Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Trei argumente pentru care soluția pronunțată de CJUE în cauza MF vs BNP Paribas Personal Finance SA Paris Sucursala București și Secapital Sàrl nu poate fi impusă instanței de judecată în interpretarea dispozițiilor art. 713 alin. (2) C. proc. civ.
18.03.2020 | Cosmin ȘOVAR

JURIDICE - In Law We Trust
Cosmin Șovar

Cosmin Șovar

Abstract: Modificarea dispoziţiilor art. 713 alin. (2) C. proc. civ. prin dispoziţiile Legii nr. 310/2018[1] a clarificat raportul dintre acţiunea de drept comun prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale şi contestaţia la executare, în sensul că este inadmisibilă invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit prin contestaţia la executare deoarece consumatorul are la dispoziţie o acţiune de drept comun instituită de dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Învestit cu aplicarea noilor dispoziţii legale într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare (în cuprinsul căreia debitorul invocase şi caracterul pretins abuziv al clauzelor contractuale), Tribunalul Specializaz Mureş a apreciat că dispoziţiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ. sunt echivoce prin raportare la prevederile Directivei 93/13/CEE[2] şi a învestit Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”) cu următoarele întrebări preliminare:

1. „Se opun dispozițiile Directivei [93/13], respectiv considerentele al doisprezecelea, al douăzeci și unulea și al douăzeci și treilea din preambulul directivei și articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (2) și articolul 8 din directivă, unei interpretări a instanțelor naționale conform căreia consumatorul nu poate invoca în cadrul unei contestații la executare, care, potrivit dreptului intern, reprezintă o acțiune specială ce poate fi exercitată în anumite termene și condiții restrictive, după începerea unei executări silite împotriva contestatorului, pe motiv că ar fi inadmisibilă pe această cale, constatarea existenței unor clauze abuzive într‑un contract de credit încheiat cu un profesionist, contract de credit care reprezintă, potrivit legii, titlu executoriu și în temeiul căruia s‑a început executarea silită împotriva consumatorului, prin raportare la reglementările din legislația internă care prevăd o acțiune de drept comun, imprescriptibilă, prin care consumatorul poate cere oricând constatarea existenței unor clauze abuzive și lipsirea lor de efecte, fără însă ca soluția în cadrul acestei proceduri să producă consecințe directe asupra procedurii de executare silită, existând riscul ca executarea silită să fie terminată înainte de obținerea unei soluții în cadrul procedurii de drept comun”?

2. „În caz afirmativ, se opun aceleași dispoziții ale directivei unei prevederi din dreptul național care stabilește un termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte de executare silită (printr‑o dispoziție imperativă, de ordine publică, a cărei nerespectare atrage respingerea acțiunii ca tardiv formulată) pentru invocarea de către consumatorul contestator (debitor urmărit silit) a caracterului abuziv al unor clauze contractuale din cuprinsul contractului de credit încheiat cu un profesionist, în condițiile în care același regim îl au în dreptul intern și invocarea unor critici similare apreciate ca apărări pe fondul cauzei, respectiv având în vedere faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, există în sarcina instanței naționale o obligație de a examina din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens”?

În data de 06.11.2019, în cauza C‑75/19 , CJUE a pronunţat Ordonanţa prin care a stabilit că „Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul dreptului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive”.

Fără a analiza în detaliu precizia sau oportunitatea întrebărilor adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţa naţională, vom încerca să expunem în continuare trei argumente pentru care Ordonanţa pronunţată de CJUE în cauza C‑75/19 nu poate fi impusă instanţelor de judecată pentru înlăturarea dispoziţiilor art. 713 alin. (2) din C.proc.civ.

1. Directiva 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretată prin Ordonanța pronunțată de CJUE în cauza C-75/19, nu poate beneficia de efect direct.

Efectul direct al dreptului european presupune prerogativa particularilor de a solicita instanţei de judecată să asigure respectarea unui drept consacrat de o normă a dreptului Uniunii, înlăturând o dispoziţie contrară instituită de dreptul intern[3].

În funcţie de sfera raporturilor juridice în care se aplică, efectul direct al dreptului UE se ramifică în efectul direct vertical şi efectul direct orizontal.

Efectul direct vertical al normei de drept european se manifestă în raporturile dintre stat şi particulari, reprezentând dreptul particularilor de a invoca norma de drept european într-un litigiu împotriva unui stat membru al Uniunii Europene[4].

Efectul direct orizontal poate fi invocat în litigiile dintre particulari vizând respectarea drepturilor consacrate prin actele emise de instituţiile Uniunii Europene [5].

Mecanismul de aplicare al efectului direct este diferit în funcţie de instrumentul juridic invocat:
(i) efectul direct este necondiţionat, complet şi cu aplicabilitate generală în cazul principiilor generale, regulamentelor şi deciziilor;
(ii) efectul direct este condiţionat, complet şi cu aplicabilitate generală atunci când vizează Tratatele de instituire a Comunităţilor/Uniunii Europene şi tratatele internaţionale[6];
(iii) efectul direct condiţionat şi restrâns se aplică directivelor şi deciziilor adresate statelor membre[7].

Întrebările preliminare care fac obiectul cauzei C-75/19 îşi propun stabilirea raportului dintre dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE a Consilului şi dispoziţiile art. 713 alin. (2) C.proc.civ. coroborat cu dispoziţiile art. 715 C.proc.civ.

Obiectul cauzei C-75/19 nu vizează procesul de transpunere al Directivei nr. 93/13/CEE, respectiv, dacă acest act normativ a fost integrat de România în legislaţia internă sau transpus în mod corect şi complet.

Directiva se bucură de efectul direct numai în ipoteza în care un stat membru nu a transpus-o în mod corect şi complet sau dispoziţiile acesteia au rămas neexecutate la expirarea termenului stabilit pentru punerea în aplicare[8].

În condiţiile în care Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului a fost transpusă în legislaţia internă prin Legea nr. 193/2000, iar întrebările preliminare adresate de Tribunalul Specializat Mureş nu vizează modalitatea de transpunere a acestei directive, Ordonanţa pronunţată de CJUE în cauza C‑75/19 nu poate justifica efectul direct (condiţionat şi restrâns) al Directivei 93/13/CEE.

Chiar şi în ipoteza în care obiectul Cauzei C-75/19 ar fi fost reprezentat de procesul de transpunere al Directivei nr. 93/13/CEE, efectul direct ar fi vizat exclusiv planul vertical, în niciun caz planul orizontal, având în vedere că în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că directiva nu este în măsură să creeze obligaţii în sarcina unui particular, astfel că nu poate fi invocată împotriva lui[9].

Posibilitatea de a invoca efectul direct al unei directive în plan orizontal ar echivala cu recunoaşterea competenţei Uniunii Europene de a impune obligaţii în sarcina particularilor cu efect imediat, deşi Uniunea Europeană are această prerogativă numai în situaţiile în care i s-a atribuit competenţa de a adopta regulamente[10].

Nici chiar o dispoziţie clară, precisă şi necondiţionată a unei directive nu poate fi aplicată într-un litigiu în plan orizontal[11], deoarece o directivă nu poate fi invocată într-un litigiu între particulari cu scopul de a înlătura reglementarea unui stat membru contrară acesteia[12].

În ipoteza în care este invocat efectul direct al Ordonanţei pronunţată de CJUE în cauza C‑75/19 în plan orizontal, instanţa naţională nu este obligată să înlăture dispoziţiile art. 713 alin. (2) şi dispoziţiile art. 715 C.proc.civ., apreciate ca fiind contrare dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consilului[13].

Prin urmare, în litigiile dintre particulari, Ordonanţa pronunţată de CJUE în cauza C-75/19 nu pot avea nicio înrâurire asupra aplicării dispoziţiilor art. 713 alin. (2) şi art. 715 din C.proc.civ.

2. Ordonanța pronunțată de CJUE în cauza C-75/19 nu poate fi aplicată prioritar în raport cu dispozițiile art. 713 alin. 2 și art. 715 C.proc.civ.

Constituţia României consacră principiul aplicării prioritare a dreptului european care presupune că tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne[14].

Conform dispoziţiilor art. 288 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene („TFUE”)[15] directiva este obligatorie pentru statul membru destinatar numai cu privire la rezultatul care trebuie atins.

Statul membru destinatar este obligat să adopte toate formele şi mijloacele adecvate pentru a asigura efectul util al directivei, având în vedere rezultatele urmărite de Consiliu şi de Comisie[16].

În condiţiile în care, pe de o parte, efectul direct al unei directive nu poate viza raporturile dintre particulari, iar pe de altă parte, Directiva 93/13/CEE a fost transpusă în legislaţia internă prin Legea nr. 193/2000, obiectul cauzei C‑75/19 nefiind reprezentat de modalitatea de transpunere, considerentele Ordonanţei pronunţate de CJUE nu pot fi invocate cu prioritate în raport cu dispoziţiile interne în litigiile dintre particulari.

CJUE a statuat în repetate rânduri că o instanţă a unui stat membru nu este obligată să înlăture o dispoziţie naţională contrară unei directive decât atunci când dispoziţiile directivei sunt invocate în plan vertical, în raporturile dintre un particular şi statul membru[17].

Odată transpusă Directiva 93/13/CEE în legislaţia internă, instanţele naţionale vor interpreta şi aplica dispoziţiile Legii nr. 193/2000, astfel încât rezultatul urmărit de directivă să fie atins.

Totodată, instanţele naţionale trebuie să coroboreze dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cu celelelate dispoziţii din dreptul intern, în aşa fel încât să nu fie contrare rezultatului urmărit prin Directiva 93/13/CEE.

Or, după cum urmează să expunem în continuare, modalitatea de formulare echivocă a întrebărilor preliminare a condus CJUE spre o perspectivă de analiză a cauzei C‑75/19 incompletă şi eronată raportat la ansamblul de norme instituite de dreptul intern.

Aşadar, pe lângă efectul direct, Ordonanţa pronunţată de CJUE în cauza C-75/19 nu poate fi aplicată nici prioritar în raport cu dispoziţiile art. 713 alin. (2) şi ale art. 715 C. proc. civ.

3. Perspectiva de analiză a CJUE pentru soluționarea cauzei C-75/19 este incompletă și eronată prin raportare la ansamblul de norme instituite de dreptul intern.

Prin modalitatea de formulare a primei întrebări preliminare adresate CJUE, rezultă că Tribunalul Specializat Mureş a propus spre analiză următoarea perspectivă:

– în contextul în care potrivit dispoziţiilor art. 713 alin. (2) C.proc.civ., invocarea caracterului abuziv al clauzelor abuzive cuprinse în titlul executoriu în procedura contestaţiei la executare este inadmisibilă, consumatorii nu sunt protejaţi efectiv, deoarece deşi au la dispoziţie „(…) o acțiune de drept comun, imprescriptibilă, prin care poat cere oricând constatarea existenței unor clauze abuzive și lipsirea lor de efecte”, totuşi, soluţia pronunţată în cadrul acestei acţiuni nu este în măsură „să producă consecințe directe asupra procedurii de executare silită, existând riscul ca executarea silită să fie terminată înainte de obținerea unei soluții în cadrul procedurii de drept comun”.

Această perspectivă este susţinută şi prin considerentul nr. 29 al Ordonanţei pronunţate de CJUE în cauza C‑75/19 potrivit căruia „în speță, deși instanța de trimitere a arătat în cererea sa de decizie preliminară că există în dreptul național o procedură distinctă de calea contestației la executare, care nu este supusă unui termen de prescripție, care permite invocarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, această instanță a precizat că o astfel de împrejurare nu produce efecte asupra procedurii de executare silită, în măsura în care aceasta din urmă îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor astfel de clauze abuzive”.

Pentru a dezlega problema de drept propusă prin cele două întrebări preliminare de către Tribunalul Specializat Mureş, CJUE nu a verificat premisa expusă mai sus prin raportare la întreg ansamblul de norme de drept intern incidente.

Coroborând normele de drept intern incidente, rezultă că acestea nu sunt contrare Directivei Directiva 93/13/CEE deoarece:

(i) dispoziţiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ.[18] consacră inadmisibilitatea invocării prin contestaţia la executare motive de fapt sau de drept relative la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, exclusiv în situaţia în care legea instituie o altă cale procesuală pentru desfiinţarea titlului executoriu, „(…) inclusiv o acţiune de drept comun”.

Dispoziţiile Legii nr. 193/2000 pun la dispoziţia consumatorului o acţiune prin care poate solicita instanţei de judecată să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse într-un contract de credit.

În măsura în care apreciează că profesionistul a inserat clauze abuzive în contractul de credit, un consumator prudent şi diligent ar trebui să formuleze acţiunea în constatarea instituită de dispoziţiile Legii nr. 193/2000, anterior începerii împotriva sa a procedurii de executare silită de către profesionist.

Prudenţa şi diligenţa consumatorului nu pot fi justificate prin invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prin contestaţia la executare, procedură care are ca premisă (a) neexecutarea obligaţiilor de plată a ratelor de credit, (b) declararea scadenţei anticipate a contractului de credit şi, de regulă, (c) desfiinţarea contractului de credit ca urmare a pactului comisoriu.

(ii) în ipoteza în care consumatorul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, anterior iniţierii procedurii de executare silită de către profesionist, acesta are mai multe mijloace pentru ca acţiunea în constatare să fie în măsură să „(…) să producă consecințe directe asupra procedurii de executare silită (…)”.

La momentul formulării acţiunii în constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, consumatorul poate solicita instanţei de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 638 alin. (2) C. proc. civ[19] suspendarea dreptului profesionistului de a executa silit contractul de credit.

Dacă consumatorul nu a fost destul de prudent şi diligent încât să solicite suspendarea dreptului profesionistului de a executa silit contractul de credit, iar profesionistul a început procedura executare silită împotriva lui, consumatorul poate solicita, pe lângă anularea procedurii de executare silită pentru critici de nelegalitate, şi suspendarea derulării acestei proceduri în condiţiile instituite de dispoziţiile art. 719 C.proc.civ[20].

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., consumatorul poate solicita şi suspendarea judecării contestaţiei la executare până la soluţionarea definitivă a acţiunii în constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit.

Normele dreptului intern pun la dispoziţia consumatorului toate mijloacele care asigură efectivitatea acţiunii în constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale în raport cu derularea procedurii de executare silită, numai că acestea trebuie interpretate în mod sistematic şi utilizate în mod prudent şi diligent.

Prin urmare, inadmisibilitatea învestirii instanţei de executare cu analiza clauzelor contractuale din perspectiva caracterului abuziv, în condiţiile în care consumatorul are la dispoziţie o acţiune de fond destinată acestei pretenţii şi mijloacele necesare pentru asigurarea efectivităţii acesteia, nu poate fi o măsura contrară dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE.


[1] Pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1074 din data de 18 decembrie 2018.
[2] Privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Ediţia Specială a Jurnalului Oficial din data de 1 ianuarie 2007.
[3] A se vedea Ovidiu Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Revista Dreptul nr. 11/2007, Ed. Ch. Beck, p. 59.
[4] Idem, p. 63.
[5] Ibidem.
[6] A se vedea Guy Isaac, Droit communautaire general, Ed. Masson, Paris, 1994, p. 98-99.
[7] A se vedea Ovidiu Ţincă, Drept comunitar general, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p. 236.
[8] A se vedea considerentele nr. 20 şi nr. 25 din Hotărârea CJUE pronunţată în data de 19.01.1982 în cauza nr. 8/81, Ursula Becker vs Finanzamt Münster-Innenstadt, disponibil aici.
[9] A se vedea considerentul nr. 48 din Hotărârea CJUE pronunţată în data de 26.02.1986 în cauza nr. 152/84, Marshall vs Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority, potrivit căruia „În ceea ce priveşte argumentul conform căruia o directivă nu poate fi invocată împotriva unei persoane de drept privat, este necesar să se sublinieze că, conform articolului 189 din Tratatul CEE, caracterul obligatoriu al unei directive pe care este bazată posibilitatea de a o invoca în faţa unei instanţe naţionale nu există decât în ceea ce priveşte „orice stat membru destinatar”. Prin urmare, o directivă nu poate să genereze ea însăşi obligaţii pentru o persoană de drept privat, iar o dispoziţie a unei directive nu poate, prin urmare, să fie invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane. Este, deci, necesar să se examineze dacă, în speţă, trebuie să se considere că pârâta a acţionat ca o persoană de drept privat”, disponibil aici; considerentul nr. 20 din Hotărârea CJUE pronunţată în data de 14.07.1994 în cauza nr. 91/92, Faccini Dori vs Recreb Srl, potrivit căruia „(…)o directivă nu poate da naştere ea însăşi unor obligaţii în sarcina unei persoane de drept privat şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva acesteia”, disponibil aici.
[10] Idem, Cauza nr. 91/92, Facci Dori vs Recreb S.r.l., considerentul nr. 24, potrivit căruia „Extinderea acestei jurisprudenţe la domeniul raporturilor dintre persoane de drept privat ar însemna să i se recunoască Comunităţii competenţa de institui obligaţii cu efect imediat în sarcina persoanelor de drept privat, în timp ce aceasta nu are competenţa respectivă decât atunci când i se atribuie competenţa de a adopta regulamente”.
[11] A se vedea considerentul nr. 43 din Hotărârea CJUE pronunţată în data de 07.08.2018 în cauza nr. C‑122/17, David Smith vs Patrick Meade, Philip Meade, FBD Insurance plc, Ireland, Attorney Genera, potrivit căruia „Astfel, nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari”.
[12] Idem, considerentul nr. 44 potrivit căruia „Curtea a statuat în mod expres că o directivă nu poate fi invocată în cadrul unui litigiu între particulari cu scopul de a înlătura reglementarea unui stat membru contrară acestei dispoziții”.
[13] Idem, considerentul nr. 45 potrivit căruia „Astfel, instanța națională nu este ținută să înlăture dispoziția națională contrară unei directive decât atunci când aceasta este invocată împotriva unui stat membru, a organelor administrației sale, inclusiv a autorităților descentralizate sau a organismelor și a entităților care sunt supuse autorității sau controlului statului sau cărora un stat membru le‑a încredințat îndeplinirea unei misiuni de interes public și care, în acest scop, dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari”.
[14] A se vedea dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene este consacrat atât de dispoziţiile art. 5 din C. civ. „În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”, cât şi de dispoziţiile art. 4 din C. proc. civ. „În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor”.
[15] A se vedea dispoziţiile art. 288 din TFUE potrivit cărora „Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”.
[16] A se vedea considerentele nr. 73 şi 75 din Hotărârea CJUE pronunţată în data de 08.04.1976 în cauza nr. C‑48/75, Jean Noël Royer, potrivit cărora „73. Rezultă din aceasta că statele membre sunt obligate să aleagă, în cadrul libertăţii care le este acordată prin articolul 189, formele şi mijloacele cele mai potrivite pentru asigurarea efectului util al directivelor, ţinând seama de obiectul acestora. (…) 75. Libertatea pe care o lasă articolul 189 statelor membre cu privire la alegerea formelor şi mijloacelor în materie de executare a directivelor nu afectează obligaţia acestora de a alege formele şi mijloacele cele mai potrivite pentru asigurarea efectului util al directivelor”.
[17] A se vedea supra, nota de subsol nr. 11.
[18] A se vedea dispoziţiile art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun”.
[19] A se vedea dispoziţiile art. 638 din C. proc. civ. „(1) Sunt, de asemenea, titluri executorii şi pot fi puse în executare silită: 1. Încheierile şi procesele-verbale întocmite de executorii judecătoreşti care, potrivit legii, constituie titluri executorii; 2. Înscrisurile autentice, în cazurile prevăzute de lege; 3. titlurile executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege; 4. titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaşte putere executorie. (2) Suspendarea executării titlurilor prevăzute la alin. (1) pct. 2 şi 4 poate fi cerută şi în cadrul acţiunii de fond având ca obiect desfiinţarea lor. Dispoziţiile art. 719 se aplică în mod corespunzător”.
[20] A se vedea dispoziţiile art. 719 din C. proc. civ. „(1) Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată. (2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei, după cum urmează: a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei; b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei; c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei; d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei. (3) Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel. (4) Suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă: 1. hotărârea sau înscrisul care se execută nu este, potrivit legii, executoriu; 2. înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în prima instanţă; 3. debitorul face dovada cu înscris autentic că a obţinut de la creditor o amânare ori, după caz, beneficiază de un termen de plată. (5) Dacă bunurile urmărite sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea preţului obţinut din valorificarea acestor bunuri. (6) Asupra cererii de suspendare instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, chiar şi înaintea termenului fixat pentru judecarea contestaţiei. Părţile vor fi întotdeauna citate, iar încheierea poate fi atacată, în mod separat, numai cu apel sau, dacă este pronunţată de curtea de apel, numai cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă. (7) Dacă există urgenţă şi dacă, în cazurile prevăzute la alin. (2), respectiv alin. (3), s-a plătit cauţiunea, instanţa poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Cauţiunea depusă potrivit prezentului alineat rămâne indisponibilizată chiar dacă cererea de suspendare provizorie este respinsă şi este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul. (8) Încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării silite se comunică din oficiu şi de îndată executorului judecătoresc”.


Cosmin Şovar
Avocat în cadrul FIRON BAR-NIR


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.