Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Motive în plus pentru care remedierea neregularităţilor rechizitoriului nu poate fi realizată prin ordonanță, supliment de rechizitoriu, referat, proces-verbal, notă, act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare etc. (I)
19.02.2020 | Cătălin ONCESCU

Cătălin Oncescu

Cătălin Oncescu

Cu ceva timp în urmă am contribuit la redactarea unui material ce avea ca obiectiv identificarea actului procedural prin care procurorul poate remedia neregularitățile actului de sesizare în procedura Camerei preliminare, iar în urma cercetărilor s-a ajuns la următoarea teză[1]:

Dacă, în procedura Camerei preliminare, sunt constatate neregularităţi ale rechizitoriului în ceea ce priveşte persoana trimisă în judecată, faptele reţinute în sarcina inculpatului şi dispoziţia de trimitere în judecată, singurul act prin care se poate „exprima” procurorul, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. este rechizitoriul. Însă acest rechizitoriu „remediat” nu trebuie să fie diferit de rechizitoriul inițial sau să se refere la alte acuzații. Acest al doilea rechizitoriu trebuie să constea în rechizitoriul emis inițial, dar completat sau modificat (remediat) în acord cu chestiunile stabilite de judecătorul de Cameră preliminară.”

Unele dintre motivele care au condus către această concluzie au fost următoarele (evident, valabile și astăzi):

– 286 alin. (1) C.pr.pen. (care reglementează actele organelor de urmărire penală) arată că procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel; iar în ceea ce priveşte sesizarea instanței de judecată, legea chiar prevede altfel;

– 327 C.pr.pen. stabilește foarte clar cele două tipuri de acte procedurale în care se concretizează soluţia procurorului într-o cauză:
i. rechizitoriul, prin care dispune trimiterea în judecată, fiind actul de sesizare a instanței (situația în care ne aflăm),
ii. ordonanţa, prin care clasează sau renunţă la urmărirea penală.

– prin urmare, potrivit dispoziţiilor cuprinse de 327 – 329 C.pr.pen., actul procedural prin care procurorul sesizează instanţa de judecata, cu privire la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală, este rechizitoriul, iar acest act nu poate fi completat cu o ordonanța, deoarece procurorul nu poate rezolva cauza printr-o ordonanță decât dacă dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală (situație în care nu ne aflăm);

– există dispoziții clare care arată că rechizitoriul este unicul act de sesizare a instanţei; 329 alin. (1) C.pr.pen. (intitulat „Actul de sesizare a instanţei”) arată că rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată; de asemenea, art. 328 alin. (3) C.pr.pen. (intitulat „Cuprinsul rechizitoriului”) consacră regula unicităţii actului procedural, chiar şi atunci când soluţiile sunt diferite, privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi, procurorul fiind obligat să întocmească un singur rechizitoriu;

– în situaţia emiterii unei ordonanțe / unui supliment de rechizitoriu care conține doar remedierile necesare rechizitoriului emis inițial, primul rechizitoriu (care a fost constatat neregulamentar întocmit) va rămâne în continuare neregulamentar întocmit; practic, instanța va urma să judece în baza unui rechizitoriu constatat de judecător ca fiind neregulamentar întocmit și a unei ordonanțe / supliment de rechizitoriu care conține elemente suplimentare rechizitoriului neregulamentar;

– din perspectiva unicității soluției procurorului, față de emiterea unui „supliment de rechizitoriu”, mai criticabilă este situația în care s-a emis o ordonanță în completarea rechizitoriului, deoarece, pe lângă faptul că se regăsesc în dosar două acte de sesizare de instanței, acestea sunt de natură diferită;

– principiul simetriei actelor juridice stabilește că, atunci când se realizează modificarea sau completarea unei operațiuni juridice pentru care se cere legal o anumită formă ad validitatem, se va respecta aceeași formă ad validitatem și pentru actele care o modifică sau completează; altfel spus, un rechizitoriu nu poate fi completat / modificat / remediat prin intermediul unui act cu forță juridică inferioară (ordonanță);

– analizarea terminologiei folosite de legiuitor pe parcursul Codului de procedură penală conduce la aceeași concluzie; potrivit 345 alin. (2) C.pr.pen., judecătorul „constată neregularități ale actului de sesizare”; această formulare este similară textului art. 281 alin. (2) C.pr.pen. care privește „constatareanulității absolutea unui act, iar art. 280 alin. (3) C.pr.pen. arată că remedierea are loc prin refacerea actului respectiv, cu respectarea dispozițiilor legale;

– având în vedere că rechizitoriile neregulamentar întocmite sunt „remediate” prin atașarea la acestea a unor ordonanțe, suplimente de rechizitoriu, note, procese-verbale etc., inculpații sunt puși în situația de a reconstitui acuzarea și probele pe care se întemeiază acuzarea prin rearanjarea, în sistem puzzle, a actului de sesizare a instanței; astfel, persoanele trimise în judecată sunt puse în situaţia de a răspunde unor acuzaţii vagi, amestecate (descrise în două acte distincte), care fac imposibilă o apărare efectivă;

– în practică, suplimentul de rechizitoriu, ordonanța, procesul-verbal, referatul etc. au fost admise ca fiind modalitatea în care pot fi arătate anumite fapte care nu au fost deloc descrise în primul rechizitoriu ori când acestea au fost neclar sau insuficient expuse (mai precis, aspectele care țin de esența rechizitoriului erau cuprinse de documentele respective emise ulterior, nu de rechizitoriu).

În plus față de toate aceste motive, expuse pe larg în materialul amintit, doresc să adaug și următoarele:

I. Greșita justificare a soluției de a fi emisă o ordonanță (sau orice alt act) de remediere a neregularităților rechizitoriului prin aceea că „ 345 alin. (3) C.pr.pen. nu prevede expres forma/modalitatea în care parchetul trebuie să remedieze neregularităţile rechizitoriului”.

În mod evident, suntem de acord cu faptul că art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu prevede modalitatea în care procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Dar această lipsă de reglementare nu poate conduce la concluzia că parchetul poate remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit prin orice modalitate este considerată – la un moment dat – oportună (emiterea unui supliment de rechizitoriu, referat, act de remediere, notă, ordonanță etc.), deoarece art. 1 alin. (1) C.pr.pen. stabilește explicit că normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal.

Prin urmare, pentru a evita dublul standard, trebuie să fim de acord cu cele două teze de mai jos, în mod egal:
– 345 alin. (3) C.pr.pen. nu prevede expres forma sau modalitatea în care parchetul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului,
– nicio altă normă din Codul de procedură penală nu prevede expres forma sau modalitatea în care procurorul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului.

În aceste condiții, din moment ce nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nicio altă normă din Codul de procedură penală nu prevăd expres forma sau modalitatea în care procurorul poate să remedieze neregularităţile rechizitoriului, se poate pune următoarea întrebare:

Cum s-a ajuns la situația în care procurorul emite un document (diferit de rechizitoriu) pentru a remedia un rechizitoriu neregulamentar întocmit?

Nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nicio altă normă din Codul de procedură penală nu spun că procurorul trebuie sau că are dreptul să emită un document prin care să remedieze neregularitățile rechizitoriului, ci spun doar că „procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare”.

Astfel, din moment ce legea nu prevede această practică, devine evident că avem obligația de a respecta dispozițiile în vigoare ale Codului de procedură penală care stabilesc că rechizitoriul constituie unicul act de sesizare a instanţei de judecată. Dacă rechizitoriul inițial este constatat de un judecător ca fiind neregulamentar întocmit, singura soluție de este ca acel rechizitoriu să fie remediat / refăcut (în conformitate cu cele constatate de judecător) și transmis în forma remediată către judecător.

Acolo unde legiuitorul a permis remedierea unor acte procedurale a prevăzut în mod expres forma acestora, procedura de urmat și natura juridică a actului emis ulterior (ex.: îndreptarea erorilor materiale evidente). Însă, motivul pentru care legiuitorul a ales această procedură cu referire la actele de urmărire penală (întocmirea unui proces-verbal) este dat de însăși simplitatea procedurii și evidența erorii materiale[2].

Atunci când un judecător de cameră preliminară constată că un rechizitoriu este neregulamentar întocmit, suntem cu toții de acord că nu constată doar o simplă eroare de scriere a unui nume sau a unei date calendaristice. Ci sunt probleme serioase ale rechizitoriului care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. În egală măsură, actul care conține o eroare materială nu este lipsit de efecte juridice, așa cum se întâmplă în cazul unui rechizitoriu neregulamentar întocmit [în acest sens, art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen.]. Prin urmare, sub nicio formă nu poate fi acceptată o comparație între „remedierea unui rechizitoriu neregulamentar” și „îndreptarea erorilor materiale”. De asemenea, sub nicio formă nu poate fi acceptată ideea că procedura îndreptării erorilor materiale poate fi translatată în Camera preliminară pentru a fi „remediat” un rechizitoriu a cărui neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Nu numai că sunt încălcate dispozițiile art. 1 și art. 2 C.pr.pen., însă intrăm și pe teritoriul art. 1 alin. (3) din Constituția României („România este stat de drept”).

Prin urmare, dacă legiuitorul nu a prevăzut expres modalitatea sau forma în care poate fi remediat un rechizitoriu, aceasta nu înseamnă că rechizitoriul poate fi remediat prin orice modalitate (ex.: prin atașarea unor documente sub diverse forme și titluri), deoarece are loc încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 C.pr.pen.:
– normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal;
– procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

A fi emisă o ordonanță, supliment de rechizitoriu, notă, proces-verbal, referat etc. prin care să se „remedieze” neregularitățile rechizitoriului și a fi invocat faptul că aceste documente „fac corp comun cu rechizitoriul și au valoare egală cu rechizitoriul” reprezintă o evidentă adăugare la lege.

Așa cum bine se cunoaște:
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să permită procurorului să emită o ordonanță (sau orice alt act) în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.;
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să arate că o ordonanță emisă de procuror (sau orice alt act) poate fi atașată și astfel poate remedia rechizitoriul constatat de judecator ca fiind neregulamentar întocmit (acesta fiind un act de o importanță deosebită în economia procesului penal);
– nu există nicio mențiune în Codul de procedură penală care să precizeze că ordonanța respectivă (sau orice alt act) poate „face corp comun (sau corp unitar) cu rechizitoriul, având valoare egală cu rechizitoriul”.

Mai mult decât atât, nu există (și, din punctul nostru de vedere, nici nu poate exista în viitor) ideea că, prin această atașare a unei ordonanțe (sau a oricărui act), acel rechizitoriu inițial neregulamentar împreună cu ordonanțarespectivă devin împreună actul de sesizare a instanței care, pe deasupra, se transformă într-un act de sesizare a instanței regulamentar întocmit. Schematic, ecuația de mai jos nu poate exista în cursul procesului penal:

rechizitoriu neregulamentar + un document = rechizitoriu regulamentar

La un moment dat, este posibil ca hotărârile CEDO să vizeze chiar acest aspect, iar hotărârile definitive, pronunțate în dosarele penale în care instanța a fost sesizată prin această manieră vădit nelegală (rechizitoriu neregulamentar + un document), vor fi revizuite în acord cu dispozițiile art. 465 C.pr.pen. Iar atunci când se va dispune rejudecarea de către instanţa de fond în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului (această instanță fiind cea sesizată cu formula „rechizitoriu neregulamentar + un document”), se va pune problema reluării procedurii camerei preliminare, la fel ca în cazul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate[3].

Apreciem că este destul de evident că, dacă CEDO va constata că situația în care o instanță de judecată este sesizată prin formula „rechizitoriu neregulamentar întocmit + un document” reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului (ex.: drept la apărare, drept la un proces echitabil), singura soluție constă în refacerea acelui rechizitoriu inițial neregulamentar, fără a mai fi atașate diverse documente actului de sesizare a instanței de judecată. Iar suspendarea hotărârilor definitive, eliberarea persoanelor condamnate din penitenciar, reluarea proceselor din cursul urmăririi penale pentru a fi remediat rechizitoriul în mod corespunzător, cererile privind repararea pagubelor materiale și a daunelor morale în caz de eroare judiciară ori în caz de privare nelegală de libertate nu vor fi deloc în beneficiul sistemului judiciar din România.

Considerăm că nu poate contestat următorul raționament: rechizitoriul inițial (odată ce este constatat de judecător ca fiind neregulamentar întocmit) va rămâne neregulamentar întocmit oricâte ordonanțe, suplimente, note, procese-verbale etc. ar fi ”atașate” acestuia. Acel act procedural (rechizitoriul) nu poate fi îndreptat prin anexarea unor documente, indiferent de titlul pe care îl poartă acestea. Niciun document nu poate remedia prin atașare un rechizitoriu neregulamentar întocmit, fie ordonanță sau supliment de rechizitoriu. Această procedură nu este prevăzută și, implicit, nici permisă de Codul de procedură penală.

Astfel, din punctul de vedere al legii procesual penale, remedierea rechizitoriului neregulamentar întocmit prin atașarea la rechizitoriu a unui document separat este inexistentă. Și, așa cum se cunoaște, inexistența unor acte intră în acțiune ori de câte ori actele procedurale sau procesuale au fost elaborate cu nerespectarea condițiilor esențiale cerute de lege pentru existența lor sau în cazul în care acestea au fost realizate de către un subiect care, în mod legal, nu avea competența necesară.

Dacă legea procesuală nu stabilește că un rechizitoriu neregulamentar întocmit (împrejurare constatată de judecătorul de cameră preliminară) poate fi „remediat” prin anexarea / atașarea la acel rechizitoriu neregulamentar a unei ordonanțe (sau a oricărui alt document) care „face corp unitar cu rechizitoriul și are valoare egală cu rechizitoriul”, înseamnă că această procedură – larg întâlnită în practica instanțelor și a parchetelor din România – este vădit nelegală. Această atașare și modalitate de remediere nu este prevăzută de lege și, prin urmare, nu poate fi acceptată ca fiind un act procesual/procedural. Iar sancțiunea procedurală aplicabilă acelui act prin care parchetul „remediază” neregularitățile rechizitoriului și pe care instanțele îl acceptă ca fiind atașat rechizitoriului neregulamentar, respectiv în baza căruia se procedează apoi la judecată, este inexistența.

***

A nu se uita că, imediat după intrarea în vigoare a actualui Cod de procedură penală, practica majoritară a parchetelor era aceea de a fi emis un „supliment de rechizitoriu”, iar instanțele acceptau această modalitate de remediere. Între timp, această practică s-a modificat, iar în prezent nu se mai emite „suplimentul de rechizitoriu”, ci o ordonanță care „face corp unitar cu rechizitoriul, având valoare egală cu actul de sesizare”.

Pe lângă aceste forme majoritare, instanțele au mai acceptat îndreptarea neregularităților rechizitoriului și printr-un răspuns al parchetului care a conținut „precizări, lămuriri sau completări ale actului de sesizare” atunci când acest răspuns a avut următoarele forme[4]: proces-verbal; referat; precizari; note.

Deloc amuzantă situația, ne putem imagina cum o persoană trimisă în judecată a fost condamnată de o instanță constatându-se, „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, că fapta descrisă în suplimentul / procesul-verbal / referatul / notele / ordonanța transmise de parchet în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Schimbare frecventă a practicii și multitudinea de forme a documentelor prin care se „remediază” un rechizitoriu neregulamentar spun foarte multe despre nelegalitatea acestor proceduri prin care este atașat un document rechizitoriului neregulamentar și apoi se procedează la judecată fără nicio problemă.

Nu în ultimul rând, considerăm că sunt deja de notorietate situațiile în care procurorul a „remediat” rechizitoriul neregulamentar în procedura prevăzută de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și – prin ordonanță / supliment de rechizitoriu / note / proces-verbal / referat – a descris în integralitate faptele și acuzațiile aduse unei persoane, deoarece cuprinsul rechizitoriului nici măcar nu făcea referire la această persoană, ci doar era menționat numele în dispozitiv. Și mai dese sunt situațiile în care procurorul descrie în amănunt acuzațiile aduse unei persoane în documentul atașat rechizitoriului neregulamentar, deoarece judecătorul de cameră preliminară constatase că activitatea infracţională a acelui inculpat a fost descrisă insuficient sau neclar, adică într-o modalitate care nu permitea stabilirea limitelor judecăţii. Așadar, ne aflăm în situația în care acel document atașat (indiferent de titlul pe care îl poartă) se substituie rechizitoriului, iar judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în documentul atașat, nu în actul de sesizare a instanţei.

***

În concluzie, nici art. 345 alin. (3) C.pr.pen. și nici altă normă din Codul de procedură penală nu stabilesc expres forma sau modalitatea în care parchetul poate remedia neregularităţile rechizitoriului. Aceasta înseamnă că nu pot fi aplicate decât normele existente în Codul de procedură penală, care stabilesc expres că rechizitoriul constituie unicul act de sesizare a instanţei de judecată (art. 329 C.pr.pen.). Iar dacă judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţiale rechizitoriului, procurorul (dacă dorește) are datoria să remedieze problemele prin refacerea actului de sesizare și să-l transmită apoi (remediat) către judecătorul de cameră preliminară.

Orice altă modalitate prin care se atașează la rechizitoriul neregulamentar o ordonanță, un supliment, un referat, o notă, un proces-verbal etc. este inexistentă, iar judecata în baza formulei ”unui rechizitoriu neregulamentar + un document” nu mai poate fi considerată corectă.


[1] Disponibil aici.
[2] Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea Generală, ed. Universul Juridic, 2019, pag. 965
[3] Decizia ÎCCJ cu nr. 13 din 3 iulie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) C.pr.pen. (publicată în Monitorul Oficial cu numărul 735 din data de 13 septembrie 2017)
[4] C. Ghigheci, Cereri si exceptii de camera preliminara. I. Procedura, regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmarire penala. Comentarii si jurisprudenta, ed. Hamangiu 2017, p. 106; același autor, în lucrarea anterior menționată, concluzionează următoarele la pag. 107: „În opinia noastră, din moment ce legea nu prevede un alt act prin care să fie remediate neregularitățile actului de sesizare, atunci aceasta ar trebui făcută prin întocmirea din nou a rechizitoriului (s.a.), cu respectarea cerințelor impuse de judecătorul de cameră preliminară. În felul acesta, s-ar justifica și soluția, acceptată în prezent de practica judiciară majoritară, ca rechizitoriul refăcut să fie din nou verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de către procurorul ierarhic superior. Altfel, ar fi mai greu de acceptat punctul de vedere potrivit căruia procurorul ierarhic superior ar putea să facă această verificare asupra unui alt act decât rechizitoriul, deoarece o astfel de soluție nu este prevăzută de lege.


Avocat Cătălin Oncescu
Doctorand, Facultatea de Drept, Universitatea din București


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.