pentru a-și revendica cotele-părți din bunul indiviz.

71. În această privință, Curtea observă că părțile au puncte de vedere divergente în ceea ce privește necesitatea de a obține acordul tuturor coproprietarilor pentru a introduce o acțiune în revendicare. Reclamanții pretind că acțiunea în revendicare ar trebui considerată ca un act de conservare a bunului la dispoziția fiecărui coproprietar și că ar fi în avantajul tuturor coproprietarilor. Guvernul arată că, la vederea consecințelor importante pe care dreptul intern le atașează soluției unei astfel de acțiuni, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, ca pentru orice act de dispoziție asupra bunului.

72. Curtea nu consideră necesar să soluționeze această controversă, ce ține de teoria și practica interrne de drept civil.

73. Într-adevăr, este suficient să constate că regula unanimității nu numai că i-a împiedicat pe reclamanți să obțină examinarea temeiniciei acțiunilor lor de către instanțe. În realitate, ținându-se cont de circumstanțele speciale ale speței și în special de data naționalizării și de dificultățile ce decurg din aceasta pentru a identifica moștenitorii unui fost coproprietar, precum și de refuzul moștenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acțiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

74. Desigur, Curtea observă că cea de-a doua acțiune în revendicare nu a fost introdusă decât de moștenitorii lui Nicolae Lupaș. Cu toate acestea, având în vedere imposibilitatea de a obține consimțământul tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari, Curtea apreciază că o eventuală cerere de intervenție din partea celorlalți 14 reclamanți nu ar fi schimbat nimic în soluția acestei acțiuni.

75. Prin urmare, reamintind că orice prevedere a Convenției sau a oricăruia dintre protocoalele sale trebuie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete și efective, iar nu teoretice sau iluzorii, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia respingerea acțiunilor reclamanților nu reprezintă decât o limitare temporară a dreptului lor de acces la o instanță. În acest sens, Curtea observă, de asemenea, că, în afară de Hotărârea din 3 februarie 2005 a Înaltei Curți, Guvernul nu a indicat niciun alt mijloc juridic de natură să le permită reclamanților să își demonstreze drepturile succesorale. În fine, Curtea observă cu interes că, recent, a fost trimis în Parlament un proiect de lege referitor la modificarea Codului civil, care elimină în mod expres regula unanimității.

76. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimității le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată ce i-a privat de orice posibilitate clară și concretă de a obține examinarea de către instanțe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanței înseși a dreptului lor de acces la o instanță.

77. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.”.

Urmarea acestei hotărâri a instanţei de contencios european, legiuitorul român a înţeles să reglementeze în mod expres această situaţie juridică şi să remedieze neajunsurile rezultate din practica judiciară, statuând prin disp. art. 643 C. civ. din 2009 că „(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari. (3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.”.

Cu privire la calitate procesuală pasivă în acţiunile în uzucapiune se reţine că legitimarea procesuală desemnează poziția în care părțile participă într-un proces, poziție determinată de calitatea pe care acestea o au în raportul de drept material dedus judecății. Astfel, o persoană are calitate procesuală dacă se identifică cu una dintre părțile raportului juridic litigios.

Uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun, este o sancțiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane. Prin urmare, acțiunea având un asemenea temei trebuie îndreptată împotriva vechiului proprietar, acesta având calitate procesuală pasivă în procesul dedus judecății.

O fecundă practică judiciară a existat în situaţia în care în cadrul acţiunii în uzucapiune nu s-a reuşit identificarea adevăratului proprietar al bunului posedat, fie pentru că bunul imobil a fost dobândit de către posesor printr-un act sub semnătură privată semnat în calitatea de vânzător de o persoană cu privire la care nu mai există date ori care a decedat şi nu se cunosc moştenitorii, iar vacanţa succesorală nu s-a cerut instanţei de judecată, fie pentru că reclamantul afirmă că la data intrării în stăpânire bunului nu exista un proprietar ori că acesta nu se cunoaşte.

În această împrejurare, jurisprudenţa, în majoritate, a reţinut incidenţa statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cauza Sfintele Mănăstriri contra Greciei a arătat că „Potrivit Guvernului, mai multe dintre aceste terenuri aparțin de fapt statului, iar părțile interesate le ocupă ca simpli proprietari. În plus, Consiliul de Stat, în Hotărârea sa din 7 decembrie 1987 (a se vedea punctul 31 de mai sus), a declarat că dispozițiile Legii nr. 1700/1987 nu le-au lipsit de patrimoniul lor, deoarece au presupus că nu le aparținea.

60. Curtea nu este în măsură să stabilească de la sine care dintre pământurile în litigiu poate trece în mod efectiv aparținând statului potrivit dreptului grec. Ea observă însă că mănăstirile solicitante, componente esențiale ale Bisericii Greciei, înființate cu mult înainte de crearea statului grec, au acumulat un patrimoniu imobiliar considerabil de-a lungul secolelor. Cu siguranță, titlurile de proprietate dobândite în timpul Imperiului Bizantin sau Otoman au fost pierdute sau distruse. Pentru aceste terenuri ocupate atât de mult timp, chiar și fără titlu legal, perioada de posesie necesară pentru a profita de prescripția achizitivă atât pentru stat, cât și pentru terți a expirat cu siguranță la intrarea în vigoare a Legea nr. 1700/1987. În acest sens, Curtea a acordat o importanță deosebită achiziției de bunuri prin uzucapiune din cauza absenței în Grecia a unui plan cadastral și a imposibilității înregistrării titlurilor de proprietate înainte de 1856 și moștenirilor și succesiunilor înainte de 1946 (a se vedea punctul 24 de mai sus).

61. Considerat proprietarul unui astfel de patrimoniu agricol și forestier în temeiul articolului 3 alineatul (1) A), statului i se acordă automat utilizarea și deținerea acestuia, în conformitate cu alineatul (1) B) din același articol (a se vedea punctul 25 de mai sus). În opinia Curții, aceasta nu era o simplă regulă de procedură referitoare la sarcina probei, ci o dispoziție de fond care are ca efect transferul dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu către stat. integralitatea ei.”

În baza acestei hotărâri, de o concizie şi o justeţe remarcabile, practica judiciară internă a statuat faptul că în această situaţie dacă unitatea administrativ teritorială nu ar fi considerată proprietarul imobilului, având, prin urmare, calitate procesuală pasivă în acţiunea în uzucapiune, în mod inevitabil reclamantul-posesor ar fi lipsit de orice posibilitate reală de a obţine recunoasterea dreptului său de proprietate dobândit prin uzucapiune, în condiţiile în care excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a unităţii administrativ teritoriale s-ar analiza cu prioritate şi ar fi admisă, afectându-se, în substanţa sa, dreptul reclamantului de acces efectiv la instanţă, pilon esenţial al dreptului la un proces echitabil.

Astfel, în mod constant, s-a reţinut faptul că, potrivit disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Alin. 4 al aceluiaşi articol prevede că: Domeniul public al comunelor, al orașelor şi al municipiiior este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotrâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori judeţean.

În anexa nr. III se prevede că domeniul public local al comunelor, orașelor şi municipiilor este alcătuit, printre altele, din următoareie bunuri: reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, statiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalațiile, constructule şi terenurile aferente.

Regula este că bunurile din domeniul public aparţin unităților administrativ teritoriale, numai în mod excepțional acestea aparțin statului şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes național.

Totodatăa, Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale defineşte sfera bunurilor din domeniul public al unității administrativ teritoriale. Potrivit acestui text de lege aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de interes național.

Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unitatii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligatiile cu caracter patrimonial.

Potrivit art. 122 din acelaşi act normativ aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național.

Ori, în condiţiile în care nu s-a facut dovada că imobilul ar fi fost proprietatea unei persoane fizice sau juridice de drept privat, rezultă că a aparţinut în proprietate unităţii administrativ teritoriale.

Așa cum s-a reținut potrivit art. 4 din Legea 213/1998: Domeniul public al comunelor, al orașelor şi al municipiiior este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotrâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori judeţean.

În concluzie, imobilul în litigiu nu este şi nici nu poate fi în domeniul public al statului întrucât nu face parte din categoriile expres prevăzute de lege în acest sens, putând fi proprietate particulară sau proprietatea unităţii administrativ teritoriale, iar dacă nu există dovezi că acesta ar aparţine unei persoane fizice, reiese că aparţine autorităţii administraţiei publice locale, fiind în domeniul privat al acesteia.

Bunurile fără stăpân intră, potrivit art. 477 Cod civil coroborat cu art. 25 din Legea nr. 213/1998, în domeniul privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale. În acelaşi timp, art. 26 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 prevede că terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului. De asemnea, art. 553 alin. 2 Cod civil, aplicabil în ceea ce privește calitatea procesuală, moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară.

Prin urmare, având în vedere toate aceste texte legale, precum şi lipsa dovezii existenţei unui titlu de proprietate cu privire la imobilul pentru care se solicită uzucapiunea, rezultă că acest imobil aparţine unităţii administrativ teritoriale şi se află în domeniul privat al acesteia, astfel încât calitatea procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială.

În mod identic a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 24 din 3 aprilie 2017 referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1845 coroborat cu art. 1847 din Codul civil de la 1864 și art. 36 din Codul de procedură civilă, prin care, deşi a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Călărași – Secția civilă, în Dosarul nr. 5.186/202/2015, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept, a constatat faptul că „Din examenul jurisprudențial al hotărârilor selectate de curțile de apel rezultă că, în proporție considerabilă, opinia majoritară a instanțelor este în sensul că atât timp cât nu există alte persoane (fizice sau juridice) care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripția achizitivă, se consideră că nemișcătorul aparține domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, din raza imobilului, care are calitate procesuală pasivă.87. Ca atare, în majoritatea spețelor examinate s-a decis că în condițiile în care nu poate fi identificată vreo persoană care să justifice existența unui drept de proprietate asupra terenului, calitatea procesuală pasivă este determinată de regimul juridic al imobilului, în aceleași condiții ca și atunci când proprietarul acestuia a decedat, fără moștenitori, iar succesiunea este vacantă. Au fost invocate, în acest sens, prevederile art. 26 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, care stabilesc în mod expres entitatea în patrimoniul căreia intră terenurile persoanelor decedate, fără moștenitori, precum și cele ale art. 4 din Legea nr. 213/1998, art. 477, art. 646 și art. 680 din Codul civil de la 1864, în virtutea cărora unitatea administrativ-teritorială este prezumată ca proprietară a tuturor bunurilor fără stăpân, care sunt de interes local, de pe raza sa teritorială. S-a reținut că în această situație particulară a inexistenței unei persoane care să revendice drepturi asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, a respinge acțiunea în constatarea uzucapiunii pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de capacitate procesuală pasivă ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care, se arată, chiar Curtea Europeană a reținut existența unui drept protejat de Convenție, din situații de fapt, cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice. Se constată, în egală măsură, că jurisprudența la care sa făcut referire, deși majoritară, nu este unanimă, fiind pronunțate și hotărâri judecătorești prin care s-a statuat că, în materia uzucapiunii, calitatea procesuală pasivă nu poate reveni decât adevăratului proprietar al imobilului, căruia reclamantul dorește să îi opună prescripția achizitivă, iar nu unității administrativ-teritoriale, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că aceasta a abandonat terenul asupra căruia reclamanții au exercitat, timp de 30 de ani, o posesie utilă, continuă, publică și sub nume de proprietar.”

Argumentele iterate de către doctrina de specialitate şi practica judiciară sunt seducătoare şi relevante, însă nesocotesc normele legale incidente în raport de data intrării în posesie a reclamantului, adică în marea majoritate a cazurilor dispozițiilor C. civ. din 1864.

Ori, potrivit dispozițiilor art. 646 C. civ. din 1864, „Bunurile fără stăpân sunt ale statului.”, pentru ca art. 477 din acelaşi act normativ să dispună că „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepadate, sunt ale domeniului public.”

De asemenea, potriivt disp. art. 680 C. civ., „În lipsa de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.”

Ori, din analiza teleologică a disp. art. 3-5 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „Art. 3. – (1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

(3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

(4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Art. 4. – Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Art. 5. – (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.

(2) Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.”, reiese faptul că unităţile administrativ teritoriale dobândesc un drept de propretate privată asupa bunurilor mobile şi imobile numai prin modurile prevăzute de lege şi cu normala condiţie ca acestea, prin natura lor sau prin declaraţia legii, să nu fie de uz sau de interes public.

În condiţile în care nici o normă legală nu declară ca făcând parte din domeniul public sau privat al unităţilor adminstrativ teritoriale imobilele pentru care nu se identifică adevăraţii proprietari ori moştenitorii acestora şi pentru care nu s-a declarat vacanţa succesorală prin hortărâre judecătorească şi în situaţia în care aceste unităţi nu justifică un alt titlu de proprietate asupra imobilelor, este evident că în uzucapiunile în care posesia a început anterior anului 2011 şi imobilele nu sunt înscrise în cartea funciară este necesar să se dea deplină eficienţă disp. art. 646 C. civ. din 1864, având valoare de normă genarală.

Prin urmare, s-ar impune admiterea soluţiei că în cadrul acestor acţiuni calitatea procesuală pasivă să revină Statului Român, reprezentat de către Ministerul Finanţelor Publice, iar nu unităţilor administrativ teritoriale, aşa cum se admite în jurisprudenţă.


[1] Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale in reglementarea noului Cod civil, București: Hamangiu, 2013, p. 385.
[2] Gabriel Boroi ş.a., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, București: Hamangiu, 2009, p. 192.


Jud. Constantin Claudiu Ulariu
Tribunalul București


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.