Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Obligația de securitate cu privire la punerea în circulație a produselor cu defecte în lumina jurisprudenței instanțelor naționale și a Curții de Justiție a Uniunii Europene
27.02.2020 | Alexandra-Monica POPA

JURIDICE - In Law We Trust
Alexandra-Monica Popa

Alexandra-Monica Popa

Dezvoltarea fără precedent a producției de bunuri destinate consumului, precum și a comerțului în acest sens a ridicat diverse problematici în practică care au determinat intervenția legiuitorului național, subsecvent celui european. S-a constatat că instituțiile de drept civil deja existente, referitoare la răspunderea delictuală pentru lucruri, precum și la răspunderea pentru predare neconformă, atât privind vicii aparente, cât și privind vicii ascunse, nu sunt suficiente și adecvate, nu satisfac necesitatea unei protecții sporite a părții slabe din punct de vedere economic în cadrul acestui lanț economic, anume consumatorul.

Pe acest fundament economic s-a dezvoltat, mai întai în doctrină și pe cale pretoriană, iar ulterior și în legislație, obligația de securitate care a avut inițial un înțeles restrâns, anume protecția valorii supreme – viața și sănătatea persoanelor, dar care ulterior s-a extins la toate raporturile juridice născute între vânzătorii sau producătorii profesioniști și consumatori.

Natura juridică a acestei obligații este aceea de obligație de rezultat, iar nu de mijloace, ceea ce atrage consecințe semnificative cu privire la dovada neexecutării acesteia care este facilă pentru titularul dreptului corelativ acesteia. Această formă de răspundere este sui-generis, distinctă de răspunderea delictuală pentru fapta lucrului sau de răspunderea pentru predare neconformă ori de garanția contra viciilor ascunse. De asemenea, este o răspundere autonomă, fără culpă. [1]

În acest sens, trebuie analizate dispozițiile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte care reprezintă transpunerea Directivei nr. 85/374/CEE. Trebuie menționat, de asemenea, că directiva a fost completată cu o serie de alte directive “verticale” 75/319/CEE și 81/851/CEE privind produsele farmaceutice, dar și Directiva 89/662/CEE privind produsele de origine animalieră. Este interesant cel de al șaselea considerent din expunerea de motive a actului european “întrucât, pentru a proteja bunăstarea fizică și bunurile consumatorului, caracterul defectuos al unui produs nu ar trebui determinat pe baza necorespunderii produsului pentru utilizare, ci pe baza lipsei de siguranță la care populația se poate aștepta; întrucât siguranța este evaluată excluzând orice utilizare greșită a produsului care în aceste circumstanțe ar fi irațională[2], deoarece evidențiază legătura dintre utilizarea improprie a bunului care excedă de la aplicarea acestei reglementări, precum și importanța conformării în raport de această obligație de securitate.

După cum am menționat, această reglementare a fost anticipată de jurisprudența franceză care a făcut aplicații ale obligației de securitate înainte de introducerea ei în legislație, însă în practica instanțelor române nu se regăsește un astfel de curent.

Dincolo de aspectele referitoare la domeniul de aplicare al Legii nr. 240/2004, precum și la condițiile privind angajarea răspunderii persoanei ținute în acest sens, este necesar a observa relația conturată în practica instanțelor naționale între această formă de răspundere specială și derogatorie și răspunderea delictuală pentru lucruri, îndeosebi prin raportare la conținutul obligației de securitate.

Inițial, această obligație de securitate a fost invocată într-o speța privind protecția vieții și integrității corporale a pasagerilor, în ipoteza existenței unui contract de transport, izvorul aceste obligații fiind astfel, și cel mai adesea, contractual. Obligația de a asigura protecția vieții și integrității corporale se manifestă ca fiind implicită obligației de a asigura transportul.[3] Treptat, atât în literatura de specialitate, cât și în practică, această obligație s-a extins asupra tuturor activităților primejdioase pentru om, bunuri sau animale.

În doctrină și în jurisprudență s-a statuat faptul că în conținutul obligației de securitate se regăsesc drept condiții esențiale, necesare și cumulative previzibilitatea riscului, interiorizarea cauzei și rezistența la producerea consecințelor prejudiciabile[4].

În practica dezvoltată în cadrul Vechiului Cod civil s-a făcut aplicarea acestor elemente, chiar dacă obligația de securitate nu a fost argumentată de instanțe în termenii conturați de reglementarea europeană. Astfel, Tribunalul Suprem[5], într-o decizie de speță, a statuat că se angajează răspunderea firmei transportatoare în ipoteza căderii unui copil din autobuz, datorită defecțiunii la sistemul de închidere a ușilor, întrucât se menține obligația de control și direcție asupra lucrului. Într-o altă decizie a Tribunalului Suprem, a fost subliniată natura acestei obligații ca fiind una de rezultat, prin aceea că proprietarul trebuie să ia toate măsurile necesare prin care să se asigure că lucrul nu va cauza un prejudiciu altora, în ipoteza unui scurtcircuit cauzat de instalația electrică[6].

În jurisprudența franceză există o amplă practică privitoare la previzibilitatea risicului producerii unui prejudiciu, spre exemplu în sensul că tragerea semnalului de alarmă, frânarea bruscă și lovirea pasagerilor ori transfuzia cu sange contaminat cu sifilis sunt evenimente care prezintă un risc previzibil pentru viața sau sănătatea persoanei. Mai mult decât atât, este îndeplinită această condiție dacă un copil cade în piscina neîngradită în timpul unei nunți, organizatorul evenimentului având posibilitatea să prevadă acest risc.

În practica recentă, dezvoltată odată cu apariția Legii nr. 240/2004, instanțele de judecată au aplicat testul existenței obligației de securitate în sensul trasat de Directiva 85/374/CEE, astfel cum a fost transpusă, precum și testul angajării răspunderii pentru nesocotirea acesteia.

Curtea de Apel București a reținut faptul că, în categoria persoanelor care răspund pentru prejudiciul creat, în conformitate cu reglementarea specială, se includ atât cei care participă la producție, cât și aceia care participă la distribuție, operând astfel o extindere a obligației de securitate. De asemenea, în conținutul acesteia se regăsește și obligația ce incumbă în exclusivitate importatorului de automobile de a indica producătorul acestuia, iar această obligație trebuie executată într-un termen rezonabil. Înstanța de judecată a conchis că fapta importatorului de a arăta producătorul după promovarea acțiunii în apel nu satisface exigența impusă de lege cu privire la acest termen rezonabil.[7]

Tribunalul Vâlcea a dat curs dispozițiilor legii speciale care se aplică în raporturile juridice născute între producători și persoanele vătămate ori prejudiciate de produse puse în circulație care prezintă defecte, fără a distinge după cum persoana vătămată este persoană juridică sau persoană fizică. De asemenea, în baza experizei administrate în cauză, s-a constatat faptul că deficiența semnalată la autoturism nu se datorează unei întrebuintări neconforme a acestuia, ci unui defect propriu bunului mobil.[8]

Aspecte legate de punerea în circulație a unor astfel de produse s-au discutat chiar și la nivelul Curții de Justiție a Comunităților Europene (astăzi Curtea de Justiție a Uniunii Europene). Situația de fapt este reprezentată de efectuarea unui transplant de rinichi care trebuia spălat cu o soluție fabricată în alt spital decât cel în care se efectua procedura medicală. Acest lichid special a fost defectuos, cauzând imposibilitatea de utilizare a rinichiului. Pacientul a solicitat celor două instituții spitalicești repararea prejudiciului astfel cauzat, însă pretenția sa nu a fost primită pe motiv că produsul nu a fost pus în circulație și nici nu a fost fabricat în scop economic. În urma respingerii acțiunii sale în primă instanță, instanța de apel a apreciat că există ambiguități cu privire la aplicarea art. 7 lit. a) din Directivă și a sesizat CJCE cu următoarea întrebare preliminară “articolul 7 litera a) din Directivă trebuie interpretat în sensul că un produs defectuos nu este pus în circulație dacă fabricantul lui, acționând în cadrul unei prestări de servicii concrete, de natură medicală, fabrică și folosește un produs asupra unui organ uman care, la momentul survenirii prejudiciului, era extras de la un donator pentru a fi preparat în vederea transplantării în organismul altei persoane și că prejudiciul cauzat organului este consecutiv acestei preparări?[9]. Curtea a statuat faptul că se consideră a fi pus în circulație acel produs care este folosit cu ocazia prestării de servicii concrete, în condițiile existente în speță, fiind indiferent dacă produsul a fost fabricat de entitatea prestatoare a serviciului sau de un terț. De asemenea, s-a subliniat faptul că defectul este inerent produsului utilizat, iar nu serviciului prestat.

Mai recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe în cadrul unei trimiteri preliminare formulată de Curtea de Casație din Franța asupra art. 4 din Directiva 85/ 374/CEE. Situația de fapt este reprezentată de administrarea unui vaccin care a cauzat pacientului scleroza in plăci, urmând și decesul acestuia. Acțiunea moștenitorilor acestuia a fost admisa în primă instanță, însă a fost anulată de Curtea de Apel din Versailles, Franța care a statuat că nu a fost dovedită defectuozitatea medicamentului. Sesizată cu un recurs împotriva soluției, Curtea de Casație a adresat următoarea întrebare “Articolul 4 din Directiva [85/374] se opune, în domeniul răspunderii laboratoarelor farmaceutice pentru vaccinurile pe care le produc, unui mod de probă potrivit căruia instanța de fond, în exercitarea puterii sale suverane de apreciere, poate considera că elementele de fapt invocate de reclamant constituie prezumții grave, precise și concordante, de natură să dovedească defectul vaccinului și existența unei legături de cauzalitate între acesta și boală, în pofida constatării că cercetarea medicală nu stabilește o legătură între vaccinare și apariția bolii?[10] În răspunsul său, CJUE amintește faptul că este de competența statelor membre de a decide modalitatea în care acestea vor stabili normele procedurale în cadrul litigiilor având ca obiect produsele defectuoase, cu păstrarea principiului echivalenței și al eficacității. Astfel, “articolul 4 din Directiva 85/374 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unui regim probatoriu național precum cel în discuție în litigiul principal”. Nu există niciun obstacol care să împiedice instanța națională să dea curs unor indicii grave, precise și concordante care permit să se concluzioneze că există un defect al vaccinului și o legătură de cauzalitate între acest defect și boala respectivă.

În concluzie, prezenta reglementare în domeniul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de punerea în circulație a produselor cu defect are o aplicabilitate extinsă, în conformitate atât cu jurisprudența internă, cât și cu cea europeană. Aceasta a venit în sprijinul numeroaselor situații ivite în practică în care consumatorul, în sensul acestei legi, avea nevoie de o protecție socială sporită, îndeosebi datorită inferiorității economice în care se află în raport de cealaltă parte a raportului juridic.


[1] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale Vol. 1 Vânzarea și schimbul, ediția a 2-a revizuită, 2017, editura Hamangiu, București, 2017, p. 441
[2] Directiva nr. 374 din 25 iulie 1985, disponibilă aici.
[3] R. L. Boilă, Caracterul novator al prevederilor Directivei Consiliului Comunității Europene nr. 374 din 25 iulie 1985, transpuse în dreptul intern, cu referire la responsabilitatea pentru produse defecutoase, p. 15, disponibil aici.
[4] R. L. Boilă, Caracterul novator al prevederilor Directivei Consiliului Comunității Europene nr. 374 din 25 iulie 1985, transpuse în dreptul intern, cu referire la responsabilitatea pentru produse defecutoase, p. 17, disponibil aici.
[5] Tribunalul Suprem, Secția civilă, dec. civ. nr. 1300/1987, în Revista Româna de Drept, nr. 4/1988, p. 75
[6] Tribunalul Suprem, Secția civilă, dec. civ. nr. 254/1977, în Culegere de decizii 1977, p. 78
[7] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, dec. civ. nr. 514 din 29 octombrie 2015, disponibilă aici.
[8] Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă, dec. civ. nr. 140A din 19 februarie 2015, disponibilă aici.
[9] CJCE, 10 mai 2001, C-203/1999, disponibilă aici.
[10] CJUE, 21 iunie 2017, C-621/2015, disponibilă aici.


Alexandra-Monica Popa
Facultatea de Drept, Universitatea din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.