Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Statul paralel și justiția română
19.03.2020 | Horatius DUMBRAVĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Horatius Dumbrava

Horațius Dumbravă

Agenda publică românească a fost dominată de tema „statului paralel” timp de 18 luni. Așa cum brusc a apărut tema pe scena publică în noiembrie 2017, tot atât de brusc a dispărut în mai 2019.

Câtă consistență a avut dezbaterea publică? Putem considera că a avut loc o dezbatere publică? Pentru că, nu-i așa?, o dezbatere presupune o analiză cu argumente/raționamente pro și contra privind tema publică și, evident, o minimă cultură civică ca „părțile” implicate în discuția publică să asculte argumentele/raționamentele celeilalte părți. Ce consecințe (sterile sau nu?) a avut pentru români această temă introdusă brusc pe agenda publică? Cum se raportează astăzi românii la instituțiile de bază, formale, constituționale, ale statului român, ce încredere mai au românii în justiție (și) ca urmare a lansării de către diverși a temei „statului paralel”?

Cei care au lansat în spațiul public românesc sintagma de „stat paralel” nu au fost deloc interesați să definească sintagma, să contribuie la o reală dezbatere asupra temei. Pare că doar și-au dorit să rescrie agenda publică în funcție de interesul lor de moment sau să dea frâu liber, în public, emoțiilor pro și contra existenței „statului paralel”. Cu câteva mici excepții – în general jurnaliști[1] sau cercetători în domenii sociale[2] , care au discutat (public și) cu seriozitate problema.

Prolegomene

Sintagma de „stat paralel” poate avea, la prima vedere, toate ingredientele unui scenariu plauzibil, cu posibile unde traumatice pentru cei care au urmărit subiectul, cu atât mai mult cu cât mulți dintre noi avem experiența statului comunist. Statul, cu instituțiile lui formale, are un rol important în viața socială a românilor: plata taxelor la fisc, respectarea regulilor sociale, cu sancțiunile aferente în cazul în care acestea sunt încălcate, etc. Chiar dacă unii români nu respectă unele reguli impuse de stat, ei au, totuși, sentimentul că au un raport cu statul. E vorba de relația consacrată de grecii antici: raportul dintre guvernați – guvernanți.

Tocmai pe acest fond, al unei deferențe inerțiale a românilor față de autoritatea formală a statului, a apărut tema publică a „statului paralel”. Și de aici și posibilul șoc. Pentru că impresia este una puternică: cum adică? Nu mai e vorba de statul pe care cetățeanul obișnuit este obligat să-l urmeze și pe care, uneori, încearcă să-l fenteze? „Statul paralel” e un „stat” din a cărui ecuație e exclus cetățeanul, din moment ce „statul” ăsta paralel funcționează fără a-l implica direct pe cetățean și care are ca paradigmă de funcționare două structuri paralele: instituții formale și un network informal (grupuri informale) în conexiune directă și dominantă cu instituțiile formale ale statului.

Așa cum indirect sugerează sintagma, „statul paralel” nu numai că-l exclude pe cetățeanul obișnuit din relația ce stă la baza funcționării statului, guvernant – guvernat, dar din așa-zisa confiscare a statului de către reprezentanți ai unor instituții formale – instituții de forță – el, cetățeanul, iese până la urmă păgubit.

De remarcat că tema „statului paralel” a fost inițiată de o parte a clasei politice, formalizată chiar de reprezentanți ai autorităților publice constituționale – președinții Camerei Deputaților și Senatului, după cum va rezulta din analiza de față –, dar și de reprezentanți ai unor partide politice, susținută de unii formatori de opinie.

În orice caz, cel puțin așa sugerează evoluția discuțiilor publice pe marginea „statului paralel”, tema nu a fost aruncată întâmplător. Este legată de agenda politică și publică a celor care au declanșat și participat activ la disputa publică.

Sintagma „statul paralel” nu a fost inventată de noi, aici în România: e o temă care are deja o istorie recentă și (destul de) bogată în multe state cu tradiție consacrat democratică sau în tranziție spre democrație, ori în state capturate de mafie sau criminalitatea organizată.

Tot atât de interesantă e alegerea sintagmei „stat paralel”. Așa cum vom observa, există nuanțe importante între diferitele sintagme ce definesc existența paralelă a instituțiilor formale și unor grupuri informale care influențează prin diverse metode deciziile instituțiilor formale și ale reprezentanților acestora.

Ce interesează, în cazul de față, nu este analiza intențiilor și scopurilor celor care au impus/întreținut această temă pe agenda publică, ci în ce mod justiția, parte a ei, a fost într-adevăr implicată, prin anumiți reprezentanți ai săi, în structuri informale, ce au dublat structurile formale din care făceau parte, și, în al doilea rând, dacă aceste discuții publice au avut consecințe – pozitive sau negative – asupra justiției.

Așadar, un scurt istoric al literaturii ce se referă la problema dublării instituțiilor formale de rețele informale este necesar pentru a înțelege contextul și cauzele, precum și efectele ale temei „statului paralel” în spațiul românesc. Contextul, cauzele și efectele acestei așa-zise teme publice vor fi abordate în partea a doua a acestui articol.

Istoric

Da, poate să vă surprindă, dar există o literatură destul de bogată, în special de sorginte anglo- saxonă, dedicată fenomenului existenței a două structuri în interiorul aceluiași stat: prima structură, una formală, recunoscută la nivel constituțional și legislativ și o a doua informală, formată din membrii unor instituții formale, în special instituții așa-numite de „forță” (militare, servicii secrete, parchete/procurori etc.).

Terminologia uzitată de cei care au scris pe marginea acestei problematici nu este unitară, așa cum nu este unitară nici descrierea modului în care acționează această dualitate.

Însă o tipologie a acestora poate fi conturată din teoretizările făcute asupra problematicii și exemplelor practice date de cei care au analizat dualitatea structurilor formale și informale în funcționarea statului.

O trecere în revistă a acestor termeni arată că există nu doar o diversitate în tipologia acestor forme în analizele teoreticienilor, dar și în abordările pe care formatori de opinie, comentatori mass-media și jurnaliști, politicieni etc., din diferite spații cultural-politice le dau acestui fenomen:
– dubla guvernare (the double government);
– statul invizibil (the invisible state);
– statul din interiorul statului (a state within a state);
– statul ascuns/adânc/profund (traducere aproximativă a termenului the deep state);
– statul paralel (the parallel state).

Trebuie precizat că nu toate sintagmele de mai sus, așa cum au fost ele abordate de diverși teoreticieni sau în spațiul public, au o conotație negativă. Însă, toate aceste abordări au în vedere și explică funcționarea și interconectarea, pe de-o parte, a structurii sau structurilor formale ale statului, așa cum ele sunt prevăzute în constituțiile sau în legislațiile diferitelor state și, pe de altă parte, grupurile de indivizi care formează structurile informale. Acestea din urmă influențează deciziile sau chiar iau decizii în numele structurilor formale. Uneori, structurile informale sunt parte a structurilor formale, așa cum se va vedea mai jos.

Primul și cel mai cunoscut teoretician al dualității guvernării (aici în sensul larg al termenului de guvernare, termenul de guvernanți referindu-se la monarh, legislativ, executiv sau/și putere judecătorească în relațiile lor cu guvernații), a fost Walter Bagehot cu a sa celebră carte Constituția Engleză[3].

Marea Britanie a secolului XIX era un stat cu instituții solide, având la bază o colaborare a celor două „seturi” de instituții, în viziunea lui Bagehot: primul „set” de instituții statale sunt cele care impun respect și care se bazează pe o lungă și veche tradiție, cum sunt Regina (Queen Victoria) – monarhia britanică – și Camera Lorzilor, compusă din membrii aristocrației Marii Britanii de la acea vreme (the House of Lords), dar care nu au o putere efectivă în a guverna statul și pe guvernați; al doilea „set” este constituit de instituțiile „eficiente”, cele care guvernează efectiv și care sunt compuse din Guvern și Camera Comunelor (the House of Commons). Dacă primul „set” de instituții sunt destinate a-i impresiona pe cei mulți (cetățenii/guvernații), cel de-al doilea set este cel care asigură eficiența funcționării statului britanic.

De remarcat faptul că cele două „seturi” instituționale s-au păstrat în viziunea cvasimajorității teoreticienilor de azi care s-au aplecat asupra subiectului. Însă, cu diferențe esențiale: cele două „seturi” nu sunt ambele formale ca în cazul britanic, descris de Bagehot. Astfel, un „set” este formal, instituții recunoscute de constituțiile statelor în cauză și de legislațiile pozitive ale acestora, și al doilea „set” este constituit din instituții informale (network-uri, rețele informale create de membri ai instituțiilor de forță cu implicarea unor membri ai instituțiilor formale) și/sau grupuri private, criminale (adică infracționale) sau nu.

Ce rămâne, însă, e faptul că instituțiilor formale, cele care au suportul constituțional și/sau legal, li se recunoaște și li se accentuează aparența faptului că ele conduc statul. Interesul instituțiilor și rețelelor informale, a membrilor acestora în dominarea instituțiilor formale este unul evident:
– în a putea acționa sub umbrela primelor;
– în a nu deconta nerealizările și eșecurile statului formal, care sunt puse în sarcina instituțiilor formale;
– în a controla și chiar în a lua deciziile prin intermediul membrilor instituțiilor formale;
– și, mai ales, în a-și conserva și consolida, astfel, puterea și afacerile mai mult sau mai puțin infracționale.

O scurtă trecere în revistă a acestor teorii:

Michael J. Glenno[4] descrie ceea ce numește el dublul guvernământ (the double government)[5]. Deși recunoaște originalitatea teoriei lui Bagehot, Glennon, bazându-se pe observațiile evoluțiilor imediat postbelice, dar și a celor din imediata vecinătate temporală, deplasează accentul de la loialitatea și responsabilitatea reciprocă a celor două „seturi” de instituții bagehoteniene și eficiența relației dintre acestea, la secretomania activității ce domină activitatea instituțiilor informale[6], eficiența acestora fiind mult mai puțin importantă.

Glennon vorbește, așadar, la rândul lui, de două „seturi” de instituții:

1. instituții formale, numite Madisoniene[7], reprezentate de tradiționalele puteri ale statului: Congres, executiv – adică Președintele SUA și membrii cabinetului său – judecătorească (Curtea Supremă, curțile federale, celelalte instanțe și, mai ales, o instanță specială, acronimul fiind FISA Court – Foreign Intelligence Surveillance Court);

2. și rețeaua informală, numită the Trumanites – Harry Truman a creat rețeaua instituțiilor de forță, așa numita comunitate de informații, cu scopul declarat de a centraliza, controla și eficientiza munca informativă a instituțiilor de forță. La propunerea lui Truman, în anul 1947, Congresul a adoptat proiectul de reformă legislativă a instituțiilor militare și militarizate, Legea privind Securitatea Națională (National Security Act – NSA), prin care s-a stabilit celebrul (și prin acțiunile mai mult decât controversate din contemporaneitate) Consiliu de Securitate Națională (National Security Council – NSC)[8]. Central Intelligence Agency (CIA) a fost înființată în același an, 1947.

Rezultatele acestei rețele informale (the Trumanites) sunt, însă, discutabile, ne spune Glenoon, și, mai ales, periculoase pentru democrație. Câteva concluzii ale autorului sunt relevante în discuția noastră (pe marginea dublului guvernământ):
– costurile financiare și resursele umane de susținere a rețelei the Trumanites sunt enorme;
– controlul instituțiilor formale, constituționale – Congres, executiv (Președinte și cabinetul acestuia, departamente (”agenții”) guvernamentale), putere judecătorească – asupra rețelei the Trumanites sunt iluzorii, derizorii[9];
– exagerarea intenționată a amenințărilor existente la adresa securității SUA precum și crearea unor amenințări artificiale. Pentru ca rețeaua informală să se mențină la putere aceasta a apelat la frica de amenințări pe care trebuie să o resimtă populația, plastic relevată de Glennon: dacă natura precisă a amenințării (la adresa securității SUA – n.m.) este incertă, ceea ce este cert este frica de amenințări (a populației – n.m.).

Ceea ce interesează aici, din analiza lui Glennon, e modul în care puterea judecătorească, în special la vârful acesteia, Curtea Supremă și curțile federale, este controlată de the Trumanites.

Afirmația lui Glennon este în sensul că judecătorii sunt atenți selectați și numiți în așa fel încât aceștia să fie dependenți sau să fie favorabili rețelei the Trumanites. Astfel, în general, Președintele SUA nu propune, iar Senatul nu confirmă un judecător la Curtea Supremă care este ostil rețelei[10]. Asta nu înseamnă neapărat că judecătorii astfel numiți au avut legături directe cu rețeaua, dar contează ce filosofie juridică împărtășesc aceștia și, în acest sens, dacă ei sunt suporteri ai rețelei și dacă au sprijinit sau sprijină ideea unui executiv puternic[11]. Chiar dacă nu toți judecătorii de la Curtea Supremă sunt „suporteri” ai rețelei, sunt cauze importante în raport cu care rețeaua the Trumanites are un clar interes, în care fiecare vot al judecătorilor contează.

Dar, susține Glennon, situația nu se întâlnește doar la Curtea Supremă, ci și la numeroșii judecători federali sau chiar districtuali și de curți de apel, unde Glennon consemnează clare legături cu rețeaua the Trumanites (foști procurori sau foști avocați), pentru că și acești judecători au de soluționat cauze ce privesc securitatea SUA[12].

Cazul cel mai interesant îl reprezintă, în cazul puterii judecătorești, instanța special creată în 1978 pentru a garanta legalitatea interceptărilor electronice ale unor servicii de informații străine ce operează pe teritoriul SUA. Această instanță, formată din 11 judecători selectați de președintele Curții Supreme ca urmare a voturilor exprimate de judecătorii de la nivel federal pe un termen de maximum 7 ani, este numită FISA Court (sau FISA warrant). Glennon scoate în evidență faptul că marea majoritate a judecătorilor, de la înființarea FISC până la zi, au fost parte a puterii executive, ca oficiali, înainte de a deveni judecători. Deci, aceștia au avut legături și au fost suporteri ai rețelei the Trumanites.

Ceea ce este specific FISA Court, în comparație cu instanțele ordinare, este faptul că procedurile nu sunt publice, iar sistemul adversarial lipsește cu desăvârșire. Doar reprezentanții guvernamentali pot fi prezenți la proceduri, fără a fi prezentă și virtuala parte adversă. Cu atât mai mult cu cât, FISA, neavând capacitatea de a propune probe din oficiu sau de a primi alte probe decât cele de la guvern/instituțiile de forță, practic probațiunea se limitează la informațiile livrate de executiv/instituțiile de forță.

Concluzia lui Glennon este că puterea judecătorească nu exercită un control adecvat asupra rețelei the Trumanites și acțiunilor acesteia. Printre exemplele, pe care Glennon își bazează aserțiunea, este cea legată de solicitările de arestare și de percheziții în cauze privind securitatea SUA: în perioada 1979 – 2011 i-au fost solicitate FISC un număr de 32.093 de mandate de arestare/percheziție – au fost admise toate solicitările, mai puțin unsprezece. În anul 2012 FISC a primit un număr de 1789 cereri de interceptări electronice, a respins doar una[13]. Asemănările cu interceptările acordate de judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție din România, pe mandate de siguranță națională, sunt izbitoare. Vom discuta în a doua parte despre aceste asemănări.

Statul ascuns/profund (the deep state) a fost consacrat în special de o serie de articole scrise de editorialiști în The New York Times[14] și alte cotidiene americane, însă cel care i-a dat o coerentă explicație prin exemplificări concrete, bazate pe fapte reale după cum ni se spune, este Mike Lofgren[15].

Lofgren, care se bazează, conform afirmațiilor acestuia (și a biografiei lui de angajat în staff-ul Congresului SUA și a unor diferiți senatori, specializat în probleme militare și de securitate SUA: https://en.wikipedia.org/wiki/Mike_Lofgren), pe experiența trăită și dobândită în cei 28 de ani petrecuți în Congresul SUA, susține că SUA păstrează dualitatea celor două „seturi” instituționale, formale și informale, cu specificarea că network-ul informal, the deep state, este mai extins: o asociere hibridă a unor oameni cheie din structuri guvernamentale și ale structurilor financiare și industriale din SUA. Această structură (network) informală, este capabilă să guverneze SUA, și o și face, după cum pretinde Lofgren, raportându-se limitat la consimțământul instituțiilor și reprezentanților formali ai acestora, deși aceștia din urmă au fost și sunt expresia alegerilor democratice[16].

Această structură informală, formată din entități publice (în special instituții de forță, ce fac parte din comunitatea de informații ale SUA) și private – printre cele din urmă numărându-se și centrul financiar din Wall Street, dar și concentrarea de mari afaceri IT (Sillicon Valey) –, este conectată direct la resursele financiare și decizionale în executiv și Congres, iar scopul membrilor acestei structuri nu are nimic spectaculos sau misterios-conspirativ, ci este doar acela de a-și construi și menține cariere profesionale bine remunerate și cu acoperire în ce privește exercitarea puterii subterane în SUA[17].

Așadar, sistemul dual bagehotian este păstrat de Lofgren în descrierea statului ascuns/profund (the deep state), cu nuanțele indicate anterior. Statul ascuns/adânc nu este o negare a trăsăturilor de caracter al cetățenilor americani. Dimpotrivă, Lofgren  susține că de fapt avem de-a face cu o trăsătură inerentă, comună oricărei aglomerări de populație. Și chiar dacă cetățenii SUA nu și-au dat acordul expres cu privire la influența structurii informale de putere în interiorul statului, pasivitatea lor a jucat un rol important, esențial, mai ales că aceștia au acceptat deghizarea funcționării acestei structuri informale în apelul, în opinia autorului, la un fals patriotism și, în mod ocazional, prin inducerea strategică a temerilor cu privire la  amenințări (de multe ori contrafăcute)[18].

Instituțiile formale ale „statului vizibil” pot fi nefuncționale, însă mașinăria statului ascuns/adânc (the machinery of the deep state) a crescut permanent în dimensiune, ca număr de instituții publice și private implicate, dar și ca putere, este de opinie Lofgren.

The deep state este mai mult decât un ”complex militar – industrial” (conform sintagmei celebre din ultimul mesaj televizat al președintelui Eisenhower). Însă, subliniază Lofgren, nu este nici pe departe briliant: predomină mediocritatea, conformismul membrilor rețelei informale, iar insuccesele structurii și membrilor săi (incapacitatea de a prevedea 9/11 constituie un astfel de insucces – a se vedea și Michael Glennon, mai sus citat) au fost îmbrăcate, printr-o campanie agresivă de „marketing”, în succese[19].

Dacă la Michael Glennon o parte a puterii judecătorești depinde de „avizul” dat de rețeaua informală a statului american, pentru Lofgren structuri ale puterii judecătorești fac parte din statul ascuns/adânc (the deep state). Este invocată, aici, atât FISA Court, cât și instanțe federale care au de soluționat cauze privind securitatea națională, cum sunt tribunalele districtuale din Districtul de Est, Virginia, și Districtul Sudic din Manhattan[20].

Întreținerea, de către instituțiile informale, a unei permanente amenințări privind terorismul și crearea de către acestea a unor țapi ispășitori din afara SUA, au condus la anestezia publicului american și la o stare generală de apatie, cinism și frică în rândul americanilor – de fapt antiteza unui model de cetățean responsabil[21].

Un autor ce s-a preocupat de capturarea statului de către rețele criminale (infracționale) este Ivan Briscoe[22] în studiul său publicat în 2008, The proliferation of the `parallel state`[23]. Funcționarea acestui tip de stat, explică Briscoe, diferă esențial de celelalte moduri de funcționare a structurilor informale din celelalte tipuri de state capturate, și asta din cauza elementului criminal inerent al acestui tip de stat, respectiv „statul paralel”  (trafic de droguri, corupție guvernamentală, trafic de persoane, grupări interlope, etc.). „Statul paralel” a fost și este caracteristic statelor aflate în curs de dezvoltare și care, în mod aparent, au adoptat, la presiunea internațională, instituții și proceduri democratice. Însă aceste state au dezvoltat, în paralel, structuri informale formate din membri ai structurilor formale, membri care se află în conexiune directă sau chiar parte a rețelelor criminale (de droguri, de trafic de ființe umane, etc. – sunt enumerate, cu exemple concrete din funcționarea acestor state, Pakistan, Guatemala, etc.)[24].

Originea acestor structuri informale, din cadrul „statului paralel” –în acele state aflate în curs de dezvoltare, cum s-a arătat anterior –, poate fi găsită în expandarea/umflarea sectoarelor militare și de securitate și în legătură directă cu grupuri criminale. Scopul acestei rețele, ce constituie de fapt „statul paralel”, este de a distorsiona politicile aparent democratice ale statului și instituțiilor formale ale acestuia. Promovarea și protejarea intereselor membrilor „statului paralel”, mai precis a activității lor criminale și violente, sunt principalele obiective ale membrilor acestuia[25].

Autorul face o interesantă expunere, succintă și fără o analiză aprofundată, e adevărat, a faptului că în perioada postbelică, începând cu 1945, statele din nord și din vest, parte a democrațiilor consolidate, au cunoscut o creștere semnificativă a numărului și activităților agențiilor de securitate (așa numitele intelligence agencies). Doar că, pretinde Briscoe, democrațiile consolidate ar fi avut și au mijloace să tempereze acțiunile abuzive ale acestor agenții la adresa drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Nu la fel s-a întâmplat în statele emergente, cele care au adoptat formal sistemul democratic, dar care în fapt, în multe situații, au fost capturate de elemente criminale inclusiv prin instituțiile de forță în care s-au infiltrat aceste elemente criminale. Adică, „statul paralel”.

Efectul principal al existenței și activității structurilor și grupărilor „statului paralel” a fost și este crearea unei permanente instabilități a statului formal, crearea de avantaje membrilor structurilor informale și grupărilor criminale, ca putere de facto în stat[26].

În finalul acestei secțiuni ar fi de consemnat și alte dezvoltări ale tipurilor de state ce au cunoscut și în care s-au dezvoltat cel puțin două „seturi” de instituții. Unul este așa numitul „stat în stat” („a state within a state”) sintagmă prin care autoarea, Yevgenia Albats, desemnează fostul KGB ca un element crucial, esențial, ce a capturat statele postsovietice, născute din cenușa URSS, și care, în viziunea autoarei, reprezintă, probabil, cea mai puternică forță politică în aceste state. De fapt, aceste vechi structuri au generat noii politicieni ai acestor state, susține autoarea[27].

Cazul „statului paralel” din România (dacă a existat un caz …)

Statul paralel a fost o temă publică în primul rând de natură politică în România, fie și pentru simplul fapt că a fost inițiată și întreținută de parte a clasei politice, dar și de unii formatori de opinie cu conexiuni în politica din România. Toți aceștia au profitat sau au încercat să profite de lansarea temei publice a statului paralel.

Cu toate eforturile depuse de aceștia, am îndoieli serioase că subiectul a avut ecouri adânci, puternice în rândul populației. „Marea demascare” ar fi trebuit să fie un șoc pentru cetățeni. Însă, cu toate eforturile imense depuse, inclusiv și mai ales financiare (de sorginte obscură), nu cred că cetățenii de rând au fost cu adevărat interesați de tema publică reprezentând „statul paralel”.

Un factor  important pentru care această temă nu a avut succesul scontat de cei care l-au lansat a fost dorința profundă a majorității cetățenilor de a curăța societatea din România, instituțiile publice, clasa politică, de corupție. În această cheie, faptul că au fost încheiate protocoale între instituțiile de forță, că servicii de informații au fost implicate, neconstituțional și nelegal, în actul de justiție (deși chestiunea în sine reprezintă un atentat la adresa statului de drept), nu i-a impresionat pe majoritatea cetățenilor.

Așadar, pe acești cetățeni, faptul că s-au întocmit dosare penale la adresa multor politicieni, a unor oameni de afaceri, conducători de instituții publice, judecători sau procurori, cu ajutorul informațiilor furnizate de unele servicii de informații dobândite la limita legalității (dacă nu chiar nelegale, după cum au și constatat unele instanțe penale ce au constatat nulitatea probelor strânse de procurori pe baza monitorizărilor nelegal efectuate de servicii de informații), nu i-a impresionat amestecul serviciilor în justiție și legalitatea obținerii de informații, atât timp cât cei vinovați de corupție, așa cum îi percepeau și îi percep ei, au fost supuși anchetelor penale.

Trebuie, însă, spus răspicat că în România nu a existat „statul paralel”, așa cum a fost el definit de autorii care au examinat existența rețelelor informale aflate în conexiune directă cu instituțiile formale. În nici un caz nu pot fi detectate elemente de criminalitate (trafic de droguri, trafic de persoane, alte infracțiuni specifice crimei organizate) în cazul specific al României, în cheia demonstrată de autorul mai sus citat, Ivan Briscoe, adică de instituții formale care să fie controlate și/sau conduse de elemente criminale.

Elemente ale „statului paralel”, așa cum l-am definit anterior (instituții formale dublate de rețele criminale/infracționale), au existat în justiția românească după evenimentele din 1989 până aproximativ acum 15-10 ani, în special localizate în încrengătura dintre unii politicieni și unii magistrați care s-au aflat în funcții cheie a sistemului judiciar, dar și membri ai unor instituții de forță (polițiști, foști angajați ai serviciilor de informații). „Rețeaua” Voicu a fost un exemplu revelator în acest sens[28].

Tot justiția a fost cea care a demantelat aceste rețele criminale prin arestări și condamnări penale ale unor protagoniști, parte a rețelelor criminale. Și a fost categoric un răspuns la pericolul concret pe care astfel de rețele îl constituia la adresa funcționării statului de drept. Azi nu se mai poate vorbi, și spun asta în mod categoric, de astfel de rețele criminale sau existența, pe scară largă, a unor încrengături între politicieni și magistrați, rețele care să aibă scopuri infracționale.

În ultimii 10 ani s-a creat, însă, o rețea informală care a dublat instituțiile publice, formale. Deși, inițial, „statul în stat” a fost un răspuns la pericolul grav ce-l reprezentau elementele criminale ce riscau să sufoce instituțiile formale, în timp, rețeaua informală, formată din membri ai instituțiilor de forță în special, inclusiv procurori cu funcții de conducere,  s-a cristalizat cu efecte nu întotdeauna benefice pentru funcționarea statului de drept.

Cazul „statului paralel” din România (dacă a existat un caz …)

Spuneam în partea I a articolului că statul paralel a fost o temă publică în primul rând de natură politică în România, fie și pentru simplul fapt că a fost inițiată și întreținută de parte a clasei politice, dar și de unii formatori de opinie cu conexiuni în politica din România. Toți aceștia au profitat sau au încercat să profite de lansarea temei statului paralel.

În special politizarea evidentă a numirilor în funcții de conducere în funcțiile cheie din Ministerul Public, dar și o accelerată divizare a magistraturii, concretizată în poziții diametral opuse în chestiuni de esență pentru profesiile de judecători și procurori – de la poziții pro sau contra rapoartelor MCV, la nefericita înființare și funcționare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție – își au originea în această dublare a instituțiilor formale cu o rețea informală.

Clasa politică, unii politicieni nu au stat departe de această paradigmă, încercând (și reușind uneori) să profite de situație, deși, după cum voi explica mai jos, rețeaua informală i-a vizat inclusiv pe acești politicieni în anchetele penale inițiate de instituțiile de forță.

După o perioadă de evidentă timorare, acești politicieni s-au regrupat și, profitând de pârghii legislative și administrative, dar și de breșe create în interiorul sistemului de justiție, prin captarea unor magistrați, au încercat (și poate au și reușit uneori) să destabilizeze și să intimideze judecători și procurori, nu doar cei investiți cu cauze penale, de corupție, dar și pe acei judecători și procurori care au fost și sunt, să spunem, ceva mai vocali în spațiul public.

Capetele de berbec au fost:
– numirea în funcții de conducere la nivel înalt în cadrul Ministerului Public în ultimii 15 ani;
– crearea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție;
– numirea recentă a unor judecători la Curtea Constituțională, fără criterii transparente privind numirea acestora – în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție, ignorată deliberat în acest proces de numire, este un rezervor important și esențial pentru buni profesioniști în materie constituțională;
– modul în care Inspecția Judiciară în toți acești ani și-a gândit verificările specifice și anchetele disciplinare și degringolada legată de confirmarea unor magistrați în funcțiile de inspector șef și inspector șef adjunct.

Modul în care a fost aruncat în piața publică a sintagmei și a dezbaterii în jurul acesteia, poate conduce, din păcate, la ideea că „statul paralel” e în altă parte, adică la cei care au lansat această temă: finanțarea dubioasă, neclară, a acestei propagande, implicarea indirectă sau directă a unor persoane cu certe probleme de natură penală (condamnați sau cu dosare penale aflate pe rolul unor parchete sau instanțe) sau apropiați ai acestora.

Există și varianta spusă public, și poate vom afla în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, că „statul paralel” a existat, însă nu acolo unde au încercat să ne arate cei care au lansat tema, adică în zona instituțiilor de forță (DNA, servicii secrete), ci exact în zona din care provenea strategia manipulărilor.

Un exemplu este dat de fostul procuror general al României, în Revista 22 din 07.05.2019 într-un interviu dat jurnalistei Andreea Pora[29]. Domnul Augustin Lazăr vorbește de „grupul de reflecție” creat undeva în jurul anului 2013 și care, se pare, a fost destinat să creeze acele elemente care s-au aflat în spatele manipulărilor publice ce au avut loc în cele 18 luni de agresivitate ofensivă în tot ce înseamnă spațiu media: televiziuni, așa zisa mass media on line, rețelele de socializare (facebook, twiter, instagram, etc.).

Acest „grup de reflecție”, ne spune domnul Lazăr, a cărui sinceritate eu personal nu o pun la îndoială, fie și doar pentru faptul că a rezistat atacurilor furibunde ale celor ce au făcut parte, din această perspectivă, din „statul paralel”, s-a constituit ca urmare a faptului că multiplele anchete penale declanșate împotriva unor demnitari ai statului român, înalți funcționari, miniștri, consilieri județeni, etc., au primit condamnări penale, parte din ei. În consecință, aceștia din urmă și-ar fi exercitat influența politică pentru a zădărnici și compromite lupta împotriva corupției.

Nu cred că domnul Lazăr ar fi afirmat aceste lucruri fără să fi avut informații certe în această direcție. Afirmațiile din acest interviu sunt foarte grave. Arată o posibilă dimensiune a unor lucruri care riscau să scape de sub control. Și mai arată exact ceea ce, probabil, mulți intuiam: s-a pus în mișcare o uriașă mașinărie compusă din specialiști, din imense resurse financiare obscure care să decredibilizeze „lupta împotriva corupției”.

Dacă a existat sau nu un „grup de reflecție” vom afla. Sau poate nu. Însă din modul de manifestare, agresivă, săracă din punct de vedere ideatic, însă repetitivă, această manipulare s-a bazat, totuși, pe câteva evoluții deloc fericite a unor instituții ale statului (așa numitele instituții de forță, în special DNA și SRI) care pot conduce la ideea că a existat o rețea informală din rândul membrilor acestor instituții, a reprezentanților acestora în special. Ei au fost cei care au dominat instituțiile informale în interes personal (dorința de a-și manifesta puterea personală prin recunoaștere publică; dominarea instituțiilor publice și controlul activității acestora; prezervarea funcțiilor de conducere, etc.).

Mai precis, există elemente ce pot fi decriptate din spațiul public, astfel cum s-au derulat evenimentele, din care ar putea fi trasă concluzia că au existat cele două „seturi” ale statului, după cum le-a numit Michael Glennon: un „set” de instituții formale și o rețea informală formată din membri ai instituțiilor de forță. Cu alte cuvinte, eu cred că putem vorbi de existența unui „stat în interiorul statului” în anii 2012 – 2019 („a state within a state”).

De ce a fost aleasă, de cei care s-au aflat în spatele manipulării publice, această sintagmă de „stat paralel”? Cred că s-a ținut în primul rând de posibilul impact psihologic pe care-l creează ideea existenței a două ”state”, unul vizibil și unul ascuns, în rândul populației. Repet ceea ce am spus în partea I a articolului: pentru români, cu amintiri din istoria recentă a statului comunist, în care, practic, oamenii trăiau și vedeau desfășurându-se o dublă activitate a statului: una, ipocrită și mincinoasă, ce răzbătea din propaganda oficială a partidului comunist și o realitate paralelă, viața de zi cu zi a oamenilor, cu greutățile inerente unui stat nefuncțional pentru marea majoritate a românilor.

În al doilea rând, artizanii perdelei de fum, care s-a numit „statul paralel”, au ținut, probabil, cont și de faptul că celelalte sintagme, teoretizate de literatura anglo-saxonă, ar fi fost greu de tradus, cu impact minim la nivelul psihologiei de masă.

Dar ce cred cu adevărat e faptul că sistemul de justiție a fost pus, deliberat, sub presiune. Sau, mă rog, parte a acestui sistem. În special acele structuri care s-au comportat în ultimul deceniu al secolului XX și începutul secolului XXI ca structuri de forță. Și aici mă refer în primul rând la Direcția Națională Anticorupție.

Concentrarea atacurilor asupra acestor structuri a fost una clară, evidențiată chiar și de Comisia Europeană. Iar demiterile unor procurori cu funcții de conducere din aceste structuri de către politicienii cu acoperire decizională în domeniu a fost una din consecințele în mod evident urmărite. Însă, s-a dorit mult mai mult prin această campanie:

1. îndoiala că judecătorii înșiși au fost de bună credință sau că au fost independenți când au avut de soluționat cereri de interceptări telefonice, de supravegheri electronice, cauze pe fond în materie penală, etc.;

2. discreditarea totală a anchetelor penale și a procurorilor ce au condus aceste anchete privind politicieni de top, oameni de afaceri cu conexiuni politice pentru că, întâmplător sau nu, parte din cei care au întreținut tema „statului paralel” erau ei înșiși subiecte procesuale – inculpați în dosare ale DNA sau DIICOT pentru diverse infracțiuni de corupție, de falsuri, etc.

Oricum, e de consemnat următorul paradox, pe care justiția însăși nu a reușit să-l rezolve, ci a asistat neputincioasă și fără o reacție adecvată la întreg spectacolul legat de așa zisul „stat paralel”: cauzele instrumentate de DNA a reprezintat în jur de 0,1% din totalul cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor. Evident că numărul judecătorilor și procurorilor care s-au ocupat sau se ocupă cu aceste cauze este unul fatalmente limitat, undeva sub 2% din totalul judecătorilor și procurorilor, parte a autorității judecătorești. Însă, loviturile ca urmare a scandalului „statului paralel” le-a primit întreg corpul judecătorilor și procurorilor, consecințele negative fiind contabilizate la nivelul întregului corp profesional.

Și, de fapt, aici poate fi consemnată consecința cu adevărat reală a temei „statului paralel”: o mai mare atenție a opiniei publice asupra sistemului justiției. Ceea ce nu este, în esență, un aspect negativ, trebuie să recunoaștem. În măsura în care atenția critică a societății este asumată de justiție și urmată de măsuri concrete pentru a evita pe viitor sincopele în funcționarea acesteia, atunci s-ar putea spune că această falsă dezbatere în jurul conceptului de „stat paralel” a avut și o consecință benefică.

Altfel, nu a fost decât o chestiune de timp până când sincopele cu adevărat reale din sistem să fie scoase în evidență și tratate de opinia publică ca tare ale sistemului. Iar ele nu au avut nici o legătură directă cu „statul paralel”. Cazul Baia de Aramă, Caracal, dosarul Revoluției, cazul Gheorghe Ursu, dar și pensiile speciale ale judecătorilor și procurorilor. Toate aceste sincope sau scandaluri publice au avut un impact negativ mult mai apăsat pentru societate decât acuzațiile legate de existența „statului paralel”.

Revenind la tema „statului paralel”:

Primo: Documentul ce a formalizat conceptul ca temă principală a agendei publice din România l-a reprezentat o rezoluție adoptată de un partid politic în luna noiembrie 2017. În această rezoluție este pomenită de 8 ori sintagma „stat paralel și ilegitim”. În mod evident, documentul[30] se raportează la una din structurile Ministerului Public, respectiv la Direcția Națională Anticorupție, chiar dacă instituția nu este numită ca atare. Totodată, sugestia este una de impact: nu doar că așa zisa „luptă anticorupție” reprezintă o vulnerabilitate a statului de drept, dar elementele structurilor informale, parte a „statului paralel”, au „scopul de a controla discreționar puterea politică sau puterea judecătorească”.

Repetiția are un rol important în psihologia mulțimilor, chiar dacă autorii probabil că nu au urmărit lucrul ăsta: în mod subconștient, oamenii încep să se îndoiască de validitatea unor concepte, instituții, acțiuni ale acestor instituții cu care erau familiarizați și le induce, în schimb, alte valori. Până la urmă, dacă dezvoltă spiritul critic al cetățenilor, astfel de metode de manipulare nu sunt de criticat, sub condiția totuși ca ceea ce se propune sau ceea ce este în spatele unor astfel de construcții ideatice manipulatoare să urmărească binele, adevărul și nu distorsionarea lui.

Unii reprezentanți politici ai statului formal românesc au avut, de asemenea, un rol esențial în a întări și întreține tema pe agenda publică. Reamintesc declarația de presă a fostului Președinte al Senatului în acea perioadă – 6 noiembrie 2017 -, declarație publicată pe site-ul oficial al Senatului României[31]. Referirea la justiție, în special la vârful justiției – respectiv, la doamna președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție -, a fost principalul vector al invocării statului paralel. Iar critica a vizat, din nou, segmentul penal al justiției românești, mai ales acele mijloace care au fost indicate ca fiind metode de presiune asupra membrilor parlamentului (iarăși, subliminal, indicate ca fiind „deja cunoscute și validate”, fără să ni se spună cine le-a validat): dosare fabricate, cătușe, încarcerări nejustificate, compromiterea publică cu ajutorul diviziei de presă a „statului paralel”, etc.

Secundo: Deși afirmațiile legate de „statul paralel” vizează un foarte mic segment al sistemului judiciar, de suferit au suferit toți actorii din justiție, judecători și procurori, așa cum am precizat anterior. Sunt două lucruri de spus aici, din punctul meu de vedere:

1. Justiția însăși, prin reprezentanții ei constituționali învestiți cu garantarea independenței ei, mă refer la Consiliul Superior al Magistraturii și membrii lui, nu a făcut nimic consistent în direcția elucidării existenței sau inexistenței „statului paralel”. Dimpotrivă, a dat semnale contradictorii, iar senzația de luptă pentru putere în interiorul acestei instituții a fost una cât se poate de reală, în special pentru membrii sistemului de justiție. De reamintit faptul că în anul 2019 o perioadă îndelungată Consiliul nu a funcționat datorită polilor de putere ce s-au confruntat în interiorul acestuia. Miza a fost promovarea unor procurori în cadrul Secției pentru investigare infracțiunilor din justiție și numiri în funcții de conducere la această instituție. S-a ajuns chiar la solicitarea unor membri CSM de demitere a președintelui acestuia, cerere care nu a fost pusă pe ordinea de zi de tocmai președintele căruia i s-a cerut demiterea. De aceea, magistrații au văzut această instituție, Secția specială, ca un instrument de exercitare a puterii de câțiva magistrați asupra colegilor lor, deși poate intenția creării acestei instituții a fost alta;

2. Pe de altă parte, anumiți reprezentanți ai justiției au avut comportamente care au sugerat că ceva nu este în regulă în relațiile pe care unii magistrați (în special procurori) le-au dezvoltat cu serviciile de informații. Potențarea negativă a fost dată și de publicitatea peste limitele firești, normale într-o societate democratică, a anchetelor penale derulate de structura DNA: zăngănitul public de cătușe; anunțul unor anchete ”fulminante” (vezi Microsoft, EADS, etc.). care s-au dovedit apoi eșecuri răsunătoare; scurgeri în presă ale unor informații din dosarele ce erau în curs de instrumentare; probe obținute de Serviciul Român de Informații, deși acesta din urmă nu avea cadrul legal pentru a face acest lucru și folosite în dosare de unii procurori (multe din aceste „probe” au fost eliminate de judecători în câteva dosare penale); referiri la politici publice guvernamentale ce ar trebui derulate de alte autorități publice în domenii care nu fac obiectul de activitate al parchetelor (nu era rolul și rostul procurorilor să afirme public, în conferințe sau bilanțuri oficiale fraze de genul: „cu banii confiscați se puteau face x spitale sau x km de autostrada”, etc.); martori chemați la unele structuri de parchet în timp ce era chemată și presa pentru a-i filma, deși acești martori nu aveau calitatea de inculpați sau suspecți (dacă ești martor într-un dosar penal de mare răsunet public, e greu să fii disociat de presupusa activitate infracțională posibil săvârșită de inculpatul sau suspectul din acel dosar. Nemaipunând la socoteală că în chiar cazul în care persoana avea calitatea de inculpat sau suspect, totuși, aceasta din urmă are dreptul la imagine și, mai ales, la respectarea prezumției de nevinovăție); achitări pe bandă rulantă date în dosare care au fost anunțate cu mare pompă de conducători ai acestor parchete (a se citi: DNA), fără ca procurorii care au instrumentat greșit cauza să răspundă pentru anchetele prost făcute sau pentru fapte inexistente și care au adus grave prejudicii persoanelor anchetate, dar au și presupus enorme cheltuieli din banul publlic (expertize, cheltuieli cu proceduri etc.).

Tertio: Pentru a face o analiză comparativă a posibilei existențe a uneia din modelele descrise de autorii ce s-au ocupat de o asemenea temă în spațiul anglo-saxon, e necesară o sumarizare (reamintire) a elementelor unei astfel de construcții statale:
– existența a două seturi la nivelul decizional al statului: un „set” formal, format din instituțiile formale, recunoscute ca atare de constituția statului și de celelalte legi și un „set” informal, format dintr-o rețea informală ai căror membri sunt fie componenți ai instituțiilor formale, dar care au creat o rețea trans-instituțională pentru protejarea propriilor interese sau cariere, sau/și membri ai unor rețele infracționale;
– rețeaua informală participă/influențează deciziile instituțiilor formale sau, în unele cazuri, chiar dictează deciziile instituțiilor formale;
– rețeaua informală nu-și dorește publicitatea, tocmai pentru a putea opera în liniște, la umbra instituțiilor formale și pentru a nu deconta eșecurile statului formal.

Așa cum s-au desfășurat evenimentele în România ultimilor ani, de la intrarea ei în Uniunea Europeană (01.01.2007) și în special după anul 2012, nu sunt întrunite toate elementele de mai sus pentru a fi în prezența unei anumite tipologii descrise de autorii literaturii dublului guvernământ.

Însă, sunt elemente specifice care mă fac să cred că a existat un prototip anume, cu particularități specifice, a „statului în interiorul statului”, mai ales a unor structuri de parchet, în special DNA, în combinație cu servicii de informații, mai ales SRI. Așa cum am spus anterior, s-a dezvoltat o relație, chiar personală, între anumiți responsabili ai acestor autorități și instituții publice, fapt care poate să conducă la ideea că aceștia s-au constituit într-o rețea informală.

Suportul nu au fost acele protocoale încheiate de Parchetul General, DNA cu SRI, după cum s-ar putea crede. Protocoalele au fost doar efectul, nu cauza.

Ce anume i-a determinat pe acești responsabili să creeze această proto-rețea informală? E dificil de probat, dar nu greu de intuit. Ceea ce s-a întâmplat în SUA, așa cum explică atât Michael Glennon, cât și Mike Lofgren, citați în partea I a acestui articol, putem presupune că s-a repetat și la noi: dorința de a-și afirma puterea în spațiul public („sunt puternic prin faptul că am în mână pârghii de control și sancțiuni puternice”) prin deplasarea accentului instituțional al puterii la nivelul personal, individual al protagoniștilor rețelei informale.

Totodată, o explicație plauzibilă o poate reprezenta și prezervarea funcțiilor de conducere din aceste instituții: contrar modelelor mai sus amintite, în cazul României publicitatea forței și puterii acestor indivizi, părți ale rețelei informale, a fost și pentru a asigura o posibilă presiune publică pentru renominalizarea sau perpetuarea lor în funcții, iar „lupta împotriva corupției” și crearea unor efecte scenice de mare amploare legate de această luptă (cazuri spectaculoase, parte din ele fiind în fapt eșecuri ulterioare) ar fi putut avea și această destinație, a presiunii publice de care vorbesc aici.

După o perioadă – până în anul 2012 – în care instituțiile de forță au avut o legătură ombilicală cu anumite instituții formale, în special puterea executivă prin Președintele de la acea vreme (numirea în posturile de conducere la nivel înalt în Ministerul Public revenea Președintelui, potrivit legii, precum și controlul evident al serviciilor secrete prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare al Țării în aceeași perioadă), după această dată încetul cu încetul instituțiile de forță au devenit autonome.

De fapt, din cauza rețelei informale ce s-a creat în timp între reprezentanți ai acestor instituții de forță și ca urmare a sprijinului reciproc al demnitarilor implicați în vederea prezervării influenței lor de putere în interiorul și exteriorul funcționării acestor instituții, ”instituțiile de forță”, DNA și SRI mai ales, au devenit autonome. Și când spun „instituții”, mă refer mai ales la persoanele aflate la conducerea acestora până în anul 2017.

Practic, prin forța pe care o dădeau atribuțiile de urmărire penală, inclusiv și mai ales cele legate de supravegherea tehnică pe care o permiteau normele de procedură penală și legile privind siguranța națională (interceptări și nu numai), dublată de o politică de marketing public eficientă și agresivă, autonomia acestor instituții, a conducătorilor ei, ca și rețeaua informală care s-a creat între timp, a devenit dominanta în activitatea acestora.

Poziționarea celorlalți reprezentanți ai puterilor executivă, legislativă și judecătorească a ținut cont de această realitate, probabil și pentru că parte dintre ei aveau perspectiva unor posibile anchete penale ce se puteau derula în ce-i privește; motiv pentru care benevolența față de reprezentanții instituțiilor de forță a fost una evidentă. Adoptarea de acte normative prin care, an de an, au crescut alocările de personal suplimentar și financiar a fost un rezultat al acestei situații. Iar avizul/acordul/admiterea formală de către mulți judecători a cererilor privind supravegherea tehnică în dosare de corupție sau în cazul mandatelor de interceptare privind securitatea națională a fost un alt rezultat.

Așa cum se observă, fenomenul a fost similar celui descris de Michael Glennon (dublul guvernământ) și de Mike Lofgren (statul ascuns/adânc), însă deosebit este faptul că dacă în cazul rețelei informale din SUA aceasta nu și-a dorit publicitatea, cazul românesc s-a manifestat prin contrariul său: publicitatea, marketing-ul „operațiunilor” penale de succes a fost o prioritate pentru rețeaua informală a instituțiilor de forță din România.

Probabil, s-a mizat pe presiunea publică pentru menținerea în funcții a membrilor acestei rețele informale, în condițiile în care clasa politică și secția de procurori din cadrul CSM (în cazul DNA) puteau produce surprize în numirea alte persoane la conducerea instituțiilor de forță, SRI și DNA.

De altfel, surpriza trecerii pe linie moartă a fostului procuror general în anul 2012 a fost un semnal clar că astfel de surprize pot avea loc, iar cei care posibil s-au constituit în rețeaua informală au ținut cont de acest lucru.

Cu atât mai mult cu cât în decembrie 2012 a intervenit celebrul „acord de colaborare”[32] între Președintele României și Prim Ministrul de la acea vreme, care, chiar dacă nu a prevăzut expresis verbis modul de împărțire a posturilor la vârful Ministerului Public, a permis o negociere politică între actorii politici pentru numirile în funcțiile cele mai înalte de conducere la Ministerul Public[33], așa cum poate rezulta din declarațiile publice ale unor politicieni, inclusiv a fostului Prim Ministru care deținea și funcția de ministru interimar al justiției la data de 03.04.2013 când au fost făcute propunerile pentru aceste posturi.

Iar aceste negocieri politice sau politizarea numirilor în funcțiile de top ale Ministerului Public pare a fi devenit o constantă, cu mici excepții, e adevărat.

Evident, ca întotdeauna, chiar și acum, secția de procurori a CSM nu a contat în ecuație, dat fiind că nu era și nu este un pol de putere, cu adevărat, în termenii pe care politicienii și unii reprezentanți ai instituțiilor de forță îi percepeau și îi percep.

În orice caz, prin acest „acord” (negociere) politic se consemna o realitate în ce privește legătura ombilicală de care pomeneam anterior dar, în același timp, cei numiți în funcții de conducere în instituțiile de forță au realizat fără doar și poate fragilitatea pozițiilor lor, fie și numai pentru faptul că instabilitatea politică putea însemna pierderea acestor poziții și, evident, a influenței pe care ei o aveau în raport cu politicieni ce dețineau temporar funcții de decizie în puterea executivă și/sau legislativă.

Metoda sigură de a rămâne în astfel de funcții pentru membrii instituțiilor de forță era aceea de a dezvolta acțiuni concertate și ample de anchete penale în ceea ce s-a numit „lupta împotriva corupției”. Și asta în ideea de a crește presiunea publică pentru ca persoanele, cu nume și prenume, să rămână la cârma acestor instituții de forță. Sunt convins că una din intențiile acestor persoane a fost de fi performante și de a curăța societatea românească de corupție, dar este posibilă și o secundă explicație a acestui marketing, fără precedent în istoria justiției române, a activității unei componente a sistemului judiciar.

De altfel, ministrul Prună în primăvara anului 2016, prin numirea directă a șefului în funcție al DNA pentru un nou mandat, fără să mai organizeze, fie și formal, o competiție pentru acest post, a reprezentat rezultatul unei astfel de presiuni publice a cărei cauză, evident, a fost marketing-ul prezentării anchetelor penale din anii anteriori.

A fost o imensă greșeală modul în care a procedat fostul ministru Prună, în condițiile în care deja în spațiul public apăruseră sincope reale ale funcționării DNA, sincope ce indicau în mod clar că erau probleme reale în managementul DNA (scurgeri din anchetele penale în spațiul public, declanșarea unor mega anchete penale, cum a fost spre exemplu Microsoft, care s-au soldat cu eșecuri răsunătoare, imagini cu suspecți, inculpați și, uneori, chiar martori chemați la DNA – în condițiile în care aceștia până la urmă nu au fost trimiși în judecată și dacă, eventual, au fost trimiși, au fost achitați pentru că faptele erau inexistente, etc.).

Astfel, renominalizarea fără o minimă competiție și fără o dezbatere publică pentru acest post de conducere, în jurul posibilelor proiecte ale candidaților la șefia DNA, a făcut să fie ratată o discuție publică necesară și utilă în jurul acestor sincope, mai ales dacă ele erau într-adevăr reale.

Sigur, așa cum spuneam, cele de mai sus pot fi ipoteze care să argumenteze că a existat o „rețea informală” formată din membri ai instituțiilor de forță, în special SRI și DNA. Însă, trebuie scos în evidență și elementele pozitive ale colaborării în ceea ce eu numesc rețeaua informală.

Astfel, instituțiile de forță au atins zone care era greu de imaginat anterior că ar fi putut face obiectul unor investigații penale (consilii județene, primari de orașe și municipii mari, Parlament, sistemul de sănătate, judecători și procurori, înalți funcționari publici – practic, nu a fost zonă publică care să nu fie obiect al anchetelor desfășurate), iar ajutorul SRI s-a dovedit esențial în multe cauze (de altfel, după scandalurile succesive din anii 2017 – 2019 în jurul protocoalelor și colaborării unor procurori DNA cu SRI a condus la o scădere semnificativă a cauzelor DNA, posibil și din cauză că unii procurori nu au mai avut informațiile furnizate de SRI, așa cum a recunoscut de altfel un candidat recent la procedura de numire pentru postul de procuror șef DNA).

Marketing-ul agresiv pe care l-au afișat ani de zile unii reprezentanți ai instituțiilor de forță a fost însă, în timp, contraproductiv. Pentru că această întindere pe toate palierele, mă refer nu numai la anchetele penale, ci și la dorința de a ocupa în mod semnificativ spațiul public, a arătat limitele pe care aceste instituții de forță își bazau retorica publică.

Dar și, din păcate uneori, mediocritatea profesională – tradusă în achitări sau clasări de dosare ce au fost anunțate cu mare pompă inițial – a unor procurori DNA (puțini, ce-i drept, dar din păcate s-a întâmplat ca acest element să se fi manifestat în dosare importante) a avut un cuvânt de spus. Acesta a fost un alt element important ce a contribuit la o scădere de încredere a instituțiilor de forță, mai ales în rândul judecătorilor și procurorilor. Au început să apară din ce în ce mai des achitările răsunătoare, în cauze care au ținut pagina ziarelor cu câțiva ani înainte și care, de altfel, constituiau repere în marketingul de imagine promovat de instituțiile de forță.

Poate cel mai grav aspect a fost cel privind protocoalele semnate între instituțiile forță, Ministerul Public și SRI, nu atât faptul că aceste protocoale au fost, prin conținutul lor, în afara Constituției și legilor României (fapt consemnat cu subiect și predicat de Curtea Constituțională). Protocoalele au legitimat rolul ”judiciar” al unui actor care nu avea ce să caute în ecuația procesual penală și în activitatea administrativă a componentelor autorității judecătorești reprezentată de instanțe, parchete, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară: SRI. Ce e grav e faptul că aceste protocoale indică certe legături informale între membri ai reprezentanților acestor instituții, ceea ce chiar ar trebui să dea frisoane societății civile.

Trebuie să spun că nu e neapărat un lucru negativ dacă serviciile de informații au un rol în descoperirea infracțiunilor de corupție, însă doar dacă acest rol este clar, transparent și previzibil, prevăzut ca atare de legiuitor.

Pe de altă parte, modul în care funcționează un serviciu de informații (prin definiție netransparent, tocmai pentru a avea performanță: a se vedea și Michael Glennon și Ivan Briscoe mai sus – citați), cel puțin în acele cauze în care nu are competența legală, cum sunt și infracțiunile de corupție, lasă loc pentru interpretări: dacă informația este livrată în întregime procurorului? Dacă nu cumva parte a informației sau a informatorilor sunt omiși pentru a securiza pe informatori și continuarea obținerii de informații, uneori chiar apelând la acțiuni la limita legalității?

Acesta nu e un lucru neapărat rău în logica conspirativă și de lipsă de transparență a intelligence-ului (așa cum a consemnat și Ivan Briscoe în lucrarea mai sus indicată). Dar strict pentru îndeplinirea scopului constituțional și legal pentru care aceste agenții de informații își au rațiunea existenței lor. Sistemul de justiție însă, procurorii în special, trebuie să respecte principiul legalității obținerii probelor, așa numita loialitate a probelor și să se ferească de „cântecul de sirenă” al informărilor serviciilor de informații nu de multe ori făcute doar în beneficiul legalității procedurii penale (și civile), cu atât mai mult în acele situații în care sunt obținute la limita legii.

Așa cum arătam în cazul instanței speciale americane, FISA Court, Michael Glennon, dar și Mike Lofgren, indică cel puţin o dominare de către reţelele informale a acestei instanţe. Modul de numire la această instanţă, dar mai ales cifrele tulburătoare privind mandatele de interceptare imens de multe, peste 32.000, între 1979 și 2011, în condiţiile în care foarte puţine cereri au fost respinse, i-au condus pe aceşti autori (şi nu numai pe ei, ci şi mulţi jurnalişti americani), la concluzia aceasta. Doar un singur caz a condus la descoperirea unui complot la adresa securității SUA din cele 32.000.

Dacă comparăm cu ce s-a întâmplat în România în ultimii 7-10 ani vom descoperi că lucrurile nu stau diferit, din păcate. Însă, sigur că da, la altă scară, ținând cont că totuși provocările de securitate ale SUA sunt cu totul altele și mult mai serioase decât în cazul României. Numărul imens de mandate de interceptare privind securitatea națională, adică un domeniu care nu include infracțiunile de care se ocupă DNA (infracțiunile de corupție și cele asociate corupției), nu a fost justificat coerent și acceptabil din punctul de vedere al respectării minimale a regulilor statului de drept de către Serviciul Român de Informații, Parchetul General, Înalta Curte de Casație și Justiție. Nici de Comisia permanentă privind controlul SRI al Parlamentului României[34] nu a venit cu suficiente clarificări, cifrele avansate de raportul Comisiei sunt discutabile, contradictorii (evident că nu avreau cum să fie supravegheate tehnic de către SRI 6 milioane de oameni). Dar trebuie consemnat în mod pozitiv că în sfârșit Parlamentul a luat în discuție și a făcut o minimală verificare a interceptărilor enorm de multe dispuse în domeniul securității naționale.

Rămân întrebări care nu și-au găsit răspunsul. Și e puțin probabil ca vreuna dintre instituțiile formale (Ministerul Public, CSM, ÎCCJ, Parlamentul, SRI, CSAT, etc.) să fie interesate a răspunde la câteva din aceste întrebări, legate, evident, de numărul mare de interceptări acordate în domeniul securității naționale: câte din propunerile SRI privind soliticarea de mandate de supraveghere tehnică în domeniul securității naționale au fost într-adevăr filtrate de Procurorul General (sau doar acesta s-a comportat ca un notar)? Câte din solicitările Procurorului General, la propunerea SRI, au fost aprobate de judecătorul competent de la ÎCCJ (sentimentul meu e că procentul se apropie de 100%)? Câte din aceste mandate de interceptare s-au transformat în dosare penale care s-au finalizat cu trimiteri în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni privind securitatea națională a celor supravegheați tehnic? Câte din dosarele trimise în judecată s-au finalizat cu condamnări penale pentru săvârșirea de infracțiuni privind securitatea națională?

Oricum, ar fi, dacă comparăm cifrele privind mandatele de interceptare solicitate de instituțiile de forță americane și acordate de FISA Court – 32.000 în perioada 1979-2011 – și, în România, cifra indicată de SRI în comunicatul său public privind mandatele de securitate națională[35], solicitate prin Procurorul General al României și aprobate de Înalta Curte de Casație și Justiție – 28.784 de mandate, inițiale și prelungite, în perioada 2004-16.02.2016, fiind monitorizate în acest fel 20.907 de persoane -, constatăm că de departe instituțiile de forță și judecătorii din România au exercitat și permis restrângerea drepturilor și libertăților unui număr foarte mare de cetățeni.

De ce subliniez acest lucru: pentru că, iată, o perioadă cu adevărat dificilă pentru securitatea națională, cum este această pandemie ai cărei martori și subiecți suntem azi, poate justifica cu adevărat restrângerea unor drepturi fundamentale, inclusiv prin mandate de siguranță națională în cazuri temeinic justificate.

Or, numărul de mandate din perioada 2004-2016 justifică mai degrabă o perioadă de război sau de  pandemii extinse și nu o perioadă în care astfel de activități de supraveghere a multor cetățeni ar fi justificată, supraveghere pe scară largă care nu se știe cui a folosit.

Ce vreau să spun e faptul că astfel de acțiuni în perioade în care respectarea drepturilor omului nu necesitau restrângeri ca cele pe care pe care le generează o situație extraordinară (război, pandemie etc.), din această perspectivă și datorită supravegherii pe scară largă, fără rezulate palpabile (dosare penale, condamnări penale etc.), pot conduce la efectul pervers de a nu avea încredere în instituții tocmai atunci când e nevoie de încredere deplină a cetățenilor în funcționarea în interesul public al acestor instituții.

Un raport al Inspecției Judiciare, aprobat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 15.10.2019[36], indică majore și multiple disfuncționalități la nivelul funcționării DNA în perioada 01.01.2014 – 31.07.2018. Spicuiesc câteva sincope majore ale DNA, din acest raport:
– durata nejustificată a cercetărilor în numeroase dosare, cauzată, în principal, de lipsa de ritmicitate în efectuarea urmăririi penale, corelată cu perioade de inactivitate;
– încălcarea normelor de procedură de către procurorii care au efectuat urmărirea penală, inclusiv efectuarea unor acte specifice de urmărire penală de către ofițerii SRI în cauzele privindu-i pe magistrați;
– numărul mare al judecătorilor vizați de activitățile de urmărire penală în cauze aflate pe rolul Direcției Naționale Anticorupție (Structura Centrală şi structurile teritoriale), privit în corelație cu numărul total al judecătorilor din instanțele respective, pe de o parte, şi cu faptul că în majoritatea covârșitoare a acestor cauze au fost dispuse soluții de neurmărire penală.

Ca exemplificare, din raport: „la Înalta Curte de Casație și Justiție au fost vizaţi mai mult de 75 de judecători (9 dintre aceştia fiind cercetaţi la serviciile teritoriale Braşov, Oradea, Constanţa), la Curtea de Apel Bucureşti aproximativ 100 de judecători, la Curtea de Apel Oradea aproximativ 35 de judecători (din circa 40 de judecători), la Curtea de Apel Ploieşti aproximativ 30 de judecători (din circa 50 de judecători), la Curtea de Apel Braşov aproximativ 25 de judecători, la Curtea de Apel Iaşi aproximativ 20 de judecători (din circa 45 de judecători), la Curtea de Apel Constanţa mai mult de 15 judecători (din circa 40 de judecători), la Curtea de Apel Timişoara mai mult de 15 judecători (din circa 60 de judecători), la Tribunalul Bucureşti mai mult de 85 de judecători, la Tribunalul Argeş mai mult de 25 de judecători (din circa 40 de judecători), la Tribunalul Bihor peste 30 de judecători (din circa 40 de judecători), la Tribunalul Dolj mai mult de 25 de judecători (din peste 70 de judecători). În total, la nivelul Structurii Centrale şi al structurilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie au fost vizaţi peste 1900 de judecători.”.

Concluzia Plenului CSM, vis a vis de constatările Inspecției Judiciare din acest raport, a fost că „Practicile procurorilor DNA care au instrumentat cauze cu judecători în modalităţile mai jos menţionate au reprezentat forme de presiune asupra acestora, cu consecinţe directe în ceea ce priveşte înfăptuirea actului de justiţie”.

Nici puterea judecătorească nu a scăpat de anumite îndoieli că instanțele au fost eficiente, uneori, în a controla limitele de acțiune ale instituțiilor de forță (în domeniul penal în special). Astfel, un alt raport al Inspecției Judiciare, finalizat în luna aprilie 2019[37], relevă o serie de disfuncționalități la nivelul unor instanțe. Acest raport a fost aprobat, de asemenea, de Plenul CSM[38], însă din motive obscure, în hotărârea de Plen anterior citată, raportul Inspecției Judiciare, Direcția pentru judecători, nu este prezentat, deși instanțele judecătorești sunt criticate, după cum se va arăta mai jos, în raportul Inspecției. De asemenea, pentru perioada analizată de Inspecție, din motive iarăși obscure, Curtea de Apel București nu a făcut obiectul analizei, deși a fost un cap de pod esențial al DNA pentru obținerea de mandate de supraveghere tehnică.

Concluziile acestui raport arată o dimensiune deloc măgulitoare la adresa puterii judecătorești:
– Decizii de supraveghere tehnică admisă fără un minim control de legalitate și cercetare a indiciilor că aceste supravegheri tehnice s-ar justifica. Nu doar că procentul de admitere a solicitărilor este foarte mare (97,08 %)[39], dar rezultă din raport că aceste măsuri de supraveghere pur și simplu nu au fost motivate de judecător, lipsesc minime argumente care să facă trimitere la probele din dosarul de urmărire penală pentru fiecare persoană/măsură vizată, deși aceste măsuri în mod evident vizează o libertate și un drept fundamental al omului, și anume dreptul de a nu fi supravegheat nelegal, abuziv. Verificările efectuate prin sondaj la instanțe de Inspecție au relevat faptul că în considerentele hotărârilor de admitere a cererilor, era copiat în întregime referatul procurorului, fără ca dispunerea măsurilor să treacă printr-un filtru adecvat al judecătorului. De altfel, Inspecția Judiciară consemnează că aceasta  constituie o vulnerabilitate majoră pentru actul de justiție.
– Numărul de mandate de supraveghere tehnică solicitate și obținute de DNA se cifrează, în perioada 2014 – 2018, la un număr de 5935 (Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe). Cifra este comparabilă cu mandatele de siguranță națională, dacă nu superioară ultimelor ținând cont de perioada mult mai scurtă în care s-au obținut mandatele DNA. Problema, ca și în cazul mandatelor de siguranță națională, nu este a numărului, ci a eficienței acestor mandate: câte dosare penale au fost finalizate cu rechizitoriu de către DNA, dosare în care au fost admise solicitări de supraveghere tehnică? Câte dosare au fost finalizate cu condamnări penale și câte cu achitări? În câte dosare s-a dispus clasarea și pentru ce motive?
– Numărul foarte mare de dosare penale vizând judecători și procurori, dosare care au zăcut ani de zile în sertarele unor procurori DNA, iarăși a fost și este un motiv de îngrijorare. Din punctul meu de vedere, iarăși DNA a pornit pe o cale care, evident, a dus într-o fundătură: în loc să se concentreze pe dosare penale privind magistrați în care realmente existau indicii că au fost săvârșite infracțiuni de corupție, a preferat, parte a strategiei de marketing, să se întindă în dosare privind sute de magistrați, fără un rezultat concret și palpabil, cheltuind resurse umane și financiare fără rost.

Quarto – în loc de concluzii

Încrederea cetățenilor în instituțiile formale este esențială pentru prezervarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și pentru funcționarea statului de drept, inclusiv și mai ales în perioade în care societatea este confruntată cu pericole ce vizează existența însăși a societății și a indivizilor ce o compun.

Drepturile și libertățile omului pot fi restrânse în astfel de situații, ca cele de gravă criză prin care trece societatea, însă nici în astfel de situații nu poate fi afectată existența lor. Există pericolul ca restrângerea drepturilor, în astfel de perioade, să constituie o platformă pentru tendințe autoritariste, populiste sau autocratice. Lucru fatal pentru statul de drept.

Pe de altă parte, cetățenii trebuie să aibă încredere în instituțiile statului, încredere care se bazează însă și pe onestitatea și transparența acestor instituții formale. Existența unor rețele informale, netransparente, pot sufoca funcționarea instituțiilor formale. Este un adevăr, din păcate, verificat în multe state, inclusiv democrații funcționale.

Sentimentul a fost că tema „statului paralel” a beneficiat în România de un construct ideatic și financiar bine închegat, cu ținte privind instituții ale statului român, în special acele instituții de forță, și  privind persoane, conducători de instituții de forță, lucrători ai acestor instituții, dar și persoane ce puteau reprezenta un pericol prin vocile lor, cu impact public, pentru apologeții „statului paralel”.

Cum a fost posibil acest atac concertat? De ce a fost posibil? Prin prezentul articol nu pretind că indic dimensiunea întreagă a realității celor 18 luni și a cauzelor care au condus la această masivă încercare de manipulare publică. Poate fi o percepție subiectivă a subsemnatului – accept lucrul acesta.

Totuși, nu trebuie să aruncăm la lada de gunoi a istoriei această poveste. S-ar putea repeta într-o bună zi și, cred eu, ar fi important să știm, să ne explicăm ceea ce s-a întâmplat cu „statul paralel”. Și, o astfel de „poveste”, se poate repeta, cum spuneam și anterior, mai ales în perioade cu reale dificultăți pentru chiar existența fizică a membrilor societății, în care libertățile și drepturile cetățenilor pot și trebuie restrânse pentru binele întregii societăți, momente în care unii membri ai instituțiilor formale pot profita și crea în interiorul instituțiilor formale o rețea care să funcționeze în interesul acestor persoane.


[1] Sidonia Bogdan, www.vice.com, 22.11.2017:  https://www.vice.com/ro/article/vb3a88/ce-inseamna-statul-paralel .
[2] Dan Cîrjan, www.criticatac.ro, 23.04.2018: https://www.criticatac.ro/lefteast/the-romanian-parallel-state-the-political-phantasies-of-feeble-populism/.
[3] Walter Bagehot, The English Constitution, the Second edition, 1873: https://socialsciences.mcmaster.ca/econ/ugcm/3ll3/bagehot/constitution.pdf
[4] Michael J. Glennon este profesor la Fletcher School of Law and Diplomacy, Tufts University
[5] Michael J. Glennon, National Security and Double Government în Harvard National Security Journal, vol. 5, 2014
[6] Idem, p. 30
[7] Cu referire la James Madison, unul din fondatorii Statelor Unite și cel de-al patrulea președinte al SUA
[8] Idem, pp. 18-21
[9] Idem, pp. 47-74
[10] Idem, p. 47
[11] Idem, pp. 51-53
[12] Idem, p. 53
[13] Idem, p. 60
[14] Amanda Taub și Max Fisher: https://www.nytimes.com/2017/02/16/world/americas/deep-state-leaks-trump.html
[15] Mike Lofgren, The Deep State. The fall of the constitution and the rise of a shadow government, Penguin Books, 2016 (the second edition)
[16] Idem, p. 5
[17] Idem, p. 34
[18] Idem, p. 29
[19] Idem, p. 40
[20] Idem, p. 34
[21] Idem, p. 40
[22] Ivan Briscoe – fost jurnalist, politolog. Actualmente este director de programe pentru America Latină și Caraibe la Crisis Group: https://www.crisisgroup.org/who-we-are/people/ivan-briscoe
[23]Ivan Briscoe, The proliferation of the „Parallel State”, 71 Working Paper, October 2008, FRIDE (Fundaction para las relaciones internacionales y el dialogo exterior)
[24] Idem, p. 1
[25] Idem, p. 2
[26] Ibidem
[27] Yevgenia Albats, The state within a state: the KGB and its hold on Russia – Past, Present, and Future, 1994, Editura Farrar, Straus and Giroux: https://www.amazon.ae/State-Within-Russia-Past-Present-Future/dp/0374527385
[28] O radiografie a rețelei infracționale „Voicu” poate fi descifrată la Dan Tapalagă într-un „serial” de trei părți, pe Hotnews.ro: https://www.hotnews.ro/stiri-7063098-.htm?nomobile, https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7067520-acum-vorbesc-intelegeti-dumneavoastra-partea-secretul-retelei.htm, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7082638-acum-vorbesc-altii-dumneavoastra-intelegeti-partea-iii-cum-poate-anihilata-reteaua-solutii.htm
[29] https://revista22.ro/interviu/augustin-lazar-ce-vedem-astazi-in-justitie-a-fost-o-planificare-a-unui-grup-de-reflectie?fbclid=IwAR0MvJ1JPNpJ7ZeOuh9rngSHasgz0hWWO4rjuEGsbBvuM0XymhDx3yb1Jok
[30] https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2017-11-17-22118247-0-rezolutie-cex-impotriva-statului-paralel-2.pdf.
[31] https://ultrapsihologie.ro/2017/05/17/metode-si-tehnici-de-influentare/.
[32] https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2012-12-19-13845716-0-acord-colaborare-varianta-administratiei-prezidentiale.pdf .
[33] În cazul justiției, în acord se prevedea că cele două părți ce au încheiat acordul se „obligă” să „introducă un proces transparent de numire a Procurorului general și a Procurorului șef al DNA care să presupună candidaturi deschise, criterii de experiență profesională, integritate și rezultate pozitive în acțiunea anticorupție.”.
[34] http://www.cdep.ro/comisii/controlul_sri/pdf/2018/rd_1003.pdf.
[35] https://www.agerpres.ro/justitie/2018/05/31/sri-28-784-numarul-total-de-mandate-de-securitate-nationala-solicitate-in-perioada-2004-2016–119080.
[36] http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/08_01_2020__97031_ro.pdf , raportul Inspecției Judiciare al Direcției pentru procurori are nr. 1365/DIP/2018.
[37] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23099077-netejoru-dupa-controlul-dna.htm .
[38] http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/08_01_2020__97031_ro.pdf, raportul Inspecției Judiciare al Direcției pentru Judecători cu nr. 5488/IJ/2510/DIJ/2018
[39] A se vedea procentele aici: https://www.mediafax.ro/social/raport-97-din-cererile-dna-pentru-mandate-de-supraveghere-admise-nu-a-existat-un-control-al-judecatorului-18139934.


Jud. Horațius Dumbravă, Curtea de Apel Târgu Mureș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Statul paralel și justiția română”

  1. Dintotdeauna am fost uimit de acest ”simț al momentului adecvat” (ca să nu fiu înțeles greșit în cazul în care aș fi folosit termenul de ”oportunism”, după propria-mi socoată, nu vădit eronat nici acesta) al ”colegului” Dumbravă (Deontologul, pentru o necesară distincție de omonimul, General aka CT – Câmp Tactic). Cred că ați putea fi de acord cu mine că lectura propusă de domnia sa poate fi pusă în operă numai după vreo săptămână de carantină/autoizolare când s-ar risipi consistent posibilitățile de divertisment!
    Ar fi cu mult mai interesantă lectura dacă ar putea fi juxtapusă cu un op-ed al d-nului Neacșu. Sigur luju și-ar putea pierde vreo câțiva fani în favoarea juridice.

    Râdem, glumim, dar nu părăsim unitatea… pardon… locuința! Ne-am înțeles? V.B. – de ceva vreme ”autoizolat și carantinat” de mediul, îndeosebi, profesional (s-au produs aproape simultan, într-o fericită reciprocitate).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.