Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
2 comentarii

Amendă judiciară cu „parfum” penal
11.03.2020 | Dan Mihai ȘUTA

Secţiuni: Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Dan Mihai Șuta

Dan Mihai Șuta

Deunăzi, un confrate mi-a trimis pe WhatsApp un articol publicat pe site-ul CluJust, întitulat „Un avocat a cerut să plece din sală că îi era rău, judecătoarea l-a amendat…„. De obicei nu mă arunc să citesc imediat cele ce îmi sunt propuse prin multele mesaje care îmi parvin pe diferite rețele de așa numită „socializare” (de fapt, mijloace perverse de desocializare, prin anularea aptitudinilor și chiar a reflexului de comunicare interpersonală, până și între părinte cu copil, frate cu frate, soț cu soție ș.a.) pentru simplul fapt că, după 33 de ani de profesie, prea puține mă mai pot mira și scoate din necesara stare cathartică (auto)protectoare, în care mă izolez când ale profesiei valuri nu mă mână spre sălile de judecată. Însă, titlul fiind șocant, am butonat telefonul și am citit materialul. E greu de descris brutalitatea sentimentului care m-a cuprins, un amalgam de silă, revoltă, lehamite și, desigur, de tristețe, enormă tristețe!, la gândul degradării ireversibile a unor profesii juridice – avocatura și magistratura – pe care, în vremuri parcă mitice, le plasam în elita profesiilor intelectuale.

Nu am gândit vreodată ca un judecător, cu fața schimonosită de ură și dincolo de orice percepte legale, statutare și regulamentare să refuze unui coleg! avocat, confruntat cu o stare de rău declarată!, dreptul de a ieși din sala de ședință, în care, de la pupitrul, pare-se pe cale de a deveni milițienesco-torționar, conduce procesele aflate pe „meniul zilei”, refuz care a determinat colapsul (leșinul) confratelui meu, în vârstă de 70 de ani și, implicit, punerea vieții sale în pericol. Bașca, în prealabil, să-i aplice o amendă judiciară maximă!!! Am mai citit o dată articolul, gândind că întâia dată am înțeles ceva greșit. Dar nu! Din prima am priceput corect cele întâmplate: confratele avocat septuagenar, apărător numit din oficiu în cauză, apoi ținut ca „anexă” a apărătorului ales al inculpatului („practică” de care uzează, abuziv!, și alte instanțe, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în disprețul prescripției imperative de la art. 94 alin. 4 C.pr.penală), a fost amendat cu amenda judiciară maximă, prevăzută de art. 283 din Codul de procedură penală, pentru că s-a cerut afară din sală, fiindu-i rău de la diabetul de care suferă, tratat cu un refuz absolut, cât nulitățile (nu numai cele din cod), după care, „pacientul” a leșinat. Nu știu ce a urmat, pentru că, din decență probabil, nu se mai relatează în articol. Oricum, presupun debandada care s-a creat, anulându-se, rămășița de solemnitate de care era copleșită, până în acel moment, ședința de judecată.

Imaginându-mi scenele succesive derulate în acea sală de judecată, într-un proces penal, mă întrebam ce a fost acolo? Dramă? N-a fost dramă, dar putea fi o tragedie. Comedie? N-a fost comedie, dar a fost de groază. Horror? N-a fost horror, că a lipsit și Alfred Hitchcock si John Carpenter și Wes Craven. Ce a fost atunci? Păi, a fost ură, nesimțire, abuz și lipsă de solidaritate. A cui? A judecătoarei, în partea privind ura, nesimțirea și abuzul, iar în partea privind lipsa de solidaritate cu victima, a confraților avocați prezenți acolo.

Să mă explic, desigur, sub rezerva realității celor prezentate în articol, respectiv a adevărului celor întâmplate la Tribunalul Iași, în data de 26 februarie a.c., astfel cum sunt prezentate în materialul de presă:

Nu cred că este o noutate când zic că judecătorul, în postura de „dreaptă cumpănă” (teribil îmi place această expresie, marcă înregistrată a confratelui Marian Nazat!) a oricărei cauze, că este penală, că este civilă, trebuie să fie imparțial și demn în exercitarea actului de justiție (art. 2 alin. 3 și art. 90 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor; art. 10, art. 11, art. 101 alin. 1, art. 349 alin. 1 și art. 359 din Codul de procedură penală; art. 3 alin. 1, art. 7, art. 8, art. 9, art. 12, art. 14, solemnitatea ședinței de judecată și art. 17, demnitatea în funcția de judecător, din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005), respectând, concomitent, dreptul la apărare (art. 24 din Constituție, art. 10 din Codul de procedură penală, art. 2 alin. 2, art. 3 și art. 5 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat). Cu atât mai mult cu cât este exponentul principal al puterii judecătorești, consacrată în mod expres de Constituția României, prin articolul 1 alin. (4). Imparțialitatea judecătorului, adică acea esențială nepărtinire a părților procesului, aptă a-l așeza în postura subiectivă de a livra un act de justiție de calitate, suport și fundament al dreptății judiciare, trebuie să se manifeste la o manieră demnă. Iar demnitatea judecătorului, semnificând sobrietatea și necesara atitudine de rezervă, care previne orice suspiciuni de antepronunțare sau prejudecată în cauză, adecvată a impune și a atrage respect, este o condiție a imparțialității, garantul imagistic al capabilității efective a judecătorului de a fi drept și de a face dreptate, prin aplicarea legii, în litera și în spiritul ei. Ca atare, din rațiuni care țin, în primul rând, de respectul de sine, fiecare judecător ar trebui să fie preocupat de învățarea, decelarea și aplicarea (mi-e greu să spun „însușirea”, pentru că nu avem de-a face nici cu o poezie, pe care o reciți dacă o înveți pe de rost, nici cu o haină pe care dacă vrei s-o porți, pur și simplu, o îmbraci, nici cu o marfă pe care dacă vrei s-o ai, o iei de pe raft și o plătești) celor două deziderate menționate, pretinse nu numai de beneficiarii direcți ai actului său de judecată, dar și de întreaga societate. Așa cum avocatul ar trebui să fie vocea esențială a fiecărei comunități, a oricărei „cetăți” din țară, tot așa judecătorul ar trebui să fie stâlpul dreptății sociale, al încrederii fiecărui cetățean că orice abuz îndreptat împotriva sa va fi prompt, semnificativ și motivat sancționat, nu numai pentru a-i da satisfacție lui, ca victimă, și a-l pedepsi pe abuzator ci, mai ales, pentru a preveni ca alte acte și fapte abuzive să nu se mai întâmple. Oare cine, când și unde în lumea de astăzi ar spune despre un judecător care face circ în sala de ședință, transformând actul de judecată într-o comedie, cu râsete și exclamații ori oftaturi venite din sală, anulând orice urmă de solemnitate în desfășurarea actului de judecată, că este capabil a fi drept? Acest semn de întrebare îmi pare că se pune, cel puțin raportat la cele ce rezultă din articol, (și) în cazul doamnei judecătoare de la Tribunalul Iași, protagonista episodului relatat de publicația CluJust.

Se cam știe ce s-a întâmplat și, în esență, se pot pune următoarele chestiuni în discuție (zic că ,,se pot pune”, întrucât mă gândesc la Consiliul Superior al Magistraturii, „garantul independenței justiției” și singura autoritate competentă a lămuri cele întâmplate la Tribunalul Iași, în privința căruia, însă, nu există nicio garanție că efectiv se va și întâmpla, iar C.S.M. nu se va transforma, din nou, a câta oară???, într-un sindicat impenetrabil al magistratului culpabil de fapte nedemne de statutul pe care îl are; sens în care, în caz că s-ar îndoi factorii menționați la citirea rândurilor de față, îmi permit să amintesc de o prestație similară a unei distinse doamne judecătoare de la Curtea de Apel Târgu Mureș care, tot într-o cauză penală, a urlat la un tânăr confrate să stea jos, fiind suprairitată de insistentele întrebări puse de colegul meu pentru aflarea adevărului, în limitele necesare exercitării efective a dreptului la apărare și care, a făcut obiectul unei cercetări disciplinare din partea Inspecției Judiciare a secției pentru judecători din cadrul C.S.M. – rezoluția nr. 2051/IJ/1382/DIJ/2013). Însă, indiferent de presupunerile mele vis-a-vis de ce va face (sau nu!?) Inspecția Judiciară de la înalta autoritate constituțională de (supra)veghere a servanților puterii judecătorești, în calitatea mea de avocat cu o vechime, zic eu, semnificativă în profesia de avocat, dintr-o elementară solidaritate cu confratele meu de la Iași, îmi permit câteva minime observații și întrebări, acestea din urmă, desigur, mai mult retorice:

1. Remarcabilă diferența de comportament între cea a venerabilului domn avocat și cea a doamnei judecătoare! Întâia, axată pe disciplină și bun simț (întrucât în opinia mea, și nu numai!, dumnealui avea deplina libertate să părăsească sala de ședință, chiar fără încuviințarea doamnei președintă, atât timp cât starea de rău îi periclita sănătatea, dar nu a făcut-o, cerând permisiunea în acest sens, reflex al bunului simț, șlefuit de-a lungul deceniilor de muncă în profesia de avocat), iar a doua, eruptă visceral dintr-o răutate inexplicabilă. Numai față de colegul meu, în mod special, ori față de oameni (chiar toți?), în general? Nu știu! Nu am suficiente elemente pentru a mă pronunța, însă relatarea de pe CluJust mă îndeamnă să gândesc că această doamnă judecătoare nu era capabilă să procedeze la maniera gregară la care a făcut-o dacă avea „în dotare” o minimă bunătate și înțelegere față de oameni. Îmi vin în gând vorbele venerabilului profesor universitar emerit, Liviu Pop, doctor în științe juridice și doctor honoris causa al mai multor universități, membru al Academiei Române, unul dintre cei mai importanți doctrinari ai dreptului civil român care, într-o fericită împrejurare s-a exprimat cam așa: ,,Justiția trebuie făcută cu bunătate. Nu poți face dreptate cu ură și cu răutate!” Un gând mare, de la un Om adevărat! Pare-se că doamna președintă, autoare a episodului de maximă nedemnitate din sala Tribunalului Iași s-a lăsat îmbibată, din nefericire!, de răutatea de care mustește întreaga societate românească și a deversat-o asupra colegului meu. De ce? Nu știu! Poate că așa i-a venit, pur și simplu. Întrebarea care se pune este una simplă și firească: ce s-ar întâmpla dacă sălile de judecată din România ar fi copleșite de astfel de prestații ale judecătorilor, dacă actul de judecată s-ar transforma în circ, cu măsuri de retorsiune aplicate arbitrar și la răfuială, de natură a apăsa sănătatea și integritatea fizică a „supușilor”? Și atunci, de unde solemnitate, imparțialitate, înțelegere etc.?

2. Purtându-se cum s-a purtat, doamna judecătoare și-a arogat, cu de la sine putere, în mod grav abuziv, un drept de viață și de moarte asupra colegului meu? Dacă se răspunde cu „NU”, înseamnă că avem o gravă problemă, iar problema este nu numai a autoarei abuzului, ci a întregului sistem judiciar care, în astfel de pusee de exhibare grobiană, inevitabil va atrage aprecieri de genul „Fac ce vor!”, „Se cred dumnezei!”, „Nimic nu contează pentru ei, trec și peste cadavre!” și altele, devenite, din nefericire, oarecum locuri comune, atât în limbajul avocaților, cât și în aprecierile justițiabililor. Iar imaginea se va altera și mai mult, perpetuu, fără șanse de îmbunătățire. Dacă răspunsul este „DA”, care în mod firesc și după o minim lucidă analiză ar trebui să se dea, atunci autoarea trebuie să răspundă și, mai ales!, să-și recunoască greșeala. Răspunsul, evident, este în atribuția funcțională a Consiliului Superior al Magistraturii, chemând-o pe doamna judecătoare ar trebui să-i explice, la manieră răspicată, că a greșit, făcând de râs roba de judecător, să o determine să își ceară scuze (în caz de refuz din partea domniei sale să o facă însuși Consiliul), după care, fără scuze, să o îndrume către exercitarea unei alte îndeletniciri. Numai astfel, pe viitor, manifestări de genul celei puse în scenă la Iași nu vor mai avea loc. Nu cred că s-ar putea susține cu succes încălcarea independenței nici a magistratului în cauză și nici a justiției. Ar fi, în realitate, o dovadă a exercitării efective a controlului judecătorilor de către singura autoritate abilitată să o facă și o necesară asumare a responsabilității în acest sens.

3. Cu ce se mai justifica prezența confratelui meu în proces, în calitate de apărător desemnat din oficiu, dacă cel ales era prezent și asigura apărarea în condițiile legii? Oare dispozițiile art. 94 alin. 4 c.pr.penală nu sunt suficient de clare si de imperative? Nu aștept răspuns, deși cunosc ,,practica” unor instanțe de judecată, chiar și de la Instanța Supremă!?, care înțeleg să „dubleze” apărarea aleasă cu cea din oficiu, din rațiuni pentru mine de neînțeles, ridicând semne de întrebare atât asupra rostului apărătorului din oficiu, cât și, mai ales, asupra competenței (profesionale) a celui ales, dovadă fiind că își suflă reciproc în ceafă, spre stupoarea clientului și a întregii asistențe. Or, poate nu înțeleg eu și, de fapt, acesta e scopul? Pentru asta susțineam mai sus lipsa obligației confratelui abuzat de a cere încuviințarea prealabilă a părăsirii sălii de ședință.

4. (Și) Pentru că incidentul s-a desfășurat în decorul unui proces penal, îmi permit să mă întreb, poate nu prea mult tardiv, dacă gestul doamnei președintă de a nu-i permite confratelui meu părăsirea sălii de ședință, în circumstanțele expuse de autorul articolului de presă, nu întrunește cumva elementele constitutive/de tipicitate ale unei tentative calificate de asasinat (cu premeditare și prin cruzimi, prevăzute de art. 32 alin. 1, rap. la art. 189 alin. 1 lit. a) și h) C.pen.)?

5. După cum, în egală măsură, mă întreb care a fost temeiul faptic pe care se întemeiază amendarea colegului meu, cu maximul prevăzut de lege? Ofensa adusă prin îndrăzneala de a cere să i se permită părăsirea sălii de ședință, suferind de diabet, în iminența unei crize ori chiar șoc diabetic? Sau vârsta ori boala? Se încadrează toate acestea în vreunul dintre motivele de amendare a avocatului, prevăzute de art. 283 C.pr.pen.?

Raportat la toate acestea, doamna judecătoare a fost rea, nesimțită și abuzivă? Răspunsul nu îl dau eu. Să îl dea cei stabiliți prin lege a face lumină în această tărășenie, iar măsura/măsurile să fie conforme cu fapta, fără a exclude dezbrăcarea de robă a doamnei, cel puțin pentru unul, dar mare considerent: inadecvarea domniei sale de a fi judecătoare, raportat la răutatea, nesimțirea și abuzul de care este capabilă, pentru că atât timp cât a fost capabilă de așa ceva, este capabilă și de alte nelegiuiri.

În altă ordine de idei, pentru a echilibra oarecum balanța poate excesiv acuzatorială din partea unui avocat, mă întreb de unde lipsa de solidaritate a confraților mei cu victima abuzului judiciar săvârșit asupra colegului lor, în public, în mod vădit dincolo de orice rezonabilitate și cu o răutate greu de imaginat? Prin „lipsa de solidaritate” am în vedere nu numai oportunitatea ca in corpore să fi părăsit sala de ședință, locul abuzării colegului nostru, un gest perfect legitim dacă avem în vedere grosolănia abuzului săvârșit și calitatea de avocat a victimei, cât, îndeosebi, apărarea colegului nostru, cu vorbe de bun simț, adecvate conjuncturii, în scopul determinării doamnei judecătoare la curmarea abuzului. Da, atunci puteam vorbi despre o solidaritate reală, manifestată oportun, efectiv și eficient, având prin ea însăși semnificația sancționării prompte a unei conduite situate în afara minimelor pretenții de legalitate procedurală și normală comunicare cu „partenerii indispensabili ai justiției”, astfel cum pretind, de exemplu, prevederile art. 27 alin. 5 din Codul deontologic al avocatului român, adoptat prin Hotărârea nr. 170 din 3 septembrie 2016 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România („Ca expresie a colegialității, avocatul este obligat să ia poziție față de eventualele abuzuri comise asupra colegului său, informând despre aceasta, de îndată, baroul sau decanul.”). Or, în „tăcerea” așternută, probabil, în deplinătatea ei, în rândurile asistenței, solidaritatea pretinsă de textul Codului deontologic este puțin probabil să se fi manifestat și, cu atât mai puțin, resimțit de cei din public. Ceea ce face ca pretenția profesiei și acceptul magistraturii ca avocații să fie tratați ca parteneri indispensabili ai justiției să rămână la stadiul de simplu și etern deziderat. După cum, toate cele convenite prin „Carta interprofesională a judecătorilor, procurorilor și avocaților români”, semnată la 23 septembrie 2015 de reprezentanții celor trei profesii și mai recentul „Ghid de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special avocați”, adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 287 din 16 decembrie 2019, (remarc titlul cu mesaj de superioritate, semnificând un fel de „cu sistemul nu te pune” și, ca atare, dacă se urmărea intenția declarată, cred că mai potrivit era ca acest ghid să se adreseze cu subiect și predicat, încă din titlul lui, „judecătorilor și procurorilor” , nu „sistemului judiciar” , care nu este o abstracție ci, foarte concret, este compus din judecători și procurori), în special art. 41-45, au fost cvasi anulate prin neinvocarea lor. Cu atât mai mult cu cât, cel din urmă document a fost inițiat, conceput, redactat și publicat de către „sistemul judiciar” la care organele profesiei de avocat au „aderat” cu promptitudine. Însă, așa stând lucrurile, quid prodest?

P.S.1: Remarcabile luările de poziție față de incidentul, subiect al prezentului demers, de către doamna judecătoare Adriana Stoicescu, președinta Tribunalului Timiș (scurtă și acidă), de către Baroul Timiș (fermă și pertinentă) și de Uniunea Națională a Barourilor din România, de bun simț și echidistantă.

P.S.2: Interesant punctul de vedere exprimat de un confrate din Baroul Iași, consilier în consiliul acestui barou, într-un material publicat, de asemenea, pe CluJust, la data de 7 martie 2020. El ridică un semn de întrebare în legătură cu veridicitatea celor prezentate în articolul inițial, publicat de CluJust, la manieră mai mult sau mai puțin speculativă, prezentând unele amănunte cu titlu de „certitudine”, inclusiv dintre cele culese în ședința de Consiliului Baroului Iași (după buna mea știință având caracter confidențial, adică de secret profesional!) care infirmă sau confirmă, cel puțin parțial, starea de fapt inițială. Ca atare, în ipoteza în care abuzul săvârșit de doamna judecătoare nu se va confirma, respectiv informațiile inițiale vor fi fost dovedite ca fiind minciuni/neadevăruri, anticipat îmi cer scuze publice necondiționate față de dumneaei, cu rugămintea expresă de a considera cele afirmate ca nefiind valabile în ceea ce o privește, fiind lipsite de suport în realitate. M-aș bucura! După cum, în egală măsură, m-ar întrista în ceea ce îl privește pe confratele meu, pus în ipostaza de a fi fost dovedit coroziv pentru adevăr și bunul simț, toxic pentru mass-media și nedemn de roba de avocat. De aceea, în cazul infirmării știrii inițiale, respectiv al redundanței informațiilor pe care le conține, rugămintea mea este ca cele scrise mai sus să fie adaptate la întâmplările zilnice din sălile de judecată din întreaga țară, în care avocați sunt abuzați, jigniți, amendați pe degeaba și obligați să suporte conduite nedemne și in compatibile cu statutul de judecător.

Av. Dan Mihai Șuta
Baroul Satu Mare

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti