Benjamin Ferencz în amintirile mele
14 aprilie 2023 | Simona M. VRĂBIESCU KLECKNER
Simona M. Vrăbiescu Kleckner
Pe Benjamin Ferencz l-am cunoscut în anii 1979-1980, în cadrul Bibliotecii Juridice pe care o conduceam și care făcea parte din biblioteca centrală a Organizației Națiunilor Unite (ONU), Dag Hammarskjöld Library, numită astfel în onoarea Secretarului General al ONU care murise în Congo, într-un accident de avion.
Biblioteca Juridică deservea Oficiul Afacerilor Juridice, ambele locate la etajul 34 al sediului central al ONU din New York.
Oficiul Juridic avea Biroul Consilierului Juridic care lucra direct cu Secretarul General și Divizia Juridică Generală, care se preocupa de: problemele juridice primite de la Secretarul General, studii referitoare la Carta ONU, privilegiile şi imunităţile organelor ONU, relaţiile cu Statele Unite – ca stat gazdă al sediului central al ONU –, misiunile militare pentru pace aflate în teren, aspectele juridice ale operaţiunilor de menţinere a păcii, probleme juridice cu alte organizaţii internaţionale, cu diverse guverne și cu Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.
Anexele Diviziei erau:
a) Secţia Tratatelor, unde se înregistrau tratatele multilaterale;
b) Secretariatul Tribunalului Administrativ, care judecă eventualele plângeri ale membrilor Secretariatului;
c) Unitatea de Drept Internaţional Comercial (UNCITRAL), care deservește Comisia ONU privind unificarea şi armonizarea comerţului internaţional privat);
d) Divizia de Codificare, care asistă Comisia Juridică Internaţională în vederea dezvoltării şi codificării Dreptului Internaţional şi deserveşte Comitetul Juridic / Comisia a VI-a, Juridică, a Adunării Generale, în plus, producând publicaţii anuale şi ad hoc cerute de Adunarea Generală.
Am dat aceste detalii pentru a explica preferința lui Benjamin Ferencz de a alege această bibliotecă în locul celei centrale, mai puțin axată pe materiale juridice.
Cu toate că Biblioteca Juridică era cu precădere folosită pentru uzul personalului Oficiului Juridic, ea deservea și Departamentul Afacerilor Politice şi de Securitate, unde lucrau funcționari de origine română ca domnii Niculae Micu, Iftene Pop și Traian Chebeleu, viitorul purtător de cuvânt al Președintelui Ion Iliescu, ce veneau printre mulți alți delegaţi şi funcţionari ai Secretariatului ONU, diplomaţi ai misiunilor și ai organizaţiilor interguvernamentale, cercetători angajați în proiecte privind ONU, profesori de la universităţi.
Era, totodată, intens vizitată o dată pe an, în septembrie, în timpul Adunării Generale, de către juriștii interesați de Dreptul Internațional, care se informau despre ultimele publicații sau documente.
O figură importantă în acea epocă era Brian Urquhart, Secretar General Adjunct pentru Afaceri Politice Speciale, care avea biroul la etajul 38 al sediului central, un om cu o reputaţie de mare specialist în misiunile de pace ONU. El îi fusese consilier şi un om foarte apropiat Secretarului General Dag Hammarskjöld.
***
Într-o zi, printre vizitatorii Bibliotecii Juridice a ONU s-a aflat Benjamin Ferencz. După ce s-a instalat la una dintre cele trei mese de lectură, a venit la mine și, după o scurtă introducere, mi-a spus că este interesat să cerceteze un anume subiect, despre care voi vorbi în continuare, și m-a rugat să-i procur tot felul de materiale, cărți, reviste sau documente ale Ligii Națiunilor (preluate de ONU) și ale ONU – pe care i le-am pus ulterior la dispoziție.
Auzind că am un accent străin, m-a întrebat în legătură cu acesta, a aflat că sunt de origine română și atunci mi-a spus că era născut în Transilvania, în anul 1920, dar crescut și educat în America și că și-a luat diploma de jurist la Harvard Law School, în 1943.
În timpul îndelungat în care a venit la Bibliotecă, relația noastră s-a transformat în prietenie și deseori mergeam împreună să luăm masa de prânz la Cafetăria de la parterul sediului ONU.
Cu aceste ocazii am aflat că scopul cercetării sale era în vederea propunerii înfiinţării unei curţi criminale internaționale.
Și tot pe parcurs mi-a povestit că a fost înrolat în armată sub comanda generalului George Patton, participând în diversele campanii din Europa. Iar în urma descoperirii atrocităților naziste, a fost transferat la noul departament militar care se ocupa cu crimele de război, pentru a colecta dovezile brutalităților comise de naziști şi a depista criminalii. Motiv pentru care a vizitat crematoriile lagărelor de la Buchenwald, Mauthausen şi Dachau, ale căror furnale în flăcări mistuiau grămezi de corpuri suprapuse şi aliniate spre a fi arse, imagini pe care nu le putea uita.
În 1945, după ce s-a retras din armată, s-a reîntors la New York, pregătindu-se să practice Dreptul. Dar, la scurt timp, a fost recrutat în scopul participării la procesele de la Nürnberg, contra criminalilor de război. El fusese numit atunci procuror-şef al Statelor Unite în „cel mai mare proces privind crimele de război”.
Discutând cu Ferencz, am aflat și că îl cunoscuse pe Prof. Vespasian V. Pella la Universitatea Harvard, acesta lăudându-l pe Pella pentru că a fost primul mare jurist care s-a gândit la înființarea unei astfel de Curţi Penale Internaţionale, încă de pe vremea când reprezenta România la Liga Naţiunilor și când, în 1938, odată cu semnarea Tratatului cu privire la Terorism, a reușit să anexeze un Protocol la Tratat cuprinzând discuțiile referitoare la înființarea Curții. Totodată, mi-a mărturisit că Pella a fost cel care l-a inspirat și influențat cu privire la necesitatea acestei Curți.
Ben Ferencz venea des la Bibliotecă pentru documentarea propunerii acestei preconizate Curţi pentru condamnarea genocidurilor. El mi-a explicat că, pe de o parte, aceasta s-ar deosebi de cea care a instrumentat Procesul de la Nürnberg, care s-a îndreptat exclusiv împotriva naziştilor judecaţi pentru a fi contribuit la Holocaustul evreiesc, ca şi de Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat – de la Tokyo –, care i-a condamnat pe japonezii vinovați de crime de război, iar, pe de alta, prevederile Convenţiei ONU pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, aprobată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948, nu includeau grupurile politice naționale care comiteau genociduri asupra propriei populații (Art. IV).
Mă gândeam că ar fi fost necesară o astfel de curte internaţională şi contra criminalilor comunişti, care au produs genociduri însumând sute de milioane de morți asupra propriilor cetățeni.
Curtea dorită de Ferencz implica însă imparțialitatea judecătorilor, pentru că numirea lor depindea de pulsul politicii internaționale, unde momentan exista diferențierea între țările bogate şi cele sărace decolonizate, vina fiind purtată de primele. Era concepţia expusă şi în lucrarea lui Ioan Voicu, despre „(…) la division du monde en pays riches et pays pauvres, qui est la conséquence de la politique impérialiste de l’inégalite et du pillage des richesses nationales des autres.” Ioan Voicu de la Ministerul Afacerilor Externe al României era delegatul Guvernului român trimis în fiecare an la Sesiunea Adunării Generale ONU, când venea și la această Bibliotecă, ocazie cu care am aflat că avea studii juridice la Institutul de Drept Internațional de la Geneva.
În martie 1982, de ziua mea aniversară, Benjamin Ferencz mi-a oferit un articol al său intitulat „Future of Human Rights in International Jurispridence: An Optimistic Appraisal (Viitorul drepturilor omului în jurisprudenţa internaţională: O evaluare optimistă)”, cu o dedicaţie: „To Simone-Marie Kleckner, the best librarian and the busiest. (Pentru SMK, cea mai bună bibliotecară şi cea mai ocupată.)”.
În 1983, vorbind cu Ferencz și având o nelămurire, l-am întrebat de ce Adunarea Generală a ONU aproba câteodată înființarea unui Comitet sau a unei Conferinţe ad hoc, în afara celui de al VI-lea Comitet – Juridic – sau a Comisiei Juridice Internaţionale, deoarece membrii acestora erau cei mai cunoscuţi jurişti şi diplomaţi internaţionali – din anii ’70, când Kurt Waldheim era Secretar General şi Erik Suy, consilierul juridic și indirect șeful meu, care toți aveau cei mai buni jurişti conservatori, producând lucrări de mare calitate, datorită experienţei lor îndelungate.
Atunci Benjamin Ferencz, care avea relaţii cu alţi jurişti, mi-a explicat că noii membri ai Adunării Generale doreau o dezvoltare rapidă, modernă a Dreptului Internaţional. Astfel, pentru accelerarea rezolvării noilor subiecte, au fost înființate aceste comitete ad hoc sau conferinţe speciale cu personal diferit. Aşa s-a explicat și înfiinţarea Institutului Națiunilor Unite pentru Formare și Cercetare (UNITAR), pentru a prelua teme în privinţa cărora se dorea o codificare mai rapidă, în sensul presiunii făcute de ţările din Lumea Treia în Adunarea Generală.
Ben Ferencz, după ce a încheiat cercetarea care îl interesa, nu a mai venit la Biblioteca Juridică, dar conștiința sa poate fi împăcată că munca pe care a depus-o a dat roade și că această Curte Penală Internațională a fost înființată, la 1 iulie 2002 – în baza Statutului de la Roma, din 1998 –, în urma trudei sale în cadrul Bibliotecii, datorită perseverenței de care a dat dovadă cât și relațiilor sale în lumea juridică.
În perioada 1985-1996, Ferencz a fost, totodată, profesor de Drept Internațional Public la Universitatea Pace din White Plains – New York.
A primit multe distincții și recunoașteri ale meritelor sale remarcabile, printre care și denumirea, în aprilie 2017, de către municipalitatea din Haga, a unei alei de lângă sediul Curții Penale Internaționale – Palatul Păcii – cu numele său („Calea Benjamin Ferencz”), fiind considerat principalul jurist care a promovat justiția internațională.
***
În 2019, după 36 de ani, m-am revăzut cu Benjamin Ferencz, cu ocazia apropiatului său Centenar, când a fost onorat de comunitatea din Florida, unde am aflat că locuiește. Ceremonia a fost organizată într-o sală de cinematograf din Boynton Beach, unde s-a prezentat un film despre Procesul de la Nürnberg și activitatea sa, el fiind prezent în sală.
La sfârșit, după ce a vorbit și a mulțumit, la ieșire am vrut să-l felicit și m-am apropiat de scaunul pe care stătea, dar am fost oprită de cineva. După ce am spus ce vreau și cine sunt, el, întorcând capul, m-a văzut, s-a ridicat, a spus: „Oh, Simone, so good to see you again!” și m-a îmbrățișat. După o scurtă conversație, am aflat ce mai făcea și mi-a dat cartea sa de vizită cu numărul său de telefon, ca să putem vorbi.
Ulterior, în urma unor convorbiri telefonice purtate cu acesta am aflat că zilnic înota un număr mare de ture de bazin, pentru a-și menține condiția fizică, și că avea dificultăți cu vederea.
Într-o conversație telefonică avută cu acesta pe 3 octombrie 2020, Benjamin Ferencz mi-a relatat că, după decesul lui Vespasian Pella, a fost invitat de soția acestuia, doamna Margareta Pella, în apartamentul ei de pe Fifth Avenue din Manhattan – New York, ocazie cu care i-a încredințat acesteia o medalie cu chipul soțului ei și purtând numele lui, care îi fusese decernată în 1958, când a fost onorat la un Congres al International Association of Penal Law (IAPL) – Asociației Internaționale de Drept Penal (AIDP).
Ferencz a adăugat că a păstrat medalia până s-a retras din activitate, dând-o, potrivit regulilor Asociației, altui penalist renumit, M. Cherif Bassiouni, numit „the Godfather of International Criminal Law” and a „war crimes expert” („Nașul Dreptului Penal Internațional” și „expert în crime de război”), și că știe că acesta, la rândul său, a dat-o mai departe altui reputat penalist, William Schabas.
Ben Ferencz mi-a mai spus că, tot atunci, doamna Pella a vrut să-i ofere biblioteca, dar acesta a refuzat-o deoarece avea multe publicații în limba română, sfătuind-o să o doneze Universității Columbia, ceea ce văduva ilustrului Profesor a și făcut.
I-am relatat faptul că pe doamna Margareta Pella, de altfel, am vizitat-o și eu împreună cu tatăl meu, Prof. George G. Vrăbiescu, ocazionat de vizita acestuia în Statele Unite, venit de la București în iulie 1968. Doamna Pella, ne-a invitat atunci să venim să o vedem în apartamentul ei, datorită strânselor relaţii de prietenie din trecut dintre V.V. Pella și G.G. Vrăbiescu – ambii, în 1936, fiind consultanți, în cadrul Consiliului Legislativ, cu privire la proiectele noilor Coduri Penal și de Procedură Penală (Codurile Carol al II-lea), colaborând pentru aceste proiecte cu Acad. Ioan Ionescu-Dolj și Prof. Ioan Rădulescu. Tot cu acel prilej, alături de noi, l-a invitat şi pe Constantin Vişoianu, fostul ministru al Afacerilor Externe din perioada 4 noiembrie 1944 – 28 februarie 1945, care a venit special de la Washington să ne vadă și să audă știri recente din țară, aflate în mod direct. Vişoianu era acum președintele Comitetului Național Român, organism creat în 1948, având sediul la Washington și reprezentând guvernul legitim din exil al M.S. Regelui Mihai I, din care făcuse parte ca membru și V.V. Pella, de când se afla încă la Berna.
În finalul conversației amintite, Ferencz m-a asigurat că România poate fi mândră să fi avut un jurist penalist de talia lui Vespasian Pella care a fost cunoscut și apreciat în străinătate și a fost cel care a inițiat ideea Curții Penale Internaționale, inspirându-l și pe el s-o ducă la bun sfârșit.
I-am mulțumit lui Benjamin Ferencz, care la 100 de ani trecuți, avea o memorie și o comunicare perfectă, fără întreruperi, asemenea unei ape care curge lin și continuu.
După mai bine de un an, încercând să-l contactez din nou pe Ben Ferencz, altcineva mi-a răspuns la telefon spunându-mi că acesta a renunțat la convorbiri.
***
Acum, aflând trista veste a plecării sale dintre noi, în seara zilei de vineri, 7 aprilie a.c., îmi doresc să-l odihnească Dumnezeu!
Este omul care a reușit să-și facă exemplar datoria și să-și vadă scopul împlinit, deoarece timp de zeci de ani a pledat și a lucrat, cu tenacitate și dăruire, pentru crearea acestei Curţi Penale Internaţionale, cu sediul la Haga.
Palm Beach – Florida, 12 aprilie 2023
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
