Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii

Toate-s vechi și noi sunt toate. Reducerea onorariului de avocat, din nou în actualitate
12.03.2020 | Angelica-Georgiana ALECU, Andreea GURICĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Angelica-Georgiana Alecu

Angelica-Georgiana Alecu

Andreea Gurică

Andreea Gurică

Reducerea onorariului de avocat din totalul cheltuielilor de judecată acordate părții care câștigă procesul a suscitat dintotdeauna dezbateri aprinse între avocați și judecători, punctele de vedere fiind în multe cazuri diametral opuse. Se justifică perceperea unui onorariu de X lei de către avocatul Y, când cauza presupunea doar Z activități? După cum se poate observa, răspunsul la astfel de întrebări naște discuții delicate. Tocmai de aceea, un astfel de subiect nu doar că merită, dar trebuie supus dezbaterii, atât în cercetări doctrinare, dar mai ales în cadrul proceselor în care pot să apară astfel de situații.

I. Noile orientări ale CSM și ÎCCJ cu privire la reducerea onorariului de avocat

Tema reducerii onorariului de avocat a cunoscut un interes și mai crescut în ultima perioadă, date fiind pozițiile luate cu privire la acest subiect, în diferite contexte, de instituții precum Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție sau curțile de apel, după cum vom detalia în cele ce urmează.

La finalul anului 2019, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat ,,Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu celelalte profesii juridice, în special cu avocați’’[1] (denumit în continuare Ghidul de bune practici’’ sau ,,Ghidul’’). Acesta cuprinde o secțiune distinctă (Secțiunea 4 – Aspecte privind onorariul avocatului) în cadrul căreia este abordată problema reducerii onorariul avocațial, fiind analizate aspecte pe care instanţele ar trebui să le aibă în vedere atunci când se pronunță cu privire la problema stabilirii cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial.

Punctul de plecare pentru reducerea onorariului avocațial este reprezentat de art. 451 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă, care statuează că ,,Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.’’

Astfel, Ghidul cuprinde o serie de recomandări pentru instanțele de judecată, aceste clarificări fiind bine-venite din punctul nostru de vedere. În primul rând, în ghid se precizează faptul că reducerea onorariului avocațial ar trebui să aibă loc cu titlu de excepție, și nu cu titlu de regulă, așa cum de multe ori din păcate se întâmplă în practica instanțelor. În al doilea rând, se recomandă ca prin reducerea onorariului avocaţial să nu se ajungă la golirea de valoare a prestaţiei profesionale a avocatului.

Un alt document ce abordează problema reducerii onorariului avocaţial este reprezentat și de Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel din data de 14-15 noiembrie 2019.[2] În încercarea de a răspunde la întrebarea dacă motivul de apel vizând reducerea onorariul avocațial acordat cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, în contextul omisiunii formulării unei astfel de cereri în primul grad de jurisdicție este admisibil sau nu, repezentanții Institutului Național al Magistraturii, analizând prevederile art. 451 alin. (2) Cod proc. civ., au reținut că ,,Pe de altă parte, ori de câte ori ar fi îndeplinite premisele dispoziției legale analizate, în sensul că onorariul avocațial ar fi disproporționat raportat la elementele menționate în cuprinsul său, cenzurarea acestuia constituie o obligație, ci nu o facultate pentru instanță. Folosirea termenului poate” nu este de natură să infirme concluzia anterior expusă, acesta având finalitatea de a determina prerogativa instanței de a cenzura onorariului avocațial chiar și din oficiu [poate (…) chiar și din oficiu”], nicidecum de a descrie o simplă facultate a instanței”.

Deși opinia exprimată începe prin rezerva “ori de câte ori ar fi îndeplinite premisele dispoziției legale analizate”, nu putem să nu remarcăm îndemnul subînţeles către reducerea onorariului de avocat. Astfel, deşi reducerea onorariului avocaţial poate fi dispusă numai atunci când sunt îndeplinite criteriile consacrate de legiuitor, în final tot instanţele sunt cele care apreciază cu privire la întrunirea acestora. Prin urmare, nu suntem de acord cu opinia menţionată în minuta prezentată mai sus, conform căreia instanţa ar avea obligaţia, nu posibilitatea cenzurării onorariului de avocat.

În primul rând, în doctrină[3] s-a arătat că ,, instanţa are posibilitatea să reducă onorariul avocaţial, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat (…)’’.

În al doilea rând, nu există niciun argument pentru a interpreta în sensul că sintagma ,,poate’’ menționată în articolul 451 alin. (2) Cod Procedură Civilă nu are în vedere posibilitatea instanței de a reduce onorariul avocațial, ci determină prerogativa instanței de a cenzura onorariul avocațial chiar și din oficiu. Dacă legiuitorul ar fi dorit să prevadă obligația instanței de a cenzura onorariul avocațial, ar fi utilizat sintagma ,,este obligată”, fără să lase loc de interpretări.

În al treilea rând, această intepretare contravine însăși jurisprudenței Curții Constituționale a României, care a reținut prin Decizia nr. 760/2018 următoarele ,,posibilitatea instanței de a interveni (s.n.) în sensul modificării acestei părți a cheltuielilor de judecată este justificată de necesitatea certificării că acestea reprezintă sume de bani reale, necesare și având caracter rezonabil (…)’’. De asemenea, prin Decizia nr. 471/2017, instanța de control contituțional a reținut că,,(…) în consecință, legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale (s.n.) în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.”

Nu în ultimul rând, Vechiul Cod de Procedură Civilă, prevedea, de asemenea, dreptul instanțelor de a micșora onorariul avocațial, nefiind nicidecum vorba despre o obligație a acestora. Astfel, prin modul de redactare al articolului 451 alin. (2) Cod Procedură Civilă, legiuitorul nu a făcut altceva decât să continue optica vechiului cod privind posibilitatea instanței de a cenzura onorariul avocațial.

II. Natura juridică, temeiul juridic şi modul de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial

Noul Cod de Procedură Civilă prevede expres posibilitatea părții care a câștigat procesul să obțină de la partea care a căzut în pretenții plata cheltuielilor de judecată, constând, printre altele și în plata onorariului avocațial, acest drept rezultând din coroborarea art. 451 cu art. 453. În Vechiul Cod de Procedură Civilă, acordarea cheltuielior de judecată constând în onorariul avocațial era consacrată de dispozițiile art. 274 care reglementau posibilitatea părții care a câștigat de a solicita de la partea care a căzut în pretenții plata cheltuielilor de judecată, fiind instituit totodată dreptul instanței de a reduce sau de a micșora onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Cu privire la fundamentul juridic, apreciem că posibilitatea părții care a câștigat procesul de a obține plata cheltuielilor de judecată se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală. Cu privire la acest aspect, și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 760 /2018 a reiterat ideea potrivit căreia plata cheltuielilor de judecată de către partea care cade în pretenții se fundamentează pe ideea de culpă procesuală. Considerăm totuşi important a atrage atenţia cu privire la faptul că noţiunea de culpă procesuală nu se suprapune cu noţiunea de rea-credinţă. Acest aspect a fost subliniat şi de doctrina în materie[4], arătându-se că ideea de culpă procesuală este independentă de buna sau reaua-credintă a părții, pentru că inclusiv partea care a fost de bună-credință poate să piardă procesul. În orice caz, partea de rea-credintă poate fi sancționată distinct, prin aplicarea amenzilor judiciare.

Cu titlu de exemplu, în doctrină s-a arătat că ne aflăm în prezența culpei procesuale în ipoteza în care ,,cererea a fost respinsă în temeiul unei excepții, a fost anulată ca neregulat introdusă sau netimbrată, s-a perimat, reclamantul a renunțat la judecată sau la dreptul subiectiv pretins. (…) Cu toate acestea, reclamamantul nu este în culpă, și deci nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cazul în care cererea a fost respinsă pentru că pârâtul și-a îndeplinit în cursul judecății obligațiile ce formau obiectul litigiului’’[5]

O problemă interesantă o reprezintă sensul noţiunii de culpă în cazul formulării unei cereri de strămutare. Cu privire la acest aspect, s-a reținut[6] că, dacă se admite cererea de strămutare pe motiv de bănuială legitimă, nu înseamnă automat că intimatul este în culpă procesuală, în aşa fel încât să fie obligat la cheltuielile de judecată efectuate de petent în cursul incidentului procedural, deoarece cererea de strămutare se analizează prin raportare la instanță. În orice caz, în măsura în care petentul cererii de strămutare a obținut ulterior câștig de cauză, va putea să ceară recuperarea cheltuielile de judecată în fața instanței unde s-a dispus strămutarea. Totodată, în măsura în care cererea de strămutare a fost respinsă, nu înseamnă automat că acela care a formulat-o se află în culpă. Cu toate acestea, dacă partea în cauză și-a exercitat abuziv drepturile, prin formularea repetată a unor cereri de strămutare, cel în cauză poate fi obligat la cheltuieli de judecată prin chiar hotărârea dată asupra strămutării.

În orice caz, pentru a putea fi acordate, cheltuielile de judecată vor trebui cerute fie în cursul procesului, până la închiderea dezbaterilor, fie pe cale separată, potrivit principiului disponibilității. În cazul omisiunii instanței de a se pronunța la cererea părții interesate asupra cheltuielilor de judecată, aceasta va putea formula cerere de completare a hotărârii judecătorești, potrivit art. 444 Cod Procedură Civilă.

În final, atragem atenţia cu privire la faptul că, în lumina Deciziei nr. 59/2017 a Înalte Curți de Casație și Justiție privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, într-o cauză având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, acestuia îi pot fi puse în sarcină și cheltuielile de judecată provocate de procesul actual.

III. Condiții și criterii de apreciere pentru reducerea onorariului de avocat

Care sunt, însă, criteriile pe baza cărora se apreciază dacă se justifică acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat sau nu? Codul de Procedură Civilă prevede cu titlu general criteriile pe care instanțele ar trebui să le aibă în vedere atunci când stabilesc onorariul avocațial acordat, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfășurată de avocat. Tocmai pentru ca textul de lege conferă instanței o marjă largă de apreciere, în practică s-au conturat diverse soluții, de multe ori injuste.

Spre exemplu, probleme însemnate au apărut în practică atunci când instanțele au trebuit să determine cuantumul onorariului avocațial acordat cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul executării silite. Astfel, unele instanțe au minimalizat excesiv rolul avocatului în procedura de executare silită, ajungând să afirme chiar că rolul acestuia se rezumă numai la a semna, în calitate de reprezentant convențional al creditorului, cererea de executare silită redactată de către executor.[7]

Atragem atenția cu privire la faptul că aceste intepretări sunt de natură a prejudicia grav imaginea avocatului, rezultatul fiind acela că îl fac să pară neprofesionist în relația cu clientul, ingorând totodată rolul esențial ce revine avocatului în această procedură, respectiv acela de a ,,reprezenta interesele creditorului, urmărind îndeplinirea de către executor a actelor de executare silită în forma și termenele prevăzute de lege, ceea ce pentru creditor, persoană fără cunoștințe juridice, reprezintă o garanție suplimentară cu privire la modul de desășurare a executării silite. Limitarea drastică de către instanțe a onorariilor ce pot fi percepute de avocat poate în final să reprezinte un obstacol în exercitarea acestui drept[8]. De asemenea, în mod judicios unele instanțe au considerat că atunci când se stabilește onorariul avocațial în faza executării silite trebuie avut în vedere inclusiv faptul că, în această etapă, onorariul nu se cuantifică doar în raport cu actele materiale efectuate în dosarul de executare, ci trebuie să se țină cont inclusiv de activitatea de consiliere juridică pe care avocatul o oferă, activitatea acestuia nerezumându-se numai la deplasarea biroului executorului judecătoresc în vederea depunerii cererii de executare. [9]

În acest context, salutăm decizia Consiliului Superior al Magistraturii de a aborda în Ghidul de bune practici problema criteriilor pe care instanţele ar trebui să le aibă în vedere atunci când stabilesc onorariul avocaţial. Printre criteriile enumerate în Ghid pe care instanţa ar trebui să le aibă în vedere, se regăsesc: timpul şi volumul de muncă solicitate; natura, noutatea şi dificultatea cazului; importanţa intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului; conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti, impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului; avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat.

De asemenea, în acelaşi document se menționează că este recomandabil ca instanța să ia în considerare și activitățile mai puțin vizibile ale avocatului, precum consultaţiile juridice între termene, efortul de a prelucra informaţiile primite de la client pentru a fi redate într-o formă juridică şi clară, îndeplinirea unor proceduri administrative aferente celor judiciare, timpul de aşteptare până la strigarea cauzei etc.

În mod regretabil însă, chiar instanţa supremă pare să ignore aceste criterii. În acest sens, relevantă este o hotărâre prin care aceasta a decis reducerea onorariului avocațial, motivat de faptul că în fața Înaltei Curți a existat un singur termen de judecată, deși tot aceasta este cea care reține în continuare faptul că ,,Neîndoielnic că intimații reclamanți au beneficiat, pe tot parcursul procesului, de asistență juridică calificată, complexă sub aspectul pregătirii apărării, avocatul depunând toate diligențele în scopul realizării unei apărări bine documentate, în vederea unei corecte aprecieri asupra drepturilor deduse judecății. La fel de adevărat este și că onorariul de avocat fixat de comun acord de client și avocat, corespunde pe deplin exigențelor exercitării profesiei de avocat, însă cheltuielile acordate s-au raportat la munca îndeplinită de avocat și mai cu seamă la caracterul lor rezonabil” .

Cu toate acestea, instanţa supremă pare să nu ţină cont de opinia confirmată şi în doctrină, potrivit căreia ,,Atunci când instanţa apreciază munca avocatului, se poate raporta şi la numărul termenelor acordate în cauză, dar în strânsă legătură cu celelalte criterii.”[10]. Aşadar, nu este suficient ca instanţele, atunci când stabilesc acordarea cheltuielilor de judecată, să aibă în vedere exclusiv numărul de termene acordat în cauză, ignorând faptul că activitatea desfăşurată de avocat constă inclusiv în documentarea prealabilă, redactarea cererii de chemare în judecată, procurarea înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată, precum şi redactarea altor înscrisuri depuse la dosarul cauzei.

Apreciem că onorariul avocațial poate fi negociat și în considerarea timpului și resurselor alocate de avocat pentru deplasarea la sediul instanțelor unde are loc procesul. În acest context, considerăm, de asemenea, regretabilă o altă soluţie din practica instanțelor, prin care aceasta a reținut că: “În consecință, este irelevantă îndatorarea clientului cu cheltuieli de cazare sau de deplasare prezumat neprevăzute convențional. În plus, alegerea de către reclamant a unei instanțe deopotrivă competente pentru judecarea cererii ori desemnarea unui avocat din afara razei de compentență a instanței care judecă nu pot constitui criterii obiective, rezonabile de îndatorare excesivă a celui care a pierdut procesul. Instanța de apel a stabilit în considerentele sale că aspectul notorietății cabinetului de avocatură nu poate constitui un argument pentru împovărarea părții care a pierdut procesul, dincolo de limitele apreciate judiciar ca rezonabile. Această abordare logică nu mai fost (sic!) însă transpusă asupra sumelor achitate pentru modul de deplasare la instanță de către avocați, cu toate că rațiunile de echitate, dar și de lege, după cum s-a arătat, exclud raportarea prin criterii diferite asupra componentelor aceluiași prejudiciu clamat[11]. Nu putem fi de acord cu concluzia că alegerea unei societăți de avocatură din afara razei teritoriale a instanței unde se desfășoară procesul poate fi interpretat ca un factor care să conducă la îndatorarea excesivă a celui care pierde procesul. Contractul de asistență juridică are un puternic caracter intuitu personae, neputând fi interpretată sau subînțeleasă obligația alegerii unui avocat care să activeze în circumscripția instanței unde se judecă procesul, cu atât mai mult cu cât avocații au drept de liberă practică pe teritoriul întregii țări.

În contrast cu considerentele hotărârii menționate, subliniem și faptul că, atunci când se stabilește onorariul avocațial, trebuie avută în vedere inclusiv notoriatatea societății de avocatură, aşa cum în mod corect alte instanţe au reţinut. În acest sens, s-a arătat că ,,realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului la calitatea considerată, ca garanție a succesului său’[12].

Astfel, au existat și alte hotărâri în care instanțe au avut în vedere toate aspectele relevante în cauză, soluțiile lor fiind în concordanță cu criteriile amintite în Ghidul de bune practici. Cu titlu de exemplu, Tribunalul București a reținut într-o decizie faptul că verificarea dacă onorariul perceput de avocat este sau nu rezonabil trebuie să aibă în vedere și contribuțiile pe care acesta urmează să le plătească cu titlu de taxe și impozite[13]. Mai mult, nu trebuie neglijat că, în cazul societăților de avocatură care antrenează un număr semnificativ de resurse umane, costurile sunt mult mai ridicate, implicând inclusiv cheltuieli generate de închirierea unui spațiu extins de birouri, cheltuieli de întreținere sau cheltuieli ocazionate de personalul administrativ. Astfel, aceste cheltuieli urmează a fi acoperite, în final, tot din onorariul încasat de avocați în baza contractelor de asistență juridică încheiate, ceea ce conduce la un câștig efectiv al avocaților mult mai mic decât valoarea brută a onorariului.

De asemenea, unele instanțe au apreciat că atunci când se stabilește onorariul avocațial acordat cu titlu de cheltuieli de judecată, trebuie să se ţină cont inclusiv de faptul că acceptarea mandatului clientului îl împiedică pe avocat să accepte mandatul unei alte persoane şi totodată trebuie avute în vedere și constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura servicii performante.[14]

Într-o altă speță, deși sumele invocate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat erau semnificative, instanța de judecată a procedat corect analizând în ansamblul particularităților cauzei eforturile depuse de o întreagă echipă de avocați: “În raport de aceste criterii nu rezultă că onorariul stabilit a fost disproporţionat, având în vedere miza litigiului, precum şi împrejurarea că societatea de avocaţi nu a participat la judecarea procesului în fazele anterioare ale acestuia, astfel încât doar pentru reprezentarea în faza judecării recursului, timpul alocat pregătirii concluziilor depuse relativ la complexitatea litigiului justifică perceperea onorariului de avocat. Tribunalul a avut în vedere şi notorietatea societăţii de avocatură angajate, respectiv onorariile practicate şi faptul că angajarea acestora într-un litigiu împiedica societatea să accepte un alt mandat[15]. Prin urmare, un alt criteriu important consacrat în jurisprudență este împrejurarea că societatea de avocați nu a participat la reprezentarea clientului și în fazele anterioare ale procesului. Contractarea unui (nou) avocat direct în recurs creează constrângeri semnificative pentru strategiile pe care acesta le poate adopta, sporind gradul de dificultate al speței și, în același timp, micșorând timpul avut la dispoziție pentru îndeplinirea mandatului, aspecte care se reflectă și în întinderea onorariului.

Totodată, speța citată prezintă relevanță și din perspectiva faptului că s-a reținut drept criteriu de apreciere a proporționalității onorariului participarea unei întregi echipe de avocați pentru soluționarea cauzei. Din experiența practică, s-a constatat că anumite cauze cu o complexitate deosebită, aflate la confluența mai multor domenii, impun concursul unui număr însemnat de avocați, specializați în fiecare din respectivele domenii. Pe cale de consecință, în aceste condiții, considerăm că apare ca justificat un onorariu care să reflecte complexitatea muncii prestate de toți cei implicați.

IV. Fundamentul reducerii onorariului de avocat. În ce ipoteze se justifică această măsură?

Care este, totuși, limita la care ar trebui să ne raportăm în aprecierea caracterului proporțional al onorariului de avocat? Pentru a ajunge la o soluție, ar trebui să pornim de la rațiunea pentru care este permisă ab initio reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat.

Din punctul nostru de vedere, instituția reducerii cheltuielilor de judecată își găsește pe deplin justificarea în preîntâmpinarea situațiilor în care justițiabilul ar fi descurajat să procedeze la un demers judiciar, lăsându-se descurajat de teama că, în cazul pierderii litigiului, ar putea fi obligat la cheltuieli de judecată mult mai mari decât însăși valoarea pretențiilor pe care le-ar putea fructifica, în cazul admiterii acestora. Prin urmare, accesul la justiție și-ar pierde caracterul efectiv, dacă nu ar exista mecanisme prin care să fie împiedicată tendința de sporire artificială a cheltuielilor de judecată, tocmai cu scopul de a intimida partea îndreptățită să acționeze în justiție.

Tragem de aici concluzia că instituția reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat a fost concepută ca o formă de sancțiune a abuzului de drept, cu consecința că nu orice onorariu „ridicat” poate fi redus, câtă vreme nu sunt îndeplinite condițiile unui abuz de drept procesual, printre care se numără și (i) dirijarea dreptului procesual către un alt scop decât cel pentru care a fost acordat de lege și (ii) exercitarea acestui drept cu rea-credință. În doctrină[16], unul dintre exemplele date pentru abuzul de drept procesual este tocmai “angajarea mai multor avocați, cu toate că nevoile apărării nu justifică aceasta”. Astfel, putem considera justificată reducerea cheltuilelilor de judecată privind onorariul de avocat în ipotezele în care partea a profitat de dreptul procesual la angajarea unui avocat (componentă a dreptului la apărare), nu pentru a-și asigura corecta reprezentare a intereselor în cauză, ci cu scopul de a vătăma partea adversă prin ocazionarea unor cheltuieli de judecată extrem de împovărătoare.

Considerăm că acesta este și sensul adverbului “vădit” din sintagma “atunci când acesta [n.n. onorariul de avocat] este vădit disproporțional”, prevăzută ca o condiție pentru reducerea cheltuielilor de judecată la art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Altfel spus, pentru ca instanța să cenzureze cheltuilile de judecată constând în onorariul de avocat, trebuie să apară ca evident că acestea nu au fost contractate pentru a asigura avocatului o justă retribuție pentru activitatea sa în cauză, ci au fost transformate într-o formă de șicană, răzbunare împotriva părții care a pierdut procesul, prin exercitarea abuzivă a dreptului la apărare. De altfel, o interpretare în același sens este prevăzută la art. 91 alin. (2) și în Ghidul de Bune Practici: “Se recomandă ca sintagma <<vădit disproporționat>> cuprinsă în conținutul normei de procedură să fie interpretată în înțelesul său semantic, acela de a fi clar pentru oricine că există o disproporție care este evidentă.”

Menționăm că punctul de vedere în sensul că onorariul de avocat este redus în cazul unui abuz de drept este îmbrățișat și de o parte a practicii judiciare: “(…) Prin intermediul acestei dispoziţii, legiuitorul a urmărit să înlăture abuzul de drept procesual, respectiv exercitarea abuzivă a dreptului de a solicita cheltuieli de judecată de către partea care a câştigat procesul, câtă vreme în caz contrar partea care a pierdut procesul ar fi obligată să suporte un onorariu avocaţial stabilit într-un cuantum excesiv printr-un contract de asistenţă juridică în care ea nu a avut calitatea de parte[17].

Un alt exemplu în care cheltuielile de judecată au fost reduse pentru aceleași considerente este următorul: “Este evident că în speţă onorariul perceput de avocat de 2400 lei în cadrul fazei de executare silită nu prezintă susţinere legală, faţă de împrejurarea că acesta practic nu a îndeplinit nici un fel de act care să necesite activitate juridică complexă , să denote dificultate sau o amploare ori durată îndelungată, care la rândul ei să presupună cheltuieli ori efort intelectual din partea avocatului, onorariul perceput fiind astfel încasat în scopul evidentei prejudicieri a părţii adverse, cu atât mai mult cu cât clientul era la rândul său avocat şi putea să-şi susţină singur interesele[18]. În acest din urmă caz, abuzul de drept nu a fost reținut în mod automat, prin raportare exclusivă la valoare onorariului, ci au fost avute în vedere particularitățile cauzei, respectiv împrejurarea că partea reprezentată era la rândul său avocat, iar procedura de executare silită nu a fost una complexă care să solicite un efort intelectual susținut.

Într-o altă speță, reținând aceeași teorie de fundament a abuzului de drept, instanța de apel a corijat tendința nejustificată a primei instanțe de reducere a cheltuielilor de judecată, motivând că onorariul de avocat este o reflectare a prețului unei piețe libere:Articolul enunţat [art. 451 C.proc.civ.] este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului. În cauza de faţă, procedând la reducerea onorariului de avocat achitat de reclamantă, prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că munca depusă de avocat nu a constat doar în participarea la cele două termene de judecată acordate în cauză, ci şi în formularea cererii de chemare în judecată şi a concluziilor scrise . […] Onorariile care nu fac însă altceva decât a reflecta preţul unei pieţe libere nu pot fi considerate excesive. Iar în speţă nimic nu îndreptăţeşte tribunalul să aprecieze că onorariul este unul care nu reflectă întâlnirea dintre cerere şi ofertă pe piaţa determinată a serviciilor de consultanţă şi reprezentare juridică[19].

De altfel, această interpretare este în deplin acord cu dispozițiile art. 127 alin. (3) lit. h) din Statutului Profesiei de Avocat care prevăd că “Stabilirea onorariilor avocatului depinde de fiecare dintre următoarele elemente: h) situaţia financiară a clientului”. Astfel, atunci când negociază un contract de asistență juridică, partea se gândește la propriile sale posibilități de suportare a acestor cheltuieli, iar nu la posibilitatea părții adverse. La final, în ipoteza câștigării procesului, apare ca justificată acoperirea integrală a cheltuielilor de judecată (inclusiv a onorariului de avocat), întrucât, s-a demonstrat astfel că partea nici nu ar fi trebuit să fie implicată într-un proces și, prin urmare, n-ar fi trebuit ab initio să suporte acele cheltuieli. Totodată, dacă pierde însă procesul, partea urmează să suporte singură propriile cheltuieli de judecată, asumându-și acest risc încă de la momentul contractării lor.

Nu există niciun fundament pentru care o persoană să fie obligată să se raporteze la posibilitățile financiare ale părții adverse atunci când contractează un avocat, anticipând că, în caz contrar, se expune riscului reducerii acestor cheltuieli ca fiind “disproporționate”. Într-o atare viziune, instituția reducerii cheltuielilor de judecată este deturnată chiar împotriva scopului pentru care a fost concepută, ajungând să afecteze accesul la justiție, iar nu să îl garanteze, de data aceasta în detrimentul părții care câștigă procesul.

V. Onorariul de succes. Un aspect și mai sensibil, dar… promițător

O situație delicată care segregă și mai mult viziunea judecătorilor de cea a avocaților este includerea sau nu a onorariului de succes în noțiunea de cheltuieli de judecată. Art. 129 alin. (1) din Statutul Profesiei de Avocat prevede expres onorariul de succes ca o formă distinctă de onorariu, complementară onorariului orar sau forfetar. Cu toate acestea, instanțele judecătorești au considerat, ca practică majoritară, că onorariul de succes este o cheltuială voluptorie, voluntară, care nu se justifică a fi pusă în sarcina părții care pierde procesul, fiind mai degrabă o recompensă acordată de client reprezentantului său.

Și practica instanței supreme a fost în același sens, chiar din timpul vechii reglementări. Într-o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție din februarie 2010, instanţa a calificat onorariul de succes ca reprezentând ,,o generozitate din partea clientului care l-a plătit’’. Astfel, aceasta a reţinut că ,, […] onorariul de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut procesul deoarece asemenea cheltuială, nefăcută până la data judecăţii, nu este imputabilă părţii căzută în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu al părţii promitente[20]. Ulterior, instanțele naționale au preluat acest argument și l-au replicat, indiferent de circumstanțele cauzei, cristalizând o practică a inadmisibilității acordării onorariului de succes, deși speța citată privea o situație în care onorariul de succes a fost plătit ulterior finalizării litigiului, în baza unui act adițional.

În ciuda acestor fapte, suntem de părere că nu trebuie exclusă de plano posibilitatea includerii onorariului de succes în cheltuielile de judecată. În considerarea raporturilor dintre aceștia, spre exemplu pe baza unei îndelungi colaborări sau a unor relații mai strânse, avocatul și clientul său pot să conceapă o schemă a onorariului care să prevadă o sumă fixă mai mică, alături de un onorariu de succes, fără ca suma cumulată a celor două să fie excesivă, ci reflectând justa valoare a serviciilor prestate de avocat. O astfel de schemă de retribuție nu iese din litera legii, câtă vreme art. 451 C.proc.civ. include în cheltuielile de judecată “onorariul de avocat”, ca noțiune generală, fără să particularizeze vreo formă a acestuia, iar art. 129 din Statutul Profesiei de Avocat prevede și onorariul de succes printre tipurile de onorariu percepute de avocați.

Pe cale de consecință, primim cu speranță hotărârile judecătorești care s-au îndepărtat de optica Înaltei Curți și au apreciat de la caz la caz caracterul justificat al onorariului de succes. Astfel, relativ recent, Tribunalul Timiș a reținut că: “recuperarea onorariului de succes de la partea adversă, cu titlu de cheltuie li de judecată, este admisibilă, neexistând vreun text de lege care să se opună unei astfel de soluţii. […] Deci inclusiv onorariul de succes poate fi considerat o asemenea cheltuială […]. Opinia potrivit căreia onorariul de succes are un caracter voluntar şi voluptoriu poate fi primită doar în acele situaţii în care enumerate de instanţa de contencios al drepturilor omului nu sunt îndeplinite, iar raportat la împrejurările speţei se constată că onorariul de succes are un caracter voluntar şi voluptoriu, reprezentând o recompensă suplimentară acordată avocatului pentru rezultatul obţinut[21].

În același sens, s-au pronunțat în anul 2015 și Tribunalul și Curtea de Apel București, într-o speță în care Curtea de Apel a conchis: Prin urmare, Curtea va respinge motivul de apel referitor la acordarea onorariului de succes, apelanta considerand în mod greşit ca acesta nu se datorează de partea care pierde procesul întrucât ar fi o recompensã suplimentară pentru munca efectiv prestată de avocat, cu caracter voluntar si voluptoriu[22], consolidând poziția Tribunalului București care a reținut în primă instanță că: “În ceea ce priveşte plata onorariului de succes, tribunalul apreciază că nu există nici un temei legal pentru a priva reclamanta de dreptul de-a solicita recuperarea acestor cheltuieli, şi nici nu se poate reţine că acesta ar avea un caracter voluptoriu. Instanţa nu a primit opinia pârâtei în sensul că un astfel de onorariu are un caracter de generozitate din partea clientului, ci reprezintă o parte a onorariului stabilit de părţi prin contract, corespunzătoare unei obligaţii contractuale de rezultat, asumate de către avocat”.

Într-o altă speță, Tribunalul București a făcut o analiză și mai amănunțită a posibilității includerii onorariului de succes în cheltuielile de judecată admise părții care câștigă procesul, făcând referire chiar la practica Înatei Curți: “Nu putem reţine motivarea instanţei de fond în sensul că onorariul de succes nu poate fi pus în sarcina părţii căzute în pretenţii pe motiv că ar reprezenta o cheltuială neimputabilă acesteia, cu caracter pur voluntar şi voluptoriu, făcută din generozitatea părţii care a câştigat procesul. […] Textul de lege (n.n. art. 451 C.proc.civ.) nu face distincţie în ce priveşte onorariile avocaţilor, între onorariile fixe şi onorariile de succes, pe care partea le-a stabilit în contractul de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său. Aşadar, onorariul de succes este o formă de remunerare a activităţii avocaţilor prevăzute expres atât în Legea nr. 51/1995, cât şi în Statutul avocaţilor şi reprezintă o parte din contravaloarea prestaţiei acordată de avocat în baza contractului de asistenţă juridică. Fiind o modalitate de remunerare a muncii avocatului, onorariul de succes trebuie avut în vedere la acordarea cheltuielilor de judecată urmare a soluţionării unui proces. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în anumite decizii de speţă, a apreciat că onorariul de succes nu trebuie pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, acest mod de acordare nu trebuie aplicat ab initio tuturor litigiilor în care se formulează astfel de cereri, ci trebuie avută în vedere în concret situaţia de fapt, pentru a se stabili dacă cheltuielile suportate de părţi sunt reale, necesare şi rezonabile. Onorariul de succes reprezintă, în primul rând, o formă de negociere de către avocat şi client, a modului în care cel dintâi va fi remunerat, iar de multe ori este considerat o garanţie a diligenţei pe care apărătorul o va depune pentru apărarea intereselor clientului în proces, având caracterul unei obligaţii sub condiţia suspensivă prin raportare la rezultatul litigiului, iar nu al unei liberalităţi[23].

Prin urmare, ne raliem poziției, momentan dizidente, citate în hotărârile de mai sus, și opinăm în sensul că nu se poate exclude de plano posibilitatea acordării onorariului de succes cu titlu de cheltuieli de judecată, ci este necesară o analiză raportată la particularitățile fiecărui caz concret.

VI. Necesitatea punerii în dezbatere a intenției de reducere a onorariului de avocat și a motivării soluției

Cu toate că prezintă anumite particularități care fac necesară aplicarea unor reguli derogatorii (spre exemplu, art. 452 prevede că dovada cheltuielilor de judecată trebuie făcută cel târziu la data închiderii dezbaterilor), atragem atenţia cu privire la faptul că aceste cheltuieli de judecată, inclusiv onorariul de avocat, sunt o pretenție, o cerere dedusă judecății. Astfel, în ipoteza în care sunt cerute chiar în cadrul procesului care le-a ocazionat, sub forma unei cereri accesorii, cheltuielile de judecată trebuie puse în dezbaterea părților la fel ca orice alte pretenții.

Numai în atare situație se poate asigura caracterul contradictoriu al procesului și da o soluție fundamentată capătului de cerere privind cheltuielile de judecată. De vreme ce reducerea onorariului de avocat se apreciază prin raportare la un ansamblu de factori, inclusiv “activitatea desfășurată de avocat” apare ca necesar să se dea posibilitea justificării muncii depuse în cauza supusă analizei. Astfel, punându-se în discuția părților eventualul caracter disproporționat al onorariului de avocat, părțile sau chiar avocatul în cauză pot explica împrejurările care au condus la acel cuantum și pot prezenta dovezi suplimentare. Cu privire la modalitățile de probare a caracterului proporțional al onorariului de avocat, într-o speță, s-a reținut că un raport de activitate care să includă un desfășurător al actelor îndeplinite în interesul clientului poate justifica un onorariu care, cel puțin prima facie, ar părea excesiv:În ceea ce priveşte cuantumul reprezentând suma fixă stabilită cu titlul de onorariu de avocat, respectiv, suma de 24.160,19 lei, aceasta corespunde criteriilor privind durata litigiului, a complexităţii cauzei precum şi valorii deduse judecăţii. La dosar a fost depus un raport de activitate al avocatului care justifică întreaga perioadă a duratei cauzei (fond şi apel) ce a făcut obiectul dosarului civil nr.(…)[24].

Necesitatea punerii în dezbaterea părților a reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată a fost confirmată și în alte cauze în care au fost chiar casate hotărâri judecătorești pentru acest motiv: “Cercetând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenta-reclamantă, tribunalul retine următoarele: […]Tribunalul urmează a retine şi împrejurarea că pârâta nu a formulat apărări în cauză cu privire la cuantumul onorariului de avocat, instanţa reducând onorariul fără a pune in dezbatere aplicarea prevederilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ[25]. În același sens, s-a exprimat și Curtea de Apel București într-o altă decizie: Tribunalul nu a motivat referirea la valoarea pricinii şi este de observat că onorariul (…) nu este nicidecum nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii ci relativ egală cu aceasta. De asemenea, în ceea ce priveşte raportarea la munca îndeplinită de avocat, onorariul negociat şi stabilit prin contractul de asistenţă juridică apare, în aprecierea Curţii, ca fiind real şi rezonabil faţă de activităţile pe care le-a reclamat apărarea părţii anterior şi în timpul judecăţii în prima instanţă, astfel cum rezultă din detaliereasusţinerilor apelantei. De altfel, tribunalul a făcut trimitere la acest criteriu într-o modalitate generală care nu este în măsură să justifice obiectivitatea reţinerii lui”.[26]

VII. Concluzii

Așadar, deşi Codul de Procedură Civilă conferă o largă marjă de apreciere instanţelor atunci când stabilesc onorariul avocaţial acordat cu titlul de cheltuieli de judecată, ceea ce a generat în practică de multe ori soluţii injuste, ne exprimăm speranţa că adoptarea Ghidului de bune practici de către Consiliul Superior al Magistraturii va conduce la soluții adaptate particularităților fiecărui caz, punându-se capăt motivărilor lacunare (acolo unde măcar existau), redactate in abstracto și replicate. O viziune mai aplecată asupra practicii în privința acestui subiect ar reprezenta pe de o parte o formă de respect pentru profesia de avocat, iar pe de altă parte o garanție a efectivității dreptului la apărare al justițiabililor care câștigă litigiile.


[1] Documentul este disponibil aici.
[2] Documentul poate fi consultat aici.
[3] A se vedea V. M. Ciobanu (coord.), Noul Cod de Procedură Civilă comentat şi adnotat. Editura Universul Juridic 2013, pag. 1020.
[4]A se vedea I Leș; V. M. Ciobanu cit. în Stana Raluca Elena, Reglementarea Cheltuielilor de judecată în procesul civil român, Revista română de dreptul afacerilor nr. 10 din 2016.
[5] Idem, pag. 632.
[6] A se vedea Mihaela Tăbârcă, Jurisprudență comentată, Revista Română de Jurisprudență nr. 1 din 2011.
[7] Sentința nr. 2342/2015 a Judecătoriei Caracal.
[8] Decizia civilă nr. 2771/2013 a Tribunalului București.
[9] Decizia nr. 277/2015 a Tribunalului Alba.
[10] A se vedea Gh. L .Zidaru cit. în Stana Raluca Elena, Reglementarea Cheltuielilor de judecată în procesul civil românn, Revista română de dreptul afacerilor nr. 10 din 2016.
[11] Decizia Civilă nr. 321 C/2019 a Curții de Apel Constanța.
[12] Sentinţa civilă nr.1606 a Tribunalului Bucureşti.
[13] Decizia civilă nr. 2771/2013 a Tribunalului București.
[14] Decizia nr. 376/2014 a Tribunalului București.
[15] Decizia nr. 996/2014 a Curții de Apel București.
[16] G. Boroi, M. Stancu, Drept Procesual Civil, Ed. A 4-a, Editura Hamangiu, 2017, pag 93.
[17] Decizia nr. 376/2014 a Tribunalului București.
[18] Decizia nr. 1591/2010 a Tribunalului Gorj.
[19] Decizia nr. 5543/2018 a Tribunalului București.
[20] Decizia nr. 405 din 4 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[21] Incheierea nr. 250/2019 a Tribunalului Timiș; în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 996/2014 a Curții de Apel București.
[22] Decizia nr. 996/2014 a Curții de Apel București.
[23] Decizia nr. 326/2015 a Tribunalului București.
[24] Decizia nr. 1855/2018 a Tribunalului București.
[25] Decizia nr. 1957/2013 a Tribunalului București.
[26] Decizia nr. 276/2012 a Curții de Apel București.


Angelica-Georgiana Alecu
Junior Lawyer STOICA & Asociații

Andreea Gurică
Junior Lawyer STOICA & Asociații

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Toate-s vechi și noi sunt toate. Reducerea onorariului de avocat, din nou în actualitate”

  1. Deşi ”ghidul” lăudat n-are săracul nicio vină (ba socotesc că în această manieră perfidă CSM interferează nepermis în activitatea jurisdicțională a judecătorilor și cu nprerogativa fundamentală a ICCJ – și a celorlalte instanțe judecătorești – de a interpreta legea), chiar de curând am avut prilejul să operez pentru întâia dată (în 22 și mai bine de ani) o cenzurare ”ex officio” a onorariului pretins să fie rambursat de preopinenta solicitantului.

    Îndrăznesc să prezint chiar considerentele avute în vedere cu acel prilej:

    ”Examinarea cererii accesorii circumscrise dispozițiunilor art. 451 C.pr.civ.(2010)-rep. de către pârâtă.

    Doar pârâta a înfățișat pe cale accesorie apărărilor cererea circumscrisă dispozițiunilor art. 451 C.pr.civ.(2010)-rep. prin care a solicitat rambursarea de către preopinentă a spezelor judiciare avansate, pentru dovedirea cărora a prezentat scriptele socotite deplin justificative constând în: i) factura (invoice) 282810004273/07.01.2020 cuprinzând, potrivit descrierii prestațiilor efectuate în perioada 01.10.-31.10.2019, onorariul (proffesional fee) pentru furnizarea de servicii juridice în cuantum de 53.394,78 lei (echivalentul sumei de 9.394,8o euro) din care suma de 8.525,22 lei reprezintă tva, respectiv, extrasul de cont relevant al plății la 07.02.2020 a prețului respectivelor servicii juridice furnizate pârâtei de către societatea de avocatură în cadrul căreia își desfășoară activitatea avocații aleși să o reprezinte convențional în această pricină, respectiv: d-na av.S.C., d-na av.S.N., d-na av.R.P., dl. av.R.P., dl. av.L.S., dl. av.Ș.S., dl. av.R.R., dl. av.Ș.D., dl. A.V.

    În concret, reprezentarea convențională a fost realizată exclusiv prin d-na av. S.C. cea care își asumă prin semnătură și întâmpinarea din 21.10.2019.

    Așa fiind, pe de o parte, judecătorul sindic a observat că doar un singur avocat din cei aleși a prestat în concret servicii juridice pentru pârâtă în prezenta cauză, în perioada indicată în documentul justificativ fiind plasată doar redactarea și transmiterea întâmpinării la care a fost alăturată o documentație scriptică din 35 file cu înscrisuri, din care doar 2/3 ar fi putut fi utilă judecății pricinii pe fond, iar pe de altă parte respectivul document justifică prestarea unor servicii juridice pârâtei în ansamblu, fără a le disemina după cum acestea au fost afectate pricinii pendinte.

    Aceste împrejurări identificate impun cu necesitate efectuarea ”ex officio” a satisfacerii condițiilor de rezonabilitate în raport cu criteriile obiective prestabilite de legiuitor prin dispozițiunile art.451 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep., respectiv miza financiară a pricinii, complexitatea acesteia ori activitatea concretă desfășurată de avocați.

    Din perspectiva primului criteriu, judecătorul sindic reține că obiectul pricinii îl constituie constatarea calității de ”consumator captiv” a debitoarei insolvente în raportul contractual disputat judiciar pendinte cu pârâta, astfel că miza financiară a acestuia nu are o consistență pecuniară imediată, ci doar mediată. În niciun caz nu s-ar putea raporta acest criteriu la pretențiile ridicate implicit de pârâtă în contra debitoarei insolvent, devreme ce acestea au fost acceptate în procedura generală a insolvenței.
    Așadar, un asemenea criteriu nu poate fi socotit relevant pentru examinarea pendinte a cererii accesorii.

    Utile par, așadar, doar criteriul complexității pricinii, respectiv activitatea concretă desfășurată de avocați, în particular doar de către d-na av. S.C.

    Cât privește complexitatea pricinii, judecătorul sindic mai reține că, pe cale incidentală, a mai existat o pricină asociată diferendului pendinte, respectiv cererea înfățișată de același reclamant, în beneficiul aceleiași debitoare insolvente și în contra aceleiași pârâte, pe cale de ordonanță președințială, pe care, însă, judecătorul sindic a socotit să o deslușească în lumina documentației prezentate de reclamant, fără a mai capta participarea pârâtei, adică în modalitatea prevăzută de dispozițiunile art. 999 alin. 2 C.pr.civ.(2010)-rep.
    Aceasta înseamnă că pârâta nu a fost nevoită să angajeze cheltuieli în concret cu privire la judecata acelei pricini incidentale.

    Altfel, pricina pendinte reflectă o complexitate relativă, mai degrabă ca efect implicit al unei proceduri de insolvență care în niciun caz nu ar justifica un onorariu de aproximativ 10.000,oo euro așa cum pretinde pârâta.

    Nici activitatea concretă desfășurată de avocați, în particular doar unul din cei numeroși indicați, nu presupune un grad deosebit, singurul act de procedură îndeplinit în luna octombrie 2020 reflectată în documentul justificativ, fiind întâmpinarea din 21.10.2019 care, deși laborioasă, într-o mare măsură alegațiile acolo cuprinse fiind în exces prezentate, iar argumentele doar într-o oarecare măsură deplin pertinente și utile pricinii.

    În lumina celor mai degrabă reținute, judecătorul sindic socotește că, din pretențiile ridicate în acest fel în temeiul dispozițiunilor art.451 alin.2 C.pr.civ.(2010)-rep., doar în limita sumei de 5.000,oo lei (la care se adaugă eventualele taxe) ar justifica complexitatea pricinii și activitatea avocatului activ ales, în rest fiind vădit disproporționat onorariul indicat de 53.394,78 lei (cu tva de 8.525,22 lei inclus).

    Cât privește culpa generării procedurii judiciare pendinte, asociate unei proceduri generale de insolvență, din ansamblul documentației prezentate de împricinați, judecătorul surprinde o culpă comună a părților.

    Pe de o parte, a remarcat conduita brutală contractual a pârâtei care, nesocotind limitele legale în privința cărora i s-a atras atenția de către administratorul judiciar provizoriu, aceasta a forțat insistent sistarea furnizării gazelor naturale cu scopul evident de a o constrânge pe debitoarea insolvent să îi plătească prețul cantităților de gaze naturale furnizate anterior deschiderii procedurii generale a insolvenței pentru a evita concursul celorlalți creditori echivalenți.

    Pe de altă parte, și reclamantul pentru debitoarea insolvent pare că a inițiat demersul judiciar pendinte, precum și cel incident pomenit, și cu un scop de tergiversare, în sensul de a identifica un alt furnizor de aceleași servicii care să i le ofere în condiții similare celor furnizate de pârâtă.

    În fine, ținând seama de deznodământul acestui proces purtat în cea dintâi jurisdicție dinaintea judecătorului sindic, fără a se mai ajunge la antamarea fondului pricinii, culpa purtării lui pare în mai mare măsură a debitoarei insolvente, în timp ce pârâta poate fi socotită că l-a câștigat, apărările sale de fond convergând la situația concretă care a condus la risipirea interesului actual al deslușirii fondului pricinii, adică aceea a examinării în ce măsură ea poate fi socotită ”consumatoare captivă”.

    Drept consecință, sub auspiciile art. 453 alin. 1 C.pr.civ.(2010)-rep.cererea accesorie pendinte examinate apare ca întemeiată, pârâta fiind îndreptățită să i se ramburseze spezele judiciare avansate, bineînțeles că doar în măsura în care acestea au fost dovedite regulamentar potrivit dispozițiunilor art. 452 C.pr.civ.(2010)-rep. și doar numai pentru prejudiciul care i-a fost în mod direct cășunat de purtarea acestei pricini.
    Or, în urma examinării ”ex officio” a proporționalității spezelor judiciare reclamate sub auspiciile art. 451 alin. 2 C.pr.civ.(2010)-rep., judecătorul sindic a găsit că doar cele în cuantum de 5000,oo lei reprezentând onorariul avocaților aleși ar fi proporțional cu complexitatea pricinii și activitatea profesională concretă de aceștia desfășurată, miza financiară neavând un impact direct și imediat.

    Așadar, primind cererea accesorie, va obliga debitoarea insolventă reprezentată prin administratorul judiciar să îi ramburseze spezele judiciare doar în limita găsită rezonabilă și proporțională, adică a sumei de 5.000,oo lei (la care se adaugă și eventualele taxe).”

    V.B.

  2. Mi-ar fi placut sa citesc si despre jurisprudenta CEDO referitoare la reducerea onorariului avocatului. Ca ea exista. Si cica se mai aplica si cu prioritate in Romania. Nu inteleg de ce o ocolesc mai ales autorii de articole de specialitate.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.