Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Despre inadmisibilități în procesul civil
16.03.2020 | Constantin Claudiu ULARIU

JURIDICE - In Law We Trust
Constantin Claudiu Ulariu

Constantin Claudiu Ulariu

Inadmisibilitatea este o sancţiune care vizează exercitarea unei modalităţi de exhibarea a acţiunii civile prohibită, în mod expres sau implicit, de către o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiţii de validitate a căii procedurale aleasă de parte, implicând contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa.

Inadmisibilitatea este o sancţiune incidentă ca un efect al aplicării unei sancţiuni de drept procesual civil, precum este decăderea sau presupune formularea unei cereri privind exercitarea unui drept sau interes legitim, în condiţiile în care s-a produs o vătămare procesuală, care subzistă la data formulării cererii, având ca efect contestarea dreptului părţii interesate de a sesiza instanţa.

Fără a insista asupra naturii juridice a acestei instituţii juridice, cu privire la care a existat o îndelungată divergenţă, doctrina majoritară susţinând ca are un caracter mixt, de excepţie procedurală (uneori de fond, alteori de procedură), prin modalitatea de invocare şi de apărare de fond, prin consecinţele juridice pe care le implică, ne rezumăm să arătăm că inadmisibilitatea este o sancţiune sui generis, având în vedere faptul că în unele situaţii nu implică vinovăţia părţii care înfăptuieşte actul procedural.

Având în vederea faptul că sancţiunea inadmisibilităţii împiedică soluţionarea fondului modalităţii de exercitare a acţiunii civile, rezultă faptul că hotărârea judecătorească pronunţată nu beneficiază de autoritate de lucru judecat asupra fondului dreptului dedus judecăţii, însă admiterea excepţiei în discuţie împiedică promovarea unei noi căi procedurale având acelaşi obiect precum cea care a fost respinsa iniţial ca inadmisibilă, fiind deplin aplicabile disp. art. 430 alin. 1 C. proc. civ., potrivit cărora „Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.”

O primă situaţie în care este incidentă sancţiunea inadmisibilităţii este reglementată de disp. art. 35 C. proc. civ., conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

Într-adevăr, acțiunea în constatare are un caracter subsidiar fată de acțiunea în realizare, astfel că, atâta cât timp partea ar avea la dispoziție un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului subiectiv civil, nu ar putea utiliza acțiunea în constatare, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept, să se restabilească ordinea de drept afectată prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă în mod direct şi definitiv prin promovarea unei acțiuni în realizarea dreptului.

În practică s-a pus în discuţie dacă este admisibilă calea acţiunii în constatarea intervenirii prescripţiei executării silite, acţiune promovată după declanşarea procedurii de urmărire silită, în raport de disp. art. 713 alin. 2 C. proc. civ..

S-a reţinut ca situaţie certă în care jurisprudenţa constantă a instanţelor române, urmată de către doctrină, admit posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată în constatarea prescripţiei dreptului la executare silită este aceea când debitorul, înainte de declanșarea executării silite, solicită să se constate că a intervenit prescripția dreptului creditorului de a cere și de a obține executarea silită.

În acest caz, formularea unei contestații la executare nici nu ar fi posibilă, în condiţiile în care aceasta este un mijloc procesual specific executării silite, care ar fi respins ca prematur.

Așadar, în regulă generală, debitorul nu are la îndemână o cerere în realizare decât după ce s-ar declanșa executarea silită, însă după încuviinţarea executării silite calea procesuală specifică pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei actelor de executare este aceea a contestaţiei la executare, care se concretizează într-o formă procesuală destinată realizării dreptului părţii sau terţului lezat printr-un act de executare fără temei legal ori printr-o executare silită nelegală în întregul său.

Totuşi, nu se poate exclude cu valoarea de principiu calea acţiunii în constatarea intervenirii prescripţiei executării silite, după declanşarea procedurii de urmărire silită prin formularea unei cereri corespunzătoare de către creditorul creanţei neexecutare de bună voie de către debitorul său, potrivit disp. art. 622 alin. 2 C. proc. civ..

O situaţie de excepţie în care este admisibilă acţiunea în constatarea prescripţiei dreptului la executarea silită este aceea în care, printr-o contestaţie la executare, anterioară primeia şi în care nu s-a discutat ori nu se putea discuta problema împlinirii termenului de prescripţie a executării silite, instanţa a dispus anularea executării silite înseşi ori a tuturor actelor de executare efectuate în raporturile dintre creditor şi debitor, inclusiv în situaţia anulării încheierii de încuviinţare a executării silite, ceea ce atrage lipsire de efecte a actelor de executare ulterioare acesteia.

În acest sens, nu se poate admite inadmisibilitatea acţiunii în constatare, în condiţiile în care reclamantul nu poate invoca existenţa unui act de executare vătămător pentru acesta, lipsind, astfel, interesul părţii de a formula o contestaţie la executare.

S-a reţinut că partea a formulat cerere de executarea silită pentru punerea în executare a titlul executoriu formându-se dosarul de executare silită.

Prin încheierea instanţei competente s-a dispus învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu.

Partea a formulat contestaţie la executare împotriva actelor de executare, instanţa dispunând prin sentinţă definitivă prin neapelare, admiterea, în parte, a contestaţiei la executare şi anularea încheierii de încuviinţare a executării silite, precum şi a actelor de executare încheiate ulterior acesteia.

De asemenea, o nouă cerere de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu a fost respinsă, soluţia rămânând definitivă prin respingerea apelului pârâtului.

Deşi instanţa menţionată nu a dispus în mod formal anularea întregii executări silite, totuşi nu se poate reţine faptul că în dosarul de executare silită mai există vreun act de executare rămas în fiinţă, în condiţiile în care instanţa a anulat atât încheierea de încuviinţare a executării silite, cât şi actele de executare încheiate ulterior acesteia.

Faptul că cererea de executare formulată de către apelant a rămas valabilă şi nici nu se putea altfel, în condiţiile în care aceasta nu reprezintă un act de executare şi deşi declanşează faza executării silite, potrivit art. 622 alin. 2 C. proc. civ., totuşi aceasta nu poate fi cenzurată pe calea executării silite, având în vedere soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în acest cadru procesual, conform disp. 720 alin. 1-3 din c. proc. civ..

Aşadar, deşi cererea de executare silită formulată de către parte se găseşte încă în dosarul de executare, totuşi soluţia anulării încheierii de încuviinţare a executării silite, precum şi prin suspendarea judecăţii cererii de încuviinţare a executării silite impune concluzia că în dosarul de executare nu există în fiinţă nici un act de executare, motiv pentru care partea nu avea şi nici nu are deschisă în prezent calea contestaţiei la executarea, cât timp nu poate invoca, în concret, vreo vătămare produsă prin executarea silită ori printr-un act de executare individual.

În concluzie acţiunea în constatare s-a considerat a fi admisibilă.

O a doua situaţie este reglementată de 64 alin. 2, art. 74 alin. 2, art. 77 alin. 4 din C. proc. civ., vizând situaţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie principale sau accesorii.

Astfel, într-o speţă s-a decis faptul că, potrivit art. 72 alin. 1 din C. proc. civ., partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

Chemarea în garanţie, ca mijloc procesual de atragere a unui terţ la judecată, este admisibilă atât în cazul drepturilor reale sau de creanţă garantate legal sau convenţional, cât şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, respectiv pentru obligaţia ce a fost stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească.

Chemarea în garanţie reprezintă, astfel, acea cerere de intervenţie forţată prin care una dintre părţile litigante solicită introducerea în proces a unui terţ împotriva căruia ar putea formula acţiune separată în garanţie sau în despăgubiri, pretinzând soluţionarea acesteia în litigiul pendinte.

Acest instrument procesual, nefiind reglementat ca o formă de modificare/completare a cererii de chemare în judecată prin voinţa reclamantului sau a pârâtului, nu are menirea de a face posibilă atragerea în proces a unui nou pârât, ci, în principiu, de creare a unui nou raport juridic de drept procesual între titularul cererii de intervenţie forţată şi cel chemat în garanţie.

Un element caracteristic al cererii de chemare în garanţie îl constituie existenţa unei legături de dependenţă şi subordonare între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie, soluţia primei cereri influenţând soluţia cererii de chemare în garanţie în mod esenţial.

Ori, în speţa, nu rezultă existenţa unui raport juridic obligaţional ori de garantare născut între pârâta şi chemaţii în garanţie.

Aşadar, simplul fapt că intervenienţii înşişi au fost păgubiţi prin infracţiunea analizată în dosarul penal, nu înseamnă că acestea sunt ţinute faţă de pârâtă, în calitate de subiecţi pasivi în raportul juridic de drept civil, având în conţinut obligaţia de dezdăunare ori de garantare.

În aceste condiţii, tribunalul reţine faptul că pârâta nu a justificat un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, în sensul de folos practic ce urmează să fie valorificat ori apărat prin promovarea cererii de chemare în garanţie.

Ori, interesul reprezintă o condiţie generală de exercitarea a acţiunii civile, indiferent de modalitatea de valorificarea a acesteia, această condiţie figurând, pe cale de consecinţă, printre condiţiile de admisibilitate a cererii de chemare în garanţie.

Din această perspectivă, dreptul de regres exercitat de către pârâtă pe cale incidentală nu poate fi recunoscut părţii respective doar pe considerente de inoportunitate a plăţii efectuate de către reclamant către un alt subiect de drept ori pe raţiuni de incertitudine sau complexitate a procedurii de recuperare a banilor de la persoanele responsabile.

Inadmisibilitatea decurge şi din interpretarea disp. art. 193 C. proc. civ., potrivit cărora:

1) Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

(2) Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.

(3) La sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât.”.

Fiind vorba despre o neregularitate care priveşte exerciţiul dreptului la acţiune, indubitabil se impune soluţia admiterii excepţiei inadmisibilităţii cererii introductive de instanţă, cu consecinţa respingerii acesteia ca atare.

Însă, din conţinutul acestor dispoziţii legale instituite prin NCPC se poate concluziona faptul că are loc o schimbare a regimului juridic al excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în contencios administrativ pentru lipsa plângerii prealabile. Astfel, NCPC transforma această excepţie dintr-o excepţie peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o excepţie relativă, ea putând fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanţei de a o mai invoca din oficiu.

În condiţiile în care pârâtul nu a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, nu este legală invocarea, din oficiu, de către instanţă a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi soluţionarea cauzei pe aceasta excepţie.

De asemenea, în practica judiciară s-a hotărât că, în baza art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, procedura prealabilă este obligatorie ori de câte ori legea specială prevede dreptul părţii de a se adresa instanţei de contencios administrativ, potrivit legii, sau de a ataca un act administrativ în condiţiile Legii contenciosului administrativ.

Pe cale de consecință, , de vreme ce dispoziţia specială (art. 41 alin. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator) prevede posibilitatea atacării hotărârii Consiliului de mediere la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia, indiferent de menţiunile inserate în hotărâre, s-a respins în mod corect excepția inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile.

O ipoteză de inadmisibilitate este reglementată şi de către disp. art. 132 alin. 4 C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.”

O altă situaţie de inadmisibilitate decurge din principiul unicităţii căii de atac, statuat de către disp. art. 460 alin. C. proc. civ., potrivit cărora „O cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac.”.

Aşadar este inadmisibilă exercitarea unei a două căi de atac a apelului sau a recursului în cadrul aceluiaşi ciclu procesual, după soluţionarea, în sensul admiterii sau respingerii, pe fondul căii de atac sau ca urmare a unei excepţii procesuale, a aceleiaşi căi de atac promovată anterior în acelaşi dosar.

Dar acest principiu al principiul unicităţii căii de atac nu presupune, însă, promovarea, în cadrul unui al doilea ciclu procesual, a unei căi de atac din cele menţionate după anularea sau după casarea cu trimitere a hotărârii atacate.

Un al caz de inadmisibilitate decurge din disp. art. 466 alin. 4 C. proc. civ, potrivit cărora „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”.

De asemenea, este inadmisibilă promovarea apelului sau a recursului de către nişte persoane care nu au fost părţi la judecata fondului cauzei ori împotriva unor astfel de încheieri.

Astfel, nu se poate admite atacarea pe cale separată a unei încheieri premergătoare, cu excepţiile expres reglementat de C. proc. civ.

O astfel de excepţie decurge din disp. art. 64 alin. 3 din C. proc. civ., în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 310/2018 ori din art. 991 alin. 4 C. proc. civ.

Inadmisibilitatea poate viza şi căile de atac extraordinare, în modalităţile şi în condiţiile statuate de disp. art. 504 alin. 1 şi art. 509 C. proc. civ.

Într-o speţă s-a hotărât faptul că, Potrivit art. art. 509 alin. 1 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.”.

În cererea de revizuire supusă judecăţii, revizuentul nu s-a prevalat de nici una dintre ipotezele reglementată de legiuitor în dispoziţiile art. 509 alin. (1) din noul C. proc. civ.

Astfel, revizuentul a pretins că suma reprezentând cheltuielile de judecată a fost stabilită în mod eronat de către instanţă prin decizia supusă revizuirii.

Constatând faptul că revizuentul a avut posibilitatea de solicita instanţei de apel cenzurarea cheltuielilor de judecată solicitate de către partea adversă, posibilitate pe care nu şi-a valorificat-o şi reţinând faptul că instanţa de apel a analizat condiţiile statuate de art. 451 C. proc. civ. şi nu a considerat necesară reducerea onorariului de avocat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori de activitatea desfăşurată de apărător, tribunalul reţine faptul că aceste dispoziţii ale instanţei de apel nu pot fi cenzurate pe calea extraordinară a revizuirii, în caz contrar deschizându-se revizuentului un veritabil apel la apel, aspect inadmisibil într-un stat de drept.

Mai mult, motivul invocat de către revizuent, vizând netemeinicia dispoziţiei din decizie care face obiectul revizuirii de stabilire a cheltuielilor de judecată în apel nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de revizuire reglementate de art. 509 alin. 1 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, cererea de revizuirea formulată de revizuent este inadmisibilă, urmând a se respinge ca atare.

Soluţia inadmisibilităţii a fost reţinută în practică şi într-o serie de speţa guvernate de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 164/2014.

Astfel, într-o speţă instanţa a reţinut faptul că exceptia inadmisibilitatii este întemeiata in raport cu unitatea administrativ teritoriala, deoarece procedura administrativa nu a fost finalizată prin emiterea hotărârii contestate.

Excepţia inadmisibilităţii cererii este o excepţie procesuală de procedură, absolută şi peremptorie.

Potrivit disp. art. 6-8 din Legea nr. 164/2014, „Art. 6. – (1) Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, soluţionează cererile de acordare a despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora şi, prin hotărâre, propun acordarea de despăgubiri sau respingerea cererilor.

(2) Hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, însoţită de înscrisurile şi documentele care au fost avute în vedere la emiterea acesteia, se comunică, în termen de 30 de zile de la emitere, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. În acelaşi termen, hotărârea se comunică şi solicitantului.

Art. 7. – (1) Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în baza documentelor transmise, procedează la analizarea dosarelor aferente hotărârilor comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor, în ordinea înregistrării acestora.

(2) În situaţia în care se constată lipsa sau neconcordanţa unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor poate solicita înscrisurile necesare atât instituţiilor publice, cât şi persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri.

(3) În baza documentelor depuse la dosar, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor validează sau invalidează hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi, după caz, emite decizie de validare/invalidare, în tot sau în parte, sub semnătura vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor cu atribuţii de coordonare a aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

(4) În cazul în care se constată că persoana îndreptăţită are dreptul la despăgubiri şi pentru alte bunuri decât cele pentru care s-a stabilit valoarea prin hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin decizia prevăzută la alin. (3), stabileşte şi valoarea bunurilor neevaluate iniţial.

(5) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se face potrivit prevederilor acesteia.

(6) Stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se face potrivit art. 5.

Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.”

Analizând normele legale menţionate, tribunalul reţine faptul că Legea nr. 164/2014, în forma de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi de la cea a soluţionării excepţiei inadmisibilităţi, instituie o procedură administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţei, având ca obiectiv dezdăunarea persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare.

Ori, este cert faptul că hotărârea pârâtei COMISIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI PENTRU APLICAREA LEGII NR. 290/2003, indiferent că vizează admiterea ori respingerea cererii de despăgubirii formulată de către foştii proprietari (Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) se transmite, împreună cu dosarul administrativ, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care în urma analizării dovezilor, validează ori invalidează hotărârea pârâtei.

Art. 8 din actul normativ menţionat rezultă fără echivoc faptul că obiectul contestaţiei la instanţa de judecată în formează exclusiv deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar nu şi actul juridic intermediar reprezentat de Hotărârea nr. 2323/30.10.2018 emisă de către pârâtă.

Ori, sancţiunea inadmisibilităţii vizează tocmai ipotezele în care dreptul material la acţiune nu este deschis reclamantei ori cele în care modalitatea de exercitare a dreptului la acţiune este exercitată după intervenirea unei sancţiuni, precum cea a decăderii.

Instanţa nu a reţinut alegaţiile reclamanţilor, potrivit cărora norma legală reprezentată de art. 6-8 din Legea nr. 164/2014 nu ar beneficia de garanţia previzibilităţii, fundamentul soluţiei sale reieşind din faptul că scopul legiuitorului (acesta beneficiind de o marjă largă de apreciere sub acest aspect – cauza Maria Atanasiu c României) prin edictarea normei legale citate a fost stabilirea unei proceduri accelerate şi eficiente pentru soluţionare cererilor de despăgubire, care presupune efectuarea controlului judiciar abia la finalizarea sa, prin emiterea deciziilor de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Pe cale de consecință, în speță, de vreme ce dispoziţia specială prevede posibilitatea atacării exclusiv a deciziei de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, instanţa a admis excepția inadmisibilităţii şi va respinge cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

O categorie de inadmisibilitate des întâlnită în practică este aceea a ordonanţelor preşedinţiale care nu îndeplinesc tripla condiţie a urgenţei, vremelniciei şi a neprejudecării fondului.

Astfel, în practică s-a reţinut că, atunci când un document nu a fost comunicat niciuneia dintre părţi, egalitatea de arme nu este încălcată (M. S. c. Finlandei, 46601/99, 22 martie 2005; Krcmar şi alţii c. Republicii Cehe, 35376/97, 3 martie 2000; Niderost Huber c. Elveţia, 18 februarie 1997), însă în situaţia în care un document este comunicat numai uneia dintre părţi, cealaltă va fi în dezavantaj, neputând să îşi prezinte cauza sau să îşi exercite dreptul la respectarea contradictorialităţii în aceleaşi condiţii. Nu este vorba numai de documente ce ar putea fi probe în dosar, ci şi de alte documente, care pot conţine numai o analiză juridică a cauzei (e.g. raportul judecătorului raportor).

În cauza Oldrich Baca c. Republicii Cehe, Curtea a reamintit că echitatea unui proces trebuie examinată în ansamblu fiind posibil ca o instanţă superioară să poată, în anumite cazuri să îndrepte încălcarea Convenţiei de către instanţele inferioare. În speţa în cauză, reclamantului nu i se comunicase modificarea acţiunii de către partea adversă, neputând lua la cunoştină de această modificare decât în momentul adoptării hotărârii.

În cauza Steck-Risch şi alţii c. Lichtenstein, Curtea reţine că reclamanţii au fost părţi ale unei acţiuni intentate contra unei municipalităţi. În apel, întâmpinarea municipalităţii nu a fost comunicată reclamanţilor înainte de ultima înfăţişare, iar apelul a fost respins. Recursul din faţa Curţii Constituţionale a fost respins, de către un complet de judecată din care făcea parte H.H., un judecător care a avea o firmă de consultanţă juridică împreună cu preşedintele completului de judecată.

Curtea a constatat existenţa unei atingeri importante a principiului contradictorialităţii şi a egalităţii armelor, rezultată din faptul că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a contesta argumentele din memoriul celeilalte părţi, întrucât nu au cunoscut conţinutul acestuia. Atingerea nu a putut fi reparată în faţa Curţii Constituţionale, care nu putea analiza afacerea sub toate aspectele de drept şi de fapt. De aceea, art. 6 a fost violat.

În cauza Asnar c. Franţei, Curtea reţine că reclamantul a fost parte în cadrul unei proceduri judiciare în faţa instanţelor franceze, câştigând în prima instanţă. La dosarul de recurs, avocatul acestuia a luat act de faptul că partea adversă, în speţă Ministerul Educaţiei (recurent-pârât) a depus un răspuns la întâmpinare care nu a fost însă comunicat reclamantului, deşi avea incidenţă mare cu privire la soluţionarea litigiului, întrucât punctele prezentate reprezentau o părere cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantului fără ca acesta din urmă să fi avut cunoştinţă despre aceasta.

Curtea a apreciat că principiul contradictorialităţii ar fi impus ca reclamantului să i se fi oferit posibilitatea de a depune la dosar o replică la “memoriul” respectiv sau măcar să fi fost informat pentru a decide dacă trebuia sau nu să răspundă.

În cauza Beer c. Austriei, Curtea reţine că în cadrul procedurilor judiciare interne apelul părţii adverse nu a fost comunicat reclamantei, aceasta nu fusese informată de apel prin niciun alt mijloc, astfel că s-a aflat în imposibilitate să reacţioneze la el. De aceea, necomunicarea apelului şi lipsa oricărei oportunităţi de a răspunde au condus la încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil.

În cauza Gaspari c. Sloveniei, reclamanta s-a plâns de lipsa posibilităţii de a participa la procedurile judiciare desfăşurate în faţa instanţei de recurs, nefiind citată şi neprimind copii de pe recursurile părţilor adverse pentru a putea răspunde la ele.

Curtea a considerat că reclamanta avea un interes legitim să primească copii de pe recursurile părţii adverse, numai reclamantei revenindu-i dreptul să aprecieze dacă un document depus la dosar impunea sau nu comentarii din partea acesteia, astfel că s-a constatat încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil.

În cauza Baumet c. Franţei, reclamantul se plângea de faptul că unele acte şi documente depuse la dosarul de fond nu i-au fost comunicate, recursul fiindu-i respins cu motivarea că actele respective nu conţineau elemente noi iar prima instanţă nu se bazase pe aceste acte pentru a soluţiona cauza.

În cadrul procedurii în faţa C.E.D.O., Guvernul a argumentat de asemenea că reclamantul avusese dosarul cauzei la dispoziţie iar documentele respective fuseseră depuse la dosar astfel încât avea posibilitatea de a lua la cunoştinţă şi de a depune punctul de vedere înainte ca prima instanţă să se pronunţe.

Cu toate acestea, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, reţinând, printre altele, că de vreme ce dispoziţiile legale erau în sensul că reclamantul trebuia informat de depunerea unor documente într-un termen de 15 zile de la depunere, nu i s-ar putea cere reclamantului sau reprezentantului său să se informeze în mod regulat, adică în fiecare săptămână, timp de mai multe luni, dacă la dosarul cauzei au fost sau nu depuse noi documente pentru a decide dacă, pe baza acelor noi documente, trebuie să prezinte observaţii sau să intervină în procedură din faţa instanţei.

În cauza Oral c. Turciei (nr. 2), Curtea a reţinut încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, întrucât în faţa intanţelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză pe care de altfel instanţa şi-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanţă sporită. În măsura în care raportul respectiv nu îi fusese comunicat reclamantului, acesta nu a putut să îşi exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-l critica.

Curtea reaminteşte şi în această cauză faptul că nu se putea cere reclamantui sau reprezentantului său să se informeze regulat, în cursul întregului proces, de eventuala depunere la dosar a unor documente pentru a fi în măsură să îşi expună punctul de vedere asupra lor.

În cauza Walson c. Norvegia, Curtea a reţinut că în 1986, cei doi reclamanţi au cumpărat o proprietate cu preţul de o coroană norvegiană şi au obţinut un credit bancar imobiliar de 2,8 milioane de coroane pentru a renova proprietatea. Contractul de credit permitea băncii ca, în cazul neplăţii ratelor de credit, să poată să vândă silit imobilul pentru a-şi recupera banii. Întrucât reclamanţii nu au plătit după un timp ratele, a urmat un proces pe care l-au pierdut. În cadrul acestei proceduri, instanţa de recurs a pronunţat soluţia dupa ce a primit unele observaţii scrise din partea băncii, observaţii care nu au fost niciodată comunicate reclamanţilor.

Curtea a considerat că reclamanţii aveau un interes legitim să primească copii după observaţiile depuse de către cealaltă parte a procedurii, iar imposibilitatea de a răspunde acelor observaţii, care a fost determinată de omisiunea comunicării, i-a plasat într-o situaţie dezavantajoasă faţă de bancă. De aceea art. 6 a fost violat.

În cauza dedusă judecăţii, apelantul-pârât nu a fost citat, prin urmare nu a participat la şedinţa de judecată în care s-a dezbătut fondul şi nu i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată la domiciliul de fapt şi de drept deţinut de către acesta, fiind lezat în dreptul său la apărare şi acela de a-şi spune punctul de vedere cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.

Pentru aceste motive, tribunalul reţine faptul că soluţia instanţei de fond nu este legală, aceasta neputând formula apărări decât prin cererea de apel, fiind lipsit de un grad de jurisdicţie.

Practic prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, motiv pentru care se impune anularea sentinţei apelate şi trimiterea dosarului la prima instanţă, care în rejudecare este obligată să citeze ambele părţi şi să comunice cererea de chemare în judecată către apelantul-pârât, al domiciliul acestuia din Bucureşti, Şos. Bucureşti-Măgurele nr. 42C, sectorul 5.

Din punctul de vedere al respectării dreptului părţilor de acces efectiv la instanţă, ca pilon fundamental al dreptului la un proces echitabil, adoptarea de către instanţă a soluţiei respingerii pretenţiei concrete deduse judecăţii, indiferent de modalitatea procesuală de valorificare a dreptului subiectiv sau a interesului reclamat, implică o atenţie deosebită din parte instanţei de judecată, astfel încăt dreptul părţilor de petţionare în justiţie să nu fie afectat în substanţa sa, ceea ce atrage încălcarea art. 6 parag.1 din CEDO.

Astfel, consideraţii deosebit de utile a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Miu contra României, reţinându-se faptul că:

22. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe posibilitatea reclamantei de a iniția o procedură prevăzută de Legea nr. 10/2001, Curtea observă că Guvernul nu invocă neepuizarea căilor de atac interne și că argumentul acestuia privește examinarea globală a fondului cauzei. Curtea reamintește că o problemă similară a fost ridicată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (nr. 30.767/05 și 33.800/06, 12 octombrie 2010). În această cauză, Curtea a hotărât că, înainte de Hotărârea din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, persoanele în cauză s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor naționalizate (Maria Atanasiu și alții, citată anterior, pct. 121).

23. Rezultă că, la 27 decembrie 2002, data la care reclamanta a introdus cererea sa, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu constituia o cale de atac eficientă care să îi poată permite recuperarea imobilului său. Prin urmare, argumentul Guvernului trebuie să fie respins.

24. Curtea reamintește că articolul 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, dar că acest drept nu este absolut și poate fi supus unor limitări admise implicit, în special cu privire la condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece aceasta presupune prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, acesta beneficiind de o anumită marjă de apreciere în această privință. Totuși, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justițiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță. În plus, astfel de limitări sunt conforme articolului 6 § 1 din Convenție numai în cazul în care urmăresc un scop legitim și în cazul în care există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41727/98, pct. 22-23, CEDO 2001XII, și Lungoci împotriva României, nr. 62710/00, pct. 34-36, 26 ianuarie 2006).

25. În plus, faptul că persoana în cauză a avut acces la căile de drept interne nu este întotdeauna suficient pentru îndeplinirea cerințelor articolului 6 § 1: trebuie să se constate, de asemenea, că gradul de acces prevăzut de legislația națională era suficient pentru a garanta persoanelor în cauză „dreptul de acces la o instanță”, ținând seama de principiul supremației dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, citată anterior, pct. 26, și Lungoci, citată anterior, pct. 43). Acest lucru este valabil în special în cazul în care, de exemplu, persoana în cauză nu a putut avea acces la o instanță decât pentru a i se respinge acțiunea ca inadmisibilă prin efectul legii (ibidem).

26. În prezenta cauză, Curtea observă că nu s-a contestat că reclamanta avea dreptul de a solicita restituirea imobilului său și că instanțele interne nu s-au pronunțat asupra fondului cererii. Din acest motiv, reclamanta a suferit o ingerință în dreptul său de acces la o instanță. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă această ingerință urmărea un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

27. Curtea poate să adere la opinia Guvernului conform căreia ingerința suferită de reclamantă avea un scop legitim, și anume buna administrare a justiției (a se vedea mutatis mutandis, Lungoci, citată anterior, pct. 37). Rămâne să se stabilească dacă această ingerință era proporțională din motivele enumerate în continuare.

28. Curtea observă că acțiunea în revendicare a reclamantei a fost respinsă de instanțele interne fără să fie examinat fondul cauzei și că, astfel, a fost privată de orice posibilitate clară și concretă ca instanțele să se pronunțe cu privire la cererea sa de restituire a imobilului.

29. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 1998, Curtea de Apel București a respins acțiunea în revendicare, pe motiv că cererea de restituire trebuia să facă obiectul unei examinări de către autoritățile administrative în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995. Or, după ce reclamanta a parcurs etapele administrative prevăzute de legea menționată anterior, aceleași instanțe s-au pronunțat, prin Hotărârea din 20 septembrie 2002, că imobilul în cauză nu intra în domeniul de aplicare a legii respective.

30. Rezultă că reclamanta nu a avut acces la o instanță decât pentru a-i fi declarate acțiunile inadmisibile prin efectul dispozițiilor legale.

31. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenție ca urmare a absenței accesului la o instanță în ceea ce o privește pe reclamantă.

Jud. Constantin Claudiu Ulariu
Tribunalul București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.