Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Clarificări privind titlurile de creanță rezultate dintr-un raport juridic de drept civil care nu suportă dobânzi și penalități fiscale pentru neexecutare, care se execută prin intermediul executorilor fiscali, iar sumele colectate sunt făcute venit la bugetul de stat conform Deciziei ÎCCJ nr. 16/2019
20.02.2020 | Adela Sorinela SAFTA, Lavinia POPESCU

JURIDICE - In Law We Trust

I. Noțiuni generale

Pentru a înțelege mai bine aspectele aduse în discuție, ne familiarizăm cu unii termeni care fiind în dezbatere se vor regăsi pe parcursul expunerii:

creanţă fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie;

creditor bugetar – titularul unui drept de creanţă bugetară.

Pentru creanţele bugetare, titluri executorii sunt şi alte înscrisuri care au acest caracter conform legii, hotărârile judecătoreşti pronunţate în reglarea unor raporturi juridice de drept civil putând reprezenta astfel de înscrisuri la care textul de lege face trimitere.

Sunt, totodată, de reţinut, cu distincţiile ce rezultă din compararea acestora, şi definiţiile cuprinse în art. 1 pct. 9 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora creanţa bugetară accesorie este dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale; potrivit art. 1 pct. 12 din acelaşi cod, creanţa fiscală accesorie este dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii.

De asemenea, potrivit art. 1 pct. 20 din Codul de procedură fiscală, dobânda este obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, iar potrivit art. 1 pct. 33 din acelaşi cod, penalitatea de întârziere este obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale.

Nu de puține ori executarea silită a suscitat interes prin prisma jurisprudenței ivite din practica judiciară și fiscală, consecințele imediate ale hotărârilor prealabile referitoare la următoarele chestiuni de drept:

Pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind obligatorii, astfel:

„1. Interpretarea art. 226 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, în sensul dacă o hotărâre judecătorească în materie civilă, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în faza executării silite, unui titlu executoriu în materie fiscală [creanţa din titlu devenind «creanţa fiscală», la care se referă art. 226 alin. (1) din Codul de procedură fiscală] sau unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale [creanţa din titlu devenind «creanţa bugetară rezultată din raporturi juridice contractuale», la care se referă art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală].

2. Interpretarea art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 226 alin. (10) din acelaşi cod, în sensul dacă, în cadrul executării silite a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind despăgubiri civile referitoare la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere (ci doar obligaţii de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii de plată accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere”.

În esență, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 10/2001, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării silite, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale [la care se referă art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală], asimilare ce priveşte exclusiv procedura de executare prin organele proprii ale administraţiei financiare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept, deşi o astfel de creanţă se execută prin executorii fiscali, iar sumele încasate se fac venit la bugetul de stat, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanţă fiscală, ci îşi menţine caracterul de creanţă bugetară izvorâtă din alte titluri executorii, conform legii, aşa cum este hotărârea judecătorească ce tranşează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal.

II. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanței de contencios administrativ şi fiscal cu nr. xxx, reclamanţii A şi B au chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, solicitând anularea deciziilor nr. A şi nr. B şi a adreselor nr. A şi nr. B şi să se constate că nu datorează sumele pretinse cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Reclamanţii au susţinut că prin cele două decizii s-au calculat în sarcina lor dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru creanţa principală, care este nefiscală şi care a fost stabilită prin Sentinţa civilă nr. Y a Judecătoriei Sectorului, menţinută prin Decizia a Tribunalului, hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus întoarcerea executării silite pentru suma de…, încasată de reclamanţi cu titlu de despăgubire în baza unei decizii emise de A.N.R.P..

Au arătat, de asemenea, că hotărârea judecătorească de întoarcere a executării silite nu este nici titlu de creanţă fiscală şi nici titlu executoriu în materie fiscală, iar obligaţiile accesorii calculate sunt ilegale, neavând la bază un act administrativ fiscal şi nici raporturi de natură fiscală, motiv pentru care şi deciziile sunt lovite de nulitate absolută.

III. Preambul

Prin Sentinţa civilă nr. Tribunalul V. a anulat deciziile nr. A şi nr. B pecum şi înscrisul nr. C şi a constatat că reclamanţii nu datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Instanţa de judecată a invocat dispoziţiile art. 1 pct. 11 şi 12 din Codul de procedură fiscală, care definesc „creanţa fiscală principală” şi, respectiv, „creanţa fiscală accesorie”, reţinând că pârâta a pus în sarcina reclamanţilor sume calculate cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente sumelor pentru care s-a dispus întoarcerea executării silite, prin Sentinţa civilă nr. Y a Judecătoriei Sectorului.

Prima instanţă a reţinut că suma pentru care s-a dispus întoarcerea executării reprezintă despăgubiri datorate reclamanţilor de către A.N.R.P., dar faţă de care s-au anulat formele de executare silită în cadrul unei contestaţii la executare. Ca atare, nu este vorba despre o sumă datorată cu titlu de impozit, taxă sau contribuţie socială, ci de o sumă ce rezultă din raporturi juridice civile, împrejurare care împiedică calcularea de sume cu caracter accesoriu, în sensul definiţiei prevăzute de art. 1 pct. 11 şi 12 din Codul de procedură fiscală.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:

– Executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare – se face potrivit procedurii fiscale, conform Deciziei nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017).

– Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităţilor administrativ-teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetul instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi ale altor entităţi clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 mai 2013 privind Sistemul european de conturi naţionale şi regionale din Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial, seria L, nr. 174 din 26.06.2013) [Regulamentul (UE) nr. 549/2013], pentru a forma un întreg.

– Potrivit art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, „Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

– Creanţa datorată A.N.R.P., obiect al executării silite în dosarul organului fiscal, constă în plata unei sume de bani menţionate în titlul executoriu, reprezentând un venit propriu al acesteia care se varsă în bugetul instituţiei publice, în raport cu dispoziţiile art. 220 şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015.

– În acest context, chiar dacă nu este vorba despre o creanţă fiscală, aşa cum s-a reţinut corect, de altfel, în sentinţa recurată, obligaţia datorată instituţiei publice constituie o creanţă bugetară, în privinţa executării căreia sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015, inclusiv cu privire la calculul de accesorii datorate pentru neplata la scadenţă a creanţei bugetare principale.

– În consecinţă, fiind în discuţie încasarea unei creanţe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic civil şi stabilite printr-o hotărâre a instanţei de judecată, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului, şi potrivit procedurii fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală.

Pe lângă atribuţiile legate de administrarea creanţelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispoziţiilor legale, şi un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Astfel, distinct de creanţele fiscale, organul fiscal poate recupera şi creanţe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfăşura de către acesta în cazul instituţiilor publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, al instituţiilor publice finanţate din venituri proprii, al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul local, precum şi al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

Rezultă, în opinia părții, că nu are relevanţă dacă se execută creanţe bugetare sau creanţe fiscale, atât timp cât suma încasată se varsă la bugetul de stat, în ambele situaţii executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menţionaţi în art. 220 din Legea nr. 207/2015 şi potrivit procedurii fiscale, aşa încât nu există nicio justificare rezonabilă de a înlătura aplicarea dispoziţiilor ce reglementează calculul de accesorii fiscale. S-a adăugat în subsidiar că, aceste prevederi sunt în armonie cu cele ale Codului de procedură civilă, care a eliminat din competenţa executorilor judecătoreşti executarea silită a veniturilor bugetului general consolidat.

Ca urmare a transmiterii de către A.N.R.P. a hotărârii judecătoreşti ce reprezintă titlu executoriu, autoritatea recurentă a procedat la înregistrarea acesteia şi a creanţei bugetare în evidenţa fiscală pe plătitori, aşa încât suma în litigiu este un venit al bugetului de stat, care se execută de către organele de executare din cadrul unităţilor subordonate A.N.A.F., potrivit regulilor din Codul de procedură fiscală, care prevăd că, pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată principale la scadenţă, contribuabilii datorează statului, după acel termen, dobânzi şi penalităţi de întârziere.

De cealaltă parte intimaţii au arătat următoarele:

Organul fiscal nu putea emite decizii de calcul al accesoriilor, întrucât creanţa este civilă, şi nu fiscală, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 173 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar titlul pus în executare în speţă nu instituie o obligaţie în sarcina intimaţilor cu privire la plata unor dobânzi/penalităţi de întârziere, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 227 alin. (8) din acelaşi cod.

Cum titlul executoriu priveşte strict suma de, fără alte sume suplimentare, recurenta nu putea executa în virtutea dispoziţiilor art. 226 alin. (10) decât această sumă, nu şi alte sume la care titlul executoriu nu se referă, iar creanţa nu derivă din lege, nefiind una fiscală, lucru recunoscut de recurentă şi confirmat de instanţa de judecată, cu putere de lucru judecat.

În cauză, creanţa principală reprezintă despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), iar recurenta ori A.N.R.P. nu deţine un titlu de creanţă fiscală privind suma principală, sentinţa civilă a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti neconstituind un titlu de creanţă, ci un titlu executoriu între intimaţi şi A.N.R.P. privind o creanţă civilă.

Deşi invocă dispoziţiile art. 173 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, recurenta nu are în vedere că, în cauză, creanţa principală nu este de natură fiscală, neîncadrându-se în definiţia dată de dispoziţiile art. 1 pct. 28 din aceeaşi lege.

Recurenta trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 226 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, aplicabile în cauză.

Codul de procedură fiscală şi alte legi speciale nu fac referire la posibilitatea executării unor titluri executorii în materie civilă de către organele de executare din cadrul A.N.A.F., pentru a da posibilitatea emiterii de decizii pentru accesorii la creanţe civile.

Dacă titlul executoriu ar fi instituit obligaţia unor dobânzi sau penalităţi de întârziere, fără cuantificarea acestora, recurenta avea posibilitatea calculării lor printr-un proces-verbal, potrivit art. 227 alin. (8) din Legea nr. 207/2015. Recurenta nu poate emite din proprie iniţiativă titluri de creanţă pentru obligaţii accesorii, în baza normelor de drept fiscal, în condiţiile în care natura accesoriilor urmează soarta obligaţiei principale, neputându-se transforma natura civilă a unei creanţe, în cursul executării silite, după ce 15 ani a fost vorba de o natură civilă a creanţei principale. O creanţă principală civilă nu poate genera obligaţii accesorii fiscale, accesoriile impunându-se a fi stabilite la cererea creditorului, şi nu a organului de executare, în baza normelor de drept civil, şi nu a celor în materie fiscală.

IV. Dispoziţiile legale supuse interpretării

29. Codul de procedură fiscală:

„Art. 226. – Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite
(1) Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare silită competent potrivit art. 30.
(…)
(3) Executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.
(…)
(10) Instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetul asigurărilor pentru şomaj, după caz, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.
(…)

Art. 227. – Reguli privind executarea silită
(…)
(8) În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, creanţe fiscale accesorii sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele se calculează de către organul de executare silită şi se consemnează într-un proces-verbal care constituie titlu executoriu, care se comunică debitorului.
(…)”.

Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimaţii-reclamanţi au arătat că, în virtutea dispoziţiilor art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, executorii fiscali nu pot executa decât în limita dispoziţiilor din titlul executoriu trimis spre executare de instituţiile publice care nu au organe proprii de executare şi nu au competenţa, în calitate de organ de executare, de a calcula şi stabili accesorii fiscale dacă titlul executoriu nu prevede o asemenea obligaţie în sarcina debitorului, iar natura creanţei nu se poate schimba în cursul executării silite, ea păstrându-şi natura potrivit raportului juridic născut prin titlul executoriu trimis spre executare.

Înscrierea unei despăgubiri civile în evidenţele organului fiscal, ca organ de executare, nu schimbă natura creanţei civile în creanţă bugetară sau fiscală, iar dispoziţiile art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală fac posibilă calcularea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere prin proces-verbal în cadrul executării titlului executoriu trimis spre executare, dacă acesta cuprinde astfel de obligaţii fără a fi individualizate, şi nu dau posibilitatea emiterii unui titlu de creanţă/executoriu din oficiu.

Natura creanţei trebuie să aibă în vedere raportul juridic care a generat obligaţia de plată a creanţei, şi nu calitatea uneia dintre părţi ori fondul finanţării instituţiei publice. Cu titlu exemplificativ, intimaţii menţionează o hotărâre în materia drepturilor salariale între un angajat al instituţiei publice şi instituţia publică care nu are organe proprii de executare, arătând că aceasta nu poate schimba natura creanţei la care se referă hotărârea doar în considerarea calităţii uneia dintre părţi şi a fondului din care s-a efectuat plata.

Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării

Instanţa de trimitere a invocat propria jurisprudenţă cu privire la aspectele ce formează obiectul sesizării, arătând că, prin Decizia nr. 1.256 din 29 mai 2018, Curtea de Apel Galaţi, admiţând recursul formulat în cauza respectivă, a casat sentinţa atacată şi, rejudecând, a admis în parte contestaţia, anulând deciziile contestate de reclamanţi, în parte, în privinţa accesoriilor aferente sumei de 9.330,14 lei reprezentând cheltuieli de executare. Cauza avea ca obiect contestaţia formulată de aceiaşi reclamanţi precum în litigiul în care a fost admisă sesizarea supusă analizei de faţă, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Galaţi – A.J.F.P. Vrancea, motivele invocate fiind, de asemenea, aceleaşi.

A mai arătat instanţa de trimitere că pe rolul acesteia se află, în curs de soluţionare a recursului, şi alte dosare privind aceleaşi părţi, în care se pun aceleaşi probleme de drept şi în care instanţa de fond a pronunţat soluţii diferite (dosarele nr. 2.070/91/2017 şi nr. 647/91/2018).

Pe fondul problemelor de drept invocate, completul care a formulat sesizarea a opinat că o astfel de creanţă, ca cea care a generat litigiul în cauza în care a fost formulată sesizarea, este o creanţă fiscală, întrucât, potrivit art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, instituţiile publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, care nu au organe de executare silită proprii, cum este şi cazul A.N.R.P., transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F., sumele astfel realizate făcându-se venit la bugetul de stat.

De asemenea, a susţinut instanţa de trimitere, interpretarea art. 227 alin. (8), cu referire la art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, trebuie făcută în sensul că, în cadrul executării silite a titlurilor executorii de natura celui în discuţie – hotărâri judecătoreşti privind despăgubiri civile acordate în baza Legii nr. 10/2001 unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat – care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere (ci doar obligaţii de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii de plată accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere, conform dispoziţiilor art. 173 alin. (1) din acelaşi cod.

În schimb, dacă în componenţa creanţei principale sunt incluse şi cheltuieli de executare, devin aplicabile prevederile art. 173 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuielile de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalent în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei”.

Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, a admis sesizarea formulată de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 623 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), şi art. 3 pct. 18 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată (Legea nr. 69/2010), a stabilit că „Executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare, datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită ale statului”.

Instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei mai sus menţionate următoarele:

„În consecinţă, fiind în discuţie încasarea unei creanţe bugetare datorate în temeiul unui raport juridic contractual şi stabilite printr-o hotărâre judecătorească, care se face venit la bugetul consolidat al statului, executarea silită urmează să se realizeze prin intermediul organelor fiscale, ca organe de executare silită ale statului.

Pe lângă atribuţiile legate de administrarea creanţelor fiscale, organele fiscale au, potrivit dispoziţiilor legale, şi un rol secundar, ca organe de executare silită pentru creditorii bugetari.

Distinct de creanţele fiscale, organul fiscal poate recupera şi creanţe bugetare, iar, conform art. 226 din Legea nr. 207/2015, executarea se va desfăşura de către acesta în cazul instituţiilor publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat, al instituţiilor publice finanţate din venituri proprii, al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial de la bugetul local, precum şi al instituţiilor publice din subordinea unităţilor administrativ-teritoriale sau a subdiviziunilor acestora.

În acest fel, bugetul instituţiilor menţionate nu va fi grevat de cheltuielile de executare, pe care le implică o executare prin executor judecătoresc, atât timp cât au la dispoziţie această variantă lipsită de costuri şi fără consecinţe negative, în cazul unui control al Curţii de Conturi care să vizeze eficienţa, economicitatea, legalitatea şi regularitatea operaţiunilor desfăşurate de respectiva instituţie.

În consecinţă, nu are relevanţă că se execută creanţe bugetare care se varsă la bugetul local sau creanţe bugetare care se varsă la bugetul de stat, în ambele situaţii executarea silită urmând să se realizeze de către executorii fiscali menţionaţi în art. 220 din Legea nr. 207/2015.

Dispoziţiile art. 226 alin. (10) şi (11) din Legea nr. 207/2015 oferă soluţii şi pentru situaţia în care unităţile administrativ-teritoriale nu dispun de executori fiscali, în acest caz ele urmând să transmită titlurile executorii privind veniturile proprii spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală ori organelor fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale, în cadrul cărora există executori fiscali.

Argumente în susţinerea acestei interpretări se regăsesc în expunerea de motive la proiectul actului normativ – Legea nr. 207/2015, unde se precizează că, la fel ca şi în textul vechiului Cod de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), normele sale nu se aplică creanţelor rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, petroliere şi a redevenţelor din contractele încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

Pentru creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale [spre exemplu: chirii, redevenţe, altele decât cele prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015; dividendele cuvenite statului/unităţilor administrativ-teritoriale ca urmare a deţinerii de acţiuni la diverse societăţi comerciale] sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte regimul juridic, mai puţin recuperarea pe calea executării silite.

Această din urmă activitate a fost dată în competenţa executorilor fiscali (din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sau ai unităţilor administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obţinut în condiţiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015.”

Din analiza punctelor de vedere/opiniilor exprimate de instanţe şi, după caz, a hotărârilor transmise de acestea se desprind următoarele orientări:

a) în ceea ce priveşte prima problemă:

(i) o hotărâre judecătorească în materie civilă privind o instituţie publică finanţată de la bugetul de stat nu poate fi asimilată, în faza executării silite, unui titlu executoriu în materie fiscală sau unui titlu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale.

În sprijinul acestei orientări s-a arătat că stabilirea naturii creanţei trebuie să aibă în vedere natura raportului juridic care a generat obligaţia de plată a creanţei, şi nu calitatea uneia dintre părţi. Hotărârea judecătorească în materie civilă nu poate fi asimilată unui titlu în materie fiscală, creanţa din titlu nedevenind una fiscală, dată fiind natura legală a acestui din urmă tip de creanţe.

Organul de executare – care poate fi executorul fiscal, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 628 alin. (2) din Codul de procedură civilă – poate calcula dobânzi, nu şi penalităţi de întârziere, iar dobânda va fi cea legală, nu cea fiscală; creanţa constă în despăgubirile civile acordate eronat unor persoane particulare şi hotărârea judecătorească ce stabileşte obligaţia de restituire a acestora constituie un titlu executoriu privind venituri la bugetul general consolidat, nefiind necesar, pentru a fi pusă în executare de organele de executare fiscală, să rezulte din raporturi juridice contractuale.

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia de principiu în acest sens, următoarele instanţe:

– Curtea de Apel Craiova (Decizia nr. 2.461/2018), tribunalele Sibiu (Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal), Galaţi (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal), Vrancea şi Argeş, Judecătoria Focşani (Secţia civilă – sentinţele nr. 3.485 din 23.04.2018 şi nr. 7.434 din 15.11.2018, nedefinitive), Judecătoria Babadag, care apreciază că şi procedura de executare este supusă regulilor de drept comun;

(ii) o hotărâre judecătorească în materie civilă, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, este asimilată, în faza executării silite, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, potrivit art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală.

S-a arătat în sprijinul acestei orientări că, în raport cu definiţiile creanţei bugetare şi ale creanţei fiscale din cuprinsul art. 1 din Codul de procedură fiscală, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii de drept privat în materie civilă nu sunt constatate creanţe fiscale privind perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, nici accesorii ale acestora, ci creanţe derivate din raporturi juridice de drept privat, civile, fiind deci exclus ca o hotărâre judecătorească civilă să fie asimilată în faza executării silite unui titlu de creanţă fiscală.

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, tribunalele Hunedoara, Bacău (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 952 din 23.08.2018, definitivă), Ilfov, Teleorman, Giurgiu, Brăila (sentinţele nr. 98 din 16.02.2018 şi nr. 114 din 21.02.2017) şi Botoşani (Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 236 din 16.03.2018);

(iii) hotărârea judecătorească în materie civilă, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în faza executării silite, unui titlu executoriu în materie fiscală, creanţa din titlu devenind „creanţă fiscală”, în sensul art. 226 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

S-a arătat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor face parte din categoria instituţiilor publice finanţate total sau parţial de la bugetul de stat şi nu are organe de executare silită proprii, ceea ce înseamnă că titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat se transmit spre executare silită organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, care menţionează, în partea finală, că sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat, excepţie făcând cheltuielile de executare, conform art. 173 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanţe: Curtea de Apel G – Decizia nr. 1.256 din 29.05.2018), tribunalele Bucureşti, Neamţ (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Ialomiţa, Brăila (sentinţele nr. 98 din 16.02.2018 şi nr. 114 din 21.02.2017), Suceava şi Vrancea (Decizia nr. 262 bis din 18.04.2018) şi Judecătoria Hârşova.

b) în ceea ce priveşte cea de-a doua problemă:

(i) interpretarea art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 226 alin. (10) din acelaşi cod, trebuie făcută în sensul că organele fiscale nu pot calcula şi stabili, din oficiu, obligaţii accesorii.

În cadrul executării silite a hotărârilor judecătoreşti privind despăgubiri civile acordate în baza Legii nr. 10/2001, datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere (ci doar obligaţii de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale nu pot calcula şi stabili, din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii de plată accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Aceasta, întrucât obligaţia principală are altă natură, respectiv civilă, independent de faptul că în vederea executării silite este asimilată unei creanţe bugetare. Textul art. 227 alin. (8) din Codul de procedură fiscală face referire la creanţe fiscale accesorii, or, faţă de distincţia între creanţe fiscale şi creanţe bugetare se impune a se limita dreptul organului fiscal de a calcula creanţe fiscale accesorii doar la ipotezele în care creanţa principală este fiscală.

Neexecutarea la termen a unor creanţe civile (asimilate unor creanţe bugetare doar în faza executării silite) dă dreptul la recuperarea prejudiciului prin acordarea dobânzii legale penalizatoare, această măsură fiind una ulterioară şi de competenţa instanţei de judecată, întrucât obligaţia principală a fost stabilită pe cale judiciară şi tot pe această cale urmează să fie stabilite şi obligaţiile accesorii.

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia de principiu în acest sens, următoarele instanţe: – Curtea de Apel Craiova (Decizia nr. 1.750 din 9.05.2018), tribunalele Sibiu (Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal), Hunedoara, Neamţ (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Bacău (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 952 din 23.08.2018, definitivă), Ilfov, Teleorman, Giurgiu şi Bihor (Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal); judecătoriile Hârşova şi Focşani (Secţia civilă – sentinţele nr. 3.485 din 23.04.2018 şi nr. 7.434 din 15.11.2018, nedefinitive);

(ii) în cadrul executării silite a hotărârilor judecătoreşti privind despăgubiri civile acordate în baza Legii nr. 10/2001, datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere (ci doar obligaţii de restituire a unor despăgubiri), organele fiscale pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale, obligaţii de plată accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere.

S-a arătat, în această opinie, că, fiind venit la bugetul de stat care se execută de către organele de executare din cadrul unităţilor subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, creanţa principală este purtătoare de accesorii – dobânzi şi penalităţi de întârziere, în caz de neachitare la scadenţă de către debitor, potrivit art. 173 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

S-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia în acest sens, următoarele instanţe: tribunalele Bucureşti, Neamţ (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), Ialomiţa, Brăila (sentinţele nr. 98 din 16.02.2018 şi nr. 114 din 21.02.2017) şi Suceava (Secţia de contencios administrativ şi fiscal) şi Judecătoria Hârşova.

Instanța a constatat faptul că:

– în interpretarea art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin raportare la alin. (1) al aceluiaşi articol, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 10/2001, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale;

– în interpretarea art. 226 alin. (10) din Legea nr. 207/2015, prin raportare la art. 227 alin. (8) din aceeaşi lege, în cadrul executării silite a creanţelor datorate unor instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, prevăzute de hotărâri judecătoreşti care nu cuprind obligaţii de plată a unor dobânzi şi penalităţi de întârziere, organele fiscale nu pot calcula şi stabili din oficiu, prin titluri executorii fiscale (în lipsa unor dispoziţii ale titlului executoriu trimis spre executare), obligaţii fiscale accesorii, precum dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  constată că, în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 226 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, însă exclusiv din perspectiva competenţei executorilor fiscali, ca organe de executare silită ale statului în ceea ce priveşte executarea silită a titlurilor executorii – hotărâri judecătoreşti privind creanţe bugetare datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului, un aspect distinct de cel ce constituie obiect al prezentei sesizări.

Sesizarea pune în discuţie interpretarea unor dispoziţii de drept material în legătură cu calificarea, din perspectiva procedurii executării silite, a unei creanţe rezultate dintr-un raport juridic de drept civil, constatate printr-o hotărâre judecătorească care impune obligaţia restituirii sumei de bani acordate de o instituţie publică şi care urmează să se facă venit la bugetul de stat, precum şi a efectelor juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare, respectiv dacă o asemenea creanţă îşi păstrează caracterul civil ori devine o creanţă bugetară sau fiscală şi dacă organul de executare poate calcula sau nu, din oficiu, accesorii fiscale (dobânzi şi penalităţi) la aceasta.

Problema s-a ivit în cazurile în care beneficiarii unor măsuri reparatorii dispuse în baza Legii nr. 10/2001, care au încasat sume de bani acordate în conformitate cu procedura prevăzută de titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), au fost obligaţi, prin hotărâri judecătoreşti de întoarcere a executării, să restituie aceste sume la bugetul de stat. Punerea în executare a acestor hotărâri a fost făcută prin proceduri diferite, în funcţie de calificarea creanţei supuse restituirii, jurisprudenţa şi punctele de vedere ataşate nefiind unitare în calificarea acesteia.

Pe fond s-au relevat două opinii:

– Astfel, într-o opinie minoritară, s-a considerat că ceea ce se execută este şi rămâne o creanţă civilă, motiv pentru care executarea sa este supusă dreptului comun, reprezentat de cartea a V-a „Despre executarea silită” din Codul de procedură civilă.

– Opinia majoritară consideră că executarea hotărârii urmează procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, întrucât sumele de bani supuse restituirii constituie venit la bugetul de stat, iar competenţa de executare revine organelor de executare fiscală.

Mai departe însă, analizând contestaţiile formulate împotriva actelor prin care s-au calculat, din oficiu, obligaţii fiscale accesorii (dobânzi şi penalităţi de întârziere), jurisprudenţa a statuat în sensuri diferite.

O parte a jurisprudenţei a apreciat că acest tip de creanţă este o creanţă fiscală, motiv pentru care este purtătoare de dobânzi şi penalităţi, cu titlu de accesorii fiscale, ce pot fi stabilite şi din oficiu de către organul de executare fiscală, fiind menţinute actele administrative atacate.

O altă parte a jurisprudenţei a apreciat că o astfel de creanţă poate fi asimilată unei creanţe bugetare izvorâte din raporturi contractuale, distinctă, în accepţiunea Codului de procedură fiscală, de creanţa fiscală, astfel că nu este purtătoare de dobânzi şi penalităţi decât în măsura în care acestea au fost prevăzute expres în titlul executoriu care se execută.

Pentru lămurirea problemei asupra căreia s-au ivit divergenţele de opinii, aceea dacă respectivele creanţe, care – deşi izvorăsc dintr-un raport juridic civilse fac venit la bugetul de stat, pot fi asimilate, în faza executării silite, unor creanţe supuse dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, trebuie pornit de la analizarea definiţiilor date de lege instrumentelor de drept fiscal.

În acest sens se reţine că, potrivit art. 1 pct. 11 din Legea nr. 207/2015, creanţa fiscală principală este definită ca dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar potrivit art. 1 pct. 8 din aceeaşi lege, creanţa bugetară principală este reprezentată de dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat.

Conform art. 226 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis „potrivit prevederilor prezentului cod” de către organul de executare silită competent; alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că în titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. (1) se înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală prevede că executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Rezultă din textele de lege menţionate că, pentru creanţele fiscale, organul de executare este abilitat a emite titlul executoriu în baza titlului de creanţă fiscală care constată şi creanţa principală şi accesoriile, putând doar să actualizeze accesoriile stabilite de autoritatea fiscală competentă.

În acest sens nu pot fi ignorate cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 150 din 8 februarie 2011, care, în examinarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 142 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 [al cărui conţinut este similar celui al art. 227 alin. (8) din noul Cod de procedură fiscală], a arătat că textul legal este constituţional, întrucât „se referă la o operaţiune strict contabilă, şi anume calcularea de către organul de executare a cuantumului exact al dobânzilor, penalităţilor, majorărilor etc., luând în considerare nivelul prevăzut în titlul executoriu şi întinderea în timp a acestor accesorii. Aşadar, organul de executare nu stabileşte noi impozite şi taxe sau accesorii, ci doar le actualizează potrivit titlului executoriu existent”.

Din examinarea definiţii legale prevăzute la art. 1 din Codul de procedură fiscal redate la început rezultă că legislaţia fiscală distinge între creanţele fiscale, ce decurg din neplata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, care au un regim specific de constatare şi atrag, cu titlu de accesorii, dobânzi şi penalităţi de întârziere stabilite din oficiu de organul de executare fiscală, şi creanţele bugetare, ce includ alte tipuri de venituri cuvenite bugetului general consolidat al statului şi care permit accesorii, însă acestea se stabilesc exclusiv conform legii în baza căreia a fost emis titlul executoriu şi se dispun prin acesta.

Este adevărat că, în reglementarea art. 226 – „Titlul executoriu şi condiţiile pentru începerea executării silite”, Codul de procedură fiscală se referă doar la creanţe fiscale şi la creanţe bugetare rezultate din raporturi contractuale, dar, prin coroborarea dispoziţiilor alin. (3) al acestui articol cu cele ale art. 1 pct. 8 din acelaşi cod (creanţa bugetară este orice sumă care se cuvine bugetului general consolidat), rezultă că pot fi cuprinse în sfera creanţelor bugetare supuse procedurii speciale de executare şi alte creanţe de drept privat, care îşi au izvorul într-un raport juridic extracontractual, cum este, în cazul de faţă, creanţa pe care A.N.R.P. o are de încasat şi care, deşi provine din întoarcerea executării, dispusă pe cale judiciară în condiţiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea unor condiţii reglementate de o normă de drept substanţial civil, se face, prin voinţa legiuitorului, venit la bugetul de stat.

Sesizarea pendinte priveşte două aspecte: dacă o astfel de creanţă poate fi asimilată, în faza de executare silită, unei creanţe bugetare, cu consecinţa atragerii competenţei executorilor proprii ai organului financiar şi, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceştia pot stabili, din oficiu, obligaţii de plată accesorii, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Astfel cum dispune art. 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, organul fiscal central, prin A.N.A.F., este competent şi pentru colectarea creanţelor bugetare stabilite în titluri executorii, cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost transmise acestuia în vederea recuperării, potrivit legii.

De asemenea, potrivit dezlegării date prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale ce au dobândit natura unor creanţe bugetare sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce priveşte regimul juridic, mai puţin recuperarea pe calea executării silite. S-a considerat că este exclusă executarea silită potrivit regulilor generale (reprezentate de dispoziţiile art. 623 din Codul de procedură civilă), această activitate fiind dată în competenţa executorilor fiscali (din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau ai unităţilor administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obţinut în condiţiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015, având în vedere că, potrivit art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, instituţiile publice finanţate total sau parţial de la buget, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii organului fiscal, iar sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.

Cum creanţele rezultate din raporturi juridice contractuale de drept privat pot dobândi, în condiţiile enunţate prin Decizia nr. 662 din 2 octombrie 2017, natura unor creanţe bugetare, având în vedere că sfera de cuprindere din definiţia legală dată creanţelor bugetare este mai mare, pentru identitate de raţiune, este evident că, şi în cazul altor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă nu se referă la creanţa bugetară izvorâtă dintr-un raport juridic contractual, în măsura în care aceasta constituie o creanţă de încasat la bugetul consolidat al statului, poate fi asimilată, în vederea executării silite, uneia izvorâte dintr-un raport juridic contractual, atrăgând procedura de executare şi competenţa organului fiscal specializat.

O astfel de interpretare se bazează pe statuarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 (paragraful 72), conform căreia „Situaţia specială, în acest caz (s.n. al regimului derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanţelor bugetare, ce dă în competenţa executorilor fiscali executarea acestora) este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanţelor bugetare, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate”.

V. Concluzii

Prin urmare, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 10/2001, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este asimilată, în vederea executării silite, unui titlu executoriu referitor la creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale [la care se referă art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală], asimilare ce priveşte exclusiv procedura de executare prin organele proprii ale administraţiei financiare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al chestiunii de drept deşi o astfel de creanţă se execută prin executorii fiscali, iar sumele încasate se fac venit la bugetul de stat, nu înseamnă că ea se transformă ope legis într-o creanţă fiscală, ci îşi menţine caracterul de creanţă bugetară izvorâtă din alte titluri executorii, conform legii, aşa cum este hotărârea judecătorească ce tranşează un litigiu de drept civil, iar nu de drept fiscal.

Acest tip de creanţă bugetară nu intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 173 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora, pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, mai puţin pentru sumele „datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei”.

În acest sens urmează a se reţine şi faptul că, din modul de redactare a art. 226 alin. (2) din Codul de procedură fiscală reiese cu claritate diferenţa de tratament juridic pe care legiuitorul însuşi a înţeles să o facă, stipulând expres în privinţa creanţelor fiscale principale şi accesorii că în titlul executoriu emis potrivit legii de organul de executare silită se înscriu aceste creanţe „stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii”, în timp ce, referitor la creanţele bugetare, a arătat că se înscriu în titlul executoriu emis de organul de executare silită acele „creanţe bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii”. Niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Rezultă deci că pentru creanţele bugetare (principale sau accesorii) este necesar ca acestea să fie deja prevăzute în înscrisul ce constituie titlul executoriu care este transmis spre executare silită organelor competente.

Reglementarea este similară şi pentru executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, în legătură cu care art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală dispune că „se efectuează în baza hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

Prin urmare, dacă creanţa rezultă dintr-un raport juridic de drept civil, chiar dacă executorul fiscal este cel abilitat, potrivit art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, să ia măsuri pentru executarea acesteia, iar creanţa este asimilată, în vederea executării, unei creanţe bugetare, ea nu este purtătoare de dobânzi şi penalităţi fiscale pentru neexecutare, aşa cum este creanţa fiscală. În măsura în care prin hotărârea judecătorească pronunţată în procedura judiciară de soluţionare a litigiului, înaintată ca titlu executoriu, s-au prevăzut obligaţii accesorii, acestea se execută, în mod evident, odată cu creanţa principală, însă, în lipsa unei astfel de prevederi din titlu, nu se pot calcula, din oficiu, de către organul de executare fiscală accesorii ale debitului principal.

Adela Sorinela Safta
Lavinia Popescu


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.