Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
 

ÎCCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă
26.03.2020 | Andrei PAP

JURIDICE - In Law We Trust
Andrei Pap

Andrei Pap

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 25 martie 2020, a fost publicată Decizia nr. 19/2020 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, la solicitarea apelantei, prin Încheierea din 22 octombrie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

„Dacă, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală și ale debitorului aflat în insolvență, de către un alt creditor înscris la masa credală, care nu este parte la raportul juridic?

Dacă prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile sau nu cu procedura insolvenței?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

88. Înainte de a proceda la analiza problemei de drept ce face obiectul sesizării, este necesară o sumară prezentare a instituției compensației legale, astfel cum este aceasta reglementată de Codul civil în art. 1.616-1.623, care compun capitolul II („Compensația”) din titlul VII („Stingerea obligațiilor”) al cărții a V-a („Despre obligații”), ce va fi limitată la aspectele ce conduc la dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză.

89. Compensația reprezintă un mijloc de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Prin urmare, compensația are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurența valorii celei mai mici dintre ele. Utilitatea practică a acestui mod de stingere a obligațiilor a fost constant subliniată de doctrină, întrucât este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitându-se efectuarea a două plăți, cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată.

90. Totodată, compensația asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garanții, deoarece creditorul, compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la concurența propriei datorii față de cealaltă parte. Așadar, fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte părți. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligației, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalți creditori ai lui accipiens. Cei doi creditori, în același timp debitori reciproci, au o situație privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensația reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferință. Ca atare, nu întâmplător, dată fiind situația specială în care se află un debitor împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenței, Legea nr. 85/2014, prin art. 90, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa. De altfel, dispoziția legală nu este nouă, prevederi în același sens cuprinzând și art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2006).

91. În funcție de natura creanțelor reciproce, compensația poate fi legală sau convențională, însă pentru analiza de față nu prezintă relevanță decât instituția compensației legale. Este acea compensație care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voință al părților sau o hotărâre judecătorească. Din cuprinsul art. 1.617 din Codul civil rezultă condițiile în care compensația poate să opereze.

92. Astfel, în primul rând, obligațiile trebuie să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având, una față de cealaltă, atât calitatea de debitor, cât și de creditor, iar datoriile să fie certe, lichide și exigibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Prin urmare, este necesar ca datoriile să întrunească toate condițiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual.

93. De asemenea datoriile trebuie să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Din perspectiva legii insolvenței, noțiunea de creanță nu este utilizată în sensul său larg, de drept al creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, ci în înțelesul său restrâns, acela de creanță bănească. Așadar, compensația legală este întotdeauna posibilă din perspectiva obiectului obligațiilor reciproce.

94. În sfârșit, compensația legală poate să opereze doar dacă părțile nu au renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației, conform art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Doar aparent este o condiție nouă, întrucât, și sub imperiul Codului civil de la 1864, existența acestei condiții avea un caracter implicit. Deși se recunoștea faptul că acest mod de stingere a obligațiilor, anume compensația, operează automat, în puterea legii, ea se considera rezolvită (desființată), dacă părțile au săvârșit acte incompatibile cu stingerea, prin compensație, a datoriilor reciproce. Astfel, compensația era desființată dacă unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensația legală, urmărea pe celălalt și acesta nu îi opunea compensația sau dacă debitorul accepta cesiunea de creanță pe care creditorul său o făcea unui cesionar, în acest ultim caz el nemaiputând invoca împotriva cesionarului compensația pe care o putea invoca împotriva cedentului, înaintea acceptării [art. 1.149 alin. (1) din Codul civil de la 1864]. Doctrina considera că acceptarea cesiunii reprezintă o veritabilă renunțare la compensație a debitorului cedat. Această prevedere legală a fost preluată de art. 1.582 alin. (3) din actualul Cod civil, precum și de art. 1.623 alin. (1) din același act normativ.

95. Așadar, rezultă că regula compensației legale are caracter supletiv, iar nu imperativ, nu numai sub imperiul actualului Cod civil, ci și potrivit vechii reglementări, creditorii- debitori putând să renunțe în mod expres sau tacit la beneficiul compensației potrivit ambelor legi succesive.

96. În acest context, în care norma de drept comun permite părților raporturilor juridice să renunțe la compensație, s-a născut și dificultatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de față. Astfel, instanța de trimitere arată că, prin formularea unei cereri de admitere a creanței, fără a invoca compensarea creanțelor reciproce, creditorul a renunțat implicit la beneficiul compensației legale și că art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie un drept al creditorului în acest sens (de a invoca stingerea obligațiilor reciproce până la concurența celei mai mici), iar nu o obligație. Așadar, nu ar fi admisibilă invocarea compensației de către un creditor concurent, câtă vreme părțile raportului juridic, creditorii-debitori reciproci, au renunțat expres sau tacit la acest mijloc de stingere a datoriilor.

97. Pentru a da o dezlegare de principiu acestei probleme de drept, se impune a stabili, cu prioritate, dacă această normă, anume art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, este sau nu aplicabilă în procedura insolvenței. Astfel, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă și ale Codului civil”. Așadar, normele de drept comun sunt incidente în procedura insolvenței numai în măsura în care sunt compatibile cu această procedură specială.

98. În Legea nr. 85/2014, instituția compensației legale este introdusă prin prevederile art. 90, potrivit cărora:

„(1) Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenței”.

99. Determinarea conținutului și, prin urmare, a înțelesului exact al acestei norme juridice va trebui să înceapă prin analiza gramaticală a dispoziției legale. Așadar, legiuitorul folosește termenul de „drept” al creditorului de a invoca compensația, și nu termenul de „obligație”, iar în ceea ce îl privește pe lichidatorul judiciar, verbul utilizat este acela de „poate” și nu „este obligat”. În consecință, și în procedura insolvenței, ca și în dreptul comun, regula compensației de drept este reglementată prin termeni dispozitivi, iar nu imperativi. De asemenea, textul de lege face trimitere explicită la dreptul comun, neexistând niciun indiciu că legiuitorul ar fi intenționat să deroge de la prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Prin urmare, opinia exprimată în doctrină și îmbrățișată de majoritatea jurisprudenței, potrivit căreia renunțarea la compensație este compatibilă cu procedura insolvenței, este cea corectă (a se vedea în acest sens S. Golub, N. Gh. Pușcariu, „Câteva considerații cu privire la compensația legală în procedura insolvenței”, în Revista Phoenix, nr. 56-57/2016).

100. Așa cum s-a arătat în articolul menționat, este facilă identificarea persoanelor interesate să renunțe la compensație în procedura insolvenței: debitorul care își va maximiza activul, practicianul în insolvență (pentru plata onorariului), ceilalți creditori, care își vor mări gajul general.

101. Totodată, la o analiză atentă, nu subzistă argumentele acelor autori care au apreciat că renunțarea la compensație are efecte profund nocive și inechitabile și că aceasta este, prin urmare, incompatibilă cu procedura insolvenței (a se vedea în acest sens A. Dimitriu, în Codul insolvenței, Note, corelații, explicații, coordonator Gh. Piperea, Editura C.H. Beck, 2017).

102. În lucrarea citată s-a arătat că scopul procedurii insolvenței este acela de acoperire a pasivului debitorului. Or, se întreabă autorul, ce metodă mai bună poate fi găsită, față de cea prin care o creanță nu este, de plano, înscrisă în tabel ca urmare a stingerii sale prin compensație? Apreciem că răspunsul la această întrebare retorică este acela că scopul procedurii, de acoperire a pasivului, este mai bine reprezentat chiar de înscrierea creanței la masa credală, urmată de recuperarea creanței deținute de debitor împotriva creditorului ce a renunțat la beneficiul compensației, pe calea dreptului comun. Prin creșterea masei de valori viitoare ale debitorului în procedura insolvenței cresc șansele de satisfacere a creanțelor celorlalți creditori îndreptățiți să participe la procedura insolvenței.

103. S-a mai susținut că, deși maximizarea gradului de recuperare a creanțelor reprezintă un principiu al procedurii insolvenței, instituit de art. 4 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, instituția compensației nu se poate aplica în mod inechitabil și chiar vătămător pentru creditor. Altfel spus, creditorul va fi întotdeauna interesat să invoce compensarea, în caz contrar el urmând a fi supus unei situații profund inechitabile în care ar trebui să facă plata datorată debitorului aflat în insolvență, în timp ce creanța sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Același autor a arătat că nu poate fi imaginată nicio ipoteză în care renunțarea la compensație venită din partea debitorului aflat în insolvență să nu reprezinte o încercare de a frauda interesele creditorului.

104. Este de necontestat că posibilitatea de a invoca compensarea creanțelor reciproce născute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014], precum și a creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiași text de lege] este un drept recunoscut de lege, în principal, în favoarea creditorului debitor care nu se află în procedura insolvenței. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capăt acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau că instituția compensației legale, în sine, este în neconcordanță cu specificul procedurii insolvenței, întrucât ar favoriza creditorii care au și calitatea de datornici ai debitorului, în prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari (a se vedea opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de prof. I. Turcu).

105. Însă, așa cum rezultă din prevederile art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 și din ansamblul dispozițiilor acestei legi, procedura insolvenței este o procedură colectivă, care îi privește pe toți creditorii îndreptățiți să participe la procedură ca pe o colectivitate organizată, cu interese comune față de debitor, cu o multitudine de drepturi colective, subordonate, într-adevăr, scopului final al procedurii, de acoperire a creanțelor contra debitorului. Întrucât procedura insolvenței nu este interesată, în principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera că instituția renunțării la compensație ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuși, înscriindu-se la masa credală, deși putea să invoce compensația, înțelege să își supună propria creanță caracterului „sacrificial” al procedurii.

106. Este adevărat că toate creanțele înscrise la masa credală în procedura insolvenței, atât cele chirografare, cât și cele privilegiate, sunt afectate, în sensul că urmăririle silite nu se mai pot face individual, ci doar în cadrul acestei proceduri, valoarea creanțelor care nu beneficiază de garanții reale este înghețată la nivelul celei de la data deschiderii procedurii, acoperirea creanțelor se efectuează în modalitățile prevăzute de Legea nr. 85/2014, respectiv prin intermediul programului de plăți din planul de reorganizare sau conform planului de distribuție în cadrul procedurii falimentului, ceea ce conduce nu numai la amânări la plată, ci și la reduceri sau chiar la ștergeri totale ale datoriilor.

107. În acest context se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deși îndreptățit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvență, în vreme ce creanța sa ar căpăta potențialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăsește în cumulul de drepturi individuale și colective pe care le dobândește un creditor îndreptățit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanței sale. Astfel, un creditor îndreptățit să participe la procedură poate contesta mențiunile din tabelul creanțelor nu numai în ceea ce privește respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanțe, ci și cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare și control asupra activității debitorului și a administratorului judiciar etc. Creditorii ce dețin creanțe mai mari în raport cu ceilalți creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acțiune în anulare sau în răspundere (dacă dețin minimum 50% din creanțe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă dețin minimum 20% din creanțe).

108. Așadar, un creditor poate renunța la compensație, întrucât, după o analiză comparativă a dezavantajelor decurgând din sacrificarea realizării propriei creanțe și a avantajelor participării la procedura insolvenței debitorului său, constând în controlul de oportunitate al procedurii și al afacerii debitorului, în accesul la informații relevante relative la debitor și la ceea ce se întâmplă în cadrul procedurii, în accesul la acțiuni specifice acestei proceduri și, în esență, în controlul comun al insolvenței, ce aparține creditorilor, acordă prevalență celor din urmă. În concluzie, instituția renunțării la compensație, reglementată de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibilă cu procedura insolvenței, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai că nu derogă de la dreptul comun în materie, ci face trimitere explicită la acesta.

109. Deși prezenta sesizare nu se referă la interpretarea dispozițiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, trebuie menționat că acestea cuprind singura excepție de la regula caracterului supletiv al compensației legale. Conform acestui text de lege: „creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanță certă, în sensul prezentei legi, se înțelege acea creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma prevăzută la pct. 72”.

110. Prin urmare, dacă între creditor și debitor există creanțe reciproce care se pot compensa (legal sau judiciar), calitatea de creditor îndreptățit să ceară deschiderea procedurii va subzista doar dacă soldul pozitiv pentru creditor va depăși valoarea-prag prevăzută de legea insolvenței. În aceste condiții, instituția compensației nu mai are caracter facultativ pentru părțile raporturilor juridice obligaționale, ci obligatoriu. O atare derogare de la dreptul comun în cazul cererii de deschidere a procedurii este justificată de caracterul aparte, mixt al unei astfel de cereri, diferit de cel al unei cereri de judecată de drept comun, deoarece îmbină interesele concursuale ale creditorilor cu cele personale ale creditorului reclamant. Așa cum rezultă din prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insolvenței este satisfacerea unui interes general (al tuturor creditorilor) de a supune debitorul controlului creditorilor și al judecătorului-sindic, în scopul acoperirii pasivului. În ceea ce îl privește însă pe creditorul titular al cererii, causa remota poate fi reprezentată fie de intenția de a-și acoperi creanța, fie de intenția de a prelua întreprinderea debitorului prin procedura insolvenței, prin cumpărarea mijloacelor de producție sau preluarea controlului societății prin majorarea capitalului social al acesteia în urma conversiei creanței în acțiuni ori prin mecanismul prevăzut de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Nu în ultimul rând, o cerere de deschidere a procedurii poate fi folosită ca instrument de presiune contra debitorului, prin prejudiciile materiale și de imagine cauzate acestuia.

111. Așadar, dând prevalență satisfacerii unor interese generale în ceea ce privește scopul cererii de deschidere a procedurii insolvenței și pentru preîntâmpinarea unor demersuri judiciare care ar putea să îmbrace forma unui abuz de drept, legiuitorul a statuat că renunțarea la compensație este incompatibilă cu procedura insolvenței doar în cazul creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii, nu și în cazul celorlalți creditori îndreptățiți să participe la această procedură judiciară, colectivă și concursuală.

112. În ceea ce privește titularii dreptului de a invoca compensația, respectiv pentru a răspunde la cea de a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării, se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligației, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensația de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvență, ci și de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalți creditori ai lui accipiens.

113. Aceasta nu înseamnă însă că debitorul creditor aflat în procedura insolvenței, parte a raporturilor juridice obligaționale, prin administratorul special, nu poate invoca compensația legală, deoarece, astfel, tinde la înlăturarea, în tot sau în parte, a creanțelor declarate asupra sa. Articolul precitat nu își propune, așadar, să limiteze titularii dreptului de a opune compensația legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susținut, așa cum s-a arătat anterior, că instituția compensației legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenței.

114. Opinia potrivit căreia creditorii debitori reciproci pot să renunțe expres sau tacit la beneficiul compensației, întrucât regula compensației legale este supletivă și, prin urmare, un terț față de raportul juridic nu poate opune acest mod de stingere a obligației ignoră însă un aspect deosebit de important. Legiuitorul a instituit, în cadrul procedurii insolvenței, dreptul administratorului sau, după caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensația legală, în cadrul activității de verificare a creanțelor solicitate a fi înscrise la masa credală, prin declarațiile de creanță [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecărei cereri și a documentelor depuse în dovedirea acesteia, prin cercetarea amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe, inclusiv verificarea aspectelor ce țin de stingerea parțială sau totală a creanței, prin compensație legală, practicianul în insolvență nu se manifestă ca un reprezentant al debitorului, parte în raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014). În consecință, se impune constatarea că legea specială nu limitează titularii dreptului de a invoca compensația legală numai la părțile raportului juridic. O singură observație, cu privire la dreptul administratorului/lichidatorului judiciar de a constata stingerea parțială sau totală a creanțelor prin compensație legală, se impune a mai fi făcută. Astfel, în doctrină s-a exprimat opinia că invocarea compensației, pentru practicianul în insolvență, reprezintă o obligație, și nu o simplă facultate (a se vedea în acest sens nota N. Țăndăreanu la comentariul M. Budă privind o hotărâre judecătorească rezumată în Revista Română de Jurisprudență, nr. 3/2017, pagina 70). Această opinie nu are însă suport în textul art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care folosește sintagma „poate fi constatată”, și nu expresia „este obligatoriu a fi constatată” sau alta echivalentă, și este infirmată de caracterul supletiv al regulii compensației, pe deplin aplicabil și în procedura insolvenței, pentru considerentele expuse anterior, asupra cărora nu vom reveni.

115. Pentru a stabili dacă, pe lângă părțile raportului juridic și administratorul/lichidatorul judiciar, pot invoca compensația legală și creditorii îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, alții decât cei ale căror creanțe se sting în această modalitate, se impune evidențierea unor aspecte prealabile.

116. Este de netăgăduit faptul că, în procedura insolvenței, creditorii pot contesta atât soluția administratorului/lichidatorului judiciar de respingere, în tot sau în parte, a creanței lor, cât și decizia acestuia de înscriere în tabel a creanțelor altor creditori, pe calea contestației la tabelul preliminar (art. 111 din Legea nr. 85/2014), pe calea contestației la tabelul suplimentar [art. 146 alin. (4) din aceeași lege] sau pe calea contestației la tabelul definitiv, prevăzută de art. 113 din același act normativ. Creanța poate fi contestată atât în privința existenței ei, cât și în privința cuantumului acesteia, al caracterului sau naturii ei sau a cauzelor de preferință de care ar fi sau nu însoțită. Legea conferă, așadar, calitate procesuală activă oricărei persoane interesate, iar creditorii contestatori sunt prezumați a justifica un interes în contestarea creanțelor altor creditori concurenți, pentru a-și conserva un drept propriu sau pentru a preveni o pierdere prin înscrierea greșită a unei creanțe.

117. Prin urmare, dacă, pe calea contestației, este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență este o chestiune care presupune a se stabili dacă creditorul contestator justifică un interes în promovarea acestei contestații, drept condiție de exercițiu al oricărei acțiuni civile.

118. Fără a reveni asupra considerentelor anterioare, se impune a reaminti că este interesat să invoce compensația, în primul rând, creditorul debitor reciproc împotriva căruia nu s-a deschis procedura, întrucât, în caz contrar, el ar fi obligat să facă plata debitorului aflat în insolvență, în timp ce creanța sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu consecințe vătămătoare, așa cum s-a arătat anterior, in extenso.

119. Prin urmare, ceilalți creditori nu ar justifica, în principiu, interesul de a contesta renunțarea la beneficiul compensației legale de către un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestări de voință a părților raportului juridic, s-ar mări gajul general al acestora, în sensul de masă de bunuri concursuală destinată realizării creanțelor lor contra debitorului insolvent. Pe de altă parte, pot fi imaginate situații concrete în care renunțarea la compensație a părților raportului juridic are consecințe vătămătoare pentru creditorii concurenți în cadrul procedurii insolvenței. Aceasta este situația, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creanței în procedura insolvenței debitorului său, deși putea să opună compensarea creanțelor reciproce, a renunțat tacit la această modalitate de stingere a obligațiilor, deși acest creditor face obiectul, la rândul său, al unei alte proceduri de insolvență. Altfel spus, creditorul care a renunțat tacit la beneficiul compensației nu face altceva decât să mărească artificial masa pasivă, prin înscrierea sa în tabelul creanțelor, cu efecte asupra deciziilor luate în cadrul procedurii, în vreme ce datoria sa față de debitorul insolvent are șanse minime sau nule de acoperire în cadrul unei alte proceduri de insolvență. De altfel, aceasta pare a fi situația în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare. Concret, deși titularul sesizării nu explicitează dacă este vorba de o insolvență a unui grup de societăți, mai multe entități ale aceluiași grup, intrate succesiv în procedura insolvenței și având desemnat același administrator judiciar, fără a-și regulariza creanțele și compensările reciproce, anterior deschiderii procedurilor, tind să își controleze reciproc deciziile luate în cadrul procedurii fiecărui membru al grupului, invocând fiecare în parte calitatea de creditor al celuilalt, ca efect al renunțării la compensație.

120. În mod asemănător, renunțarea la compensație a părților raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecințe păgubitoare pentru ceilalți creditori îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, în cazul în care debitorul insolvent nu ar mai putea să își realizeze creanța pe calea dreptului comun, întrucât i s-ar putea opune stingerea dreptului la acțiune prin prescripție.

121. Or, în toate aceste situații în care creditorii concurenți justifică un interes serios și legitim în invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, nu există niciun impediment legal să exercite acest drept, pe calea contestației la creanță. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanța altui creditor, în speță, sub aspectul existenței sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau parțiale, prin compensație sau prin oricare alt mod de stingere a obligațiilor, nu reprezintă decât o aplicare, în cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispoziția creditorilor în vederea conservării activului patrimonial al debitorului lor, constând în acțiunea oblică.

122. Așadar, testul admisibilității unei atare contestații la creanță trebuie să se raporteze, ținând cont și de specificul procedurii insolvenței, la domeniul de aplicare și condițiile acțiunii oblice, ca mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului contestator (a se vedea în acest sens art. 1.560 și 1.561 din Codul civil).

123. Urmează a se constata că dreptul de a invoca stingerea creanțelor reciproce, până la concurența celei mai mici, nu este strâns legat de persoana debitorului aflat în insolvență, astfel că reprezintă un drept patrimonial ce poate fi exercitat pe calea acțiunii oblice. Creditorul contestator deține o creanță verificată în condițiile acestei proceduri speciale și urmează a se analiza și îndeplinirea condiției ca atât debitorul insolvent să refuze sau să neglijeze să exercite dreptul său de a invoca compensația, cât și practicianul în insolvență. Cât privește condiția ca inactivitatea debitorului sau a practicianului în insolvență să îl prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificată în concret, în fiecare caz în parte. Altfel spus, nu întotdeauna renunțarea la compensație a părților raportului juridic este de natură să determine sau să accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat în procedura insolvenței, astfel că creditorul contestator trebuie să facă dovada interesului serios și legitim în promovarea contestației. Prin urmare, creditorul contestator trebuie să dovedească că se agravează pericolul de a nu își realiza creanța în cadrul procedurii insolvenței, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligațiilor reciproce de către debitorul insolvent sau de către organul procedurii, administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar.

124. Față de cele mai sus reținute și de succesiunea logică în care cele două chestiuni de drept ar trebui să fie rezolvate, se va admite sesizarea formulată și, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 90 alin. (1) și (2), precum și a dispozițiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) și (3) din Codul civil, urmează a se stabili că renunțarea la compensație este compatibilă cu procedura insolvenței, cu excepția situației în care creanța ce face obiectul compensației aparține creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii.

125. Cu privire la cea de a doua chestiune de drept, se va stabili că este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, de către un alt creditor îndreptățit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijența debitorului insolvent și a practicianului în insolvență în exercitarea acestui drept.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90 alin. (1) și (2) și art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) și (3) din Codul civil, stabilește că:

Renunțarea la compensație este compatibilă cu procedura insolvenței, cu excepția situației în care creanța ce face obiectul compensației aparține creditorului îndreptățit să solicite deschiderea procedurii.

Este admisibilă invocarea compensației legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală și debitorul aflat în insolvență, de către un alt creditor îndreptățit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijența debitorului insolvent și a practicianului în insolvență în exercitarea acestui drept.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2020.”

Avocat Andrei Pap
PAP | law office

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.