Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





România la CEDO: cauza pendinte CORNESCHI. Ofițer SRI trimis în rezervă cu retragerea autorizației pentru informații „top secret” și refuzul accesului la probe pe rolul instanței de contencios administrativ (fapta ÎCCJ)
06.03.2020 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust
Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Secția a patra, CEDO

Cererea nr. 21609/16
Corneliu CORNESCHI împotriva României
introdusă pe 13 aprilie 2016 și comunicată la 13 februarie 2020

1. Obiectul cererii (precum este redat de CEDO și tradus de mine repede cu ajutorul lui Google Translate)

Cererea privește o presupusă lipsă de echitate în procedura de contencios administrativ demarată printr-o cerere introdusă de reclamant împotriva Serviciului Român de Informații („SRI”) prin care a contestat decizia acestuia din urmă de a anula autorizația de securitate care-i oferea acces la date confidențiale clasificate drept „top secret”.

În cadrul aceleiași proceduri, reclamantul a contestat decizia din 15 decembrie 2011 luată de către directorul SRI care l-a trimis în rezervă, și a cerut să fie reîncadrat în post.

În ciuda cererilor sale repetate în timpul procedurii, reclamantul nu a avut acces la documentele clasificate drept „top secret” care au fost puse la dispoziția instanțelor de către pârât.

Printr-o hotărâre definitivă din 14 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația reclamantului, bazându-se pe documentele menționate despre care reclamantul nu era cunoștință de cauză.

Invocând articolul 6§1 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost informat despre motivele care au justificat anularea certificatului său de securitate, precum și despre decizia de a fi introdus în rezervă; el susține că dreptul său a fost încălcat de SRI și de instanțele naționale care au respins acțiunea sa în contencios administrativ.

2. Întrebările comunicate

1. Articolul 6§1 din Convenție este aplicabil procedurii de contencios administrativ care s-a încheiat cu hotărârea definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 14 octombrie 2015 (a se vedea, mutatis mutandis, Regner v. Cehia [Mc], nr. 35289/11, §§99-112, 19 septembrie 2017)?

Presupunând că articolul 6 din Convenție este incident:

(2) Deoarece reclamantul nu a fost informat despre motivele care au justificat anularea autorizației de securitate și, ulterior, decizia de a fi introdus în rezervă, cazul său a avut parte de un proces echitabil în conformitate cu articolul 6 § 1 din Convenție? Au fost respectate în special principiile procedurii contradictorii și egalitatea armelor între părți? Reclamantul a beneficiat de garanții adecvate pentru a-și proteja interesele, astfel încât să fie îndeplinite cerințele mai sus menționate în ceea ce privește procedurile contradictorii și egalitatea armelor? S-a stabilit un echilibru corect între dreptul reclamantului la un proces echitabil și interesul statului de a nu dezvălui anumite informații confidențiale (Regner, citată mai sus, §146-149)?

3. Jurisprudența CEDO incidentă invocată de chiar CEDO: Hotărârea din data de 19 septembrie, Regner împotriva Cehiei, disponibilă și în limba română pe HUDOC:

i. Principiile

99. Curtea reamintește că, pentru ca art. 6 § 1 să se aplice cu privire la latura sa „civilă”, trebuie să fi existat „contestarea” unui „drept” cu privire la care se poate pretinde, cel puțin în mod credibil, că este recunoscut în dreptul intern, indiferent dacă acest drept este protejat sau nu de Convenție. Trebuie să fie vorba despre o „contestație” reală și serioasă, care poate privi atât însăși existența unui drept, cât și domeniul lui de aplicare sau modalitățile de exercitare ale acestuia. În cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru dreptul în cauză, o legătură slabă sau consecințe indirecte asupra dreptului nefiind suficiente pentru ca art. 6 § 1 să fie aplicabil..

100. În special în ceea ce privește existența unui drept, Curtea reamintește că trebuie să se ia ca punct de plecare dispozițiile din legislația națională relevantă și interpretarea pe care instanțele interne o dau acesteia [Masson și Van Zon împotriva Țărilor de Jos, 28 septembrie 1995, pct. 49, seria A nr. 327‑A; Roche împotriva Regatului Unit (MC), nr. 32555/96, pct. 120, CEDO 2005‑X; Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct. 91, CEDO 2012; Al-Dulimi și Montana Management INC. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 97, CEDO 2016, și celelalte trimiteri citate; Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20261/12, pct. 101, CEDO 2016; și Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 71, CEDO 2016 (extrase), și celelalte trimiteri citate]. Art. 6 § 1 din Convenție nu asigură „drepturilor și obligațiilor” niciun conținut material specific în ordinea juridică a statelor contractante: Curtea nu poate crea, prin interpretarea art. 6 § 1, un drept material care nu are niciun temei legal în statul respectiv (a se vedea, de exemplu, Fayed împotriva Regatului Unit, 21 septembrie 1994, pct. 65, seria A nr. 294‑B, Roche, citată anterior, pct. 119, și Boulois, citată anterior, pct. 91).

101. În această privință, Curtea constată că drepturile astfel conferite de legislațiile naționale pot să fie materiale, procedurale sau o combinație a celor două.

102. Nu poate exista nicio îndoială în ceea ce privește faptul că există un drept în sensul art. 6 § 1 în cazul în care un drept material, recunoscut de legislația națională, este însoțit de un drept procedural care permite impunerea confirmării acestui drept în instanță. Simpla prezență a unui element discreționar în formularea unei dispoziții legale nu exclude, în sine, existența unui drept [Camps împotriva Franței (dec.), nr. 42401/98, 24 octombrie 2000, Ellès și alții împotriva Elveției, nr. 12573/06, pct. 16, 16 decembrie 2010, a contrario, Boulois, citată anterior, pct. 99, și Miessen împotriva Belgiei, nr. 31517/12, pct. 48, 18 octombrie 2016]. În fapt, art. 6 se aplică în cazul în care procedura judiciară privește o decizie discreționară care aduce atingere drepturilor reclamantului (Pudas împotriva Suediei, 27 octombrie 1987, pct. 34, seria A nr. 125‑A, Obermeier împotriva Austriei, 28 iunie 1990, pct. 69, seria A nr. 179, și Mats Jacobsson împotriva Suediei, 28 iunie 1990, pct. 32, seria A nr. 180‑A).

103. În schimb, art. 6 nu este aplicabil în cazul în care legislația națională, fără a conferi un drept, acordă un anumit avantaj a cărui recunoaștere nu poate fi obținută în justiție (Boulois, citată anterior, pct. 90, cauză care privea refuzul unei comisii a administrației penitenciarului de a acorda permisiunea de ieșire din penitenciar unei persoane private de libertate, fără posibilitatea de a exercita o cale de atac în fața unei instanțe administrative). Aceeași situație apare atunci când unei persoane i se recunoaște în legislația națională doar simpla speranță de acordare a unui drept, acordarea efectivă a acestuia depinzând de o decizie pe deplin discreționară și nemotivată de autorități [Masson și Van Zon, citată anterior, pct. 49-51, Roche, citată anterior, pct. 122-125, și Ankarcrona împotriva Suediei (dec.), nr. 35178/97, CEDO 2000‑VI.]

104. Există, de asemenea, cazuri în care legislația națională recunoaște unei persoane un drept material, însă nu prevede, dintr-un motiv sau altul, nicio cale de atac jurisdicțională pentru a obține recunoașterea sau confirmarea respectării acestuia în justiție. Acesta este, de exemplu, cazul imunităților jurisdicționale prevăzute de dreptul național. În acest caz, imunitatea nu trebuie interpretată ca având natura unui drept material, ci ca fiind un obstacol procedural în calea competenței instanțelor naționale de a se pronunța asupra acestui drept [Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 48, CEDO 2001‑XI, și Cudak împotriva Lituaniei (MC), nr. 15869/02, pct. 57, CEDO 2010-III].

105. În cele din urmă, în anumite cazuri, dreptul național, deși nu îi recunoaște unui individ un drept subiectiv, în schimb, îi conferă dreptul la o procedură de examinare a cererii sale, solicitând instanței competente să se pronunțe asupra unor capete de cerere, cum ar fi o decizie arbitrară, un abuz de putere sau vicii de procedură (Van Marle și alții împotriva Țărilor de Jos, 26 iunie 1986, pct. 35, seria A nr. 101, precum și, mutatis mutandis, Kök împotriva Turciei, nr. 1855/02, pct. 36, 19 octombrie 2006). Acesta este cazul anumitor decizii pentru care administrația dispune de o putere pur discreționară de a acorda sau de a refuza un avantaj sau un privilegiu, legea conferind persoanei în cauză dreptul de a formula o acțiune în justiție, instanța putând să pronunțe anularea deciziei în cauză în cazul în care constată caracterul ilegal al acesteia. În astfel de cazuri, art. 6 § 1 din Convenție este aplicabil cu condiția ca avantajul sau privilegiul respectiv, odată acordat, să creeze un drept civil.

106. În ceea ce privește caracterul civil al dreptului în discuție, Curtea observă, în primul rând, că un raport de muncă de drept comun, bazat pe un contract de muncă încheiat între un angajator și un salariat, dă naștere unor obligații de drept civil, de ambele părți, și anume obligația de îndeplinire a sarcinilor prevăzute de contract, pentru o parte, și, respectiv, obligația de a plăti salariul stipulat în contract, pentru cealaltă parte.

Un raport de muncă între o persoană juridică de drept public, inclusiv statul, și un funcționar se poate baza, în conformitate cu normele naționale în vigoare, pe dispozițiile dreptului muncii care reglementează raporturile dintre persoane private, sau pe o serie de norme specifice, stabilite pentru reglementarea funcției publice. Există, de asemenea, sisteme mixte, care combină normele dreptului muncii, aplicabile în sectorul privat, cu anumite norme specifice, aplicabile funcției publice.

107. În cazul funcționarilor care ocupă o funcție publică, în conformitate cu criteriile stabilite în hotărârea în cauza Vilho Eskelinen și alții, citată anterior, statul pârât poate să invoce în fața Curții statutul de funcționar al unui reclamant pentru a-l exclude de la protecția oferită de art. 6, doar în cazul în care sunt îndeplinite două condiții. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să excludă în mod expres accesul la o instanță pentru postul sau categoria de salariați în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Pentru ca excluderea să fie justificată, nu este suficient ca statul să demonstreze că funcționarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există o legătură specială de încredere și de loialitate între persoana în cauză și statul angajator. De asemenea, este necesar ca statul să arate că obiectul litigiului este legat de exercitarea autorității de stat sau să pună în discuție legătura specială menționată anterior. Astfel, nimic nu justifică, în principiu, eliminarea de la aplicarea garanțiilor art. 6 a litigiilor de muncă obișnuite – precum cele privind salariul, o indemnizație sau alte drepturi de acest fel – din cauza caracterului special al relației dintre funcționarul în cauză și statul respectiv. În practică, există prezumția conform căreia art. 6 este aplicabil, iar statul pârât are sarcina să demonstreze, în primul rând, că, potrivit dreptului intern, un reclamant care este funcționar nu are dreptul de acces la instanță și, în al doilea rând, că excluderea drepturilor garantate la art. 6 este întemeiată în privința funcționarului respectiv (ibidem, pct. 62, și Baka, citată anterior, pct. 103).

108. Curtea reamintește că respectivele criterii enunțate în hotărârea în cauza Vilho Eskelinen și alții au fost aplicate în numeroase tipuri de litigii care implică funcționari, având ca obiect în special recrutarea sau numirea (Juričić împotriva Croației, nr. 58222/09, pct. 54-58, 26 iulie 2011), cariera sau promovarea [Dzhidzheva-Trendafilova (dec.), nr. 12628/09, pct. 50, 9 octombrie 2012], transferul (Ohneberg împotriva Austriei, nr. 10781/08, pct. 24, 18 septembrie 2012) și încetarea raporturilor de muncă [Olujić împotriva Croației, nr. 22330/05, pct. 33-34, 5 februarie 2009, și Nazsiz împotriva Turciei (dec.), nr. 22412/05, 26 mai 2009]. În mod mai explicit, Curtea a considerat, în hotărârea Bayer împotriva Germaniei (nr. 8453/04, pct. 38, 16 iulie 2009), care se referea la revocarea, în urma unei proceduri disciplinare, a unui executor judecătoresc angajat de stat, că litigiile referitoare la „un salariu, o indemnizație sau alte drepturi de acest tip” nu erau decât exemple de alte „conflicte de muncă obișnuite”, pentru care art. 6 trebuia, în principiu, să se aplice, în temeiul criteriului din hotărârea în cauza Eskelinen. În hotărârea pronunțată în cauza Olujić (citată anterior, pct. 34), aceasta a afirmat că prezumția de aplicabilitate a art. 6, care decurge din hotărârea Eskelinen, se aplică, de asemenea, în cazul revocărilor din funcție (Baka, citată anterior, pct. 105).

109. Concret, Curtea a aplicat art. 6 § 1 într-o cauză care privea refuzul de a elibera un certificat de securitate reclamantului, care a fost astfel revocat din funcția sa de polițist de frontieră (Ternovskis împotriva Letoniei, nr. 33637/02, pct. 9 și 10, 29 aprilie 2014). Aceasta a subliniat că, deși dreptul de acces la secrete de stat nu este garantat prin Convenție, refuzul de a elibera certificatul de securitate a condus la concedierea reclamantului, ceea ce a implicat repercusiuni financiare importante pentru acesta. Într-adevăr, legătura între refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acestuia era „cu siguranță, mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct. 44). Aceasta a concluzionat că art. 6 era aplicabil, constatând, de asemenea, că dreptul intern nu a exclus accesul reclamantului la o instanță (ibidem, pct. 46‑50).

110. Art. 6 din Convenție a fost, de asemenea, considerat aplicabil în două cauze care priveau retragerea unui permis de port-armă, numele reclamanților fiind înscris pe lista persoanelor care trebuie supravegheate, într-un dosar care conținea informații privind persoane considerate ca reprezentând un potențial pericol pentru societate (Pocius împotriva Lituaniei, nr. 35601/04, pct. 40, 6 iulie 2010, și Užukauskas împotriva Lituaniei, nr. 16965/04, pct. 34, 6 iulie 2010). Aceștia au contestat în instanță înregistrarea de către poliție a numelor acestora și au solicitat eliminarea numelui lor din baza de date. Instanțele au respins cererea, pe baza probele prezentate de către poliție și clasificate ca secrete, astfel încât era imposibil să le fie dezvăluite acestora. Curtea a concluzionat că art. 6 era aplicabil, pe motiv că includerea reclamanților în baza de date le-a afectat reputația, viața privată și perspectivele de angajare (Pocius, pct. 38-46, și Užukauskas, pct. 34-39, citate anterior).

111. Curtea a constatat aplicabilitatea art. 6 și într-o cauză referitoare la controlul jurisdicțional al numirii președintelui unei instanțe (Tsanova-Gecheva împotriva Bulgariei, nr. 43800/12, pct. 84-85, 15 septembrie 2015). Admițând că art. 6 nu garantează dreptul de a fi promovat sau de a ocupa un post în administrația publică, Curtea a observat totuși că dreptul la o procedură de recrutare sau de promovare legală și echitabilă sau la accesul egal la ocuparea forței de muncă și la funcția publică puteau fi considerate în mod credibil ca fiind drepturi recunoscute în dreptul intern, în măsura în care instanțele interne au recunoscut existența acestora și au examinat motivele invocate de părțile interesate în această privință.

112. În cele din urmă, art. 6 din Convenție a fost aplicat recent într-o cauză în care reclamanta s-a plâns cu privire la imposibilitatea de a contesta în instanță concedierea acesteia din Serviciul Național de Securitate (Miryana Petrova împotriva Bulgariei, nr. 57148/08, pct. 30-35, 21 iulie 2016). În această cauză, Curtea a constatat că în discuție nu era accesul la secrete de stat, care nu este garantat de Convenție, ci drepturile reclamantei, care au fost afectate ca urmare a refuzului de a i se elibera certificatul de securitate. În opinia Curții, un astfel de refuz a avut consecințe decisive asupra situației personale a reclamantei, având în vedere că, în absența certificatului de securitate necesar, aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a continua să își exercite funcția pe care o deținuse timp de mai mulți ani, ceea ce a avut în mod evident consecințe pecuniare pentru aceasta. Într-adevăr, legătura dintre refuzul acordării certificatului și pierderea venitului acesteia era „mai mult decât nesemnificativă și îndepărtată” (ibidem, pct. 31).

(…)

a) Principiile stabilite în jurisprudența Curții

146. Curtea reamintește că principiile contradictorialității și egalității armelor, strâns legate între ele, sunt elemente fundamentale ale noțiunii de „proces echitabil”, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Acestea necesită un „echilibru just” între părți: fiecăreia trebuie să i se acorde o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o poziție net dezavantajoasă față de partea sau părțile adverse [Avotiņš împotriva Letoniei (MC), nr. 17502/07, pct. 119 și alte trimiteri, CEDO 2016].

147. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceste principii nu sunt absolute. Curtea s-a pronunțat deja, în mai multe hotărâri, cu privire la cazul particular în care se acordă prioritate intereselor naționale superioare pentru a refuza unei părți o procedură pe deplin contradictorie (Miryana Petrova, citată anterior, pct. 39-40, și Ternovskis, citată anterior, pct. 65-68). Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie. Cu toate acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției [a se vedea, de exemplu, Tinnelly & Sons Ltd și McElduff și alții împotriva Regatului Unit, 10 iulie 1998, pct. 72, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑IV, Principele Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (MC), nr. 42527/98, pct. 44, CEDO 2001‑VIII, și Devenney împotriva Regatului Unit, nr. 24265/94, pct. 23, 19 martie 2002].

148. În plus, Curtea reamintește că nici dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În materie penală, aceasta a reținut că pot exista interese concurente, precum securitatea națională, necesitatea de a proteja martori expuși riscului unor represalii sau de a păstra secrete metodele poliției de anchetare a infracțiunilor – care trebuie să fie puse în balanță cu drepturile justițiabilului. Cu toate acestea, sunt legitime, din perspectiva art. 6 § 1, numai limitările drepturilor părții la procedură care nu aduc atingere esenței acestora. Pentru aceasta, toate dificultățile cauzate părții reclamante de o limitare a drepturilor sale trebuie să fie suficient compensate de procedura urmată în fața autorităților judiciare [a se vedea, mutatis mutandis, Fitt împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29777/96, pct. 45, cu alte trimiteri, CEDO 2000‑II, și Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 107, CEDO 2015].

149. În cazul în care probele nu au fost dezvăluite părții reclamante în numele interesului public, Curtea trebuie să examineze dacă procesul decizional a îndeplinit, pe cât posibil, cerințele procedurii contradictorii și principiului egalității armelor și dacă a fost însoțit de garanții adecvate pentru a proteja interesele persoanei în cauză (Fitt, citată anterior, pct. 46).

dr. Mihaela Mazilu-Babel


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.