Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

„Trilogia” elitelor de facto din România (I) – Fractura din 1989/1990
25.02.2020 | Lucian BONDOC

Secţiuni: Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Lucian Bondoc

Lucian Bondoc

Structură:
1. Introducere
2. Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției
3. Trei specificități importante
4. Patru planuri inițiale suprapuse
5. Divergențe interne între segmente de elite în toiul evenimentelor
6. De ce au apărut divergențe? De ce au fost mult mai multe victime după reținerea lui Ceaușescu?
7. Prevalarea la vârf a facțiunii pro-sovietice
8. Jocul de putere încă deschis în prima parte a anului 1990
9. Cum s-a echilibrat păgubos peisajul de putere
10. Liniile de fractură și consecințele principale
11. Unele concluzii

1. Introducere

În cunoscuta carte „Shogun” a lui James Clavell, nobilul japonez, Toranaga, are la un moment dat un dialog despre războaiele europene cu pilotul englez a cărui navă eșuase pe țărmurile nipone. Ajung să discute despre revolta Țărilor de Jos împotriva regelui Spaniei.

Toranaga îi spune pe un ton dur și amenințător că “nu există nicio scuză pentru răzvrătirea împotriva suveranului de drept”. Pilotul răspunde „numai dacă nu câștigi”, stârnind râsul lui Toranaga care e de acord că, într-adevăr, aceea ar fi o excepție, singura excepție.

Dialogul respectiv este relevant pentru complexitatea punctului de plecare al ultimilor 30 de ani pentru elitele de facto din România, chiar dacă sute de ani mai târziu.

Trebuie, astfel, avut în vedere că în decembrie 1989 răspunsul la întrebarea „cine era suveranul de drept?” a variat între începutul și finalul lunii și a depins și de cine era întrebat.

De asemenea, au fost mai multe dimensiuni de conflict (nu doar una) și mai multe forțe, iar o parte din acestea din urmă au acționat în direcții diferite sau parțial diferite.

În plus, deși una a câștigat mult mai mult decât celelalte în primă fază, nicio forță nu a câștigat cu totul și niciuna nu a pierdut cu totul, rezultatul final fiind (un amestec) diferit de ce se anticipase.

De altfel, raportul de forțe la începutul anului 1990 era încă în dinamică, putând duce la o majoritate în direcții reformiste. Câteva poziționări eronate în perioada imediat de după Revoluție, precum și mineriadele din 1990, au generat un raport mai degrabă invers și care a avut nevoie de mulți ani doar pentru echilibrare.

Cele de mai jos încearcă să creioneze ce pare mai logic să se fi întâmplat atunci și de ce acea perioadă a dus la o fractură profundă, cu radiații în mai multe direcții și care afectează România până în ziua de azi.

Interesul general în discuție nu e doar simbolic, ci și foarte practic dintr-o serie de motive descrise mai jos.

Având în vedere vastitatea și complexitatea subiectului, precum și diferențele dintre multe lucrări pe subiect,[1] analiza va fi una, desigur, în linii mari și simplificate (și speculative pe unele aspecte), dar cu dorința surprinderii unor puncte considerate importante și a unei abordări fără patimă.

2. Unele aspecte privind contextul internațional al Revoluției

Pentru o mai bună înțelegere a evenimentelor din decembrie 1989 este util de plecat de la contextul extern. Deși sunt și analize care susțin o teorie de evoluție complet autonomă, o schimbare în România fusese discutată ca scenariu de dorit și între marile puteri.

Pare destul de clar că se agrease sprijinirea unei modificări de tip „perestroika” cu proxima ocazie, familia Ceaușescu și cei fideli unui model comunist de linie dură urmând a fi înlăturați.

Pare la fel de clar că schimbările de tip „perestroika” din toată regiunea nu doar că aveau acceptul sovieticilor, dar chiar erau cvasi-coordonate de aceștia. Aparent, logica din spate era aceea că dacă nu se trecea mai repede la conduceri reformiste, cu ridicarea controlată a capacului de pe oala sub presiune a modelului politic comunist, exista riscul unor explozii sociale cu prăbușirea modelului însuși.

Desigur, o asemenea schimbare nu era deloc la îndemână fără forțe favorabile din țară (după cum s-a și întâmplat), dar nu este nesemnificativ nici contextul mai larg.

Astfel, este de amintit că momentul decembrie 1989 intervine după o serie întreagă de alte schimbări în regiune. În mai 1989, Ungaria îşi deschisese frontierele cu Austria, prima breșă vizibilă în Cortina de Fier. În iunie 1989, în urma alegerilor din Polonia, sindicatul anticomunist Solidarność pusese capăt dominației Partidului Comunist. La 9 noiembrie căzuse și Zidul Berlinului, Todor Jivkov demisionase în Bulgaria pe 10 noiembrie 1989, apoi avusese loc „revoluția de catifea” în Cehoslovacia.

Se realizase o aliniere extrem de rară Est-Vest, ceea ce făcea nesustenabilă o continuare pe exact linia anterioară, de tip Coreea de Nord, în zona geografică în care ne aflam.

3. Trei specificități importante

România prezenta, totuși, cel puțin trei specificități importante din perspectiva unei analize externe și care cred că au contat în desfășurarea evenimentelor.

Una era aceea că fusese singura țară din Pactul din Varșovia cu o componentă semnificativă de independență față de Uniunea Sovietică în deceniul anterior. Ceaușescu menajase și sensibilități (inclusiv prin abordarea neagresivă a celor suspectați de spionaj sovietic), dar sunt numeroase dovezi că acea componentă a fost una reală și de substanță.

E mai ușor de dedus asta la 30 de ani după, dar consecința potențială a acestei prime specificități era triplă.

În primul rând, miza nu era pentru URSS doar o „perestroika” în România, ci recâștigarea influenței la vârf (și nu doar formală) asupra țării. Dincolo de o tentație cu istorii vechi în această privință, o Românie scăpată și mai mult de sub presiunea estică în contextul în care se slăbiseră deja „frâiele” în alte țări din regiune, risca să stimuleze probleme sovieticilor în toată zona, chiar dacă rețelele tradiționale de influență ale acestora fuseseră mult mai puțin afectate în țările din jurul nostru.

Prin urmare, în pasul doi, un plan de schimbare trebuia să țină cont de faptul că populația era în mare majoritate reticentă sau chiar ostilă față de URSS și că la nivelul aparatului de stat existau segmente angajate direct în contracararea sovieticilor (de așteptat să se opună, indiferent de sentimentele pentru conducerea de atunci a țării).

Aceasta implica, la rândul său, în pasul trei, că un plan sovietic de influențare a unei schimbări de tip perestroika ar fi urmărit cu prioritate (a) destabilizarea pe termen lung a forțelor anti-sovietice mai implicate, (b) evitarea aparenței unei implicări fățișe care ar fi facilitat concentrarea reticențelor populației și specularea comunicațională de către Occident (sau implicarea fățișă doar în condiții de aparentă legitimitate, la cererea unor forțe interne pentru „salvarea” populației) și (c) bazarea la nivel profund local pe cei care suferiseră tocmai din cauza poziționărilor independente respective.

În această ultimă privință, era vorba mai ales de cei din aparatul de stat și partid care își sfârșiseră sau plafonaseră prematur carierele legat de suspiciuni de simpatizare a sovieticilor (o bună parte din foștii studenți în Uniunea Sovietică, căsătorii mixte, etc).

Cu alte cuvinte, elitele de facto românești nu aveau cum să treacă cu totul neafectate printr-o schimbare de conducere dacă sovieticii prevalau la vârf. Cele de mai sus par să fi fost sesizate pe unele paliere în intern, dar nu de toate și nu în toată magnitudinea lor decât la un moment tardiv.

Specificitatea de mai sus oferea unele perspective interesante și pentru Occident, dar mai mult la nivelul populației și limitat la nivelul elitelor de facto. Segmente largi din aparatul de stat erau percepute ca ostile și conservatoare prin prisma decadei anterioare de închidere spre exterior și de opunere la mai toate evoluțiile încurajate global de Vest.

A contat și paranoia încurajată de comunism care făcea foarte dificilă semnalizarea unei deschideri mai largi, numeroși români temându-se de provocări și susținând des în discuțiile cu tentă politică poziții diferite de convingerile reale.

A doua specificitate (cel puțin față de Cehoslovacia, Polonia și Ungaria) era lipsa unor segmente suficiente numeric de dizidenți și oameni de legătură cu Occidentul.

Mai toată țara critica în particular, dar cu un discurs în general atent sau chiar opus în public. În plus, mai toți cei care aveau experiență politică, administrativă, economică internă, militară sau de informații, făcuseră parte (ca și un procent semnificativ din restul populației adulte active) din Partidul Comunist care număra peste 4 milioane de membri. Țara contabiliza în 1989 și peste 136000 de informatori activi.

Raportat la cele de mai sus, numărul celor hotărâți spre o perestroika activă, ca să nu mai vorbim de vreun regim capitalist, părea foarte mic.

Cele de mai sus făceau improbabilă o schimbare cu adevărat de model, cel puțin pe termen scurt, stimulând credința elitelor de facto că vor putea să se perpetueze și după schimbarea cuplului Ceaușescu, dar facilitând, totodată, tot un plan de tip perestroika filo-rusă. Celebrul „n-ați mâncat salam cu soia”, manipulat din intern, a închis ulterior pentru mult timp și încercarea de infuzie de expertiză românească externă.

A treia specificitate era că România rămăsese ultima țară din regiune neschimbată. Cred că acest aspect a fost mai dăunător decât a părut.

Pe de o parte, a stimulat credința multor segmente din elitele de facto românești că o opoziție nu este realistă, dar și că o tranziție relativ lină și cu implicare sovietică redusă e posibilă (așa cum fusese mai peste tot în rest[2]). Aceasta a contat în modul de abordare de către unii a tatonărilor și presiunilor externe pe subiect. Se spera că abandonarea liniei dure și trecerea la o conducere cu un istoric fără asperități cu sovieticii urma să fie suficientă.

Pe de altă parte, acest fapt a permis sovieticilor să apuce să vadă evoluții preocupante în țările din regiune unde schimbarea avusese deja loc. În cartea 1989 – Principiul dominoului[3] care oferă o colecție largă de telegrame diplomatice primite de Ministerul Afacerilor Externe român de la diverse ambasade ale sale în 1989, acest aspect transpare în mai mult rânduri. Este și evocat explicit într-o telegramă de la ambasada română de la Moscova care redă un dialog din 21 decembrie cu responsabili sovietici.[4]

Așa ceva era de natură să crească motivația URSS spre o încercare de influențare profundă a României, cel puțin în sensul scoaterii din joc pentru o vreme. Dacă în țări cu multe contacte nezdruncinate de decenii se pierdea controlul destul de rapid, ce se putea întâmpla (inclusiv din perspectiva accelerării unor modificări în alte țări din regiune) într-o țară care „deviase” de numeroase ori în ultimii 25 de ani?

Nu în ultimul rând, evoluțiile din alte țări din regiune în 1989 au încurajat și Vestul să urmărească mai atent ce se întâmpla și să configureze planuri de dezvoltare a propriei influențe dacă evoluția evenimentelor ar fi oferit oportunități în acest sens, chiar dacă deviau parțial de la înțelegerile cu sovieticii. Se știa că populația e nemulțumită, dar se subestima magnitudinea potențialului de explozie socială.

Cvasi-invitațiile la intervenție armată adresate de unii oficiali occidentali sovieticilor în toiul evenimentelor din România arată recunoașterea preeminenței politice a URSS în zonă, dar nu trebuie luate în sensul unui bilet de voie, ci mai degrabă al unei capcane politice pentru URSS în pasul doi.

4. Patru planuri inițiale suprapuse

Evenimentele din decembrie 1989 și imediat după sugerează existența a patru planuri inițiale principale, parțial suprapuse.

În primul rând, în contextul internațional de atunci, aproape toată elita României ajunsese să creadă că o schimbare a cuplului Ceaușescu devenise inevitabilă.

Nu se anticipa însă (și nici nu se dorea de nomenclatură sau aparatul de stat) vreo schimbare profundă de model politic, crezându-se că schimbarea va fi de genul Bulgariei și că Occidentul nu avea de gând să forțeze lucrurile, mai ales în zonele ortodoxe ale Pactului de la Varșovia[5].

Marea majoritate a segmentelor elitelor de facto ale României se aștepta, astfel, la o schimbare a cuplului Ceaușescu cu Ion Iliescu (specific cu el) și la o perestroika lină, fără cine știe ce bulversări (existând, însă, și părți de planuri de rezervă). Profunzimea legăturilor acestuia cu planul pur sovietic era subestimată.

De altfel, primul discurs public al lui Ion Iliescu la Revoluție, început cu celebrul “dragi tovarăși”, arată credința preliminară a acestuia, chiar și la acel moment, a unei schimbări de linie dură în partid cu una moderată, dar nu a unei modificări fundamentale de model politic.

Desigur, nu trebuie înțeles din cele de mai sus că era vorba de vreo înțelegere de care știa toată lumea. Doar că aceia relativ puțini care chiar știau detalii aveau forța să atragă sau manipuleze segmente întregi de instituții după ei, iar la bursa zvonurilor largi se dăduse de înțeles multora că va fi o schimbare și se pregătise terenul pentru Ion Iliescu.

Cele de mai sus par să reflecte planul initial I, cel mai larg cunoscut și așteptat/sperat (doar că demarat aparent mai repede decât se anticipase).

Doar o astfel de “pre-acceptare” explică cel mai bine aspecte precum abandonarea evidentă și rapidă a lui Ceaușescu de mai toți în intern, ușurința „turismului” prin țară (mai redus decât s-a spus, dar relevant totuși), concentrarea multor sloganuri inițiale pe conducere („Nu vă fie frică – Ceaușescu pică”), nu pe modelul politic, coerența mult mai mare a aripii Iliescu, naturalețea cu care acesta a fost recunoscut foarte rapid ca nou lider de segmente foarte variate ale statului, raritatea, lipsa de susținere relevantă și dezorganizarea încercărilor de constituire a unei conduceri alternative (de ex, Mănescu, Dăscălescu sau Verdeț).

Planul II pare să fi privit în principal unii generali din Armată, în frunte cu Stănculescu (ascultați, desigur, pe lanț ierarhic de unități întregi) și segmentul pro-sovietic din jurul lui Ion Iliescu, cu cooperarea câtorva de la alte instituții.

Acesta pare să fi plecat de la ideea că grupul pro-sovietic urma să fie mai larg reprezentat la nivelul de putere decât se sugerase în cadrul planului I și că segmentele implicate direct în contracararea URSS trebuiau destabilizate pe termen lung.

Planul III pare să fi constat într-o componentă adițională pur pro-sovietică (de care știau Iliescu și câțiva intimi) care a vizat preluarea României în sfera de influență pro-sovietică la nivel și mai larg și pe termen lung și bazat pe mai multe poziții cheie (și cu depășirea celor agreate cu occidentalii). S-a manifestat în toate dimensiunile sale după reținerea cuplului Ceaușescu, moment la care o repoziționare a altor segmente ale statului devenise mult mai dificilă.

Această componentă explică cel mai bine momentul demarării fenomenului teroriștilor, faptul că TVR a „intrat în Revoluție” după reținerea cuplului Ceaușescu (moment la care greul teoretic trecuse) și a putut să emită continuu (și cam tot ce s-a dorit să se emită, inclusiv nenumărate dezinformări), sprijinind evident aripa Iliescu, că tot atunci au intrat în scenă căpitanul Lupoi, generalul Nicolae Militaru & company, că grupul Iliescu nu a părut la nici un moment amenințat serios de ceva, precum și faptul că victimele cu funcții în stat erau angrenate în combaterea sovieticilor și marea majoritate a celorlalte victime (demonstranți și militari) au fost persoane fără un rol în elitele de facto.

Desigur, pentru populație (și chiar și pentru marea majoritate a personalului elitelor de facto de atunci), a fost un eveniment spontan, dar nu pare deloc să fi fost așa cel puțin pentru gruparea Iliescu.

Acest din urmă aspect este susținut și de o serie întreagă de decizii luate atunci la care voi reveni mai jos.

În același sens se înscrie și înregistrarea postată pe internet acum câțiva ani cu o discuție în toiul Revoluției, la sediul TVR, între Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Petre Roman și alte câteva persoane legat de ce denumire să aibă noua mișcare politică (Ion Iliescu propunea Frontul Salvării Naționale, alte propuneri vizau Frontul Democrației Naționale, etc). La un moment dat, plictisit de discuția care se lungea, Militaru intervine cu precizarea că „Frontul Salvării Naționale acționează de 6 luni domnule”, vrând, desigur, să spună că nu se punea problema să i se mai schimbe numele atunci, dar infirmând astfel clar ideea implicării spontane a aripii Iliescu în mișcarea revoluționară.[6]

Planul IV pare să fi fost cel occidental, care viza o încercare de obținere a unor poziții mai solide de influență și presiune, dacă apărea ocazia, spre o schimbare de model politic, dar care nu pare să fi anticipat posibilitatea unei schimbări majore imediate.

Pe lângă declarațiile occidentale din toiul evenimentelor și rapiditatea recunoașterii FSN, faptul că Vestul nu se aștepta el însuși la o dobândire de la început a vreunui control de putere e susținut și de lipsa vreunei aparente platforme focusate instituțional lansate la TVR în toiul evenimentelor sau prompt după, mai multe aspecte sugerând mai degrabă o adaptare ”din mers” într-o serie de privințe.

5. Divergențe interne între segmente de elite în toiul evenimentelor

La modul practic, în primul rând, la Revoluție a fost o neînțelegere majoră între o parte din Armată și grosul Securității.

Dincolo de un fond pre-existent de suspiciuni și ceva ranchiună, pare să fi fost vorba, în principal, de (a) devierea de la Planul I, cu sprijinirea de către aripa Victor Stănculescu a preluării puterii într-un mod debalansat de pro-sovietici și (b) numeroasele acțiuni și diversiuni care au încercat să provoace conflicte între armată și populație și Securitate (destule reușind) și din care o parte aveau girul unor generali, inclusiv al Militaru & Co care urmăreau destul de clar afectarea Securității pe termen lung.

Faptul că Stănculescu a tăiat comunicațiile Securității în toiul evenimentelor și își retrăsese recent fiica și ginerele din structurile operative ale Securității a fost văzut ca o confirmare a unei pre-colaborări la componenta de afectare pe termen lung a instituției respective (care deviase de la Planul I).

Departamentul de informații externe pare și el să fi evoluat diferit pe unele paliere, fiind parțial mai conectat la schimbarea de balanță de putere la nivel global și parțial încă marcat de bulversările interne după episodul Pacepa.

Componentele din stat implicate direct în contracararea Uniunii Sovietice în anii anteriori au fost dezavantajate de numărul cel mai mare de planuri și evoluții, fiind cele mai afectate la momentul 1989.

Mai toate segmentele au văzut virarea populară spre o schimbare imediată de model politic (nu doar de conducere) ca o problemă în plus de gestionat.

Armata pare să fi virat mai rapid către schimbarea de regim. Dincolo de dorința populației clară de schimbare, Victor Stănculescu a fost probabil agent și, după sprijinirea fazei de reținere a lui Ceaușescu și a preluării puterii de Ion Iliescu, rămăsese, oricum, fără opțiuni realiste când a văzut intrarea în scena TVR a generalului Militaru care pare că a inaugurat ultima fază a evenimentelor (planul III).[7]

Alex Mihai Stoenescu sugerează teoria[8] că Securitatea s-a pliat și ea pe noua situație de putere, având în vedere claritatea preferinței populare și pentru a evita o provocare a unui conflict cu Armata, precum și cu agenți străini și pentru a-și păstra forțele cât mai puțin afectate.

Este adevărat că nu prea par să fi existat cine știe ce alternative. Contextul internațional mai larg, planurile II și III, dar și implicarea la vârf în Planul I și nedisocierea de cei ce abuzaseră oameni nevinovați o făceau vulnerabilă din mai toate direcțiile în configurația rezultată atunci.

6. De ce au apărut divergențe? De ce au fost mult mai multe victime după reținerea lui Ceaușescu?

Pe lângă unele acțiuni „pe persoană fizică”, răspunsul la cele de mai sus pare legat tocmai de suprapunerile planurilor descrise mai sus, cu 3 evoluții importante în toiul evenimentelor față de Planul I care avea adeziunea cea mai largă în intern.

6.1 Cel mai important aspect a fost acela că planul pro-sovietic a vizat nu doar o schimbare de tip perestroika, ci preluarea României în sfera de influență sovietică.

Aceasta pare să fi presupus, la rândul său, 3 dimensiuni sensibile:
(i) infiltrări ale unor instituții cheie (cu numiri în fruntea acestora a unor generali trecuți de ani de zile în rezervă pentru suspiciuni de spionaj sovietic și care au făcut, la rândul lor, alte numiri și promovări în perioada următoare, din care unele interesate[9]);
(ii) vărsări de sânge semnificative la nivelul populației;
(iii) generarea cât mai multor vărsări de sânge, neîncredere reciprocă și polițe de plătit și între instituții importante ale unui stat, precum armata și serviciile secrete. Fără o abordare unitară între acestea, devenea foarte greu pentru România să recâștige inițiativa de calibru în viitor (după cum s-a și văzut mulți ani, aspect parțial încă valabil și în prezent).

Cu privire la vărsările de sânge la nivelul populației, din fericire nu s-a ajuns până la 60.000 de decese, dar cifrele sugerează că se „așteptau” vărsări importante de sânge și se pre-stabilise difuzarea cu ușurință a unor știri în acest sens (care – cinic – trebuiau să aibă cât de cât un suport chiar dacă Ceaușescu a căzut mult mai ușor decât se anticipase).

La o analiză tot cinică dar bazată logic pe principiul ”cui i-a folosit?”, o vărsare semnificativă de sânge (ceea ce din păcate a avut loc, chiar dacă nu la magnitudinea anunțată) ar fi „servit” de departe cel mai mult facțiunii pro-sovietice din 3 motive principale.

Un prim motiv viza execuția cuplului Ceaușescu. „Trebuia” „justificată” urgența și radicalitatea unei astfel de măsuri printr-o stare de presiune. Dacă era liniște care mai era graba (una din acuzațiile în „procesul” de la Târgoviște fiind tocmai cele 60.000 de pretinse victime)?

Nu e un motiv hotărâtor pentru a considera că (doar) un plan pro-sovietic includea aceasta dimensiune pentru că nu numai sovieticii, ci și mai toți cei din elitele de facto românești erau reticenți să mai aibă de-a face cu Ceaușescu, dar nu e deloc de ignorat.

Astfel, până la reținerea cuplului Ceaușescu se înregistraseră aproximativ 15% din numărul final de victime și au fost câteva ore de acalmie până să înceapă fenomenul teroriștilor. La finalul zilei în care cuplul respectiv a fost executat, numărul victimelor Revoluţiei se ridicase la 1142 decedaţi şi 3138 răniţi (conform evidenţelor din anul 2005 întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor), împușcăturile încetând aproape imediat după execuția respectivă.

Acest din urmă lucru a fost speculat (inclusiv de Ion Iliescu) ca o confirmare a faptului că teroriștii erau membri ai unor unități secrete loiale lui Ceaușescu și că execuția respectivă a fost justă pentru aducerea liniștei. Este foarte puțin probabil să fi fost așa. Dacă era vorba de astfel de unități, concentrarea acestora ar fi vizat locația unde cuplul Ceaușescu era de fapt reținut (și nu doar la modul de a viza pereți) și pe cei care se afișau la televizor ca noua conducere, inclusiv cu sabotarea căilor de comunicație ale noii conduceri respective, populația largă neprezentând nicio miză din acest punct de vedere, dimpotrivă.

E mult mai probabil să fi fost vorba de activități de diversiune și atac selectiv coordonate de sovietici, cu cooperarea grupului Militaru și acceptul sau sprijinul unora din aripa Victor Stănculescu (și care au atras în reacție multe trageri panicate și haotice). Povestea acestui general[10] cum că a avut în mână o listă cu peste 1015 teroriști reținuți de armată și predați miliției care le-a dat drumul repede la toți, păcălită de actele de identitate false arătate de aceștia (și de un ordin telefonic misterios) este ilogică, sprijinind tocmai teoriile că acesta a ascuns adevărul în destule privințe.

Al doilea motiv a ținut de faptul că schimbarea viza o extindere de sferă de influență profundă, aripile din aparatul de stat implicate direct în combaterea sovieticilor urmând a fi atacate direct, iar celelalte văzute suspicios.

Războiul subteran era mult mai ușor de finalizat într-un context tulbure, cu numeroase victime care să bruieze cine erau țintele cu miză (atent alese) și să permită invocarea ghinionului și confuziei și acolo unde nu era cazul, precum și să faciliteze accesul la diverse arhive și locații importante. Pe lângă multele victime civile, au fost și unele din aparatul de stat unde nu a fost vorba clar de hazard, inclusiv unii ofițeri de rang înalt și unitatea colonelului Trosca.

Vărsările de sânge permiteau și intimidarea celor care realizau măcar parțial ce se întâmpla.

Al treilea motiv a ținut de atragerea unor segmente cheie ale statului în capcana politică a vărsării de sânge nevinovat. Aceasta pare să fi fost, de altfel, o miză a planului pro-sovietic de la început, doar că sfera de persoane expuse de victimele inițiale a fost ”redusă”, marea majoritate a aparatului de stat manevrând prudent.

O astfel de „cooptare” genera un fel de complicitate de fapt sau măcar o expunere care asigura posibilitatea unui șantaj pe termen lung și o dificultate majoră în aflarea adevărului și în punerea în discuție a legitimității emanaților principali ai Revoluției.

Practic, unii membri fuseseră implicați în reprimarea demonstrațiilor inițiale și segmente importante din elitele de facto cvasi-cooperaseră direct sau indirect la pregătirea schimbării, cu celebrii turiști sovietici lăsați să intre în țară[11], lipsă de reacție adaptată la diverse, etc, pe ideea că toată lumea câștigă (sau nu pierde), inclusiv populația, mai puțin cuplul Ceaușescu și o mână de apropiați.

Or, segmentele care sperau să fie doar o tranziție lină ca la bulgari s-au trezit „părtașe” direct sau indirect la vărsări importante de sânge, fie cu ocazia unor reacții ad-hoc la variațiile de plan și numeroasele diversiuni și provocări orchestrate, fie prin pre-cooperarea la un plan mai larg dar care devia de la discuții în privințe foarte delicate și care s-a dovedit, în plus, că a facilitat și infiltrarea țării la niveluri cheie cu pro-sovietici.

Din păcate, din punct de vedere logic, motivul pentru care fenomenul teroriștilor de la Revoluție a rămas juridic un cvasi-mister[12]timp de aproape 30 de ani (traversând și mai multe cicluri electorale) este probabil tocmai acela că segmente din mai toate forțele mari au avut partea lor de responsabilitate, chiar dacă în ponderi diferite și pentru marea majoritate a fost una indirectă sau ținând de diversiuni coordonate de pro-sovietici. Niciun segment nu putea aborda amplu subiectul fără să riște o expunere și a propriului rol.

Sovieticii au urmărit probabil rezultatul de mai sus și prin prisma faptului că o Revoluție la televizor riscă o deconspirare de proporții a rețelelor de influență ale țării organizatoare. Pentru a nu se pierde mai mult decât se câștigă devenea important de confuzionat, cooptat, șantajat, eliminat sau intimidat cei care ar fi putut retalia în pasul doi.

Nu este exclus cu totul ca o parte a vărsărilor de sânge de după reținerea cuplului Ceaușescu să aibă legătură și cu o încercare de a reveni doar la o schimbare de tip perestroika, nu de renunțare la comunism.

Pare însă foarte puțin probabil, ce s-a întâmplat nefiind apt să ducă la o astfel de revenire.

De asemenea, este posibilă și o logică de împiedicare a constituirii altor poluri de putere, atât prin intimidarea asigurată de haosul în sine, cât și prin posibilitatea de atacare „din eroare” dacă ar fi fost nevoie. Și această variantă evocată de unele lucrări pare, însă, foarte puțin probabilă (cel puțin ca motivație prioritară la nivel politic), jocul principal de putere fiind deja încheiat. Alternativele de putere politică pe termen scurt deja nu mai erau realiste, războiul subteran fiind însă în plin proces de finalizare.

Desigur, la vărsări de sânge de dimensiunile respective trebuiau și ceva vinovați. Pare că pro-sovieticii au mizat pe o opoziție mai mare la căderea lui Ceaușescu, ceea ce ar fi permis aruncarea vinei mult mai mult înspre instituții ale statului (și poate chiar o intervenție externă mai vizibilă public pentru „salvarea” populației).

Sunt mărturii credibile în sensul că și la momentul primelor victime, au fost înregistrate episoade de diversiune care încercau să provoace reacții cu vărsări de sânge. Au fost și astfel de episoade fără nicio provocare cu arme, dar contextul mai larg pare să fi contat. Acest obiectiv tot a fost realizat până la urmă, dar pe un fundal mult mai complex și mult mai limitat decât se pare că se intenționase.

6.2 Un al doilea aspect foarte important a ținut de virarea populară spre o schimbare de model politic, nu doar de conducere.

România nu ar fi fost probabil astăzi membru UE și NATO dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Nu este însă exclus să fi fost și invers, destule țări din jur cu o despărțire mai lină cu comunismul modernizându-se de fapt mai repede până la urmă.

Astfel, consecințele politice au favorizat nu doar segmentele nealiniate și cele pro-occidentale (pe termen mediu), ci și (pe termen scurt) pe cele pro-sovietice, din motivele menționate mai jos.

Grupul pro-sovietic s-a regăsit, astfel, într-un context mult diferit de cel așteptat, dar a speculat situația pentru a manipula și pune presiune asupra unor segmente din aparatul de stat care nu erau avantajate nici de direcția și rapiditatea unor solicitări populare.

6.3 O a treia diferență a constat în implicarea mai puternică și a Occidentului față de ce se crezuse că fusese înțelegerea inițială (probabil pe fondul mai favorabil generat de aspectul de mai sus cu care s-a alimentat reciproc).

Acesta s-a adaptat pentru a sprijini o schimbare mai mare. Chiar și așa, pare că Planul IV a fost mult exagerat în intern pentru a împinge o serie de segmente către grupul Iliescu, fondul ideologic de decenii ajutând și natural în această privință.

Cele de mai sus, luate împreună, au dus la ajustări și replieri însemnate. Planul pro-sovietic a fost îndeplinit în cea mai mare măsură, dar nici un plan anterior (al nimănui) nu a mai fost realizat integral.

7. Prevalarea la vârf a facțiunii pro-sovietice

Este evident că puterea a revenit cercului iliescian, e adevărat, într-un context final diferit și mai volatil decât cel anticipat.

Motivul pentru care aceasta pare să echivaleze cu ajungerea la putere a unei facțiuni profund pro-URSS și cu infiltrări ale aparatului de stat la niveluri importante ține de sprijinirea sovietică a lui Ion Iliescu la acel moment și neîncrederea sa în marea majoritate a Securității și Armatei.

Aceasta, la rândul său, este sugerată puternic de o analiză a primelor 30 de acte normative semnate de Ion Iliescu după 1989 (pe lângă alte aspecte menționate în numeroase lucrări).

Din decretele respective semnate de Ion Iliescu (a nu se confunda cu decretele-lege care au început să fie emise de la un moment dat de FSN), aproape 50% privesc, astfel, rechemări din rezervă și promovări ale unor cadre ale armatei și, în subsidiar, Ministerului de Interne, în marea parte suspectate de spionaj pentru sovietici. Să ne uităm la câteva exemple[13].

Decretul nr. 1 din 26 decembrie 1989 îl numește pe Petre Roman prim ministru (trebuia guvern). Acesta a fost exclus din cercul intim de putere odată cu mineriada din iunie 1990, probabil legat de deschiderea mai mare spre Vest.

Decretul nr. 2, din aceeași zi, îl rechema între cadrele active pe Nicolae Militaru. Decretul nr. 3, tot din 26 decembrie 1989, îl numea pe același Militaru ministrul apărării naționale. Decretul nr. 4 a trecut în componența Ministerului Apărării Naționale Departamentul securității statului şi alte organe din subordinea Ministerului de Interne – trecând practic Securitatea în subordinea lui Militaru.

Decretul nr. 7 din 28 decembrie 1989 îl elibera pe Victor Stănculescu din funcţia de prim-adjunct al ministrului apărării naţionale, doar ca acesta să fie numit prin Decretul nr. 8 din aceeași zi ca ministru al economiei naţionale. Decretul nr. 15 din 28 decembrie 1989 îl înaintează în gradul de general de armată (din general-colonel) pe Nicoale Militaru, probabil realizându-se între timp că acesta avea grad insuficient pentru a da ordine tuturor militarilor.

Decretul nr. 17 din 28 decembrie 1989 rechema în activitate o altă serie de generali din rezervă. De remarcat între aceștia Vasile Ionel, fost șef de promoție la Moscova (ulterior, consilier pe apărare al lui Ion Iliescu până în 1996). Decretul nr. 19 din 28 decembrie 1989 îl eliberează pe același Vasile Ionel din funcţia de adjunct de ministru al aprovizionării tehnico-materiale (unde revenise probabil prin efectul rechemării în activitate), pentru ca Decretul nr. 20 din aceeași zi să îl numească pe Ionel Vasile ca prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major, în locul generalului Gușă.

Decretul nr. 22 din 28 decembrie 1989 făcea unele numiri la Ministerul de Interne, între care și generalul locotenent Mihai Chițac. După modelul deja patentat la Ministerul Apărării, Decretul nr. 24 din aceeași zi îl înaintează pe același Mihai Chițac în grad, împreună cu o serie de alți generali şi acordă gradul de general-maior unui colonel din Ministerul de Interne.

Per total, din primele 30 de decrete semnate de Ion Iliescu, marea majoritate până pe 29 decembrie 1989, perioadă în care te-ai fi gândit că prioritățile țării erau altele, 13 priveau direct cadre ale armatei și Ministerului de interne, majoritatea rechemate în activitate din rezervă.

În bună parte, aceste decrete doar au confirmat numiri și poziționări de facto cu efecte încă din 22 și 23 decembrie1989.

Cu privire la generalul Stănculescu, rolul acestuia în succesul lui Ion Iliescu și relația dintre cei doi nu pot să nu nască întrebări serioase în privința loialităților reale ale generalului respectiv.

Legat de Militaru, este interesantă și înlocuirea lui din funcție cu același Victor Stănculescu în februarie 1990, aparent pentru a da satisfacție armatei. Comunicatul privind acceptarea eliberării sale din funcţia de ministru al apărării naţionale este surprinzător de extensiv și oferă detalii ciudate.[14]

Nicolae Militaru este considerat spion sovietic dovedit cam în toate lucrările identificate care-l menționează. Faptul că acesta a fost pus în fruntea Ministerului Apărării la peste 10 ani de când fusese trecut în rezervă de Ceaușescu și a fost privit direct sau indirect de trei din primele patru acte semnate oficial de Ion Iliescu (cu o trecere în umbră când lucrurile se consolidaseră) indică puternic un plan anterior și o susținere sovietică a lui Iliescu și o neîncredere a sa în majoritatea Securității de atunci și o mare parte și a Armatei.

Nu este de exclus cu totul ca numirea quasi-imediată a lui Militaru ca șef al armatei să fi avut rostul principal să-i liniștească pe sovietici (dintre atâția generali ai armatei, să alegi unul trecut în rezervă de mulți ani pe motive nespecificate, dar cunoscute, de suspiciune de colaborare cu GRU este inexplicabil fără implicarea acestora) și să împiedice o intervenție mai riscantă pentru țară în acea perioadă, iar când lucrurile s-au liniștit, acesta a fost înlocuit cu Stănculescu.

Prin prisma celor de mai sus, pare, însă, mult mai probabil ca Ion Iliescu să fi făcut pur si simplu parte dintr-un plan sprijinit de sovietici de schimbare a lui Ceaușescu și de preluare profundă a României în sfera de influență sovietică, plan dus până la capăt în decembrie 1989 (în contextul în care România nu mai prea avea aliați), dar cu rezultate diferite de așteptări pe multiple planuri, din motivele evocate mai sus.

Planul III pare, astfel, să fi avut două dimensiuni. Una care se sprijinea pe aripa Militaru și care trebuia să se ocupe împreună cu sovieticii de partea violentă și destructurantă instituțional, iar a doua se sprijinea pe aripa Iliescu – Brucan care urma să beneficieze politic, rămânând cu câmp larg de acțiune și urmând să reprezinte „răul cel mai mic” atât de obișnuit pe plaiurile noastre, dând impresia de autonomie prin înlăturarea „curajoasă” a lui Militaru și moderație în comparație cu acesta.

În orice caz, ce puteau gândi inițial toți cei care știau trecutul lui Militaru când au văzut că acesta este numit șef al armatei și armata preia sub umbrela sa și Securitatea?

De aceea, atunci când vorbim de elitele statului în perioada respectivă (și nici acum nu s-a clarificat cu totul), mai nimic nu trebuie generalizat, fiind diferențe importante între diverse segmente.

8. Jocul de putere încă deschis în prima parte a anului 1990

Rezultatul imediat al Revoluției oferea o configurație ciudată.

Populația își câștigase libertatea și renunțarea la modelul comunist, dar segmente ale statului fuseseră implicate în represiunea inițială, iar puterea era deținută în principal tot de comuniști, și la vârf chiar de pro-sovietici. Se intra într-un model nou pentru care nimeni nu se pregătise și față de care vederile nu erau, de fapt, unitare.

Facțiunea pro-sovietică câștigase puterea și obținuse infiltrarea multor instituții cheie, dar fără să fi reușit distrugerea unor segmente importante de putere profundă și având de a face cu o populație parțial suspicioasă și cu un nou model socio-economic și politic de gestionat pentru care expertiza tehnică anterioară era de puțin folos.

Elitele de facto din aparatul de stat pierduseră modelul socio-politic (și șansa de a avea o perestroikă lină), precum și controlul la vârf și direcția de evoluție pur românească, dar rămânea în linii mari pe poziții. O parte era slabă tehnic (și mai toată nu era pregătită pentru un context atât de radical diferit de precedentul) sau coruptă moral, dar învățată să joace aparențele mult mai bine decât populația largă.

Segmente importante din Armată și Securitate intrau într-un conflict de termen lung.

Nomenclatura (care era segmentul cel mai abil politic) și Securitatea (care fusese vizată de planul pro-sovietic de destabilizare și era vulnerabilă nu doar față de pro-sovietici, ci și, parțial, față de populație prin prisma trecutului unor membri) ieșeau din Revoluție puternic expuse politic și cu viziuni diferite pe destule aspecte.

Cele de mai sus favorizau natural mai mult grupul pro-sovietic, dar încă ofereau și oportunități semnificative de orientare a țării în direcții reformiste.

9. Cum s-a echilibrat păgubos peisajul de putere pentru decenii

Din păcate, oportunitățile respective au fost în mare parte ratate.

Trebuie înțeles bine că din perspectiva majorității elitelor de facto statale, Revoluția marcase oricum pierderea războiului rece și a liniei pur românești, România intrând în sfera de influență sovietică la nivel de vârf.

Alternativa pe termen mediu nu mai era văzută în afara unei sfere de influență, doar gradul putând varia, și această alternativă nu putea fi decât Occidentul (sau una nealiniată, dar mai ascunsă și mai greu de configurat în contextul tulbure de atunci).

Pentru că preluarea puterii la vârf de pro-sovietici a fost violentă și venea pe un fond anti-sovietic bine întipărit totuși în majoritatea celor din aparatul de stat, o abordare din partea Occidentului și forțelor de dreapta de deschidere față de aceștia și de blamare selectivă ar fi permis probabil o configurație finală de forțe mult mai favorabilă unei linii reformiste.

Forțele de dreapta de atunci au presat, însă, excesiv și nerealist pentru acel moment (după cum arată și desfășurarea evenimentelor), spre o condamnare aproape în bloc a elitelor de facto anterioare (care încă erau tot elitele de facto, doar că fără nivelul de vârf controlat de sovietici), fără să ofere vreo alternativă (iar debușeu de locuri de muncă în sectorul privat nu exista).

Nu trebuie să se înțeleagă că Securitatea și restul aparatului de stat abundau în figuri angelice, dar majoritatea nu aveau activități prea diferite de ce se făcea în alte țări în materie.

În loc să aibă o abordare selectivă, îndreptată împotriva celor care comiseseră abuzuri grave sau ireconciliabili ca mentalități, și oferirea unui nou început majorității celorlalți, s-a mers pe o generalizare mult prea mare când nu se avea ce să se pună în loc și nu se controlau nici mecanismele de putere. S-a înțeles deficitar și modul de a gândi indus mai tuturor de comunism.

Deși absolut naturală și legitimă, presiunea pentru tragerea la răspundere cu privire la victimele Revoluției a crescut complexitatea, ridicând probleme unora dintre grupusculele cele mai înrădăcinate în sistemul de putere având în vedere rolul în cele întâmplate, chiar dacă în bună parte pe fondul devierilor grupului pro-sovietic.

Desigur, aici nu se putea manifesta vreo flexibilitate pe fond, dar abordările politice au fost cvasi-instituționale, nu individuale și nu s-a pus suficientă presiune pe soluționarea rapidă a acestui aspect. Aceasta a facilitat manipulări inclusiv în interiorul instituțiilor respective, unii atrăgând segmente întregi după ei în poziții și teorii (sau de-a dreptul povești) de termen lung.

Or, era destul de probabil ca segmente vaste și abile relațional și informațional care, într-un scenariu, nu aveau un loc de muncă și riscau potențial și răspunderea juridică în masă și oprobiul public, să devină înclinate măcar în parte să sprijine scenariul care le oferea un viitor mult mai clar.

Ion Iliescu, bun cunoscător al modului de funcționare și gândire al aparatului de stat și al societății românești și încă fragil pe poziție a fost cel care a oferit alternative mergând în extrema cealaltă.

Amnistia[15] cvasi-imediată a faptelor incriminate cu până la 3 ani de închisoare nu numai că a atras recunoștința celor care maltrataseră oameni la Revoluție sau anterior, dar a fost un semnal politic pentru mulți alții din acele instituții.

Gestul respectiv a scăzut și șansele să se afle adevărul (victimele infracțiunilor respective, evident trăiau încă și ar fi putut oferi detalii, dacă faptele s-ar mai fi investigat).

Supraviețuitorilor li s-au acordat o serie de beneficii, o bună parte trezindu-se colegi, însă, cu tot felul de alți revoluționari destul de surprinzători și parcă mai numeroși, dar înclinați să apere adevărul oficial al Revoluției care le asigura astfel de beneficii.

Cu privire la martirii Revoluției, Iliescu a manevrat politic permanent pentru amânarea investigațiilor de profunzime (inclusiv prin inițierea unor recursuri în anulare de procurorul general numit de el în procesele lui Victor Stănculescu și Chițac, printre alții). Obiectivul a fost dublu, fuga de propria răspundere și un instrument cvasi-permanent de șantaj asupra unor grupuri foarte restrânse, dar foarte influente din instituții de forță, prinse la mijloc de Planurile I, II și III descrise mai sus.

Când a văzut că dreapta de atunci taie posibilitățile de retragere rezonabilă, s-a mai relaxat și în privința grosului serviciilor secrete, fiind de acord cu reluarea activităților acesteia și luând măsuri de fidelizare. În această privință, s-a manipulat în jurul ideii că dacă nu ar fi fost sovieticii, ar fi fost occidentalii și cu ei ar fi fost mai rău, fiind prezentate ca argument cerințelor populare ce vizau aparatul de stat și diverse surse de informații obscure.

O parte a membrilor a fost, astfel, „recuperată” până în ziua de azi. Restul (majoritatea) au rămas poziționati, tot până în ziua de azi, împotriva pro-sovieticilor.

S-a mers și pe o atragere a mai tot ce însemna rețele de influență în societate, inclusiv prin distribuirea patrimoniului de stat.

La primele alegeri după 1989, Ion Iliescu obținea 85% din voturi, iar FSN peste 66%. Mineriadele din 1990 tranșau pentru mulți ani configurațiile de putere, inclusiv zonele de culori și alte nuanțe diferite.

10. Liniile de fractură și consecințele principale

10. 1 Cele de mai sus au condus la linii de fractură profundă la nivelul elitelor de facto și societății largi, cu radiații până în prezent.

Din perspectivă de opțiuni externe, calea estică, cea occidentală și cea de încercare a unei căi proprii s-au cristalizat pentru mulți ani cu votanți în spate de ponderi nu foarte diferite.

Din perspectivă instituțională, s-a creat o fractură între segmente din Armată și segmente din Securitate (și succesori) – acestea blamându-se reciproc pentru cele întâmplate atunci, inclusiv în instanțe. Segmente din fosta nomeclatură au fost și ele implicate în conflict.

Din perspectiva societății largi, s-a ajuns în capitalism, dar tot cu elitele de facto comuniste în zona de putere. O parte din aparatul de stat a văzut intrarea în capitalism ca o problemă aproape la fel de mare ca preluarea de pro-sovietici, considerând segmente din populație opuse lui pentru că ar fi manipulate de Occident.

O falie a apărut și între moștenitorii celor care pierduseră în comunism și cei care câștigaseră de pe urma acestuia. O serie de aspecte ne urmăresc și astăzi și sunt speculate de diverși. O altă linie de fractură s-a creat între segmente largi de populație și segmente din aparatul de represiune și justiție prin prisma neidentificării autorilor multora dintre crimele din timpul Revoluției.

10. 2 Consecințele la nivel de poziționări și mentalități au fost importante

Evenimentele din decembrie 1989 și din prima parte a anului 1990 par să fi avut un rol major în:

(i) Împingerea multor segmente într-o logică de „arici”, nefavorabilă reformelor.

Reformele pentru care Planul I fusese gândit inițial deveneau un aspect secundar pentru mulți ani, cât mai multă stabilitate, inclusiv cu prețul unor „mite” legale, devenind o prioritate politică de termen lung.

Grupul pro-sovietic nu a mai încercat cu adevărat nici măcar o perestroikă, de teamă să nu perturbe echilibrul de forțe, noul context fiind și unul foarte diferit din punct de vedere economic. Partea slabă și coruptă din elite a căpătat un rol mai mare decât anterior.

Interesul general a ajuns frecvent subsumat unui conflict în care sprijinul de conjunctură, coeziunea de grup și plierea pe noile falii căpătau „supravaloare” politică chiar dacă mulți actori nu se plăceau.

(ii) Generarea unui fundal de tip „păcat originar” (raportat la prevalarea de atunci a planului pro-sovietic la vârf și la numeroasele victime și drame individuale) care bântuie segmente ale elitelor de facto românești și în prezent, chiar dacă principala cauză fusese planul pro-sovietic.

Acesta a făcut și ca miza replicării unor facțiuni de elite în poziții care să permită împingerea problemei în continuare în viitor să fie foarte importantă.

A contat și în manipulări în interiorul unor instituții cheie, fiind probabil cazuri recurente de persoane care au urmărit constant predarea istoriei lor și lăsarea de succesori în pozițiile care permiteau în continuare confuzionarea cu privire la trecut. Nu înseamnă că au reușit întotdeauna, dar este un subiect care trebuie abordat realist și pragmatic.

Pentru ocultarea unor adevăruri și decizii greșite, s-au susținut alte neadevăruri și decizii eronate și care au privit progresiv porțiuni mai largi din segmentele respective, precum și alte segmente. Fapte imorale au devenit mai ușor de acceptat.

(iii) O mentalitate a unor actori importanți de luptă neterminată și cvasi-permanentă, în care luptătorii trebuie privilegiați față de principii și în care alianțele de conjunctură (care se încheie sau se mențin dându-se ceva la schimb, inclusiv „mite” legale) au fost și rămân însemnate;

(iv) O neîncredere a unor segmente importante ale statului în alte segmente importante ale statului, dar și în societatea civilă și vice-versa.

Aici trebuie avut în vedere că mai toate segmentele statului nu mai aveau încredere în 1989 în șeful statului.

De asemenea, noul șef al statului nu avea încredere în marea majoritate a Securității și nici într-o bună parte a Armatei, aducând în fruntea lor generali trecuți în rezervă de mulți ani sau „ronini”. Detesta și partea din populație care dorea o ruptură reală de comunism.

Armata și nomenclatura nu aveau încredere în grosul Securității. Securitatea a acuzat aripa Stănculescu de trădare a Securității în favoarea pro-sovieticilor, având o problemă și cu nomenclatura care a virat către aripa Iliescu rapid. Partea de informații externe a evoluat și ea diferit.

Populația nu avea încredere mai ales în Nomenclatură și în departamente din Securitate. Etc. Unele segmente din aparatul de stat nici nu s-au mai considerat ale întregului popor și invers.

(v) Legat de neîncrederea de mai sus, a fost generată o mentalitate a multora în care interesul național a devenit, de fapt, interesul lor sau al fiecărui segment (pentru mulți – la modul sincer).

Acest aspect nu numai că a împiedicat în destule cazuri dezbaterea suficient de largă pentru identificarea interesului național real, dar a și generat justificări pentru diverse contre și polițe împotriva celor care nu păreau să aibă aceleași revelații în materie.

România a ajuns să bată simultan recorduri atât la numărul de patrioți autodeclarați, cât și la acte imorale individuale și erori de politică publică.

(vi) Tot legat de neîncrederea de mai sus, a fost facilitată o obsesie a unor segmente de a încerca să controleze cât mai mult din celelalte segmente.

Aici e chiar un paradox pentru că ar trebui să fie clar tocmai din episodul 1989 că dacă nici cu nivelul de putere discreționară de până atunci nu a fost posibil un astfel de control, acest lucru e imposibil în prezent în vreun mod optim pentru interesul general. Doar scade progresiv media fibrei morale și competenței celor controlați.

Desigur, acțiunile unui stat nu trebuie să se bazeze pe hazard, dar și extrema cealaltă e păguboasă pentru interesul general.

(vii) Nu în ultimul rând, este destul de probabil ca situația revoluționară să fi generat scurgeri de informații sensibile, precum și posibilități de șantaj față de diverși actori locali din partea unor forțe străine care nu au, desigur, cum să beneficieze României. Opțiunile de contracarare a unor astfel de posibilități ar trebui gândite atent și fără patimă.

11. Unele concluzii

Perioada 1989/1990 a implicat abordări destructurante pe paliere importante pentru un stat. Au fost generate linii de fractură atât la nivelul elitelor de facto, cât și în societate cu bătaie lungă și care au fost speculate regulat de diverși până în prezent.

Românii au ieșit câștigați din Revoluție în privințe fundamentale, dar au și pierdut destul, fiind o victorie cumva „a la Pirus”[16] iar configurația rezultată a inclus premisele unor probleme de durată.

Echilibrarea jocului geopolitic a necesitat mulți ani și consecințe se manifestă, oricum, și în prezent.

Istoria nu se face, însă, din „ce ar fi fost dacă”, deși este clar că simțul acesteia nu a fost prea prezent la nivelul elitelor de la putere nici în 1989, nici în prima jumătate a lui 1990 și nici ani buni și importanți după aceea. De altfel, și dacă am încerca un exercițiu de imaginație contrafactuală de genul practicat de Robert Kaplan în unele din cărțile sale, nu este evident că nu se putea și mai rău.

Important este ce se va face în continuare și cum ieșim din siajul fracturii din 1989/1990 și din consecințele acesteia.

Pentru a construi un stat credibil și prosper trebuie început cu sănătatea fundației. Finalizarea corectă a trecutului (desigur, fără generalizări și fără facilitarea manipulării pe liniile de fractură generate atunci) este o parte importantă în acest sens. Aceasta nu dintr-o perspectivă de presiuni internaționale sau de plătit polițe, ci pentru că lipsa responsabililor pentru marea majoritate a victimelor de atunci reprezintă un viciu intern de structură care generează premisele menținerii fisurilor pe termen lung (inclusiv de acum încolo).

Trebuie înțeles bine că deși toată lumea a declarat la finalul Revoluției și susține și în prezent că dorește binele României și că poporul este „suveranul de drept”, acest aspect e cu totul insuficient. Nici legitimitatea poziționării la momentul decembrie 1989 nu mai e un factor suficient în sine.

Dacă se ignoră problemele de fond, precum și gravitația cvasi-naturală înspre faliile create și nu se face ceva în privința lor, iar fiecare segment din România invocă sau consideră că (doar) el a identificat corect „semnele” voinței și intereselor suveranului abstract respectiv, nu se va ajunge prea departe.

Având în vedere complexitatea realităților din jur, sunt necesare abordări mult mai ferme și consecvente față de cei de rea credință certă și mult mai inclusive în rest. Ultimii 30 de ani confirmă acest lucru care este cu atât mai adevărat în lumea internațională în fragmentare și dezordine din prezent.[17]


[1] În afara cărților citate la alte paragrafe, exemple de lucrări consultate includ: Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989, Ediția a II-a, Editura Polirom (Adam Burakowski), O istorie sinceră a poporului român, Ediția IV (Florin Constantiniu), Securitatea nu poate fi reabilitată. Dialoguri cu generalul Iulian Vlad 2003-2008, Editura Rao (Alex Mihai Stoenescu), Moștenitorii Securității, Editura Polirom, 2018 (Marius Oprea), Deceniul pierdut al României, Editura All, 2000 (Tom Galagher), Furtul unei națiuni, România de la comunism încoace, Editura Humanitas, 2004 (Tom Galagher), Strania istorie a comunismului românesc, Editura Humanitas (Lucian Boia). România mea comunistă (Catherine Durandin), Trădarea Securității în decembrie 1989: secrete ale intervenției străine împotriva României, București, Editura Elion, 2015 (Corvin Lupu), Reacțiile lui Filip Teodorescu la acesta, Teroriștii printre noi. Adevărul despre ucigașii Revoluției, Editura Adevărul Holding, 2011 (Grigore Carțianu, Cristian Delcea, Mihai Voinea, Andrei Crăciun).
[2] România nu a fost chiar singura țară din regiune unde au fost înregistrate împușcături și unele victime, dar în restul țărilor nu a fost nimic cât de cât comparabil.
[3] 1989 Principiul Dominoului – Prăbușirea regimurilor comuniste europene, de Dumitru Preda și Mihai Retegan, Ediția II, Editura RAO.
[4] A se vedea pg 665 ce prezintă o parte din Telegrama ambasadorului român către MAE din data de 22 dec. 1989.
[5] Declarațiile oficiale occidentale cu privire la tot ce se întâmplase în țările din Pactul de la Varșovia (inclusiv, de altfel, declarația lui James Baker pe partea americană din toiul Revoluției române), dădeau consecvent semnalul unei neimplicări și, implicit, al respectării intereselor sovietice pentru toată zona.
[6] Disponibil aici.
[7] În cartea „În sfârșit adevărul…”, Victor Stănculescu îi spune lui Mihai Stoenescu că a fost deranjat și surprins de ciudata apariție a căpitanului Lupoi la TVR care anunța că vorbește în numele Armatei și că urma să apară generalul Militaru, etc. Desigur, foarte multe relatări și interviuri cu persoane implicate în evenimente trebuie luate sub beneficiu de inventar, dar afirmația de mai sus este printre cele care par sincere.
[8] A se vedea, de exemplu, “Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească”. Pentru o părere contrară cu privire la raportul Armată-Securitate și la responsabilitățile pentru victime, a se vedea, de exemplu, Cartea fostului procuror general al Parchetelor Militare, Ioan Dan, “Adevăruri despre minciuni”.
[9] De exemplu, Victor Stănculescu menționează la un moment dat că Nicolae Militaru a apucat să facă numeroase numiri în armată și aproximativ 2400 de promovări (marea majoritate a promovărilor țineau doar de o normalizare, acestea fiind stopate în 1988 și 1989 de Ceaușescu din motive economice).
[10] În sfârșit adevărul… Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, Editura Rao 2016, pg 216.
[11] Trebuie spus că foarte probabil nu au fost chiar așa de mulți cum s-a vehiculat și au fost luate și unele măsuri de contracarare (dar probabil tardive și insuficiente), reprezentanții sovietici reproșând ambasadorului român la Moscova în 20 decembrie 1989 că cetățeni sovietici nu pot ajunge la rude de sărbători din cauza unei închideri parțiale a frontiei româno-ruse (probabil ca reacție la numărul neobișnuit și alura unei părți din turiști). A se vedea în acest sens cartea 1989 Principiul Dominoului, Prăbușirea regimurilor comuniste europene, de Dumitru Preda și Mihai Retegan, pg 657 (ce face parte din Telegrama ambasadorului Ion Bucur către MAE din data de 21 dec.).
[12] O serie de procese au abordat până la urmă o parte din victime, dar cu puține rezultate în privința vinovaților și iz de manipulare politică.
[13] Publicate în Monitoarele Oficiale, Partea I nr. 5 și 6 din 27, respectiv 29 decembrie 1989.
[14] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 29 din 17 februarie 1990. „[…] Generalul Nicolae Militaru a jucat un rol deosebit în desfăşurarea revoluţiei din decembrie 1989. Pînă la înfrîngerea rezistenţei forţelor teroriste, adepte ale fostului regim de dictatură ceauşistă din România, el a asigurat coordonarea şi echilibrul operaţiunilor militare necesare înlăturării rezistenţei acestor forţe.
În perioada ultimilor ani ai dictaturii ceauşiste, el a fost unul dintre cadrele militare care au încercat organizarea rezistenţei armate împotriva dictatorului. Totuşi, unele dintre metodele şi măsurile adoptate de conducerea Ministerului Apărării Naţionale au provocat nemulţumiri în rîndurile armatei, contribuind la apariţia unor stări de tensiune care ar fi putut fi evitate. […].
[15] Decretul-lege nr. 3/1990 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 2 din 05 ianuarie 1990.
[16] Regele Pirus al Epirului i-a învins pe romani la Heraclea și Asculum în 279 î.Hr., dar a suferit pierderi semnificative în timpul luptelor respective, ceea ce a dus la înfrângerea sa în cele din urmă și retragerea din Peninsula Italică. Plutarh relatează reacția lui Pirus la felicitările primite cu ocazia victoriilor respective: „Încă o victorie ca aceasta vom fi învinși”.
[17] De care vorbește Richard Haass (în “The world in disarray”).


Av. Lucian Bondoc

Cuvinte cheie: , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti