Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Scurte considerații cu privire la efectele Deciziei ÎCCJ (HP) nr. 19/2020 referitoare la problema compensației în contextul procedurii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014
27.02.2020 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Invocarea compensației legale față de o societate intrată în procedura insolvenței a ridicat chiar problema dacă aceasta este compatibilă sau nu cu procedura insolvenței. Pentru a răspunde negativ, s-a susținut[1] că, dacă unui creditor – care are și calitatea de debitor al insolventei – i s-ar recunoaște posibilitatea de a-și recupera, parțial, creanța prin mecanismul compensației, s-ar încălca principiile procedurii insolvenței. Desigur, această opinie rămâne doar o interpretare doctrinară, o critică adusă legiuitorului care a stabilit, în mod expres, încă de la adoptarea Legii nr. 85/2006 (prin art. 52), că se poate invoca compensația legală dacă este vorba de creanțe reciproce anterioare deschiderii procedurii, după cum același mod de stingere a obligațiilor operează și în ipoteza creanțelor reciproce născute în timpul procedurii insolvenței – art. 90 din Legea nr. 85/2014.

O nouă problemă a format obiect de analiză în ultimii ani, aceasta referindu-se la chestiunea posibilității renunțării la compensație, în temeiul art. 1.617 alin. (3) C.civ., atunci când cel puțin unul dintre creditorii-debitori este o societate în insolvență. Mai exact, întrebarea ridicată a fost dacă renunțarea la compensație este sau nu compatibilă cu procedura insolvenței. Indiferent dacă cel care ar renunța la compensație ar fi un creditor al debitoarei insolvente sau chiar debitoarea insolventă, prejudicierea intereselor legitime ale altuia ar fi ușor de observat. Astfel, dacă renunțarea la compensație ar fi actul unui creditor al debitoarei insolvente (în mod evident, este vorba de un creditor care ar avea interese comune cu debitoarea), aceasta ar însemna afectarea intereselor celorlalți creditori înscriși la masa credală, fiind lesne de înțeles că miza acestui creditor care a renunțat la compensație este să controleze procedura insolvenței prin dreptul de vot pe care i-l conferă creanța sa integrală, nediminuată prin compensația la care s-a renunțat. În situația în care renunțătorul la compensație ar fi însăși debitoarea insolventă, ar însemna că aceasta îl va prejudicia pe creditorul față de care a înțeles să renunțe la compensație, având în vedere că acest creditor a cărui afacere este profitabilă (deci un creditor-debitor solvabil) va trebui să facă plata către societatea insolventă, în timp ce aceasta din urmă, fiind cel mai probabil și insolvabilă, nu doar insolventă, își va executa propriile obligații față de acest creditor astfel cum va rezulta din planul de reorganizare (care poate stabili o reducere de creanță) sau chiar în condițiile falimentului.

Față de împrejurările mai sus descrise, s-a opinat[2] că renunțarea la compensație ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței.

Prin Decizia (HP) nr. 19 din 17.02.2020 pronunțată în dosarul nr. 2932/1/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că “[r]enunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii”.

Deși, la prima vedere, soluția instanței supreme poate să pară surprinzătoare (în sensul că ar ignora consecințele negative pe care le poate genera renuțarea la compensație, astfel cum au fost prezentate mai sus), în realitate, soluția este corectă. Așa cum am arătat cu altă ocazie[3], renunțarea la compensație presupune, de fapt, exprimarea a două voințe în acest sens, adică a celor două părți care au, una față de cealaltă, atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor. Prin urmare, nu este suficient ca una din cele două părți (creditorul societății în insolvență sau debitoarea insolventă) să renunțe la compensație pentru ca acest efect să i se impună celeilalte părți. Numai dacă cealaltă parte renunță și ea la compensație, se produce, într-adevăr, efectul desființării compensației legale care operase de drept. Adică, doar dacă există două acte de renunțare la compensație (atât din partea creditorului, cât și din partea societății insolvente), vom vorbi de renașterea celor două creanțe reciproce (certe, lichide și exigibile). Credem că, deși raportul întocmit asupra chestiunii de drept [conform art. 520 alin. (7) CPC] nu se referă, în mod expres, la mecanismul renunțării la compensație, acesta este subînțeles, ceea ce a determinat ÎCCJ să decidă că renunțarea la compensație nu este incompatibilă cu procedura insolvenței (afară de cazul în care creditorul care inițiază procedura insolvenței împotriva debitorului său are, în același timp, și calitatea de debitor față de societatea a cărei insolvență o cere). Rămâne de văzut care va fi motivarea soluției pronunțate, deocamdată fiind disponibilă doar minuta acestei hotărâri prealabile.

Pe lângă soluția referitoare la compatibilitatea renunțării la compensație cu procedura insolvenței, instanța supremă a trebuit să răspundă și la întrebarea dacă este posibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce ale unui creditor înscris la masa credală și ale debitoarei insolvente, de către oricare alt creditor participant la procedura insolvenței, care este terț față de raporturile juridice din care izvorăsc creanțele reciproce (se înțelege că fiecare dintre titularii creanțelor reciproce au renunțat la compensație).

ÎCCJ a decis că este admisibilă invocarea compensației legale de către un terț creditor, indicând acțiunea oblică ca mijloc prin care acest terț creditor solicită constatarea operării compensației. Într-adevăr, acțiunea oblică presupune ca debitorul să neglijeze sau să refuze să exercite un drept, creditorul valorificând acest drept, în numele debitorului său. Tocmai de aceea, în ce privește această a doua întrebare preliminară, ÎCCJ a decis că [e]ste admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept”.

Este de observat că, în optica instanței supreme, ar fi totuși posibilă menținerea efectelor renunțării la compensație, adică, în concret, respingerea contestației la tabelul de creanțe prin care terțul creditor, ca efect al stingerii creanțelor prin compensația legală, solicitase înscrierea în tabel a creditorului renunțător la compensație doar cu creanța diminuată în urma compensării legale. Menținerea efectelor renunțării la compensație ar însemna ca terțul creditor să nu poată face dovada unui prejudiciu creat lui (și, de altfel, întregii masei credale) ca urmare a refuzului sau neglijenței societății debitoare de a opune ea însăși compensația în raport cu creditorul renunțător la compensație. Iar dacă renunțarea la compensație va produce efecte și față de terți, în logica instanței supreme, urmează să se admită concluzia potrivit căreia acel creditor renunțător la compensație va putea participa în procedură, adică va deține toate drepturile pe care i le conferă valoarea creanței sale nediminuate ca efect al compensației la care s-a renunțat. Ne putem întreba dacă această soluție a instanței supreme este corectă, având în vedere dispozițiile art. 1.622 alin. (3) C.civ., potrivit cărora creditorul renunțător la compensație (care a și efectuat plata către cel față de care avea, la rându-i, și calitatea de debitor) nu se poate prevala, în detrimentul terților, de privilegiile sau de ipotecile creanței sale. Atunci când se vorbește despre privilegii, tentația este de a avea în vedere doar eventualele privilegii speciale, adică acele cauze de preferință care au regimul creanțelor garantate în sensul dispozițiilor art. 867 CPC sau art. 159 din Legea nr. 85/2014. Numai că, în realitate, privilegiile nu sunt doar cele speciale, așa cum este, de exemplu, privilegiul care însoțește creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil vândut – art. 2.339 alin. (2) lit. a) C.civ., ci și privilegiile generale, conform art. 2.338 C.civ., adică rangul creanțelor negarantate, potrivit art. 865 alin. (1) CPC sau art. 161 din Legea nr. 85/2014. În mod evident, atunci când este vorba de ordinea de îndestulare a creanțelor, sensul prevederilor legale anterior menționate este acela că, chiar dacă s-a renunțat la compensație, creditorul renunțător nu va putea pretinde, în raport cu ceilalți creditori cu care vine în concurs, decât îndestularea creanței sale în limita a ceea ar fi putut pretinde dacă ar fi înțeles să valorifice efectele compensației legale. Cu alte cuvinte, acest creditor renunțător ar trebui să poată pretinde, dacă are un rang superior față de ceilalți creditori, îndestularea creanței sale, în acel rang, doar în limita părții rămase nestinsă ca efect al compensației, ceea ce înseamnă că, față de ceilalți creditori, compensația legală a produs efecte, chiar dacă s-a renunțat la ea de către titularii creanțelor reciproce (creditorul renunțător și debitorul urmărit/debitoarea insolventă). De asemenea, în cazul în care creanța creditorului care a renunțat la compensație este de același rang cu creanțele celorlalți creditori cu care vine în concurs, la distribuirea proporțională a sumelor obținute din valorificarea bunurilor debitorului urmărit/debitoarei insolvente prevăzută de art. 865 alin. (3) CPC sau art. 162 din Legea nr. 85/2014, se va avea în vedere cuantumul creanței în urma diminuării ei ca efect al operării compensației legale. Credem că aceasta este interpretarea corectă a dispozițiilor art. 1.622 alin. (1) și (3) C.civ., nefiind justificat să se facă, în privința acestei chestiuni, o diferență de tratament între creditorii garantați și cei negarantați (chirografari). Astfel, dacă textul art. 1.622 alin. (3) C.civ. ar fi interpretat ca referindu-se doar la situația unei garanții (ipotecă sau privilegiu special) care însoțește creanța creditorului care a renunțat la compensație (și nu oricum, ci chiar pentru că și-a executat obligația de plată față de debitorul-creditor!), ar însemna că, în raport cu ceilalți creditori cu care vine în concurs, acest creditor renunțător la compensație ar putea pretinde preferința pe care i-o oferă ipoteca/privilegiul special doar pentru partea din creanță care nu s-a putut stinge prin efectul compensației legale (deci creanța sa a fost superioară celei pe care debitorul a avut-o împotriva sa), urmând ca pentru restul de creanță să fie inclus în categoria chirografarilor și, deci, să vină în concurs cu aceștia, diminuându-le șansele de recuperare a creanțelor. Diferența de tratament între creditorii garantați și cei chirografari ar rezulta din faptul că, în concursul dintre creditorul renunțător la compensație titular al unei ipoteci și un alt creditor cu ipotecă de rang subsecvent, acestui din urmă creditor îi vor crește șansele de a își vedea îndestulată creanța sa garantată cu rang inferior ca urmare a faptului că creditorul renunțător la compensație nu mai poate invoca întreaga sa creanță în rangul superior al ipotecii, în vreme ce creditorii chirografari ar fi în situația în care ei să nu mai poată pretinde, asemenea creditorului cu ipotecă de rang subsecvent, înlăturarea acestui creditor care, în loc să aleagă să beneficieze de avantajele compensației legale, a preferat să renunțe la ea. Desigur că, în ipoteza în care creditorul care a renunțat la compensație, titular al unei ipoteci de rang superior vine în concurs numai cu un creditor beneficiar al unei ipoteci de rang subsecvent, nimic nu se opune ca, după îndestularea integrală a creditorului ipotecar cu rang inferior, creditorul renunțător la compensație să se poată îndestula, din sumele rămase, ca un creditor chirografar; în acest caz, renunțarea sa la compensație nu ar mai prejudicia interesele vreunui alt creditor. Iată de ce, atunci când creditorul care renunță la compensație este, de la bun început, un simplu creditor chirografar (așa cum se întâmplă în mod obișnuit în ipoteza analizată, adică a creditorilor-debitori reciproci, care renunță la compensație, dintre care cel puțin unul este o societate în insolvență), este firesc ca prevederile art. 1.622 alin. (3) C.civ. să aibă efectul de a limita, în raport cu ceilalți creditori chirografari, dreptul său de creanță la valoarea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi renunțat la compensație (de care „nu se mai poate prevala, în detrimentul terților”).

Specificul procedurii insolvenței (procedură colectivă) îl depășește pe cel al procedurii de urmărire silită prevăzute de Codul de procedură civilă (în esență, aceasta rămâne o procedură individuală, chiar dacă se poate ajunge la o lărgire a cadrului execuțional sub aspectul părților, în contextul unei conexări a executărilor sau a formulării unor cereri de intervenție), principala diferență între aceste două proceduri de recuperare a creanțelor constituind-o chiar dreptul de vot al creditorilor. Or, dacă evoluția procedurii insolvenței – începând de la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar și până la acordarea șansei reorganizării afacerii societății sau stabilirea condițiilor vânzării bunurilor acesteia în faliment – presupune exercitarea dreptului de vot, ne întrebăm dacă nu cumva, în acest cadru specific al insolvenței, eficiența dispozițiilor art. 1.622 alin. (3) C.civ. înseamnă chiar limitarea dreptului de vot al creditorului care a renunțat la compensație în funcție de valoarea creanței diminuate ca efect al operării compensației legale (la care s-a renunțat, dar renunțarea este fără efect față de masa credală). Iată de ce, citind soluția instanței supreme în lumina dispozițiilor Codului civil referitoare la renunțarea la compensație față de terți, aceasta poate să pară cel puțin surprinzătoare; totuși, dacă practica va demonstra că, în realitate, nu există situații în care terțul creditor să nu poată obține recunoașterea efectelor compensației datoriilor reciproce dintre creditorul care a renunțat la compensație și debitoarea insolventă care a refuzat/neglijat să invoce compensația (deci care, în fapt, a renunțat și ea la compensație), scopul protejării întregii masei credale va fi atins.


[1] Ion Turcu, Codul insolvenței. Legea nr. 85/2014, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 90.
[2] A. Dimitriu, în Codul iinsolvenței. Note. Corelații. Explicații, coord. Gheorghe Piperea, Ed. C. H. Beck, București, 2017 p. 516.
[3] Disponibil aici.


Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.