Despre legalitatea (re)implicării serviciilor de informaţii în activitatea de urmărire penală odată cu propunerea de modificare ale Codului de procedură penală
3 martie 2023 | Claudiu BEINȘAN
Claudiu Beinșan
La finalele anului 2022 a apărut o propunere de lege pentru modificarea şi completarea Codului procedură penală. Majoritatea covârşitoare a reglementărilor propuse vizează punerea în acord a actualelor texte regăsite în cuprinsul legii procesual-penale cu un şir lung de Decizii ale Curţii Constituţionale a României, o parte din ele pronunţate încă din anul 2015, fără ca legiuitorul să fi intervenit la nivel legislativ în acest sens.
Una dintre cele mai de impact modificări propuse se referă la posibilitatea utilizării ca mijloace de probă în procesul penal a unor înregistrări obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii, procedură reglementată în cadrul Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Această modificare tinde să rezolve aspectele contrare ordinii constituţionale scoase în evidenţă odată cu pronunţarea Deciziei nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teză finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Prin această Decizie Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală („Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise prin lege.”) sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
Concluzia generală la care a ajuns instanţa constituţională se regăseşte în cuprinsul parag. 55 al Deciziei potrivit căruia „Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate.”
Noul proiect de lege încearcă să remedieze problemele identificate de către Curtea Constituţională. Potrivit punctului 17 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, „După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 1391, cu următorul cuprins:
Art. 1391. Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii
– Înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări.
– Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.”
Cu alte cuvinte, proiectul de modificare a Codului de procedură penală îşi propune introducerea posibilităţii utilizării ca mijloace de probă în procesele penale a rezultatului activităţilor reglementate în cuprinsul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. În concret, vorbim despre:
– interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă (lit. a);
– căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect (lit. b);
– ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le obţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee (lit. c);
– instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private (lit. d);
– localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere (lit. e);
– interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee (lit. f);
– obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condiţiile legii (lit. g).
Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României conţine procedura de urmat pentru ca organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să aibă legitimitatea punerii în executare a mandatelor de autorizare a desfăşurării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului emise de către unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi îşi propune rezolvarea viciilor de neconstituţionalitate deja constatate prin Decizia antemenţionată, propunerea de modificare a Codului de procedură penală în realitate nu face altceva decât să încerce crearea unui cadru legislativ „artificial” şi în continuare contrar dispoziţiilor constituţionale.
Deşi vorbim despre două proceduri total distincte, propunerea de lege ignoră această circumstanţă şi „încearcă” crearea unui mixaj incompatibil cu respectarea prevederilor constituţionale în materie. În prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Fiecare sistem de autorizare are o individualitate proprie şi un mecanism de funcţionare specific, incompatibil a fi integrat în cadrul unei alte proceduri. Concluzia este scoasă în evidenţă pornind de la caracterul total distinct ale celor două mecanisme procedurale, începând cu scopul autorizărilor, persoanele care pot solicita autorizările, de condiţiile de obţinere a mandatelor, de organele care emit autorizarea, precum şi de organele care pun în executare mandatele etc. Cu alte cuvinte, vorbim despre două sisteme total distincte şi care nu pot fi încorporate. Cu toate acestea, propunerea de lege încearcă să creeze un hibrid, un al treilea sistem compus din cele două şi care suferă din perspectiva viabilităţii.
Care sunt argumentele care conduc la o atare concluzie?
Poate cel mai evident argument este faptul că reglementarea „naşte” un mijloc de probă în procesul penal obţinut în baza unei proceduri total străine Codului de procedură penală, respectiv în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Chiar dacă, de principiu, lista mijloacelor de probă nu este una limitativ prevăzută în cadrul art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, fiind admisibil „orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”, în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie.
În ipoteza în care am admite reglementarea aşa cum e ea gândită la acest moment, s-ar ajunge la o situaţie cel puţin hilară şi nedesluşită: conform cărei proceduri de autorizare judecătorul de cameră preliminară va verifica legalitatea obţinerii mijlocului de probă? A Codului de procedură penală, dat fiind că vorbim despre un element probant în cadrul procesului penal, cu ignorarea legii în baza căreia a fost obţinut? A Legii nr. 51/1991 în baza căruia mijlocul de probă a fost obţinut cu ignorarea desfăşurării unui proces penal în care respectivul mijloc este folosit? A ambelor reglementări, care diferă în mod evident? Nu există un răspuns corect care să respecte întocmai toate garanţiile desfăşurării echitabile a procesului penal.
Procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora. Raţiunea acestei împrejurări este relativ simplă şi porneşte de la scopul diferit al celor două reglementări: primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Chiar şi dacă s-ar ignora cele de mai sus şi am accepta de bună varianta de modificare propusă şi se va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 (pornind inclusiv de la sintagma „dacă au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări”) se va ajunge la utilizarea în cadrul procesului penal la un procedeu probatoriu autorizat în afara Codului de procedură penală. Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri o instanţă ierarhic inferioară va verifica activitatea de emitere a mandatului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unica instanţă căreia i-a fost stabilită o specializare în domeniul autorizării activităţilor reglementate prin Legea nr. 51/1991.
Per a contrario, dacă va fi luat în considerare Codul de procedură penală ca fiind reglementarea relevantă în momentul realizării analizei legalităţii, mijlocul de probă şi procedeul probatoriu prin care acesta a fost obţinut va fi verificat prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii, împrejurare din nou vădit neconstituţională.
O altă problemă identificată şi care nu trebuie ignorată se referă la competenţa funcţională a organelor care execută activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale. Potrivit art. 8 din Legea nr. 51/1991, „activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie de Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.”
Astfel cum ea este reglementată, prevederea propusă pentru a intra în vigoare va putea fi incidentă doar în situaţia infracţiunilor prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, majoritatea dintre ele nefiind în domeniul de aplicabilitate ale Legii nr. 51/1991, respectiv nu sunt susceptibile a fi catalogate drept „ameninţare la adresa securităţii naţionale”. În legătură cu acest subiect, prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 91/2018 s-a reţinut că “81. Spre exemplu, săvârșirea unor infracțiuni, cum ar fi cele contra persoanei nu vor putea fi calificate drept o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă dreptului fundamental la viață sau dreptului fundamental la integritate fizică și psihică al unei persoane. Totodată, săvârșirea unor infracțiuni determinate, precum cele de corupție, sau cele contra patrimoniului nu vor putea fi calificate drept o amenințare la adresa securității naționale, chiar dacă faptele aduc atingere gravă anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor români. Aceasta deoarece, deși unele infracțiuni sunt de natură să aducă atingere gravă anumitor drepturi și libertăți fundamentale fiind în interesul general sancționarea acestor fapte, acestea nu au amploarea necesară calificării lor ca 37 amenințări la adresa securității naționale.”
Cu alte cuvinte, chiar dacă textul face trimitere la dispoziţiile art. 139 alin. (2), în realitate serviciile de informaţii, unicele care pot pune în executare mandatele de realizare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, conform jurisprudenţei constituţionale şi doctrinare arhi-cunoscute la acest moment nu vor putea pune în executare mandatele emise în acest sens, nefiind organe de urmărire penală.
Înainte de a concluziona, incompatibilitatea funcţionării conjuncte a celor două proceduri distincte regăsite în cuprinsul Codului de procedură penală şi Legii nr. 51/1991 îşi are fundamentul în scopul diferit al celor două reglementări. Nefiind aspecte particulare ale sediului general al materiei, dispoziţiile legii privind securitatea naţională a României nu pot fi utilizate pentru a remedia anumite circumstanţe lipsă din cadrul Codului de procedură penală, fiind create, aşa cum am indicat mai sus, o serie de anomalii iremediabile şi, cel mai probabil, fără rezolvare. Fiind sesizată în mai multe rânduri cu critici de neconstituţionalitate similare, Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, a constatat că „normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale”.
Avocat Claudiu Beinşan
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
