Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 

Câteva aspecte vizând procedura invocării unor motive de ordine publică şi obiectul dezbaterilor în complet de divergenţă în raport de posibilitățile soluționării cauzei după epuizarea divergenţei
19.02.2020 | Gabriel LEFTER

JURIDICE - In Law We Trust
Gabriel Lefter

Gabriel Lefter

O lege în care nu există ordine nu este făcută să dăinuiască, dar o lege fără dezordine nu este făcută să evolueze.

Prin Decizia nr. 1626 din 3 octombrie 2019, Secţia I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a hotărât că dezbaterile în fața completului de divergență, constituit conform art. 398 alin. 3 C. proc. civ., pot avea ca obiect exclusiv chestiunea cu privire la care instanţa a constatat ivirea divergenţei.

Deoarece cauza repunerii pe rol a fost divergența apărută în ceea ce privește problema prescrierii dreptului la acțiune, instanța supremă a constatat că dezbaterile în fața completului de divergentă au vizat nu numai chestiunea prescripției dreptului la acțiune, părțile punând concluzii cu privire la toate motivele de apel formulate în cauză, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.) (A se vedea: ÎCCJ. Obiectul dezbaterilor în completul de divergență).

După cum rezultă din analiza deciziei contestate, cauza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut posibilitatea a se pronunţa în recurs viza angajarea răspunderii civile delictuale a unei societăţi de asigurare ca urmare a producerii unui accident rutier.

Încă din faţa primei instanţe, pârâta a invocat în apărare excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, excepţie care a fost respinsă de tribunal printr-o încheiere premergătoare; împotriva acestei încheieri şi a sentinţei[1], pârâta a formulat apel care, împreună cu apelul reclamanţilor a fost soluţionat prin decizia casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care face obiectul analizei.

La soluţionarea apelurilor, Curtea de Apel Constanţa a constatat că asupra chestiunii privind prescrierea dreptului material la acţiune nu se poate întruni majoritatea, astfel încât a repus cauza pe rol pentru constituirea completului de divergenţă; după repunerea cauzei pe rol apelanţii reclamanţi au invocat o excepţie vizând autoritatea de lucru judecat în privinţa chestiunii prescrierii, iar apelanta pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia nr. 185/16.04.2018[2], Curtea de Apel Constanţa, care repusese pe rol pricina pentru a dezbate în completul de divergenţă doar chestiunea prescripţiei, a soluţionat cele două excepţii şi, cele două apeluri. În recursul pârâtei – care a invocat exclusiv critici din perspectiva art. 488 alin. 1 pct. 8[3], fără a critica modalitatea procedurală de soluţionare a apelurilor – , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere părţilor prezente la termenul de soluţionare a căii extraordinare de atac „să formuleze concluzii cu privire la dispoziţiile art. 174 şi art. 176 pct. 4 coroborat cu art. 398” precizând că acestea se referă la „compunerea ori constituirea instanţei în condiţiile în care încheierea vizează un punct de divergenţă cu privire la prescriere, iar hotărârea este pronunţată de trei judecători”.

Pentru că decizia comentată nu este singulară[4], publicarea acestei hotărâri este un bun prilej pentru discutarea mai multor aspecte: obiectul dezbaterilor în complet de divergenţă; soluţionarea cauzei după epuizarea divergenţei şi, tangenţial, posibilitatea invocării unor motive de ordine publică.

Motivele de ordine publică

Referitor la ultima chestiune – invocarea unor motive de ordine publică în căile de atac de reformare, noul Cod prevede la art. 479 alin. 1 şi art. 489 alin. 3 că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, respectiv că, dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă.

Trecând peste inexplicabila diferenţă de reglementare a aceleiaşi instituţii pe întinderea a 10 articole în cod, considerăm că trebuie repudiată ideea că invocarea unor astfel de motive ar fi o simplă facultate pentru instanţă[5], importanţa ordinii publice astfel protejate impunând ideea că instanţa este obligată să invoce astfel de motive[6].

Motivele de ordine publică nu sunt definite de lege, iar doctrina i-a creat un regim juridic prin asemănare cu nulitatea absolută[7] sau chiar cu excepţia de ordine publică[8].

Trebuie remarcat că motivele de ordine publică se aseamănă foarte mult cu motivele de nulitate absolută din perspectiva art. 174 alin. 2 – interesul ocrotit – şi art. 178 alin. 1 (parţial) – în privinţa posibilităţii invocării – însă nu se confundă cu aceasta pentru că motivele de ordine publică acoperă şi dispoziţiile dreptului material[9], pe când nulitatea de la art. 174 alin. 2 doar dispoziţiile de drept procesual.

Apoi, deşi excepţia este mijlocul procesual de invocare a neregularităţii în cazul unui proces în curs, motivul de ordine publică nu poate fi asimilat excepţiilor astfel cum acestea sunt definite de art. 245. Aceasta pentru că neregularităţile procedurale susceptibile de a îmbrăca forma excepţiei se referă la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune vizând etapa în care se găseşte procesul (primă instanţă, apel, căi extraordinare de atac); în acest timp, motivul de ordine publică se referă la etapa procesuală epuizată, anterioară aceleia în care cauza se găseşte. În plus, admiterea excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii în etapa în care procesul se găseşte (apel sau recurs), pe când motivul de ordine publică admis are ca efect admiterea căii de atac în care s-a invocat şi anularea/casarea hotărârii atacate[10].

Punerea discuţiei părţilor a motivelor de ordine publică

Ca şi în vechiul cod (care impunea această condiţie textual la art. 306 alin. 2), deşi nici art. 479 alin. 1 şi nici art. 489 alin. 3 nu o prevăd expres, motivele de ordine publică invocate din oficiu de instanţă, trebuie puse obligatoriu în dezbaterea părţilor, pentru că, aşa cum reiese foarte clar din art. 14 alin. 5 şi alin. 6, instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate putându-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Modalitatea în care motivul de ordine publică este supus dezbaterii contradictorii trebuie să permită în mod concret şi efectiv posibilitatea părţii de a argumenta asupra acestei chestiuni de drept.

Aceasta va însemna nu numai anunţarea formală a părţilor prezente la judecată că se invocă un motiv de ordine publică, ci expunerea – atât cât desfăşurarea unei şedinţe de judecată permite – a tuturor considerentelor de fapt şi de drept care caracterizează acest motiv de ordine publică în lipsa cărora partea nu îşi poate formula o apărare eficientă; în plus, dată fiind ipoteza invocării din oficiu, instanţa ar trebui, dacă părţile solicită, să amâne judecata pentru că opinia astfel exprimată să fie una utilă, iar nu una rezultată din luarea părţii prin surprindere.

Astfel C.E.D.O.[11] a arătat că principiul contradictorialităţii şi egalităţii armelor nu este încălcat prin simplul fapt că instanţa nu îl invită explicit pe reclamant să-şi exprime opinia cu privire la posibilitatea că faptele stabilite anterior sunt de natură a justifica o excepţie de inadmisibilitate (ridicată din oficiu şi care nu a fost pusă în discuţia părţilor) cu condiţia ca aceste fapte să fi fost puse în discuţia contradictorie a părţilor (care, în speţă, făcuseră obiectul unor ample dezbateri şi asupra cărora partea avusese posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere).

C.E.D.O. are o practică constantă în a stabili că instanţele sunt obligate să respecte principiul contradictorialităţii în special când tranșează litigiul în baza unui motiv sau excepţie invocată din oficiu[12].

În aceste situaţii, Curtea apreciază de importanţă capitală stabilirea dacă reclamantul „a fost luat prin surprindere” de faptul că instanţa şi-a întemeiat hotărârea sa pe un motiv ridicat din oficiu[13]. Este incontestabil dreptul unei Curţi Supreme de a ridica un motiv de ordine publică dar, atunci cauza capătă turnură neaşteptată din cauza unei chestiuni lăsate la discreţia instanţelor, acestea trebuie să depună diligenţe suplimentare pentru a se asigura că părțile sunt informate despre chestiunile de fapt[14] sau drept pe care se pot baza hotărârile lor ce nu au fost discutate în cursul procesului şi care conferă caracter neaşteptat soluţiei posibile; astfel, există obligaţia de a aduce la cunoștință în mod corespunzător, chiar şi unei părţi diligente ce nu este în măsură să o anticipeze, astfel încât şi un avocat care ar putea anticipa că instanţa ar putea soluţiona pricina din perspectiva unui motiv de ordine publică (care însă nu a fost niciodată discutat) ar putea avea aşteptarea legitimă să fie expres invitat să-şi prezinte punctul de vedere cu privire la această problemă[15].

Din această perspectivă, se constată că, în decizia analizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere părţii prezente să formuleze anumite concluzii; anterior se respinsese solicitarea avocatului părţilor absente de amânare a judecăţii recursului pentru imposibilitate de prezentare; nu se înţelegea explicit că se invocă un motiv de ordine publică, iar instanţa de recurs nu a îmbrăcat acest motiv în prevederile art. 488 alin. 1 pct. 1 decât în cuprinsul deciziei pe care o pronunţă.

Această manieră oarecum lipsită de precizie nu doar că a confuzionat reprezentantul recurentei prezent care, şi după explicaţii suplimentare, a lăsat la aprecierea instanţei soluţia, dar prin faptul că a lipsit intimaţii de posibilitatea prezentării propriilor poziţii procesuale, nu pare a satisface exigenţele contradictorialităţii astfel cum le explicitează C.E.D.O.

Procedura de soluţionare a divergenţei

În privinţa procedurii de soluţionare a divergenţei, dispoziţiile noului cod sunt foarte clare art. 398 stipulând că atunci când hotărârea nu poate fi luată deoarece majoritatea nu poate fi realizată membrii completului de judecată neputând ajunge la un acord[16], procesul trebuie judecat în complet de divergenţă, constituit prin includerea în completul iniţial şi a unui judecător din planificarea de permanenţă[17].

Judecata în complet de divergenţă se face potrivit art. 399 în aceeaşi zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăşi 20 de zile de la ivirea divergenţei.

Deşi în practică se întâlnesc şi situații în care judecata în complet de divergenţă se face în aceeaşi zi în care s-a ivit divergenţa[18], apreciem că posibilitatea judecării cauzei în complet de divergenţă în aceeaşi zi în care s-a ivit divergenţa există numai dacă impedimentul realizării majorității legale este constatat în ședința publică în care pricina s-a dezbătut, astfel că părțile au fost încunoștințate atât asupra chestiunilor rămase în divergenţă cât şi asupra termenului la care dezbaterile se reiau conform art. 399 alin. 2[19].

Dacă majoritatea nu poate fi realizată la momentul deliberării, după închiderea dezbaterilor potrivit art. 395 alin. 2 (în exprimarea vechiului cod art. 256 alin. 1 la „chibzuirea în secret în camera de consiliu”, nu în şedinţa publică), reluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă implică repunerea cauzei pe rol[20] în accepţiunea art. 229 alin. 2 care, aşa cum şi art. 399 alin. 1 o prevede – dar numai pentru ipoteza judecării la un alt termen -, implică citarea parţilor, prezumția folosită de art. 229 alin. 1 că partea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare fiind inaplicabilă din moment de instanţa a rămas în pronunțare pe fond[21].

În principiu, dezbaterile fiind reluate numai asupra chestiunilor rămase în divergenţă şi care se anunţă părţilor în şedinţă, iar când divergenţa nu priveşte soluţia ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergenţă, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.

Se remarcă aceea că, spre diferenţă de prevederile vechiului cod care, prin art. 257 alin. 2, obliga instanţele de fond să motiveze totdeauna părerile înainte de judecarea divergenţei, art. 399 alin. 2 prevede generic, pentru ambele situaţii (când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa sau la termenul fixat ulterior) că problemele rămase în divergenţă se anunţă părţilor în şedinţă.

Chiar şi în prezenta acestui text, s-a exprimat opinia[22] că încheierea de repunere a cauzei pe rol ar trebui să cuprindă şi obiectul divergenţei; subscriem acestei opinii justificată nu doar de cerinţa ca părţile să nu fie luate prin surprindere de obiectul dezbaterilor (pentru că acesta nu au caracter de noutate, în faţa completului de divergență fiind, în fapt, doar reiterate concluzii şi argumente deja susţinute – deloc întâmplător, art. 399 alin. 3 prevede că părţile vor pune „din nou” concluzii) ci, mai ales, pentru ca judecătorii iniţiali să nu poate reveni asupra punctelor care nu au provocat divergenţa, imposibilitate judicios subliniată în doctrină[23].

Împrejurarea că, în virtutea principiului contradictorialității, părţile trebuie să cunoască în timp util chestiunile rămase în divergenţă, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea, nu poate justifica prin ea însăși casarea unei hotărâri dacă prin încheierea prin care instanța a apreciat că se impune repunerea cauzei pe rol pentru judecata cauzei în complet de divergență nu s-a arătat de către instanță în legătură cu ce poartă divergența, când această pretinsă neregularitate nu a fost invocată în fața instanței de apel înainte de a pune concluzii pe fond. Aceasta pentru că,încălcarea principiului contradictorialității – principiu fundamental al procedurii civile – deşi reglementat de norme de ordine publică, vizează exclusiv sau preponderent numai părţile în proces şi, pe cale de consecinţă, constitute motive de protecţie individuală ce pot fi invocate numai de acestea[24], rezultând că imposibilitatea părţii de a putea formula concluzii eficace şi proprii chestiunilor rămase în divergenţă ar fi guvernate de nulitatea prevăzută de art. 175 alin. 8[25].

Având în vedere regulile de organizare judecătorească (art. 54 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 304/2004[26] şi art. 1024 alin. 4[27]) precum şi dispoziţiile procedurale privind deliberarea, va rezulta că, ipotetic, divergenţa se poate ivi doar în situaţia în care tribunalul sau curtea de apel au de soluţionat apeluri ori judecătoriile au de soluţionat cereri în anulare împotriva ordonanțelor de plată ori cereri de lămurire, îndreptare, completare[28] a unor astfel de hotărâri, nu şi căi extraordinare de atac de retractare împotriva hotărârilor pronunţate în astfel de cauze[29].

În plus, în compunerea rezultată din aplicarea art. 398 alin. 3 vor fi judecate şi toate cererile şi incidentele procesuale la a căror soluţionare este obligat completul de divergenţă precum competența de soluționare a apelului[30], soluționarea unui conflict de competență[31] ratificarea unei cereri de renunțarea la judecarea apelului[32], constatarea perimării cererii de apel[33] etc.

Concluzia rezultă în mod indubitabil din prevederile art. 399 alin. 2 care, după ce recunoaşte expres posibilitatea completului de divergenţă de administrare „noi dovezi” (evident necesare soluţionării chestiunilor rămase în divergenţă[34]) se acceptă facultatea acestui complet de a ordona „orice măsuri îngăduite de lege”[35].

Această prevedere este şi motivul pentru care, în cauza ce face obiectul analizei, instanţei de apel a putut soluţiona excepţiile inadmisibilităţii invocării autorităţii de lucru judecat şi excepţia autorităţii de lucru judecat.

Deoarece divergenţa nu poate privi procese aflate în faţa primei instanţe[36], specificul modalității de învestire a instanţelor de control judiciar şi al soluţiilor pe care acestea le pot pronunţa face ca „judecata procesului în complet de divergenţă”, „soluţia ce trebuie dată întregii cauze” şi posibilitatea „continuării judecării cauzei” să aibă înţelesuri aparte.

Dacă divergenţa vizează chestiuni legate de exerciţiul dreptului la acţiune din perspectiva căii de atac folosite (timbraj, formulare în termen, calitate procesuală activă, calitate de reprezentant, nulitatea cererii), iar instanţa respinge excepţiile dirimante în care se invocau aceste aspecte procedurale, este evident că, după soluţionarea chestiunilor rămase în divergenţă, judecarea căii de atac poate (şi trebuie) să continue[37].

Aceasta este singura ipoteză în care, după soluţionarea divergenţei, completul iniţial investit va continua judecata cauzei[38].

Această afirmaţie, contrară concluziei la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ajuns prin decizia nr. 1626/03.10.2019 a Secţiei I civilă, este justificată de două considerente: instanţele de control judiciar sunt învestite în cazul unei căi de atac cu motive (iar nu cereri distincte) şi, în soluţionarea căilor de atac, instanţele nu pot pronunţa mai multe decizii[39] corespunzătoare numărului de căi de atac sau respectiv motivelor acestora, unele în complet regulat, altele în complet de divergenţă.

În primul rând, cum oricare dintre motivele căii de atac poate conduce la admiterea acesteia, indiferent că vizează numai capătul de cerere accesoriu vizând cheltuielile de judecată, în concepţia legiuitorului neexistând soluţii de admitere a apelurilor (sau recursurilor) în parte, rezultă că în apel, analiza oricărui motiv al căii de atac vizează soluţia globală care se dă litigiului.

Apoi – cum este cazul în decizia analizată – unele motive de apel, prin aplicarea prin analogie a prevederilor art. 248, trebuie analizate cu prioritate, posibila soluţie care s-ar da cauzei prin reţinerea unor motive făcând inutilă cercetarea celorlalte; astfel, dacă unul dintre motivele de apel vizează soluţia dată de prima instanţă unei excepţii dirimante ridicate de pârâtă (spre exemplu, prescripţia dreptului material la acţiune), analiza criticii reiterate în apel de această parte alături de acelea vizând soluţia dată fondului raportului litigios trebuie făcută de instanţa de control judiciar cu prioritate, căci dacă se constată că cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca prescrisă, cercetarea celorlalte motive de apel vizând fondul este evident inutilă.

Cum, în această ipoteză, instanţa nici nu a mai ajuns să analizeze celelalte critici vizând fondul, este evident că divergenţa va privi numai motivul de apel a cărui analiză s-a impus cu prioritate; în plus, soluţionând aspectul în divergentă (în cazul instanţei de apel casate de Î.C.C.J., verificând prescripţie dreptului material la acţiune), completul fie dădea o soluţie ambelor apeluri care implica şi schimbarea hotărârii primei instanţe fie, depăşind împreună această chestiune care se impunea verificată cu precădere, se găsea învestită cu restul motivelor de apel ale părţilor.

De aceea, trebuie acceptat că, după ce divergenţa s-ar soluţionat, în apel, „continuarea judecăţii” cerută de art. 399 alin. 5 final nu este posibilă pentru că reţinerea caracterului neîntemeiat al unui motiv de apel nu se poate face printr-o încheiere (astfel cum acestea sunt definitive de art. 424 alin. 5), ci printr-o decizie pentru că instanţa se pronunţă – fie şi parţial – asupra apelului.

Or, enumerarea ipotezelor de la art. 424 alin. 3 vizând situaţia în care instanţa pronunţă o decizie este evident limitativă (mai ales prin coroborarea cu alin. 5), ceea ce va însemna că există o contradicţie aparent ireconciliabilă între obiectul dezbaterilor în complet de divergenţă şi obligaţia instanţei de apel de a soluţiona deodată toate apelurile împotriva aceleiaşi hotărâri (art. 475 alin. 5 sau art. 4711 alin. 8 după modificarea codului prin Legea nr. 310/2018).

Chestiunea practică creată de soluţia comentată nu este antamată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care s-a limitat a constata nelegalitatea soluționării întregii cauze de către completul a cărui învestire este limitată la chestiunea asupra căreia s-a ivit divergenţa însă, aşa cum just s-a arătat în doctrină[40], nu se poate pronunţa o hotărâre asupra cererii în unanimitate, iar o alta în acelaşi dosar asupra cererii accesorii în complet de divergenţă[41].

Este adevărat că, în faţa judecătorului care a intrat în compunerea completului iniţial pentru soluţionarea divergenţei dezbaterile au vizat exclusiv o anume chestiune (aici, problema prescripţiei), iar atât art. 399 alin. 2, cât şi principiul continuităţii desfăşurării judecăţii în faţa aceloraşi judecători (art. 19) impun ca pricina să nu fie soluţionată de judecătorii care nu au participat la dezbaterea cauzei însă, aşa cum se arată[42], indiferent de întinderea dezbaterilor din faţa noului complet, oricum opinia noului judecător introdus în proces este paradoxal, decisivă.

De aceea, trebuie distinse două situaţii: aceea când litigiul poate fi fragmentat în mai multe părţi – unele soluţionate de completul sesizat iniţial şi altele soluţionate exclusiv de completul de divergenţă şi acelea în care acest artificiu procedural nu se poate efectiv realiza pentru că şi chestiunea în divergenţă şi celelalte aspecte ale litigiului privesc, deopotrivă întregul proces.

Astfel, dacă membrii completului se înţeleg în privinţa soluţiei dată căii de atac, dar nu şi în privinţa cererii accesorii vizând cheltuielile de judecată ale părţii al cărui apel a fost admis, ar trebui să fie posibilă pronunţarea a două decizii în apel: una care să cuprindă dezlegarea căii de atac şi o alta – pronunţată de trei judecători – care să vizeze cererea accesorie. Numai că regulile privind hotărârea în apel nu permit pronunţarea unor decizii separate prin care anumite motive ale căii de atac sau chiar acestea în integralitatea lor să fie soluţionate printr-o decizie şi apoi alte motive, apeluri incidentale sau provocate ori cererile accesorii acestora să fie judecate printr-o altă decizie pronunţată în acelaşi dosar[43].

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pare a impune, fără a face distincţii în funcţie de conţinutul art. 399 şi obiectul divergenţei, ca problemele asupra cărora există acordul judecătorilor din completul de apel să fie soluţionate în completul legal constituit ceea ce înseamnă – când soluţia priveşte întreaga cauză -, o decizie pronunţată în 2 judecători, iar în privinţa punctelor rămase în divergenţă, o decizie pronunţată în 3 judecători[44].

Dar, după cum o arată expres art. 398 alin. 3, „procesul se judecă în complet de divergenţă”, ceea ce înseamnă invariabil că întreaga pricină este repusă pe rol, nu doar aspectele asupra cărora nu s-a putut întruni majoritatea.

Aceasta, pentru că art. 399 alin. 2 se referă numai la obiectul dezbaterilor nu şi la întinderea măsurii repunerii pe rol[45] şi pentru că aspectele asupra cărora completul căzuse de acord nu pot rămâne suspendate, nesoluţionate până la finalizarea divergenţei şi, totodată, lipsite de un termen pentru pronunţare[46]; astfel, întotdeauna, cauza în întregul ei este repusă pe rol, doar obiectul noilor dezbateri este limitat la „chestiunilor rămase în divergenţă”, o noţiune al cărei înţeles ar trebui stabilit nu prin izolarea artificială a problemei de fapt sau de drept asupra căreia nu s-a întrunit majoritatea, ci prin luarea în considerare a unui tot unitar rezultat din unirea elementelor care descriu trăsăturile caracteristice ale cauzei: tipul chestiunii în divergenţă, stadiul procesual (cu observarea împrejurării imuabile că, niciodată, divergenţa nu se poate ivi în cazul unei judecaţi în primă instanţă), consecinţele soluționării problemei în divergenţă, posibilitatea continuării judecării cauzei.

Se ajunge, astfel, la situaţii legale din punct de vedere al dispoziţiilor analizate, dar completamente bizare din punct de vedere al conţinutului hotărârii judecătoreşti, o cauză unică fiind judecată printr-o decizie cu două dispozitive (corespunzătoare componenţei completurilor) şi două părţi vizând considerentele[47].

În practică, se întâlnesc şi situaţii în care cauza este repusă pe rol pentru a se discuta în complet de divergență anumite aspecte dar, după acesta, „în complet legal constituit” se acordă cuvântul şi pe apelurile formulate, decizia având o parte de considerente comune (dispozitivul hotărârii sau hotărârilor atacate şi sinteza motivelor pe care s-au întemeiat aceste hotărâri[48] şi obiectul cererilor şi susţinerile pe scurt ale părţilor din căile de atac şi expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate[49]), motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia completului de divergență şi, respectiv a completului de apel şi un dispozitiv format din două parţi, unul al completului de divergență, cu trei semnături şi unul al completului de apel, cu două semnături.[50]

Două soluţii se întrevăd acestei probleme pentru ipoteza în care divergenţa priveşte soluţia dată întregii cauze: repunerea întregii cauze pe rol şi dezbaterea ei integrală în faţa completului de divergenţă sau aplicarea prevederilor din materia opiniei separate, într-o modalitate adaptată realităţii create de noua compunere şi soluţiile pe care le pot pronunţa cele două completuri.

Pentru repunerea întregii cauze pe rol[51], joacă interpretarea logică a prevederilor 399 alin. 5 în privinţa cărora s-a afirmat că nu vizează divergenţa ivită după încheierea dezbaterilor în fond, pentru că nu se mai poate pune problema continuării judecăţii[52], singura situaţie în care completul iniţial revine la soluţionarea cauzei fiind aceea a incidentelor procedurale (soluţionarea unor cereri de probatorii[53], respingerea unor excepţii dirimante) care permit această continuare a procesului.

Impedimentul insurmontabil al acestei soluţii logice (şi, în unele cazuri, absolut necesară) rezultă din prevederile foarte limpezi privind rolul limitat al completului de divergenţă a cărui investire este definitiv limitată la „chestiunile aflate în divergenţă”.

Dar, atunci când unanimitatea nu se poate realiza pentru problema vizând „întreaga cauză” (ceea ce înseamnă soluţia dată căii de atac)[54], art. 399 alin. 5 – care obligă la „continuarea judecăţii” de completul iniţial – nici măcar nu este aplicabil, textul instituind o soluţie de excepţie pentru ipoteze anterioare ale articolului.

Aceasta va însemna că întreaga pricină este repusă pe rol şi că, în mod corespunzător, trebuie să se învedereze părţilor că divergenţa priveşte soluţia care poate fi dată căii/căilor de atac, iar concluziile acestora să vizeze hotărârea care se poate pronunţa în ansamblul pricinii[55].

În realitate, în pricina analizată, apreciem că acesta era singurul viciu de nelegalitate pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl putea reţine: împrejurarea că părţile au pus concluzii exclusiv pe chestiunea prescrierii dreptului material la acţiune (unul dintre motivele de apel ale pârâtei), iar completul de divergenţă a analizat cele două apeluri cu care era învestită.

Aplicarea celei de a două soluţii – transpunerea corespunzătoare, în materia soluţionării completului de divergenţă, a soluţiei legale din materia opiniei separate – deşi oarecum raţională şi justificată de similitudinea parţială a ipotezelor celor două instituţii este totuşi zădărnicită de două impedimente majore: a) presupune acceptarea ideii că o cauză unică este soluţionată deodată de două completuri şi b) între cele două instituţii există diferenţe majore ce opresc translatarea unor soluţii legale în temeiul ubi eadem est ratio.

În privinţa posibilităţii ca două completuri diferite (fie şi cu compunere parţial identică) să fie investite deodată cu aspecte vizând fondul aceleiaşi pricini, consider că această ipoteză nu poate fi primită, chiar dacă în mod excepţional, pentru situaţii limitativ prevăzute de lege este acceptat ca aspecte particulare de procedură să fie dezlegate de alt complet (e.g.: stabilirea taxei judiciare de timbru datorate pe calea cererii de reexaminare; se constată că cele două completuri nu judecă simultan, ci completul învestit cu fondul continuă numai după ce celălalt complet soluționează incidentul procedural care împiedica ducerea mai departe a judecaţii începute).

Referitor la analogia legii, care ar însemna aplicarea corespunzătoare a art. 401 alin. 1 adică, după luarea hotărârii, se întocmește minuta care va cuprinde soluţia dată de completul care a judecat înainte de ivirea divergenţei pentru aspectele faţă de care a existat acordul membrilor iniţiali ai completului şi în care se va arăta şi hotărârea judecătorilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă precum şi a art. 426 alin. 2 respectiv redactarea hotărârii completului de divergenţă care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia adoptată şi semnătura care alcătuiesc acest complet, în lipsa unor prevederi legale exprese simpla asemănare referitoare la existenţa a două dezlegări aparţinând unor judecători diferiţi nu este suficientă pentru preluarea integrală a acestor soluţii normative.

Aceasta, pentru că opinia separată nu valorează hotărâre (pe când dezlegarea completului de divergenţă este), opinia separată reprezintă o simplă părere a judecătorului rămas în minoritate (pe când hotărârea completului de divergenţă este statuarea adevărului în cauză), iar viciile privind conţinutul opiniei minoritare (semnare, conţinut, etc.) nu afectează validitatea hotărârii adoptate de majoritate (pe când cele referitoare la actul deliberativ şi hotărârea completului de divergenţă subminează însăşi validitatea acestora).

Concluzii

Ipoteza soluţionării fondului unor cauze de către completul de divergenţă, deşi lipsa unanimității completului format din 2 judecători nu privea pricina în ansamblul ei, ridică serioase probleme practice care ar impune reglementarea unei soluţii legale precise şi lămuritoare, iar nu doar a unora jurisprudenţiale.

Dintre cele două rezolvări imaginate, pentru situaţia în care problemele în divergenţă deşi nu vizează căile de atac în întregimea lor, în cazul reţinerii lor ca fondate au capacitatea de a conduce singure la admiterea acestora, înclinăm către o interpretare a prevederilor art. 399 alin. 5 prin care să se aprecieze că trebuia repusă pe rol întreaga pricină, care va fi astfel dezlegată de completul de divergenţă (aceasta implică sine qua non arătarea clară a împrejurării că soluţia vizează întreaga pricină şi cererea unor noi concluzii ale părţilor vizând procesul în ansamblul său).

Cealaltă soluţie – care nu poate însemna decât aplicarea prin analogie a regulilor din materia opiniei separate (ce pare a fi impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia analizată) – deşi mai adecvată situaţiei create de lipsa unei majorităţi în complet, presupune, în opinia noastră, intervenţia legiuitorului pentru crearea unei rezolvări general aplicabile tuturor situaţiilor de divergenţă (intervenţie care nu este necesară dacă se acceptă, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că, doar în situaţia unor incidente procedurale anterioare fondului, după judecata acestora, mai este posibilă continuarea judecăţii).


[1] Sentința civilă nr. 337/28.02.2017 a Tribunalului Constanţa secția a II-a civilă este publicată aici.
[2] Decizia nr. 185/16.04.2018 a Curții de Apel Constanţa secția a II-a civilă este publicată aici.
[3] Toate trimiterile la texte fără indicarea actului normativ vor privi Noul Cod de procedură civilă, astfel cum a fost republicat în M. Of. nr. 247/10.04.2015.
[4] A se vedea Î.C.C.J. secţia I civilă, decizia nr. 2847/23.10.2014 publicată aici.
[5] Astfel cum s-a opinat în doctrină: G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p. 652, P. Piperea în Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ghe. Piperea ş.a., ed. C.H. Beck, Bucureşti, p. 498.
[6] A se vedea pe larg, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. Universul Juridic 2013, p. 220-230; în sens opus, M. Tăbârcă, Drept procesual civil, editura Solomon 2017, Ed. a II-a, Vol. III, p. 177.
Desigur lipsa invocării unor motive de ordine publică în apel nu poate constitui motiv de casare, iar existenţa unei obligaţii a instanţei în lipsa unei sancţiunii privind actele de procedură îndeplinite în ciuda acestei sarcini precise este greu de susţinut; apreciem că posibilitatea invocării din oficiu a motivelor de ordine publică, nu poate fi pusă pe acelaşi nivel cu alte atribuţii discreţionare ale instanţei (e.g., schimbarea ordinii apelării cauzelor), apărarea intereselor generale ale societăţii într-un anume proces fiind iluzorie dacă judecătorii, constatând încălcarea unor norme imperative, apreciază că nu se impune ridicarea unui motiv de ordine publică, mai ales că o astfel de dispoziţie procedurală a fost calificată – pe drept cuvânt – ca o expresie semnificativă a rolului judecătorului într-o societate democratică (I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 690).
[7] A se vedea I. Deleanu, Gh. Buta, Ordinea publică şi motivele de ordine publică în apelul şi recursul civil – Revista Dreptul nr. 2/2012, p. 104-138.
[8] V.M. Ciobanu în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016., p. 1368.
[9] A se vedea spre exemplu decizia civila nr.2001/A/16.06.2017 Tribunalul București secția a IV-a civilă publicată aici, prin care instanța a invocat drept motiv de ordine publică într-o cauză având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care sa tina loc de act de vânzare cumpărare, interdicția de înstrăinare a imobilului pe o perioada de 10 ani de la cumpărare, conform art. 9 din Legea 112/1995.
[10] Pentru că motivul de ordine publică este, prin natura lui, un motiv vizând calea de atac, iar nu o excepţie de ordine publică referitoare la exerciţiul acesteia, instanţa de control judiciar, asemenea situaţiei analizării oricărui alt motiv invocat de părţi în susținerea căilor lor de atac, nu este obligată să se pronunţe distinct asupra motivului de ordine publică, aşa cum este obligată în cazul analizării unei excepţii, dezlegarea dată motivului de ordine publică reieşind din soluţia dată căii de atac şi considerentele acesteia.
Într-o singură situaţie, cu totul excepțională, instanţa este ţinută să se pronunțe separat asupra motivului de ordine publică când, în complet de divergenţă, se constată caracterul neîntemeiat al acestuia; fiind obligată să judecarea chestiunile în divergenţă, completul special este nevoit să pronunţe soluţia de respingere ca neîntemeiat a motivul de apel de ordine publică invocat din oficiu de către instanță. A se vedea în acest sens, decizia civilă nr. 1129/14.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj publicată aici; datorită divergenţei, decizia are un aspect insolit, cu o topografie aparent anapoda, dar care reușește să respecte conţinutul art. 425, lăsând pentru final dispozitivul şi semnăturile judecătorilor care au soluționat apelul, dar pentru care considerentele şi dispozitivul aparținând complet de divergenţă (inclusiv opinia separată) au trebuit intercalate între descrierea parcursului anterior al cauzei şi soluţia din apel.
[11] Decizia de inadmisibilitate din cauza Georges Vanpraet contra Belgiei (cererea nr. 47153/99) publicată pe aici.
[12] Hotărârea din 05.09.2013 cauza Čepek c. Cehia, (cererea nr. 9815/10) par. 45, publicată aici.
[13] Hotărârea din 13.10.2005, cauza Clinique des Acacias şi alţii c. Franței (cererile nr 65399/01, 65406/01, 65405/01 et 65407/01) par. 36-43, publicată aici.
[14] Deşi mai rare, divergențele pot privi şi situaţia de fapt, împrejurările faptice pe care se bazează soluţia instanţei astfel cum acestea ar putea reieși din probele administrate; a se vedea, în acest sens, decizia nr. 3065/14.10.2015 a Tribunalului Argeș secția civilă, publicată aici, instanţă care în complet de divergență a readministrează proba materială constând în înregistrarea video de la data constatării săvârșirii unei contravenții
[15] Hotărârea din 17.05.2016 cauza Liga profesionistă de fotbal portugheză c. Portugalia (cererea nr. 4687/11), par. 58-62, publicată aici.
[16] Rezultă așadar că, în cazul unei cauze aflate în stadiul apelului, cei doi judecători care compun completul trebuie să ajungă înțelegere deplină cu privire la absolut toate aspectele vizând soluționarea căii de atac, iar dacă acest acord total de opinii nu se poate realiza, pentru soluționarea problemelor asupra cărora cei doi judecători au altă părere, judecata în complet de divergenţă este obligatorie. Deşi prevederile enunţate sunt extrem de explicite, în practică (Tribunalul București, secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 1217/A/13.12.2012, publicată aici) există situaţii în care, admiţând apelul şi schimbând sentinţa în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune şi admiterii acţiunii în răspundere civilă delictuală, dispozitivul deciziei cuprinde obligarea pârâtului la plata unor daune materiale și sumei de 100.000 lei daune morale, dar şi o „opinie separată pentru daunele morale” prin care unul dintre judecători a fost de părere că pârâtul trebuia obligat la 35.000 lei daune morale.
În recurs (decizia civilă nr. 956/R/27.05.2014 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă, publicată aici), această hotărâre a fost pe bună dreptate casată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului cu motivarea că, dacă la momentul pronunțării asupra apelului declarat de reclamant, cei doi judecători care compun completul de apel au exprimat opinii diferite asupra cuantumului daunelor morale solicitate de către apelantul-reclamant, consecința fiind aceea că soluția dată asupra acestui capăt de cerere nu este rezultatul acordului celor doi judecători care compun completul de apel, este imperativă reluarea judecaţii pricinii în complet de divergență, instanța de apel trebuind să consemneze ivirea divergenței asupra capătului de cerere privind daunele morale, la termenul la care s-a ivit, și să continue judecata asupra punctelor aflate în divergență, în complet de divergență.
[17] Conform modificării art. 398 alin.3 realizată prin Legea nr. 310/2018; anterior, textul prevedea că în constituirea completului de divergenţă se include şi a preşedintele instanţei sau a vicepreședintele, preşedintele de secţie ori un judecător desemnat de preşedinte.
S-a stabilit (Curtea de Apel Cluj secția a II-a civilă decizia civilă nr. 232/15.11.2018, publicată aici) că dacă nu au fost respectate prevederile legale referitoare la constituirea completului de divergenţă hotărârea pronunţată de un asemenea complet este casabilă, judecătorul astfel inclus neavând obligația de a se pronunța asupra cauzei, aceasta obligație revenindu-i judecătorului care putea fi inclus în completul de divergență conform listei de permanență.
[18] A se vedea decizia civilă nr. 2912/A/12.09.2019 a Tribunalului București secția a VI-a civilă, publicată aici, sau a decizia civilă nr. 2497/25.04.2017 a Curții de Apel București secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, publicată aici.
[19] A se vedea în acest sens decizia civilă nr.755/A/19.05.2014 a Curții de Apel București secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale, publicată aici, care, constatând că nu există un acord al celor 2 judecători care alcătuiesc completul de apel, cu privire la chestiunea necesității producerii unui mandat special din partea apelanților pentru Sindicatul care îi reprezenta în instanţă, pentru exercitarea dreptului de renunţare la judecata apelului, a dispus constituirea completului de divergență şi, a reluat cauza în ședință publică la a doua strigare, în prezenta părţilor care au răspuns iniţial (care au putut participa şi la şedinţa ulterioară tocmai pentru că divergenţa fusese anunţată în ședință publică).
[20] Chiar dacă art. 398-399 nu fac vorbire în mod expres despre repunerea cauzei pe rol, faţă de împrejurarea că ivirea divergenţei relevă existența unui aspect asupra căruia noul judecător nu are lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept, este evident că pentru noile concluzii (şi, eventual, noile probe necesare) este obligatorie repunerea pe rol a cauzei, cu citarea părţilor; lipsa menţiunii exprese din încheierea de constatare a divergenţei, în sensul că se va proceda la repunerea cauzei pe rol nu afectează legalitatea măsurilor dispuse ulterior acestei încheieri –
decizia nr. 2235/16.10.2015, Î.C.C.J. Secţia I civilă publicată aici.
[21] În acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu op. cit., p. 539 sau M. Tăbârcă op. cit., vol. II, p. 646.
[22] A. Constanda în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 456-1134, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 867 şi A. Nicolae, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I – art. 1-526, p. 1107.
[23] I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I (art. 1-621), p.491.
[24] A se vedea pe larg pentru distincția dintre normele care ocrotesc un interes public şi cele care ocrotesc un interes privat I. Deleanu, Gh. Buta, Ordinea publică şi motivele de ordine publică în apelul şi recursul civil – Revista Dreptul nr. 2/2012, p. 104-138.
[25] În sens opus – şi greşit în opinia noastră -, într-o pricină în care, după repunere cauzei pe rol, instanţa a comunicat, în ședința în care a rămas în pronunţare, care a fost motivul de divergenţă (iar partea a formulat ulterior şi concluzii scrise asupra acestui aspect în termenul de amânar a pronunțării – pentru această situaţie a se vedea decizia de inadmisibilitate din 25.05.2004 pronunţată de CEDO din cauza Yannick Andret şi alţii c. Franţei, cererea nr. 1956/02, publicată aici), motiv ce viza fondul apelului – cunoaşterea stării de ebrietate a şoferului de către pasagerii autoturismului şi modul în care ar impieta acordarea în cuantum integral a despăgubirilor către aceştia în cazul survenirii unei deces ca urmare a unui accident de circulaţie, a se vedea Î.C.C.J. secţia a II-a civilă, decizia nr. 1965/22.11. 2016, publicată aici.
Instanţa supremă a arătat că nerespectarea procedurii de judecată în complet de divergență constă în faptul că părțile nu au fost încunoștințate asupra obiectului divergenței, în sensul dacă aceasta poartă asupra unor chestiuni sau asupra soluției, precum și în faptul că părților li s-a acordat cuvântul asupra fondului litigiului, iar apelul soluționat în complet format din trei judecători, în contextul în care completul de divergență era ținut să judece doar aspectele care au generat divergența încălcă principiile publicității, contradictorialității și dreptului la apărare, toate considerate ca fiind de ordine publică, și soluționarea pe fond a pricinii, atrage nulitatea absolută hotărârii, fiind de neconceput ca un judecător să poată hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Dacă această concluzie a Înaltei Curţi poate fi discutată din perspectiva regimului juridic al nulității actelor de procedură, o altă dispoziţie din decizia amintită – anularea, în temeiul art. 399, şi a deciziei intermediare de anulare cu reţinere a hotărârii primei instanțe şi de reținere a cauzei pentru evocarea fondului (pronunţată în complet format din 2 judecători) – este complet inexplicabilă (iar „argumentul” unicității exercitării căii de atac este, eufemistic supus, inoportun), nulitatea absolută hotărârii pronunţată în complet de divergenţă neputând afecta şi actul de procedură anterior, art. 179 alin. 3 impunând desfiinţarea actelor de procedură următoare şi numai condiţionat de constatarea că acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare.
[26] Care prevăd că pricinile date, potrivit legii, în competenta de prima instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judeca în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de munca şi de asigurări sociale, respectiv că apelurile se judeca în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
[27] Conform cu care cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet format din 2 judecători.
[28] A se vedea, spre exemplu, decizia civilă nr. 265/28.06.2018 a Curții de Apel Târgu Mureş secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, publicată aici, instanță care a statuat expres că, dat fiind că obiectul cauzei îl constituia o cerere de completare a dispozitivului unei decizii date de un complet de divergență cu soluționarea cererii de acordare a cheltuitelor de judecată, și cererea de completare tot în acest complet trebuie soluționată.
În sens contrar – şi greşit, în opinia noastră – decizia civilă nr. 753/04.05.2016 a Curții de Apel București secția a V-a civilă, publicată aici, care, deşi era învestită cu o completare a unei decizii pronunţată în complet de divergență cu soluționarea cererii de acordare a cheltuitelor de judecată adresată acestui complet, a soluţionat cererea în compunerea de apel. Pe fondul solicitării de completare, Curtea a reţinut că judecata în complet de divergenta este limitata la chestiunile cu privire la care majoritatea nu a putut fi realizata, părțile punând concluzii numai asupra acestor aspecte, fără a putea face cereri noi; pe lângă faptul că, prin hotărârea care se vrea completată (decizia civilă nr. 426/09.03.2016, publicată aici), instanţa soluţionase apelurile cu care era învestită, statuarea generică conform cu care părțile nu ar mai că putea face cereri noi este contrazisă de art. 399 alin. 2 care prevede expres că, în divergenţă, instanţa este îndreptăţită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi şi să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
[29] A se vedea, spre exemplu, decizia civilă nr. 1692/14.12.2015 a Curtea de Apel Timișoara secția litigii de muncă și asigurări sociale, publicată aici, instanţă care avea de soluţionat o contestație în anulare formulată împotriva unei decizii pronunțată de Curtea în Apel în complet de divergență.
Apreciem că, în mod greşit, instanţa a reţinut că dacă motivul de contestaţie viza împrejurarea că hotărârea a fost pronunțată de alți judecători decât aceia în fața cărora s-au pus concluzii în fond, contestatoarea nu ar fi fost obligată să invoce o excepţie vizând această neregularitate a compunerii completului în apel; consideram că, în temeiul art. 503 alin.3 raportat la dispoziţiile alin. 2 pct. 1, atunci când contestația în anulare vizează încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei, este evident că admisibilitatea acesteia este condiționată de invocarea excepției corespunzătoare în fața instanței de apel.
[30] Sentința nr. 463/A/02 Octombrie 2017 Tribunalul Comercial Mureş, publicată aici.
[31] Decizia civilă nr.1196/A/08.06.2018 Curtea de Apel București secția a VI-a civilă, publicată aici.
[32] Decizia civilă nr.755/A/19.05.2014 a Curții de Apel București anterior citată
[33] Decizia civilă nr.336/A/25.03.2011 a Curții de Apel București secția a IV-a civilă ,publicată aici.
[34] Şi numai asupra acestor chestiuni – M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 646. Împrejurarea că pricina a fost repusă pe rol conform art.398-399 nu împiedică analizarea pertinenţei, concludenţei şi utilității unor probe, legea considerând admisibile în această etapă orice dovadă; de aceea, dacă probele sunt utile soluționării chestiunii în divergenţă, nu pot fi respinse doar cu argumentul „având în vedere că se află în complet de divergență”, cum se mai întâmplă în practică – decizia nr. 32/A-C/18.02.2014 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, publicată aici.
[35] S-a pus capăt astfel controverselor doctrinare şi jurisprudenţiale vizând posibilitatea cererii de probe noi sau de formularea unor cereri noi, când se aprecia că rolul acestuia este mărginit, limitat la ceea ce s-a întâmplat înainte de apariţia divergenţei – A. Nicolae în V.M.C., p. 1107.
A se vedea, spre exemplu, decizia civilă nr. 257/18.06.2013 a Curții de Apel București secția a V-a civilă, publicată aici, instanţă care în complet de divergență, a dispus efectuarea unui raport de expertiză şi, apoi, a invocat, din oficiu, excepția lipsei capacității de folosință a apelantei.
[36] În acelaşi sens, G.C. Frenţiu, D.L. Băldean Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. Hamangiu, 2013., p. 599, care se referă la „instanţa de fond”; în concepţia codului prima instanţă şi instanţa de apel sunt deopotrivă instanţe de fond, aşa că rigoarea ştiinţifică impune utilizarea sintagmei „prima instanţă”, iar nu „instanţă de fond” care ar putea crea confuzii.
[37] În acelaşi sens, A. Nicolae, op.cit., p. 1107.
[38] A. Constanda în op. cit., p. 868.
[39] Nu se au în vedere hotărârile intermediare pronunţate în căile de atac când hotărârea atacată este anulată/casată, iar cauza este reţinută pentru judecata în fond conform art. 480 alin. 3 şi al. 6 sau art. 498 alin. 2.
[40] A. Constanda, op. cit. p. 867.
[41] Decizia civilă nr. 1852/R/22.04.2010 a Curții de Apel Bucureşti, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale publicată aici. Instanţa a apreciat că, procedând astfel, prima instanță a săvârșit o gravă eroare procedurală, deoarece constând din apariția unei divergențe între judecătorii ce alcătuiau completul de judecată în legătură cu una dintre chestiunile deduse judecății (respectiv cu privire la soluționarea pretenției având ca obiect cheltuielile de judecată), exista obligația legală de a dispune repunerea cauzei pe rol și a judeca întreaga pricină din nou în complet de divergență, căci „dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergență (deci întreaga pricină, și nu doar chestiunea în divergență)”; în plus, pentru teza necesității și obligativității judecării întregii pricini în complet de divergență s-a avut în vedere că, din moment ce hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată, mai întâi trebuie întrunită majoritatea sub toate aspectele deduse judecății și abia apoi se poate pronunța hotărârea.
[42] I. Deleanu, Tratat, vol. II, p. 26.
[43] Mai ales că, repunerea cauzei pe rol presupune continuarea judecăţii, lucru imposibil după pronunţarea unei decizii de soluționare (chiar şi parţială) a apelului, în contextul inadmisibilității disjungerii unor motive de apel sau a unora dintre apelurile declarate împotriva aceleiaşi hotărâri.
Mai mult, reluarea judecății în complet de divergenţă asupra unei chestiuni în privința căreia nu se poate realiza unanimitatea implică o antepronunţare evidentă asupra celorlalte chestiuni pentru care nu era necesară repunerea cauzei pe rol conform art. 399 dar care nu au primit o soluționare expresă – a se vedea, spre exemplu, decizia civilă nr. 846/18.02.2019 a Curții de Apel Piteşti secția I civilă, publicată aici, într-o cauză unde divergenţa viza a cererea intimatului privind plata cheltuielilor de judecată, pentru că, trebuind analizată această problemă, este absolut evident că apelul urmează a fi respins.
[44] Există şi o „soluţie de mijloc” – decizia civilă nr. 5318/26.10.2016 a Curții de Apel București secția a vii-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, publicată aici – prin care, după reluarea dezbaterilor exclusiv asupra aspectului in divergenţă (aici, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a federației sindicale pentru membrii în numele cărora a formulat cererea de chemare în judecată – în realitate un motiv de ordine publică – n.n.), în considerente, se indică chestiunea care a fost soluționată în complet de divergență şi faptul că a fiind astfel înlăturat impedimentul s-a procedat la „continuarea judecății apelului”, în condițiile prevăzute de art. 399 alin. 5, în completul inițial constituit, dispozitivul cuprinzând soluţia de respinge excepția lipsei dovezii calității de reprezentant („în complet de divergență”) şi aceea de respingere a apelului, cu semnăturile celor trei judecători.
[45] Este de neconceput o repunere parțială pe rol pentru completarea probatoriului vizând anumite cereri ale parţilor sau pentru lămuriri suplimentare vizând doar anumite aspecte ale pretenţiilor sau apărărilor acestora, art. 78 alin. 4, art. 214 alin. 3, art. 221 alin. 2, art. 229 alin. 2 pct. 1, art. 395 alin. 3, art. 400, art. 414 alin. 2 referindu-se constant la cauză în întregul ei.
[46] De aceea, atunci când instanţa se consideră lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurile de drept ale aspectul rămas în divergență, preşedintele va închide dezbaterile nu doar din faţa completului de divergență dar şi a celor din faţa completului regulat de apel, cum corespunzător a indicat Tribunalul Comercial Mureş prin decizia nr. 266/A/08.05.2017, publicată aici.
[47] A se vedea spre exemplu, decizia civilă nr.521/24.04.2017 a Tribunalului Comercial Cluj, publicată aici, instanţă care a indicat expres că „în complet de apel”, respinge apelul pârâtei iar „în complet de divergență”, admite apelul reclamantei (pentru ca decizia să fie şi mai abracadabrantă, în completul de divergență a existat şi o opinie separată, cu dispozitiv şi considerente proprii).
[48] Obligatorii conform art. 131 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti conţinut de anexa la Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.
[49] Cerute de art. 425 alin. 1 lit. b).
[50] A se vedea, spre exemplu, decizia civilă nr. 1146/A/06. 04.2017 a Tribunalului București secția a III-a civilă, publicată aici, care avea în divergenţă excepția inadmisibilității apelului incident și excepția tardivității apelului incident. În mod corect, în opinia separată din completul de divergență de divergenţă s-a arătat că un apel incident formulat ca o măsură de apărare, urmare a invocării și sesizării privind tardivitatea apelului principal declarat de aceeași parte este inadmisibil, argumentându-se că a admite că apelantul principal are deschisă calea declarării unui apel incident în condițiile în care apelul său principal este afectat de vicii care ar putea conduce la respingerea sa sau anularea în temeiul unei excepții procesuale, ar însemna implicit ca aceste excepții, ca sancțiuni pentru nerespectarea dispozițiilor legale, să rămână fără eficiență, iar în situația precum cea din speță, partea care nu a declarat apelul principal în termenul legal, să fie repusă în dreptul de a uza oricum de calea de atac a apelului prin eludarea dispozițiilor legii, privind pe de o parte, sancțiunea constatării ca tardiv a apelului său principal și pe de altă parte, apelul incident, respectiv condițiile declarării acestuia.
[51] Acceptată de doctrină – A. Nicolae, op. cit., p. 1107 sau I. Deleanu, Comentarii, vol. I, p. 492 care arată că aceasta est posibilă când elementele divergente sunt indisociabile de celelalte elemente ale cauzei.
[52] M. Tăbârcă op. cit. vol. II, p. 647. În acelaşi sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit. 2015, p. 540 .
[53] A se vedea o situaţie de continuare a judecății după soluţionarea divergenţei vizând încuviințarea în probațiune a probei cu interogatoriul intimatei – decizia civilă nr. 1380/A/01.06.2016 Curtea de Apel Cluj, Secția I Civilă, publicată aici.
[54] A se vedea spre exemplu, situaţia din cauza în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 3666/12.09.2018 Tribunalul București secția a VI-a civilă publicată aici: în apelul lor, reclamanții solicitau constatarea caracterului abuziv și declararea nulității absolute şi a altor clauze stipulate în contractul de credit decât acelea pentru care cererea lor fusese admisă în parte de prim a instanţă, pe când, în apelul ei, pârâta solicita respingerea cererii de chemare in judecată în întregime; completul de apel a constatat că nu s-a putut realiza majoritatea în momentul deliberării în ceea ce privește comisionul de acordare și comisionul de administrare (obiectul apelului vizând 6 tipuri de clauze). Cu tot caracterul limitat al acestei neînţelegeri, când a judecat divergenţa, completul a pronunțat o soluţie de admitere a apelului (în opinia separată, de respingere a apelului), ceea ce înseamnă că, deşi divergenţa era redusă la constatarea caracterului abuziv a două clauze din cele 6 reclamate în apel, soluţionarea divergenţei viza pricina în ansamblul ei, adică caracterul întemeiat sau neîntemeiat al apelului reclamanților (decizia are un dispozitiv complex, format din partea cuprinzând soluţia completului de apel regulat, din partea cuprinzând soluţia completului de divergenţă şi opinia separată exprimată în acest complet, şi partea conţinând semnăturile celor trei judecători).
Un dispozitiv similar a pronunțat şi Curtea de Apel București secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 70/16.01.2018, publicată aici, care rămânând n divergență cu privire la apelul pârâtei, „în complet inițial investit” a respins apelul formulat de reclamanților, şi a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentința atacată în sensul respingerii cererea privind constatarea caracterului a unei clauze şi „în complet de divergență, cu majoritate” a păstrat soluția privind constatarea caracterului abuziv al altor clauze, acest dispozitiv compus fiind asumat prin semnăturile tuturor celor trei judecători (pentru considerentele expuse, apreciem că, aşa cum s-a indicat a fi obiectul divergenței, acest complet trebuia să se în întregime asupra apelului pârâtei).
[55] Imposibilitatea fragmentării unei decizii în apel reiese, pe cale de interpretare, şi analiza soluţiei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 1626/03.10.2019 a Secţiei I civilă: casarea s-a dispus constatându-se că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, însă această constatare viza exclusiv aspectele ce excedau divergenţei, dezlegarea dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acțiune nefiind afectată de acest viciu de nelegalitate şi, deci, procedural fiind corectă; cu toate acestea, Înalta Curte a casat decizia recurată şi a trimis întreaga cauză spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, tocmai pentru că nu putea menţine soluţia dată unui motiv de apel al pârâtei de către completul de divergenţă, dezlegare care nu ar fi fost compatibilă cu sarcina de analizare a celorlalte motive ale acestei părţi, impusă prin decizia de casare.


Judecător Gabriel Lefter
Curtea de Apel Constanţa

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.