Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Atribute ale securității naționale în contextul instituirii stării de urgență
17.03.2020 | Ioan Dumitru APACHIȚEI

JURIDICE - In Law We Trust
Ioan Dumitru Apachiței

Ioan Dumitru Apachiței

Abstract: Între decretarea stării de urgență și securitatea națională este un raport de mijloc – scop, dar care trebuie să aibă în vedere particularitățile și condiționările impuse atât de dispozițiile legii fundamentale, cât și de prevederile din normele speciale. Particularitățile instituirii stării de urgență se fundamentează pe premisele unei stării de necesitate, a unui caz de forță majoră la nivel statal sau internațional. Aceste instrumente juridice presupun o ultima ratio în privința securității naționale și funcționarea democrației constituționale.

1. Preambul

Prezența unor situații ce au caracter exceptional pot justifica luare unor măsuri particulare, atât sub aspectul procedurii de adoptare, cât și ca dispoziție per se. O astfel de ipoteză este reprezentată de instituirea stării de urgență, astfel cum aceasta este definită prin prevederile art. 3 din OUG nr. 1 din 21 ianuarie 1999[1] privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență[2].

Dispozițiile OUG nr. 1/1999 se fundamentează pe prevederile art. 53 din Constituția României, republicată, care reglementează condițiile și limitele restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale în ipoteza periclitării securității naționale. În acest context, trebuie să avem în vedere că astfel de restrângeri ale drepturilor și libertăților fundamentale pot surveni, de regulă, prin lege organică, iar cu titlu particular prin decret al Președintelui României, încuviințat de către Parlament și urmat de ordonanțe militare ale ministrului afacerilor interne, când starea de urgență a fost instituită pe întreg teritoriul țării, sau ale ofițerilor împuterniciți de către acesta, când starea de urgență a fost instituită numai în anumite unități administrativ-teritoriale.

De principiu, deci și în ipoteza instituirii stării de urgență, restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale prezintă caracter exceptional, legiuitorul constitutional condiționând luarea unor astfel de măsuri de: apărarea securitătii nationale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor si a libertăților cetătenilor. Tot în cuprinsul dispozițiilor art. 53 din Constituția României se arată condițiile necesare și cumulative ce trebuiesc a fi îndeplinite în vederea restrângerii exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, acestea vizând: caracterul necesar, proporționalitatea, caracterul nediscriminatoriu și neafectarea substanței[3] drepturilor sau libertăților ce ar urma să fie restrânse.

Noțiunea de securitate națională este redată în cuprinsul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 51 din 29 iulie 1991[4] și este definită ca fiind „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”[5].

Ipoteza instituirii stării de urgență este dată prin prisma dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 1/1999, această măsură urmând a fi luată în situații de crisă ce impun măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre[6]. Astfel de situații ce au caracter exceptional sunt reprezentate și de epidemii/pandemii ce afectează un număr foate mare de persoane, putând conduce la periclitarea sănătății publice, securității financiare, securității interne etc[7]. Prevederile art. 3 din OUG nr. 1/1999[8] fundamentează necesitatea instituirii stării de urgență în situații reprezentate de existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională, precum și în ipoteza iminentei produceri sau producerii efective a unei calamintăți care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre. Măsurile dispuse pot fi de natură politică, economică și de ordine publică, acestea putând fi dispuse pentru întreg teritoriul țării sau în unele unități administrativ-teritoriale.

Un exemplu, în sensul celor precizate, este reprezentat de solicitarea Avocatului Poporului de „instituire a stării de urgență, în contextul epidemiei de Coronavirus” din data de 12 martie 2020. În cuprinsul documentului se arată că „Avocatul Poporului, în calitate de garant constituțional al drepturilor și libertăților fundamentale, luând act de măsurile administrative adoptate în ultimele zile în acțiunea de combatere a răspândirii virusului Covid – 19 solicită Președintelui României să declare starea de urgență, iar Parlamentului României să o încuviințeze, în conformitate cu art. 93 alin.(1) și (2) din Constituția României. […] așa cum prevede legea fundamentală în cazul situațiilor excepționale. Acestea sunt exigențele statului de drept, în care restrângerea unor drepturi și libertăți nu poate fi făcută decât în condițiile art. 53 din Constituția României.”[9].

2. Categoria drepturilor și libertăților fundamentale ce (nu) pot fi restrânse

Drepturile și libertățile fundamentale la care se face referire atât în cuprinsul dispozițiilor art. 53 din Constituția României, cât și prin prevederile OUG nr. 1/1999 sunt cele enumerate în mod expres în cuprinsul Capitolului 2 din Tritlul 2 al Legii fundamentale intitulat „drepturile și libertățile fundamentale”.

Restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale este reglementată prin dispozițiile art. 53 din Constituție, cu stricta respectare a condițiilor stipulate. Cu toate acestea, regăsim astfel de dispoziții derogatorii și în alte acte normative internaționale la care România a aderat, așadar, dispoziții similare se regăsesc în prevederile art. 3 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice[10], art. 15 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale[11], art. 52 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene[12].

În mod expres se indică în cuprinsul dispozițiilor art. 31 din OUG nr. 1/1999 că măsurile instituite prin intermediul declarărării stării de urgență sunt limitate la situațiile care au impus luarea unor astfel de demersuri. De asemenea, se stabilește și prevalența dreptului internațional, în sensul în care pe durata instituirii stării de urgență România are îndatorirea respectării obligațiilor asumate printr-un act internațional la care a aderat. Având în vedere specificitatea reglementării și interpretarea sistematică a dispozițiilor ordonanței amintite, considerăm că sunt avute în vedere dispozițiile dreptului internațional referitoare la resprectarea acelor drepturi și libertăți fundamentale a căror limitare este inconciliabilă, precum și măsurile referitoare la cooperarea internațională.

Securitatea națională este unul dintre argumentele indicate de dispozițiile art. 53 din Constituție care poate justifica resptrângerea anumitor drepturi sau libertăți fundamentale. Față de această perspectivă trebuie să avem în vedere că în acord cu legislația română și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului există o serie de drepturi și libertăți a cător inviolabilitate nu poate fi încălcată. În acest sens sunt și prevederile art. 32 din OUG nr. 1/1999, conform cărora pe durata stării de urgență se interzice:

– limitarea dreptului la viață, astfel cum acest drept este ocrotit prin prisma dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din Constituție, respectiv Protocolul nr. 13 la CEDO.

– tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante – prevedere ce corespunde dispozițiilor art. 22 alin. (2) din Legea fundamentală, precum și art. 3 din CEDO. Jurisprudența Curții Europene este una consistentă și reflectă în mod expres corespondența și echilibrul just care trebuie să existe între securitatea națională și măsurile dispuse în această perspectivă[13].

– condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional – corespondentă dispozițiilor art. 23 alin. (12) din Constituție, stabilind că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii. În drepul penal aceste dispoziții sunt subsumate principiului legalității incriminării care se bazează pe prevederea faptei în legea penală și principiul legalității pedepsei, conform căruia sancțiunea asociată trebuie să fi fost prevăzută la momentul săvârșirii faptei relevante penal[14].

– restrângerea accesului liber la justiție – corespondent prevederilor art. 21 din Constituție care proclamă liberul acces la justiție. Față de această prevedere considerăm că legiuitorul a manifestat o inconsecvență în reglementare. Astfel, dispozițiile art. 4 din OUG nr. 1/1999 se stabilește că pe durata instituirii stării de urgență exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns, cu excepția drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute la art. 32, așadar, conform textului amintit, ordonanța prevede că restrângerea accesului liber la justiție este o libertate fundamentală, or dacă ne raportăm la prevederile Constituției observăm că dispozițiile art. 21 ce consactră liberul acces la justiție sunt poziționat în afara secțiunii destinate drepturilor și libertăților fundamentale la care atât conținutul ordonanței cât și prevederile art. 53 din Legea fundamentală se raportează[15].

Complementar precizărilor anteriorare mai arătăm că există și alte drepturi a căror exercitare nu poate fi limitată pe considerentele securității naționale. Sub acest aspect ne fundamentăm expunerea pe dispozițiile finale ale art. 31 din OUG nr. 1/1999 care prevăd faptul că măsurile impuse de starea de urgență pot fi luate cu respectarea obligațiilor asumate de România potrivit dreptului internațional, incluzând în această secțiune toate tratatele internaționale (lato sensu) care au fost ratificate de către România. Așadar, în măsura în care dispozițiile tratatelor internaționale ratificate prevăd drepturi a căror limitare nu este permisă, dispoziția acestora prevalează față de dreptul intern. În acest sens, dispozițiile art. 9 din CEDO, corespondente art. 29 din Constituția României, proclamă libertatea de gândire, conștiință și religie, convenția stipulând că „nu pot fi îngrădite sub nicio formă”[16].

Categoria drepturilor și libertăților fundamentale a cător exercitare poate fi restrânsă pe perioada instituirii stării de urgență poate fi determinată, într-o primă fază, prin identificarea măsurilor ce pot fi dispuse prin decretul Președintelui României, acestea fiind grupate în cuprinsul art. 20 din OUG nr. 1/1999. Prevedrile articolului indicat sunt incidente atât în privința stării de asediu, cât și a stării de urgență[17]. Principalele drepturi și libertăți fundamentale a căror restrângere se poate urmări în privința stării de urgență, vizează: libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, dreptul la învățătură, libertatea întrunirilor, dreptul la grevă, dreptul la proprietate privată. Departe de a fi o enumerare exhaustivă, ci una orientativă, restrângerile drepturilor și libertăților reglementate de Constituție pot varia în funcție de prevederea concretă a măsurilor prevăzute prin decretul de instituire a stării de urgență.

3. Condițiile necesare instituirii stării de urgență în vederea restrângerii exercițiului unor dreptrui sau libertăți fundamentale.

3.1. Condiții generale

Acestea sunt raportate la conținutul dispozițiilor art. 53 din Constituție și privesc o sumă de condiții a căror respectare trebuie să fie cumulativă.

Declararea stării de urgență trebuie raportată la un factor susceptibil de a afecta securitatea națională, democrația constituțională și pentru prevenirea, limitarea ori înlăturarea urmărilor unor dezastre, astfel cum se prevede în cuprinsul art. 1 din OUG nr. 1/1999 și art. 53 alin. (1) din Constituție.

Condițiile generale privind limitarea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale sunt prevăzute în cuprinsul art. 53 din Legea fundamentală si fac referire la următoarele aspecte: luarea unei astfel de măsuri poate face doar obiectul legii[18] și vizează doar dispozițiile privind drepturile și libertățile fundamentale reglementate în cuprinsul Capitolului 2, Titlul 2 din Legea fundamentală[19]; existența situației excepționale, astfel de măsuri putând fi dispuse „numai dacă se impune”; respectarea principiului proporționalității dintre gravitatea pericolului și intensitatea ingerinței cauzate cetățenilor[20] și, în final, respectarea caracterului temporar și nediscriminatoriu al limitărilor exercitării drepturilor sau libertăților fundamentale.

3.2. Condiții specifice

Ipotezele instituirii stării de urgență sunt reglementate în cuprinsul art. 3 din OUG nr. 1/1999 care instituie un cumul de condiții necesare a fi îndeplinite în vederea posibilității decretării stării de urgență.

Prima ipoteză face referire la „existența unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale”. Condiția primară este reprezentată de existența unor pericole, faptul că legiuitorul a preferat utilizarea pluralul nu vizează în mod necesar existența unui număr extins de factori determinanți, ci vizează mai curând necesitatea existenței unor implicații multiple asupra diferitor planuri ce vizează securitatea națională sau funcționarea democrației constituționale.

Caracterul grav al pericolului se raportează la consecințele pe care este apt să le producă. Nu este necesar ca acestea să fie certe, ci doar cuantificabile într-o manieră suficientă încât să conducă la ideea că se poate afecta securitatea națională sau funcționarea democrației constituționale.

Caracterul actual sau imediat al pericolului presupune fie că acesta este în curs de desfășurare, fie că este pe punctul de a se produce. Acest aspect trebuie înțeles în raport de aptitudinea amenințării, care și aceasta trebuie să fie actuală sau iminentă. Trebuie menționat că producerea imediată a pericolului nu reprezintă un criteriu rigid, acesta poate exista și în măsura în care prejudiciul s-ar materializa într-o perioadă de timp, dar cu consecința amplificării considerabile a consecințelor.

Îndeplinirea condițiilor anterior amintite trebuie în mod necesar să fie convergente în direcția periclitării securității naționale ori funcționării democrației constituționale.

Cea de-a doua partea a dispozițiilor art. 3 din OUG nr. 1/1999 constă în situația privitoare la „iminența producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre”. Asemenea celor precizate anterior, pericolul concretizat într-o calamitate trebuie sa fie actual sau iminent, caz în care facem trimitere la cele relatate deja. Prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor reprezintă, în acest caz, scopul instituirii stării de urgență, prezentând relevanță în sensul în care măsurile dispuse ulterior trebuie să vizeze aceste obiective.

La o primă vedere am considera că între prevederile art. 3 din OUG nr. 1/1999 este o aparentă contradicție, textul legal făcând referire pe de o parte la securitatea națională și funcționarea democrației constituționale, iar pe de aptă parte la producerea unor calamități. Pentru început trebuie avut în vedere că atât conceptul de securitate națională cât și cel de funcționare a democrației sunt abstracte și vizează funcționarea instituțiilor statului, cu toate atributele referitoare la idepentență, indivizibilitate, suveranitate și exercitarea deplină a drepturilor și libertăților cetățenești[21]. Pe de altă parte, noțiunea de calamitate este legată de dezastrele cauzate de fenomene ale naturii, pandemii care prin intensitate, durată sau/și întindere conduc la perturbarea funcționării climatului social și chiar a instituțiilor statului. Separarea acesor două noțiuni în cuprinsul aceluiași articol nu este de natură a sugera o independență funcțională, putând exista ipoteze în care situații concrete să vizeze, cumulativ, ambele ipoteze, cu respectarea prevederilor art. 18 și art. 19 din OUG nr. 1/1999, care stabilesc competențe partajate în funcțite de temeiul pentru care a fost dispusă măsura.

4. Procedura de decretare a stării de urgență

Conform prevederilor art. 93 alin. (1) din Constituție, starea de urgență este instituită prin decret al Președintelui României, care se contrasemnează de către primul-ministru și se publică în cel mai scurt timp în Monitorul Oficial al României, moment de la care începe să își producă efectele. Dispozițiile art. 12 din OUG nr. 1/1999 mai stabilesc că Președintele României trebuie să ceară Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de urgență. Decizia Parlamentului se ia prin lege organică[22] și este de admitere sau de respingere a decretului de instituire a stării de urgență, în măsura în care soluția este de respingere, măsurile dispuse își încetează efectele de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României. Considerăm că termenul de 5 zile în care se solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, este unul de recomandare, dispozițiile OUG nr. 1/1999 neprevăzând o sancțiune în ipoteza nerespectării acestuia.

Dispozițiile ordonanței specifică în mod expres rolul Parlamentului de încuviințare a măsurilor dispuse de către Președinte prin decret, nefăcând referire la posibilitatea puterii legiuitoare de a cenzura prevederile decretului, în sensul extinderii sau, dimpotrivă, al restrângerii sferei de incidență. Față de acest aspect considerăm că nu există nicio justificare pentru a limita posibilitatea Parlamentului de a modifica prevederile decretului.

Unele dintre efectele implicite ale declarării stării de urgență sunt prevăzute în directă legătură cu regulile de funcționare ale instituțiilor statului și ca o garanție a stabilității acestora. În primul rând, dispozițiile art. 63 alin. (1) din Constituție stabilesc că mandatul Parlamentului se prelungește până la încetarea stării de urgență. Pe același raționament sunt reglementate și prevederile art. 89 alin. (3) din Legea fundamentală, care stabilesc, printre altele, că Parlamentul nu poate fi dizolvat pe timpul stării de urgență. De asemenea, pe toată durata stării de urgență Parlamentul rămâne în atribuții, chiar dacă nu se află în sesiune, conform dispozițiilor art. 93 alin. (2) din Constituție.

Eficiența instituirii stării de urgență este dată de aducerea la cunoștința populației a măsurilor ce urmează a fi aplicate în perioada imediat următoare. Considerăm că aspectele esențiale care pot face obiectul comunicării sunt reprezentate de zona vizată, perioada pentru care se instituie decretul, măsurile de imediată aplicare, precum și restricțiile asupra drepturilor și libertăților fundamentale ce vor opera până la ieșirea din vigoare a decretului.

Decretul de instituire a stării de urgență trebuie să prevadă următoarele aspecte: „a) motivele care au impus instituirea stării; b) zonele în care se instituie; c) perioada pentru care se instituie; c1) măsurile de primă urgență care urmează a fi luate; d) drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se restrânge, în limitele prevederilor constituționale și ale art. 4 din prezenta ordonanță de urgență; e) autoritățile militare și civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului și competențele acestora; f) alte prevederi, dacă se consideră necesare”.

Din coroborarea dispozițiilor art. 5, art. 14 lit. c) și art. 15 din OUG nr. 1/1999 rezultă că decretul de instituire a stării de urgență nu poate avea o durată nedeterminată, fiind limitat la cel mult 30 de zile, urmând a fi prelungit de către Președintele României cu încuviințarea Parnalemtului. Considerăm că în măsura în care se stipulează o durată de timp peste maximul prevăzut de dispozițiile legale, acesta poate fi corectat de către Parlament prin legea de încuviințare, ori în caz contrar durata ar trebui considerată, de drept, ca fiind de 30 de zile. Printr-o procedură similară se extinde sau se restrânge și zona pentru care se instituie starea de urgență.

Competența coordonării masurilor dispuse prin decret este partajată în funcție de temeiul instiuirii măsurii. Dacă aceasta privește existența unor pericole grave actuale sau iminente de natură să pericliteze securitatea națională sau funcționarea democrației constituționale, competența revine Ministerului Afacerilor Interne, cu sprijinul Ministerului Apărării Naționale, la cerere și cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării. De asemenea, dacă temeiul instituirii stării de urgență este determinat de o calamitate, competența revine Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, aflat sub conducerea ministrului administrației și internelor și sub coordonarea primului-ministru.

Măsurile susceptibile de a fi dispuse în perioada stării de urgență sunt reglementate prin coroborarea dispozițiilor art. 11, art. 14 lit. c1) și art. 20 din cuprinsul OUG nr. 1/1999. Dacă primele două dispoziții enunțate fac referire la obligativitatea comunicării către populație a dispozițiilor ugente instituite prin decret, prevederile art. 20 cuprind o enumerare exhaustivă a posibilelor măsuri ce pot fi instituite, acestea fiind corespondente unor drepturi și libertăți fundamentale a căror limite de exercitare ar urma să fie restricționate. Considerăm că dispozițiile art. 20 trebuie interpretate cu prudență întrucât acestea fac referire atât la starea de asediu, cât și la starea de urgență, unele dintre acestea fiind cu predilecție aplicabile stării de asediu, motiv pentru care eventuala preluare a acestora în cuprinsul decretului de instituire a stării de urgență trebuie realizată cu prudență[23].

Încetarea stării de urgență poate avea loc la data stabilită prin decretul de instituire sau de prelungire, ori la momentul încetării sutuației care a determinat luarea măsurii, în acest din urmă caz, ieșirea din vigoare a decretului se dispune printr-un nou decret supus încuviințării Parlamentului.

5. Concluzii

Securitatea națională reprezintă un obiectiv care este susținut de un cumul de piloni reprezentați, printre altele, de instituțiile statului, dreptrurile și libertățile cetățenești, atributele fundamentale de garantare a intependenței, inviolabilității și autonomiei decizionale a statului. Asigurarea unui raport just între securitatea națională și cetățean se realizează prin echilibrarea intereselor colective cu cele private, cu toate acestea sunt situații excepționale care forțează restrângerea drepturilor sau libertăților fundamentale în vederea securității naționale, o astfel de ipoteză este reprezentată și de instituirea stării de urgență.

În esență, restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale considerăm că poate opera doar în raport de acelea apte de comprimare, indestructibile sub aspectul substanței lor; tocmai sub acest argument există și categoria drepturilor exceptate de la aproape orice fel de restrângere.


[1] Publicată în M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
[2] Aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 453 din 01 noiembrie 2004, publicată în M. Of. nr. 1052 din 15 noiembrie 2004. Aprobarea prezentei ordonanțe de urgență la aproape 5 ani de la intrarea acesteia în vigoare este justificată de dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituția României (2003) care prevăd faptul că regimul stării de asediu și al stării de urgență sunt reglementate prin lege organică. Menționăm că dispozițiile ordonanței amintite au mai fost modificate și completate prin prevederile Legii nr. 164 din 03 octombrie 2019, publicată în M. Of. nr. 811 din 07 octombrie 2019.
[3] Cu titlu de exemplu, a se vedea și paragrafele 22 și 31 din Decizia C.C.R. nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în M.Of. nr. 515 din 04 iulie 2017. În cuprinusul paragrafelor indicate se arată că adoptarea măsurii sechestrului asiguratoriu până la dovedirea vinovăției în materie penală nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, astfel, măsura asiguratorie reglementată de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 respectă condițiile impuse de prevederile art. 53 din Ronstituție. Pentru o perspectivă doctrinară, a se vedea D.C. Mâță, Securitatea națională. Concept. Reglementare. Mijloace de ocrotire, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 104.
[4] Republicată în temeiul art. 107 alin. (3) din Legea nr. 255/2013, și publicată în M. Of., nr. 190 din 18 martie 2014.
[5] Pentru o prezentare asupra înțelesului constituțional al noțiunii de securitate națională, a se vedea Decizia CCR nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
[6] De observat că odată cu adoptarea Legii nr. 453/2004 pentru adoptarea OUG nr. 1/1999 legiuitorul a operat și o serie de modificări terminologice. Astfel, dispozițiile art. 1 din ordonanța amintită au fost adaptate în conformitate cu optica legiuitorului constituțional, înlocuindu-se noțiunea de siguranță națională cu cea de securitate națională. Trebuie avut în vedere că cele două noțiuni nu se confundă, ci operează o redimensionare, căci noțiunea de securitate națională o include pe cea de siguranță națională, mai mult chiar, putând include și aspecte referitoare la apărarea națională și ordinea publică; în același sens, a se vedea și M.A. Chiorean, Securitatea națională a României în contextul schimbărilor geopolitice mondiale, Ed. Primus, Oradea, 2012, p. 44 și S. Frolu, Securitatea judiciară în paradigma securității naționale, în Revista Dreptul nr. 1/2017, p. 159.
[7] În același sens, a se vedea și Decizia CCR nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
[8] Astfel cum au fost modificate prin pct. 3 al art. I din Legea nr. 453/2004.
[9] Disponibil aici, accesat la data de 13 martie 2020. În același sens, a se vedea și Proclamația Statelor Unite privind declararea stării de urgență, din 13 martie 2020, disponibil aici, accesat la data de 14 martie 2020.
[10] Adoptat la întrunirea Adunării Generale a Națiunilor Unite la data de 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976. Ratificarea s-a realizat de către România s-a realizat prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 și a fost publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
[11] Elaborat de către Consiliul Europei și semnat în data de 04 noiembrie 1950, intrat în vigoare la data de 03 septembrie 1953. România a ratificat aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 31 mai 1994.
[12] Redactată în anul 2000, aceasta a dobândit forță juridică prin art. 6 alin. (1) din Tratatul de la Lisabona.
[13] A se vedea paragrafele 75 – 77 din cauza Chahal c. Regatul Unit, pronunțată la data de 15 noiembrie 1996; paragraful 35 din cauza Filip c. România, pronunțată la data de 14 decembrie 2006 și paragraful 257 din cauza El Masri c. „Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei”, pronunțată la data de 13 decembrie 2012.
[14] A se vedea F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 36.
[15] Pentru o distincție între noțiunile de drepturi și libertăți, a se vedea V. Dabu, A.-M. Gușanu, Drept și libertate. Inconsecvențe legislative. Importanța diferențierii între drept și libertate, în Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, Volumul nr. 2/2013, disponibil pe http://www.ugb.ro/Juridica/Issue22013/2.Drept_si_libertate_Dabu_ Valerica.RO.pdf, accesat la data de 14 martie 2020.
[16] Dispozițiile convenție fac referire la libertatea credinței religioase, iar nu la reuniunile sau procesiunile religioase ce pot avea loc în acest sens; acestea din urmă pot fi restricționate în măsura în care se dovedesc susceptibile să afecteze securitatea națională. În același sens, a se vedea cauza Nolan și K. c. Russia, pronunțată la data de 12 februarie 2009.
[17] Cu toate acestea constatăm că o parte dintre măsurile reglementate au aplicabilitate predilectă în materia stării de asediu. În acest sens, ne referim la următoarele dispoziții: „ a) sa întocmească planurile de acțiune și planurile de ridicare graduală a capacității de luptă, în conformitate cu ordinele și instrucțiunile proprii; i) să protejeze informațiile cu caracter militar destinate a fi comunicate prin mass-media; informațiile cu privire la starea de asediu sau la starea de urgență, cu excepția celor referitoare la dezastre, se dau publicității numai cu avizul autorităților militare; mijloacele de comunicare în masă, indiferent de natura și de forma de proprietate, sunt obligate să transmită, cu prioritate, mesajele autorităților militare, la cererea acestora; l) să asigure paza militară a stațiilor de alimentare cu apă, energie, gaze, a sediilor posturilor de radiodifuziune și de televiziune publice, a operatorilor economici care dețin capacități de importanță strategică la nivel național, precum și a obiectivelor de importanță deosebită pentru apărare, prin punereaîn aplicare a Planului de mobilizare a economiei naționale pentru apărare; când situația impune, dispun oprirea temporară a alimentării cu gaze, energie și apă potabilă, după caz;”
[18] În sensul în care limitările pot face și obiectul ordonanței de urgență, a se vedea paragraful 15 din Decizia CCR nr. 666 din 24 octombrie 2017, publicată în M. Of. nr. 72 din 25 ianuarie 2018 și paragraful 52 din Decizia CEDO pronunțată în cauza Rotaru c. România, publicată în M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001. Pentru o perspectivă doctrinară care opinează în sensul posibilității restrângerii drepturilor și libertăților fundamentale prin intermediul ordonanței de urgență, a se vedea E.S. Tănăsescu în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituția României.
Comentariu pe articole
, Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 535 – 536.
[19] În același sens al aplicabilității limitate la drepturile și libertățile expres prevăzute de Constituție, a se vedea paragrafele 3 și 14 din Decizia CCR nr. 666 din 24 octombrie 2017, publicată în M. Of. nr. 72 din 25 ianuarie 2018.
[20] În acest sens, a se vedea Decizia CCR nr. 139 din 14 decembrie 1994, publicată în M.Of. nr. 353 din 21 decembrie 1994 și
[21] A se vedea în acest sens Decizia CCR nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011.
[22] Conform dispozițiilor art. 73 alin. (3) lit. g) din Constituția României.
[23] În literatura de specialitate s-a mai avansat ideea separării în două acte normative distincte a prevederilor legale ce țin de starea de asediu, de cele referitoare la starea de urgență. În acest sens, a se vedea C. Florea, Restabilirea ordinii constituționale în situația instituirii stărilor excepționale, Ed. SITECH, Craiova, 2007, p. 74, apud. D.C. Mâță, op. cit., p. 129.


Av. drd. Ioan Dumitru Apachiței

Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.