Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Efectele situației de urgență instituite prin Decretul prezidențial 195/2020 asupra raporturilor contractuale aflate în derulare
24.03.2020 | FIRON BAR-NIR

Evoluţia situaţiei epidemiologice determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2/COVID-19 și declararea „Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii la data de 11.03.2020 au creat la nivel național și internațional un nou context social, politic, economic și juridic.

Ca reacție la situația nou intervenită, autoritățile române au adoptat măsuri având ca scop, pe de o parte, protejarea sănătății publice, iar, pe de altă parte, diminuarea efectelor economico-sociale generate atât de răspândirea virusului cât și de măsurile implementate pentru prevenirea și combaterea COVID-19.

Prin Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României (“Decretul prezidențial”) au fost adoptate două categorii de măsuri în funcție de aplicabilitatea acestora, respectiv măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă directă și imediată și măsuri de primă urgență cu aplicabilitate graduală.

A doua categorie de măsuri poate fi dispusă cu acordul primului ministru, potrivit evaluării realizate de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, de către ministrul afacerilor interne sau de către înlocuitorul legal al acestuia, prin ordonanță militară, în cazul măsurilor prevăzute la pct. 1 – 7 din anexa nr. 2 la Decretul prezidențial, și de către Ministerul Afacerilor Interne, prin ordin al secretarului de stat, șef al Departamentului pentru Situații de Urgență sau înlocuitorul legal al acestuia, în cazul măsurilor enumerate la pct. 8 din anexa nr. 2 la Decretul prezidențial.

În conformitate cu Decretul prezidențial, autoritățile publice au adoptat/emis o serie de acte normative prin care au dispus măsuri cu caracter excepțional, a cărora aplicabilitate este limitată la efectele produse de starea de urgență decretată, precum:

– Ordonanța militară nr. 1 din 17.03.2020 privind unele măsuri de primă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri, emisă de Ministerul Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219/18.03.2020, (“Ordonanța militară nr. 1/2020”);

– Ordinul nr. 476 din 20.03.2020 pentru asigurarea în condiții optime a asistenței medicale pediatrice spitalicești în contextul epidemiei de SARS – CoV – 2/COVID-19, emis de Ministerul Sănătății, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229/20.03.2020 (“Ordinul nr. 476/2020”);

– Ordinul nr. 50 din 20.03.2020 privind stabilirea unor măsuri organizatorice necesare pentru respectarea izolării la domiciliu, carantinării și internării, emis de Ministerul Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229/20.03.2020 (“Ordinul nr. 50/2020”);

– Hotărarea nr. 217 din 21.03.2020 pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 19/2020 privind acordarea unor zile libere părinților pentru supravegherea copiilor, în situația închiderii temporare a unităților de învățământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230/21.03.2020 (“HG nr. 217/2020”);

– Ordonanța de urgență nr. 29 din 21.03.2020 privind unele măsuri economice și fiscal – bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230/21.03.2020 (“OUG nr. 29/2020”);

– Ordonanța de urgență nr. 30 din 21.03.2020 pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecției sociale în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS – CoV-2, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231/21.03.2020 (“OUG nr. 30/2020”);

– Ordonanța militară nr. 2 din 21.03.2020 privind măsuri de prevenire a răspândirii COVID – 19, emisă de Ministerul Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232/21.03.2020 (“Ordonanța militară nr. 2/2020”).

Situația de fapt și măsurile adoptate de autoritățile publice au perturbat derularea activităților comerciale, operatorii economici reacționând prin adoptarea unor măsuri de diminuare a pierderilor economice, precum reducerea personalului salariat și implicit a cheltuielilor cu salariile, notificarea partenerilor contractuali cu privire la suspendarea activității pe perioadă nedeterminată și chiar în sensul încetării raporturilor contractuale.

Efectele sociale și economice ale unor asemenea măsuri sunt de netăgăduit, însă întrebarea firească a oricărui operator economic, indiferent dacă acesta este debitor sau creditor al obligațiilor afectate de contextul precizat mai sus, privește impactul unui asemenea eveniment asupra raporturilor contractuale aflate în derulare.

Stabilirea efectelor pandemiei de coronavirus SARS-CoV-2 și a măsurile adoptate în contextul stării de urgență instituite de autoritățile publice va fi în mod evident stabilit de la caz la caz, în funcție de obligațiile contractuale, de clauzele contractuale privind riscul contractului, de conduita debitorului în prevenirea sau reducerea consecințelor unui asemenea eveniment asupra prestațiilor asumate.

Caracterul excepțional de netăgăduit al acestui context constituie însă premisa analizei întreprinse cu privire la efectele producerii unui asemenea eveniment asupra raporturilor contractuale aflate în derulare, respectiv cu privire la suportarea riscului contractului în cazul intervenirii unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părți, cauzatoare de prejudicii.

De asemenea, analiza are ca premisă inexistența unor clauze contractuale de asumare a riscului producerii unui asemenea eveniment, în contextul în care legiuitorul permite părților să deroge de la dispozițiile legale care instituie cazurile de restrângere/extindere a forței obligatorii a contractului.

Codul civil recunoaște potențialul situațiilor excepționale de a produce efecte juridice, însă caracterul de excepție al evenimentului nu constituie condiția suficientă necesar a fi îndeplinită pentru ca voința părților să fie înfrântă, iar principiul forței obligatorii a contractului să fie învins.

Forța majoră, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1351[1],art. 1634[2] coroborate cu dispozițiile art. 1557[3] din Codul civil, presupune imposibilitatea executării unei obligații contractuale ca urmare a producerii unui eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil, cu consecința exonerării de răspundere a debitorului.

Forța majoră produce efecte, pe de o parte, cu privire la obligația devenită imposibil de executat, iar, pe de altă parte, cu privire la contractul, raportul contractual din conținutul căruia face parte obligația devenită temporar sau definitiv neexecutabilă.

Debitorul este eliberat de datorie (în cazul în care imposibilitatea de executare este totală și definitivă) sau poate beneficia de un termen suplimentar pentru executare[4] (în cazul imposibilității temporare de executare), fără a fi obligat la acoperirea prejudiciului produs creditorului obligației, în cazul în care sunt întrunite următoarele condiții cumulative:

– Evenimentul care întrunește toate calitățile enumerate de art. 1351 alin. (2) din Codul civil s-a produs înainte de punerea în întârziere a debitorului, respectiv înainte ca riscul să-i fi fost transferat acestuia[5]. Legiuitorul consacră o excepție de la această regulă în cazul debitorului aflat în întârziere pentru situația în care creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor care au determinat imposibilitatea de executare a obligației[6]. În cazul obligațiilor de plată a unor sume de bani, debitorul este de drept aflat în întârziere cu privire la îndeplinirea obligației asumate în exercițiul unei întreprinderi[7].

– Debitorul să fi notificat creditorul obligației despre imposibilitatea executării acesteia într-un termen rezonabil din momentul în care a aflat despre aceasta[8].

– Obligația debitorului să nu aibă ca obiect bunuri determinate generic, întrucât lucrul care piere fortuit poate fi înlocuit cu altul de acelaşi gen, potrivit principiului genera non pereunt[9]. Prezumția stabilită de legiuitor este însă una ce poate fi răsturnată de dovada contrară, sarcina probei revenind debitorului care invocă cazul de forță majoră pentru a fi exonerat de la îndeplinirea obligației. În cazul obligațiilor de a da ce au ca obiect o sumă de bani, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare, întrucât executarea în natură este întotdeauna posibilă[10].

Efectele pe care o asemenea imposibilitate obiectivă de executare a unei obligații le poate produce asupra contractului sunt diferite în funcție de caracterul temporar sau definitiv al imposibilității de executare și de însemnătatea obligației, respectiv a neîndeplinirii conforme a obligației asumate de debitor pentru cauza încheierii contractului, forța majoră putând determina suspendarea sau încetarea contractului, reducerea prestațiilor sau chiar neafectarea contractului în cazul în care obligația imposibil de executat este neînsemnată.

*[11]În contextul situației de urgență decretate și în considerarea dificultăților cu care se confruntă mediul de afaceri, partenerii contractuali sunt încurajați de legiuitor să manifeste disponibilitate de adaptare a raporturilor contractuale la provocările actuale, în spiritul principiului loialității contractuale[12].

*Dispozițiile art. X alin. (2) coroborate cu alin. (1) al aceluiași articol din OUG nr. 29/2020 instituie obligația renegocierii, în sensul adaptării clauzelor contractuale cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență, în cazul în care forța majoră în care s-ar afla întreprinderile mici și mijlocii[13] care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență, ar fi invocată împotriva acestora.

*Astfel, exercitarea drepturilor creditorului de a suspenda sau desființa contractul ca efect al imposibilității temporare de executare a obligației de către debitor[14] este condiționată de efectuarea de către acesta a unei proceduri prealabile de renegociere a contractelor încheiate cu întreprinderile mici și mijlocii aflate în dificultate dovedită cu certificatul de situație de urgență ce urmează a fi eliberat de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri în baza art. 12 din Decretul prezidențial („CSU”).

*Dispozițiile legale nu se aplică contractelor în derulare având ca obiect serviciile de utilități, electricitate, gaze naturale, apă, servicii de telefonie și de internet, și închiriere de imobile cu destinația de sedii sociale sau sedii secundare, încheiate cu întreprinderile mici și mijlocii aflate în situația descrisă supra.

În ceea ce privește proba forței majore, pentru a urmări efectele mai sus menționate, debitorul obligației imposibil de executat trebuie să dovedească[15] următoarele aspecte:

(i) Existența evenimentului. În cazul unui eveniment de notorietate, debitorul poate fi scutit de dovedirea lui.

(ii) Faptul că evenimentul invocat ca și caz de forță majoră întrunește condițiile legale, a căror apreciere se face in abstracto, prin raportare la tipul obiectiv al unei persoane rezonabile, dotată cu o prudență și o diligență medie- bonus pater familias:
– evenimentul invocat ca forţă majoră trebuie să fie extern, respectiv să nu fie sub nicio formă sub controlul debitorului;
– evenimentul să nu fi putut fi prevăzut de niciun debitor prudent;
– evenimentul să fie absolut invincibil şi inevitabil, astfel că nicio persoană nu l-ar fi putut evita şi nu ar fi putut înfrânge efectele.

(iii) Dovada consecințelor produse de eveniment, respectiv legătura de cauzalitate dintre eveniment și imposibilitatea de executare a obligației.

*Fără a deroga de la dispozițiile art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, legiuitorul confruntat cu efectele economice ale situației excepționale generate de pandemia cu COVID – 19 a consfințit, prin dispozițiile art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020, o prezumție relativă de forță majoră în cazul în care „împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă (…) rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinată de infecția cu coronavirusul COVID – 19”.

*Prezumția relativă de forță majoră este instituită exclusiv în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii a căror activitate este afectată de situația de urgență, afectare ce trebuie atestată prin CSU.

*Astfel cum este reglementată, prezumția relativă de forță majoră constituie însă o excepție de la dispozițiile art. 1.634 alin. (4) din Codul civil privind sarcina probei imposibilității fortuite de executare a obligației, în sensul în care creditorul obligației pretins a fi imposibil de executat trebuie să facă dovada inexistenței legăturii de cauzalitate dintre situația excepțională invocată și neexecutarea obligației contractuale.

*Dispozițiile art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020 care se completează în mod corespunzător cu dispozițiile art. 1351 și art. 1634 din Codul civil, permit întreprinderilor mici și mijlocii să invoce în relația cu partenerii lor contractuali prezumția relativă de forță majoră, însă nu în ceea ce privește obligațiile care au ca obiect bunuri de gen, în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:
– deținerea unui CSU care atestă afectarea activității economice pentru perioada invocată;
– dovedirea unei împrejurări „imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă (…) care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinată de infecția cu coronavirusul COVID – 19”.

*Deși deținerea CSU nu atrage de plano incidența forței majore în relațiile contractuale, cu consecințele menționate mai sus, nici chiar în privința întreprinderilor mici și mijlocii, beneficiile obținerii unui astfel de certificat constau în:

– amânarea la plată pentru serviciile de utilități, electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și la plata chiriei pentru imobilul cu destinație de sediul social și de sediu secundar, în cazul întreprinderilor mici și mijlocii care și-au întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate[16]. Facilitatea este limitată la perioada pentru care a fost decretată starea de urgență.

– decontarea din bugetul asigurărilor de șomaj, în limita a 75% din câștigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 6/2020, a indemnizației de care beneficiază salariații ale căror contracte individuale de muncă au fost suspendate, din inițiativa angajatorului, potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a efectelor produse de coronavirusul SARS-CoV-2[17], în cazul în care angajatorul își întrerupe activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate. Facilitatea este limitată la perioada pentru care a fost decretată starea de urgență.

*Menționăm că, potrivit proiectului Hotărârii de Guvern privind acordarea certificatelor de situație de urgență de către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, la cerere, operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul pandemiei SARS-CoV-2, care s-a aflat pe agenda ședinței Guvernului României din 18 martie 2020, neaprobat însă până la momentul redactării prezentului articol, deținerea CSU oferă avantaje determinate în mod suficient de generic de legiuitor astfel încât actul normativ, în eventualitatea aprobării și publicării sale, să nu poată fi aplicat direct de către beneficiarii acestor certificate. În acest sens, proiectul menționat mai sus prevede că CSU atestă că „operatorul economic a avut activitatea economică afectată în contextul pandemiei SARS – CoV-2”, acesta putând fi utilizat:
– pentru a beneficia de facilități de natură fiscală, oferite de instituțiile administrației publice centrale sau locale;
– în renegocierea anumitor contracte sau în relație cu alți operatori economici;
– în relația cu instituțiile financiar – bancare și de leasing sau cu orice alte instituții publice.

*Prin urmare, având în vedere condițiile de eliberare preconizate, precum și subiectele de drept determinate cărora le este destinat, CSU ce urmează a fi eliberat de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, potrivit art. 12 din Decretul prezidențial, nu are menirea de a înlocui avizul/certificatul de forță majoră („CFM”) prin care se constată existența forței majore, efectele și influența acesteia asupra executării obligațiilor rezultate dintr-un contract comercial, eliberat de Camerele de comerț și industrie contra cost (prețul acestuia fiind de 500 euro la care se adaugă TVA), în baza competențelor acordate de dispozițiile art. 4 lit. j) și art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007 privind camerele de comerț din România, cu modificările și completările ulterioare.

*Potrivit dispozițiilor legale invocate supra, CFM face dovada, până la proba contrară, a existenței cazului de forță majoră invocat de petent, spre deosebire de CSU care, utilizat în condițiile precizate mai sus pentru invocarea prezumției relative de forță majoră, dispenseză întreprinderile mici și mijlocii exclusiv de dovada legăturii de cauzalitate dintre evenimentul care trebuie să întrunească condițiile prevăzute de art. 1351 din Codul civil și imposibilitatea fortuită de executare a obligației contractuale afectate.

*Așadar, în aplicarea dispozițiilor art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020, întreprinderile mici și mijlocii pot invoca forța majoră în relațiile cu partenerii lor contractuali și fără a mai obține CFM. Într-o astfel de abordare, în condițiile în care CSU certifică doar afectarea activității respectivei întreprinderi mici și mijlocii, caracterul imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil al împrejurării invocate fiind necesar a fi dovedit de către debitor, creditorul ar putea contesta, în cadrul unui eventual litigiu, că o astfel de împrejuare ar fi fost suficient dovedită în lipsa unui CFM.

*Trebuie însă reținut că CFM este eliberat în baza unei analize sumare a situației de fapt expuse de debitor, astfel încât creditorul poate solicita instanței de judecată să constate existența unei situații contrare celei reținute prin aviz/certificat chiar și în situația existenței un prevederi contractuale în sensul dovedirii cazului de forță majoră cu CFM, întrucât părțile nu pot conveni ca dovada forței majore să se efectueze exclusiv cu acest document.

*De altfel, Camera de Comeț și Industrie a României a precizat[18], în contextul creat de pandemia cu COVID – 19, că aceasta nu este abilitată “să declare sau nu la nivel național/internațional o anumită situație ca fiind o situație sau un caz de forță majoră”, precum și faptul că „este la latitudinea părţii care se consideră prejudiciată să ia sau nu în considerare motivele şi dovezile (între care şi avizul de forţă majoră emis de CCIR) prezentate de partenerul contractual, pentru justificarea neîndeplinirii obligaţiilor, ultimul cuvânt avându-l, evident, instanța de judecată”.

Prin urmare, deși situația de urgență generată de pandemia cu COVID-19 și măsurile adoptate de autoritățile publice în acest context reprezintă o situație excepțională, nu se poate totuși considera că acestea ar atrage de plano și per se incidența forței majore în raporturile contractuale aflate în derulare, cu consecința eliberării, chiar și temporare, de la executarea obligațiilor contractuale. Efectele juridice ale contextului social – economic creat se apreciază în concret, prin raportare la obligația asumată, la însemnătatea acesteia în contract și la posibilitatea realizării în continuare a intereselor ambelor părți în aplicarea principiului salvgardării contractului.

Impreviziunea, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1.271[19] din Codul civil, presupune schimbarea excepțională a împrejurărilor care au fost avute în vedere de părți la încheierea contractului, în sensul în care executarea obligației de către una dintre părți devine excesiv de oneroasă astfel încât principiul bunei – credințe în executarea convenției permite derogarea de la forța obligatorie a contractului fie prin distribuirea în mod echitabil a pierderilor și beneficiilor între părțile contractuale și salvgardarea contractului fie prin încetarea contractului.

Întrucât impreviziunea nu intervine ope legis, debitorul obligației devenite excesiv de oneroasă va trebuie să solicite aplicarea acesteia în cazurile în care contractul nu conține o clauză de adaptare, prin care părțile să fi derogat de la aplicarea dispozițiilor art. 1.271 din Codul civil, după notificarea prealabilă a creditorului în scopul negocierii contractului în spiritul bunei-credințe și implicit al îndatoririi de loialitate între părțile contractante.

Impreviziunea implică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

– Caracterul excepțional al schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului, care nu va fi stabilit in abstracto, ci prin raportare la un eveniment concret.

– Absența culpei debitorului obligației devenite excesiv de oneroasă, cu privire la schimbarea împrejurărilor sau la întinderea efectelor acestora.

– Schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului, respectiv evenimentul să fi produs o modificare a status quo-ului contractual, adică a elementelor în funcție de care părțile au stabilit echilibrul contractual inițial.

– Condiția ca schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia să nu fi fost și nici să nu fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.

– Condiția transformării obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă care nu trebuie confundată cu situația de dificultate în executarea obligației, în care se găsește debitorul. Impreviziunea poate fi invocată numai în situația în care creșterea costurilor executării propriei obligații sau scăderea valorii contraprestației afectează echilibrul contractual în asemenea măsură încât obligarea debitorului la executarea obligației ar fi vădit injustă.

– Condiția ca debitorul să nu își fi asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici să nu se poată rezonabil considera că și l-a asumat.

În cazul în care părțile nu convin în sensul adaptării contractului la noile circumstanțe, debitorul se poate adresa instanței în sensul adaptării ori încetării contractului, ca ultimă variantă aflată la îndemâna instanței de judecată.

Situația de urgență generată de pandemia cu COVID-19, deși are caracter excepțional, nu poate fi totuși considerată ca fiind o cauză de impreviziune general aplicabilă în raporturile contractuale afectate, în sensul că ar justifica de plano și per se reducerea prestațiilor convenite inițial de părți. Situațiile în care actualul context social-economic a condus la transformarea obligației debitorului într-una excesiv de oneroasă, făcând vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației astfel cum a fost inițial convenită, trebuie analizate în funcție de particularitățile fiecărui raport contractual.

Concluzionând, analiza situației excepționale generate de răspândirea virusului COVID-19 trebuie să pornească de la efect la cauză, întrucât acest eveniment nu poate fi asimilat in abstracto forței majore sau impreviziunii, efectele sale fiind diferite în funcție de raporturile contractuale afectate.


[1] Art. 1.351.Cauze exoneratoare de răspundere – Forța majoră și cazul fortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.
[2] Art. 1.634.Imposibilitatea fortuită de executare – Noțiune Condiții –
(1) Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
(4) Dovada imposibilității de executare revine debitorului.
(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
(6) Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.
[3] Art. 1.557. – Imposibilitatea de executare
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
[4] Durata termenului suplimentar de executare poate fi mai mare decât durata evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare, întrucât este necesar să se aibă în vedere consecințele provocate de eveniment, nu exclusiv durata acestuia.
[5] A se vedea dispozițiile art. 1634 alin. (1) din Codul civil.
[6] A se vedea dispozițiile art. 1634 alin. (2) din Codul civil.
[7] A se vedea art. 1523 alin. (2) lit. d) din Codul civil.
[8] A se vedea dispozițiile art. 1634 alin. (5) din Codul civil.
[9] A se vedea dispozițiile art. 1634 alin. (6) din Codul civil.
[10] A se vedea inclusive dispozițiile art. 7.2.1.din Principiile Unidroit.
[11] Comentarii privind dispozițiile legale speciale adoptate de autorităție competente în contextul situației de urgență instituite prin Decretul prezidențial.
[12] A se vedea paragraful 6 din preambulul OUG nr. 29/2020, precum și prevederile privind efectele/utilitatea certificatului de situație de urgență din proiectul Hotărârii de Guvern privind acordarea certificatelor de situație de urgență de către Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, la cerere, operatorilor economici a căror activitate este afectată în cotextul pandemiei SARS-CoV-2, aflat pe agenda ședinței Guvernului României din 18 martie 2020.
[13] A se vedea dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 346 din 14 iulie 2014 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare.
[14] A se vedea dispozițiile art. 1557 alin. (2) din Codul civil.
[15] A se vedea dispozițiile art. 1634 alin. (4) din Codul civil.
[16] A se vedea dispozițiile art. X alin. (1) din OUG nr. 29/2020.
[17] A se vedea dispozițiile art. XI alin. (1) și alin. (2) lit. a) din OUG nr. 30/2020.
[18] A se vedea aici.
[19] Art. 1.271. – Efectele între părți – Impreviziunea –
(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.


FIRON BAR-NIR


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.