Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
 1 comentariu

Ecouri ale trecutului: revocarea donației pentru surveniență de copil. Imobil ipotecat de către donatar. Notă critică de jurisprudență
27.03.2020 | Cristian Daniel David SAMOILĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Cristian Daniel David Samoilă

Cristian Daniel David Samoilă

Sub imperiul Codului civil de la 1864, cazurile de revocare a donației erau cele prevăzute de art. 829, respectiv neîndeplinirea sarcinii de către donatar, ingratitudinea manifestată de donatar față de donator și ipoteza în care donatorului, care nu avea copii la momentul facerii liberalității, i se năștea un copil (descendent) ulterior încheierii actului de donație. Codul civil de la 2009 nu a mai reținut surveniența de copil drept cauză de revocare a donației, ci, potrivit art. 1.020, au fost păstrate doar primele două temeiuri pe care le regăseam și în vechea reglementare ca motive ce determină ineficacitatea donației. Mai mult, în încercarea de a asigura o unificare de reglementare în ceea ce privește situația unei donații încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011 și a uneia efectuate sub imperiul noului Cod civil, cu ocazia elaborării Legii de punere în aplicare a Codului civil din 2009 (adoptată ca Legea nr. 71/2011), s-a stabilit prin dispozițiile art. 96 din această lege că, în situația în care donația s-a încheiat sub imperiul Codului civil de la 1864, dar copilul donatorului s-a născut ulterior datei de 1 octombrie 2011, nu mai intervine revocarea (de drept) a donației pentru surveniența copilului donatorului. Așadar, în concepția legiuitorului, o facta praeterita ar exista doar în situația în care nașterea copilului donatorului a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011. Soluția instituită prin art. 96 din Legea nr. 71/2011 a fost – în mod corect, după părerea noastră – criticată în doctrină[1] pentru neconstituționalitatea ei rezultată din încălcarea principiului neretroactivității legii noi [art. 15 alin. (2) din Constituția României], esența respectării acestui principiu constituțional fiind aceea ca legiuitorul, prin normele pe care le edictează, să nu reevalueze sau reaprecieze juridic, fie pozitiv, fie negativ, printr-o lege nouă un act sau fapt juridic trecut, ceea ce înseamnă și a nu refuza (prin acțiunea legii noi) consecințe juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârșirii actului sau faptului juridic[2]. Este evident că, sub imperiul vechiului Codului civil, orice persoană fără descendenți care își diminua activul patrimonial printr-o donație avea reprezentarea faptului că, dacă i se va naște un copil (căruia părintele va dori să-i ofere și să-i lase, la moartea sa, tot ce a putut realiza în timpul vieții), va redeveni proprietarul bunului donat, sentimentele firești ale unui părinte față de copilul său fiind, de altfel, și rațiunea pentru care Codul civil de la 1864 a prevăzut revocarea (de drept) a donației pentru surveniență de copil. Prin urmare, este, într-adevăr, nejustificat ca unei persoane care a încheiat contractul de donație sub imperiul vechiului Cod civil și căreia i s-a născut un copil ulterior datei de 1 octombrie 2011 să îi fie refuzată acțiunea în restituirea bunului donat, pentru că, începând cu 1 octombrie 2011, ar fi fost abrogată cauza de revocare prevăzută de art. 829 C.civ. 1864. Iată de ce, în realitate, facta praeterita este (trebuie să fie) însăși încheierea contractului de donație înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar nu faptul juridic al nașterii copilului care se poate situa fie înainte, fie după data de 1 octombrie 2011. Doar această interpretare poate fi conformă soluției reținute în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011.

Problema pe care o supunem atenției nu este, însă, legată de aplicarea în timp a legii în privința revocării donației pentru surveniență de copil, căci, în speța la care ne vom referi, nu putea fi vorba de această chestiune (cum vom vedea, copilul s-a născut anterior intrării în vigoare a noului Cod civil), ci modul în care operează, potrivit Codului civil de la 1864 și a legislației anterioare datei de 1 octombrie 2011, această cauză de ineficacitate a actului de donație, interesând, în mod deosebit, stabilirea persoanei care poate (are legitimare procesuală activă pentru a) solicita constatarea revocării donației ca urmare a nașterii copilului și, în consecință, restituirea bunului donat, precum și situația terților de bună-credință cărora donatarul le-ar fi transmis/constituit drepturi asupra bunului pe care el l-a primit cu titlu de liberalitate.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.05.2018 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamantul X a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Y și Z, precum și cu instituția de credit BRD, să constate revocarea de drept a donației pentru surveniență de copil și, pe cale de consecință, să dispună radierea ipotecii constituite de către Y în favoarea băncii BRD.

În motivarea în fapt a acțiunii sale, reclamantul X a arătat că în anul 1998 tatăl său Z a donat surorii sale Y un apartament. La acel moment, Z nu avea copii. Ulterior încheierii donației, adică un an mai târziu (în 1999), s-a născut reclamantul X, ca fiu al lui Z. În aceste condiții, reclamantul X, fiu al donatorului Z, apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 829 și art. 836 C.civ. 1864 pentru ca instanța să constate revocarea de drept a contractului de donație încheiat între tatăl său Z și mătușa sa Y. Iar pentru că mătușa sa Y, în anul 2009, a grevat imobilul cu sarcina ipotecii constituite în favoarea băncii BRD, reclamantul X a solicitat și radierea acestei ipoteci.

Fără a dovedi calitatea de creditor împotriva tatălui său Z, reclamantul X a înțeles să solicite instanței, pe cale oblică, și “revenirea imobilului la situația anterioară”.

Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 14872 din 20 decembrie 2018, a admis în parte acțiunea reclamantului X, astfel: a constat revocarea de drept a contractului de donație încheiat între pârâții Z și Y, a dispus radierea dreptului de proprietate asupra apartamentului înscris pe numele pârâtei-donatare Y și reînscrierea proprietății pe numele pârâtului-donator Z. A respins capătul de cerere referitor la radierea ipotecii constituite în favoarea pârâtei BRD, cu motivarea că “revocarea actului juridic unilateral (al donației – n.n.) este permisă dacă nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună-credință”, reținând că BRD a fost de bună-credință la momentul constituirii ipotecii în favoarea sa.

Nemulțumit de soluția primei instanțe, reclamantul X a formulat apel cu privire la soluția de respingere a cererii de radiere a ipotecii înscrise în favoarea BRD. Prin Decizia civilă nr. 842/A din 21 iunie 2019, Tribunalul Timiș a admis apelul reclamantului X, schimbând în parte hotărârea apelată, în sensul că a dispus radierea ipotecii constituite în favoarea BRD și a menținut în rest dispozițiile sentinței Judecătoriei Timișoara. Pentru a admite apelul, tribunalul a reținut în considerentele hotărârii că “revocarea contractului de donație atrage și desființarea ipotecii constituite de donatar asupra bunului primit. Faptul că tețul-creditor ipotecar este de bună-credință nu paralizează efectul retroactiv al desființării donației și a actelor subsecvente. Este exceptat de la aplicarea principiului <resolute iure dantis…> terțul dobânditor cu titlu oneros și de bună-credință, însă în situația de față BRD GSG SA nu este un dobânditor cu titlu oneros al imobilului, ci doar titular al unui drept de ipotecă asupra imobilului”.

Împotriva deciziei tribunalului, pârâta BRD a formulat recurs. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., au fost arătate argumentele care vor fi prezentate în continuare. Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 159 din 26 februarie 2020 (încă nemotivată), a respins recursul declarat de BRD.

Sentința civilă nr. 14872 din 20 decembrie 2018 a Judecătoriei Timișoara

Prima greșeală în soluționarea acestui proces a fost aceea că judecătoria a acceptat să judece pe fond acțiunea reclamantului, în loc să fi admis, așa cum ar fi fost corect, excepția lipsei calității procesuale active a acestuia.

În legătură cu problema calității procesuale active, prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că părțile contractului de sunt tatăl reclamantului, în calitate de donator, și sora tatălui său, în calitate de donatar. Prin urmare, reclamantul nefiind donatorul, ci o persoană străină de contractul de donație (chiar dacă fiu al donatorului), nu putea avea, față de dispozițiile art. 36 C.proc.civ., legitimare procesuală activă pentru a formula această cerere. Concluzia este cu atât mai evidentă dacă se are în vedere împrejurarea că, întrucât reclamantul nu era donatorul în patrimoniul căruia dreptul de proprietate a revenit de drept, ar fi fost de neconceput ca instanța să dispună restituirea bunului către tatăl reclamantului, adică donatorul care nu a formulat vreo pretenție împotriva surorii sale donatare[3]! Instanța s-a limitat doar la a constata că sunt îndeplinite condițiile pentru revocarea de drept a donației și, pe cale de consecință, a dispus rectificarea cuprinsului cărții funciare a imobilului în sensul radierii dreptului de proprietate înscris pe numele donatarei și reînscrierea acestuia pe numele donatorului (pârât).

Nu spunem că, dacă acțiunea ar fi fost formulată de către donator, acesta nu ar fi putut solicita doar constatarea revocării de drept a donației ca urmare a nașterii copilului, aceasta fiind acțiunea de fond, întrucât este vorba de o cauză de ineficacitate a actului juridic civil [ceea ce se prevede, în actuala reglementare, la art. 907 alin. (3) C.civ.], pentru ca, ulterior, să formuleze și acțiunea în restituirea (revendicarea) imobilului. Dar, trebuie subliniat, scopul donatorului nu ar fi fost niciodată doar acela de a obține constatarea revocării de drept a donației, pentru că, în lipsa restituirii efective a imobilului, protejarea dreptului de proprietate redobândit ca efect al revocării donației nu ar fi fost, în realitate, realizată.

Așa cum s-a arătat încă din perioada doctrinei vechi[4], legiuitorul a greșit atunci când a stabilit prin dispozițiile art. 840 din Codul civil de la 1864 că este supusă prescripției (în termen de 30 de ani de la nașterea copilului donatorului) acțiunea în revocarea donației. Dacă revocarea operează de drept, nu ar putea fi vorba decât de constatarea îndeplinirii condițiilor revocării, or, acțiunea în constatare este imprescriptibilă, după cum s-a admis pe cale de interpretare sub imperiul vechii reglementări și astfel cum a fost prevăzut în mod expres în dispozițiile art. 2.502 alin. (2) pct. 2 C.civ. Prin urmare, acțiunea în revocare la care se referă art. 840 C.civ. 1864 este, în realitate, o acțiune în revendicare, deoarece se valorifică dreptul de proprietate[5] redobândit de către (fostul) donator în contradictoriu cu cel care a avut calitatea de donatar, ca urmare a faptului că donația a fost revocată de drept pentru motivul survenienței copilului donatorului.

Potrivit celor detaliate în descrierea situației de fapt, fiul donatorului a invocat temeiul acțiunii oblice pentru a solicita “revenirea imobilului la situația anterioară”. Într-adevăr, după cum și doctrina a reținut[6], reclamantul într-o acțiune în restituirea lucrului donat poate fi nu doar donatorul, ci și succesorii săi în drepturi, precum și creditorii pe calea acțiunii oblice. Însă, în spetă, reclamantul, adică fiul donatorului, nu a făcut dovada calității de creditor al tatălui său, pentru ca mai apoi, invocând prejudiciul pe care l-ar suferi ca urmare a neglijenței sau refuzului (art. 1.560 C.civ.) tatălui său de a revendica imobilul donat, să formuleze acțiunea în restituire, în locul acestuia.

Legat de posibilitatea succesorilor donatorului de a solicita restituirea bunului donat, trebuie spus și că reclamantul din speța analizată nu putea acționa în calitate de succesor, tatăl său (donatorul) fiind în viață la momentul formulării acțiunii și pe tot parcursul derulării procesului. Calitatea de moștenitor se stabilește numai la momentul decesului lui de cuius, fiind posibil ca reclamantul, chiar dacă aparține clasei întâi de moștenitori [art. 964 alin. (1) lit. a) C.civ.], să renunțe la moștenirea tatălui său, ceea ce îl va face străin de moștenire [art. 1.121 alin. (1) C.civ.] sau să fie nedemn de a-l moșteni pe părintele său, cu aceeași consecință a înlăturării lui de la moștenirea acestuia, dacă nu a fost iertat de către de cuius (art. 960 și 961 C.civ.).

Într-adevăr, dacă tatăl reclamantului (donatorul) ar fi fost decedat, atunci fiul acestuia, dacă a vrut și a putut să vină la moștenirea tatălui său, ar fi avut calitate procesuală activă pentru a formula acțiunea în restituirea imobilului donat mătușii sale [pe care o și înlătură de la moștenirea tatălui său, în temeiul art. 963 alin. (1) și 964 alin. (1) C.civ.]. Atât timp, însă, cât tatăl său (donatorul) continuă să fie în viață, fiul donatorului nu putea introduce acțiunea în constatarea revocării de drept a donației făcute de către tatăl său (și, desigur, nici acțiunea în restituirea imobilului), ceea înseamnă că, teoretic, nu ar fi fost exclus ca, dacă tatăl său (donatorul) nu ar fi formulat acțiunea în restituirea imobilului donat în termenul de 30 de ani de la nașterea fiului său (tatăl donator rămânând în viață în această perioadă de 30 de ani), această acțiune să se prescrie. În literatura de specialitate din ultima perioadă de aplicare a vechiului Cod civil[7], s-a arătat că, după prescrierea acțiunii în restituirea bunului donat, donatarul ar continua să dețină bunul cu același titlu. Avem rezerve față de această opinie. Dacă donația a fost revocată de drept, înseamnă că donatarul a pierdut această calitate și, în lipsa unei noi liberalități din partea aceluiași donator (care să fi fost făcută ulterior revocării de drept a donației inițiale), acesta nu ar mai putea fi considerat proprietar pe temeiul actului de donație inițial (singurul încheiat, ulterior revocat prin efectul legii). De altfel, în doctrina veche[8], se arăta că, urmare a prescripției acțiunii în restituirea bunului donat, donatarul devine proprietar prin efectul uzucapiunii (de 30 de ani). Se observă ca ar exista o suprapunere perfectă între termenul de prescripție a acțiunii în restituire și termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii de lungă durată din Codul civil de la 1864[9]. Ceea ce ar putea să pară ciudat este situația sau, mai exact, necesitatea invocării uzucapiunii, în condițiile în care nu ne aflăm în ipoteza unei acțiuni în revendicare imprescriptibile, pe care posesorul (fostul donatar) să aibă interesul de a o paraliza prin invocarea uzucapiunii, mod originar de dobândire a proprietății. Altfel spus, oare nu ar fi suficient ca fostul donatar să se prevaleze de efectul prescripției extinctive a acțiunii prevăzute de art. 840 C.civ. 1864 pentru a invoca calitatea sa de proprietar împotriva fostului donator? Răspunsul la această întrebare ar viza, de fapt, chestiunea dacă, ca efect al împlinirii prescripției acțiunii în restituirea bunului donat, s-ar ptea vorbi despre un mod originar de dobândire a proprietății care, deși se aseamănă cu uzucapiunea (prescripția achizitivă), nu se confundă cu aceasta[10]. Credem că, dacă se pleacă de la premisa conform căreia, chiar și în materia drepturilor reale principale (care, în mod excepțional, sunt prescriptibile), efectul prescripției extinctive nu este stingerea dreptului subiectiv civil, ci tot stingerea dreptului material la acțiune[11] – desigur, pare mai greu de acceptat (dar nu imposibil) ideea unui “drept real imperfect” –, concluzia trebuie să fie aceea că, într-adevăr, fostul donatar va deveni proprietar ca efect al uzucapiunii pe care o invocă împotriva unei persoane (fostul donator) care nu mai era decât titularul unui drept de proprietate imperfect. Prescripția achizitivă fiind temeiul dobândirii (originare) a dreptului de proprietate de către fostul donatar, acesta va putea solicita, pe calea acțiunii în constatare îndreptate împotriva fostului donator, recunoașterea dobândirii prin uzucapiune a proprietății imobilului, pentru ca, pe baza hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii, să ceară înscrierea sa în cartea funciară a imobilului ca proprietar uzucapant. Miza identificării temeiului care îl va legitima pe fostul donatar, după trecerea termenului de 30 de ani, ca proprietar al imobilului – uzucapiunea sau tot contractul de donație – este aceea de a stabili faptul dacă copilul donatorului ar putea ridica vreo pretenție la moartea părintelui său pe care îl moștenește (reiterăm că decesul părintelui intervine la mai mult de 30 de ani de la nașterea copilului), în legătură cu bunul care a făcut obiectul donației revocate. În mod evident, numai dacă s-ar considera că donatarul a continuat, după prescrierea acțiunii prevăzute la art. 840 C.civ.1864, să dețină bunul cu același titlu, copilul donatorului, în calitate de moștenitor al acestuia, ar putea să solicite reducțiunea acestei donații, dacă i-ar fi afectată rezerva succesorală (art. 1.091 și urm. C.civ.).

Față de toate aspectele sus-menționate, reținem concluzia că reclamantul, fiind fiul donatorului, iar nu donatorul însuși (aflat în viață) nu avea calitatea procesuală activă[12] pentru a formula acțiunea având ca obiect constatarea revocării de drept a donației (și restituirea imobilului donat de către tatăl său surorii acestuia), chiar dacă, urmare a nașterii reclamantului ulterior facerii donației, liberalitatea fusese revocată prin efectul legii (de drept).

În ceea ce privește soluția primei instanțe referitoare la respingerea cererii reclamantului de radiere a ipotecii constituite de către donatară în beneficiul instituției de credit, trebuie spus că, deși corectă pe fond, aceasta a fost în mod greșit sau, oricum, insuficient motivată. Într-adevăr, este greșită aprecierea potrivit căreia a fost vorba de “revocarea actului juridic unilateral (al donației – n.n.)”. Contractul de donație este un act juridic civil bilateral, fiind contract unilateral pentru că creează obligații doar în sarcina uneia dintre părți (a donatorului). Dar mai important este faptul că instanța ar fi trebuit să arate temeiul în baza căruia revocarea de drept a donației nu trebuie să aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale terților de bună-credință, așa cum a fost banca la momentul constituirii ipotecii în favoarea sa.

Decizia civilă nr. 842/A din 21 iunie 2019 a Tribunalului Timiș

Instanța de control judiciar învestită cu apelul formulat de către reclamant[13], a admis calea de atac, apreciind că se impune și radierea ipotecii constituite de către donatară în favoarea băncii.

Motivarea deciziei a fost una succintă, instanța referindu-se la faptul că, întrucât creditorul ipotecar nu a fost un dobânditor cu titlu oneros, acesta nu poate invoca excepția de la aplicarea principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis care, astfel, devine operant în cauză, consecința fiind încetarea efectelor actului juridic al ipotecii și, deci, radierea acesteia.

Raționamentul instanței de apel ar fi putut fi unul corect, deci soluția instanței de apel ar fi fost legală, dacă speța ar fi constat în fapte petrecute în alte condiții de timp și spațiu, însă nu raportat la împrejurările cauzei.

Într-adevăr, sub imperiul Codului civil de la 1864 și în condițiile sistemului de publicitate bazat pe registrele de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, așa cum s-a reținut încă din perioada antebelică[14], revocarea donației pentru surveniență de copil operând de drept, cu efect retroactiv, donatarul urmează a fi considerat că nu a fost niciodată proprietarului bunului donat, așa încât actele de dispoziție (înstrăinări, grevare cu sarcini) având ca obiect bunul donat pe care donatarul le-ar fi încheiat cu terții vor fi nule, bunul urmând a se întoarce în patrimoniul fostului donator (care nu a pierdut niciodată proprietatea bunului) liber de orice sarcini.

Însă, în speța analizată, așa cum s-a arătat în descrierea situației de fapt, contractul de donație s-a încheiat în anul 1998, iar constituirea ipotecii de către donatară a avut loc în anul 2009. Așadar, la momentul încheierii acestor acte juridice, era în vigoare Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996. De altfel, având în vedere locul situării imobilului ce a făcut obiectul donației, respectiv al ipotecii, nu putem să nu observăm că este vorba de un teritoriu unde sistemul real de publicitate imobiliară avea deja o bogată tradiție la momentul adoptării Legii nr. 7/1996, fiind suficient să ne referim la aplicarea Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, ca act normativ recent față de reglementările care, de-a lungul timpului, s-au aplicat în teritoriile care s-au aflat sub dominație maghiară și austriacă. Tocmai de aceea, soluția Tribunalului Timiș este cu atât mai supărătoare, fiind de presupus că, în aceste teritorii, măcăr și din inerție, respectarea securității dinamice a circuitului civil ar fi trebuit să fie un “gest reflex”[15].

Dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma acesteia anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil (legea aplicabilă speței[16]), pe care le regăsim, astăzi, la art. 908 alin. (1) C.civ., stabilesc cazurile în care se poate solicita rectificarea unei intabulări sau a unei înscrieri provizorii. Prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996 trebuie citite împreună cu dispozițiile art. 35 și art. 36 din acest act normativ.

În speța analizată, presupunând că acțiunea în constatarea revocării de drept a donației și, ca un capăt de cerere accesoriu, rectificarea cuprinsului cărții funciare a imobilului ar fi fost formulate de către cel care avea calitate procesuală activă (adică donatorul, iar nu fiul donatorului), acesta ar fi trebuit să-și întemeieze cererea privind radierea dreptului de proprietate înscris pe numele donatarei pe dispozițiile art. 34 pct. 3 din Legea nr. 7/1996. Într-adevăr, având în vedere faptul că donația a fost valabil încheiată, cauza de ineficacitate a acesteia nu este nulitatea actului juridic (la care se referă art. 34 pct. 1), ci revocarea lui, adică o cauză de ineficacitate ce privește cauze ulterioare încheierii actului. Concret, revocarea (de drept) a actului de donație a avut drept cauză nașterea copilului donatorului, prin urmare, ne aflăm în ipoteza încetării efectelor actului în temeiul căruia s-a făcut înscrierea dreptului de proprietate pe numele donatarei.

Dacă donatara nu ar fi constituit ipoteca în favoarea băncii (și, se înțelege, nu ar fi încheiat nici alte acte de dispoziție având ca obiect imobilul donat), ar fi urmat ca acțiunea în rectificare să fie îndreptată doar împotriva donatarei.

Întrebarea care se ridică este dacă și în ce condiții ar fi putut fi introdusă, de către donator, acțiunea în rectificare împotriva băncii, pentru radierea dreptului de ipotecă constituit de către donatară.

Pentru a răspunde la întrebarea formulată, trebuie, în primul rând, stabilit dacă contractul de ipotecă este un act juridic cu titlu oneros sau, dimpotrivă, un act juridic cu titlu gratuit, adică o liberalitate. Calificarea ca act cu titlu oneros sau act cu titlu gratuit este necesară pentru a indentifica dispozițiile aplicabile atunci când este vorba de îndreptarea acțiunii în rectificare împotriva terțelor persoane (cum era și creditorul ipotecar față de donator), adică, mai exact, dacă ne aflăm pe tărâmul prevederilor art. 35 alin. (2) sau, după caz, ale art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Acesta a fost momentul când instanța de apel a greșit. Tribunalul a stabilit că un contract de ipotecă nu este un act juridic cu titlu oneros. Însă instanța de control judiciar nu a spus nici că actul de constituire a ipotecii ar fi un act cu titlu gratuit. Potrivit unuia din criteriile de clasificare a actelor juridice civile, acestea sunt fie acte cu titlu oneors, fie acte cu titlu gratuit, cu subdiviziunile aferente fiecărei categorii[17]. Așadar, într-o motivare corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești, instanța de apel ar fi trebuit să arate că, în condițiile în care apreciază că actul de ipotecă nu este unul cu titlu oneros, acesta este (mai precis, cel din cauza dedusă judecății era) un act cu titlu gratuit. Există deja o literatură de specialite formată pe marginea acestei chestiuni și, după părerea noastră, jurisprudența trebuie să aibă în vedere, mai ales în chestiuni delicate, și soluțiile oferite în doctrină. Așa cum s-a arătat într-o lucrare recentă[18], cu singura excepție a situației în care ipoteca ar fi constituită de către o persoană pentru garantarea unei obligații pe care și-o asumă cu titlu gratuit (un contract de donație – desigur, nu dar manual, care ar fi un act real – prin care o persoană s-a obligat să plătească o sumă de bani unei alte persoane), când, într-adevăr, contractul de ipotecă este un act cu titlu gratuit, nu se poate admite, ca regulă, decât teza conform căreia contractul de ipotecă este un act cu titlu oneros[19]. Și pentru că împrumutul de consumație sau, în domeniul bancar, contractul de credit este, în majoritatea cazurilor, izvorul obligației (de restituire a sumei de bani împrumutate) ce se garantează cu ipotecă, la acesta ne vom opri pentru a demonstra că ipoteca constituită în favoarea unei instituții de credit este un act cu titlu oneros.

Indiferent dacă este constituită de către împrumutat sau de către un terț pentru împrumutat, ipoteca, în primul rând, este un accesoriu al creanței[20]. Rațiunea de a fi a dreptului de ipotecă este să garanteze o obligație, ipoteca neputând ființa dacă obligația (principală) nu există (ceea ce rezultă foarte clar din dispozițiile art. 2.371 C.civ.). Dacă am admis că ipoteca se constituie pentru garantarea unei obligații, urmează să stabilim contextul în care s-a născut această obligație pe care o garantează. Obligația de restituire a împrumutului se naște pentru că împrumutătorul a pus la dispoziția împrumutatului o sumă de bani. Urmărind obținerea împrumutului (pentru sine sau pentru altul), proprietarul unui bun își manifestă voința în sensul de a greva acel bun cu o ipotecă constituită în favoarea celui care (îi) acordă împrumutul. Asemănător vânzătorului care transmite dreptul de proprietate (sau un alt drept real principal ori drept de creanță) urmărind ca, în contrapartidă, să primească prețul bunului (dreptului) vândut, la fel și constituitorul ipotecii înțelege să greveze bunul său cu această sarcină pentru ca, în schimb, instituția de credit să acorde împrumutul. Așadar, caracterul oneros al contractului de ipotecă rezultă din faptul că constituitorul acestui drept real accesoriu urmărește, întotdeauna, obținerea unui avantaj patrimonial din partea instituției de credit, adică punerea la dispoziția sa sau a unei alte persoane a sumei împrumutate (care, de altfel, devine proprietatea împrumutatului – art. 2.160 C.civ.). Se observă că, spre deosebire de situația unui act juridic cu titlu oneros precum contractul de vânzare, în care avantajul patrimonial procurat vânzătorului de către cumpărător (adică prețul) își are temeiul în același act juridic care este și fundamentul transferului dreptului de proprietate (sau a altui drept) în patrimoniul cumpărătorului, în cazul contractului de ipotecă, avantajul patrimonial urmărit de către cel care constituie ipoteca este obținut nu în cadrul aceleiași operațiuni juridice, ci a uneia distincte, adică a contractului de credit, fie că are loc sub forma unui clasic împrumut (ceea ce înseamnă și remiterea sumei de bani, fiind vorba de un act real[21]) sau a unei facilități de credit, conform art. 2.193 C.civ. Dar această împrejurare, particularitate care, în situația contractului de ipotecă, explică mecanismul obținerii avantajului patrimonial de către constituitorul ipotecii, nu face ca actul de ipotecă să își piardă caracterul oneros, de esența actului juridic cu titlu oneros fiind ca partea să urmărească, în schimbul prestației sale, primirea unui folos patrimonial. În plus, se poate înțelege că acest mecanism special de obținere a avantajului patrimonial de către constituitorul ipotecii (altfel spus, caracterul oneros al contractului de ipotecă) nu este, în substanță, cu nimic diferit față de situația unui contract de vânzare ca exemplu clasic de contract cu titlu oneros, dacă se are în vedere faptul că contractul de ipotecă este un act juridic accesoriu[22] în raport cu contractul de împrumut/credit care reprezintă actul juridic principal, aspect la care am făcut referire mai sus când am vorbit despre accesorialitatea ipotecii. Astfel, în situația în care este nul/anulabil contractul de împrumut/credit, la fel va fi și contractul de ipotecă[23], așa încât, restituirea prestațiilor va fi, cumva, asemănătoare situației în care ar fi constatată nulitatea/ar fi anulat un contract de vânzare, ceea ce ar presupune că cumpărătorul pierde proprietatea bunului (după cum și fostul împrumutător pierde dreptul de ipotecă), iar vânzătorul trebuie să restituie prețul pe care îl primise de la cumpărător (la fel cum fostul împrumutat trebuie să restituie, de îndată, suma de bani pe care o primise de la împrumutător/instituția de credit).

Construirea raționamentului expus anterior care sprijină concluzia potrivit căreia, atunci când contractul de ipotecă este accesoriul unui contract de împrumut/credit, acesta este întotdeauna un act juridic cu titlu oneros era necesară sub imperiul vechii reglementări care, potrivit dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 71/2011, rămâne aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, ca aplicare a principiului de drept intertemporal tempus regit actum, în măsura în care este vorba despre acte/fapte săvârșite anterior datei de 1 octombrie 2011. Totuși, atunci când este vorba de aplicarea dreptului, în opinia noastră, în procesul de interpretare a normelor juridice aplicabile speței, instanța ar trebui să aibă în vedere și dispozițiile echivalente din actele normative adoptate ulterior (chiar dacă acestea nu sunt aplicabile litigiului pe care trebuie să-l tranșeze), fiind de presupus că, într-o societate democratică, adoptarea unui act normativ care înlocuiește o reglementare anterioară reprezintă un progres legislativ.

În speța pe care o analizăm, tribunalul învestit cu soluționarea apelului reclamantului, în stabilirea cauzei cererii de chemare în judecată, conform art. 22 alin. (4) și (5) C.proc.civ., ar fi trebuit să arate că textele de lege care urmează a fi avute în vedere pentru pronunțarea soluției sunt dispozițiile art. 34 – 36 din Legea nr. 7/1996 (în forma aplicabilă speței). Mai exact, stabilind că reclamantul a solicitat rectificarea cuprinsului cărții funciare a imobilului donat și, ulterior, ipotecat, în sensul radierii ipotecii constituite de către donatară în favoarea băncii, instanța de apel trebuia să precizeze dacă, la speță, se aplică dispozițiile art. 35 alin. (2) sau art. 36 din Legea nr. 7/1996. Așa cum am arătat deja, aceasta presupunea să stabilească dacă contractul de ipotecă este o donație (sic!) sau, dimpotrivă, un act cu titlu oneros. În lipsa unei precizări exprese în legătură cu situația contractului de ipotecă în fostele prevederi ale art. 36 din Legea nr. 7/1996 și față de împrejurarea că instanța a avut rezerve în a califica contractul de ipotecă ca fiind act cu titlu oneros (căci, după cum am subliniat, tribunalul nu a spus nici că ipoteca ar fi o donație), instanța de control judiciar ar fi putut observa reglementarea echivalentă din noul Cod civil, mai precis, dispozițiile art. 901, 908 și 909 C.civ.

În literatura de specialitate[24] aferentă noilor reglementări, s-a argumentat în sensul că opțiunea legiuitorului de a se referi, în conținutul dispozițiilor art. 908 alin. (4) C.civ. și, adăugăm noi, în cel al prevederilor art. 901 alin. (3) C.civ., respectiv art. 909 alin. (3) C.civ., la contractul de ipotecă distinct de ipoteza actului juridic cu titlu oneros denotă intenția legiuitorului de a arăta că contractul de ipotecă nu este, întotdeauna, un act juridic cu titlu oneros, căci, altfel, legiuitorul nu l-ar fi menționat distinct de situația actului juridic cu titlu oneros. Din punctul de vedere al logicii formale, raționamentul ar putea fi considerat unul corect, în sensul că, din acest mod de reglementare, rezultă că contractul de ipotecă poate fi și act cu titlu gratuit (nefiind de esența sa să fie cu titlu oneros, căci nu ar mai fi fost menționat distinct, ceea ce autorul dorește să demonstreze folosind acest raționament), dar ne putem întreba care ar fi fost rațiunea legiuitorului pentru a include situația unui contract de ipotecă ce are natura juridică a unui act cu titlu gratuit[25] în categoria din care face parte și situația actului juridic cu titlu oneros, regimul juridic aplicabil subdobândirii cu titlu oneros fiind unul care îl favorizează pe terțul ce va fi preferat în conflictul cu verus dominus. Nu credem că ar putea fi identificată o rațiune pentru ca, în ipoteza unui contract de ipotecă încheiat cu aceeași intenție liberală ca și actul principal (donația), legiuitorul să fi dorit aplicarea regimului juridic specific subdobânditorului cu titlu oneros [conform art. 909 alin. (3) C.civ.][26], iar nu a celui care reglementează situația subdobânditorului cu titlu gratuit, prevăzut de art. 909 alin. (2) C.civ. Așadar, în ceea ce ne privește, apreciem că legiuitorul a dorit să clarifice faptul că contractul de ipotecă este (în cvasitotalitatea cazurilor) un act cu titlu oneros și, tocmai de aceea, este firesc să fie supus regimului juridic aplicabil terțului subdobânditor cu titlu oneros al unui drept real tabular. Iar pentru a înlătura orice îndoială cu privire la faptul că legiuitorul a văzut în contractul de ipotecă un act cu titlu oneros (îndoială care ar persista pentru că este menționat distinct de ipoteza actului cu titlu oneros), credem că se impune a fi observată împrejurarea că, atunci când se referă la actul cu titlu oneros, art. 909 alin. (3) C.civ. are în vedere, de fapt, situația unui contract translativ de drepturi reale principale, căci în cazul, spre exemplu, al unui contract de vânzare, dreptul de proprietate (sau un alt drept real principal) este dobândit cu bună-credință și printr-un act cu titlu oneros, în vreme ce, în cazul contractului de ipotecă, drept real de ipotecă este constituit (tot cu titlu oneros) de către proprietar (sau superficiar/uzufructuar) asupra bunului (dezmembrământului dreptului de proprietate ce poate face obiectul grevării cu ipotecă).

Odată lămurită chestiunea că, și sub imperiul vechii reglementări, și în actuala reglementare, contractul de ipotecă este, în cvasitotalitatea situațiilor (în mod cert, în cazul ipotecii care garantează restituirea unui credit bancar), un act cu titlu oneros, instanța de apel ar fi urmat, într-o aplicare corectă a legii, să analizeze dacă reclamantul poate obține radierea dreptului de ipotecă constituit de către donatară în favoarea instituției de credit, față de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Atunci când acțiunea în rectificare se formulează de către înstrăinătorul din actul primar (în speță, acesta ar fi fost, desigur, donatorul, iar nu reclamantul) împotriva terțului de bună-credință căruia dobânditorul i-a transmis sau constituit, cu titlu oneros, un drept real principal sau accesoriu, intră în discuție condițiile în care operează prinicipiul publicității materiale al înscrierii în cartea funciară sau, cum mai este cunoscut, efectul achizitiv de drepturi reale pe baza situației de carte funciară, adică dobândirea unui drept real, de către terțul de bună-credință, de la un non dominus. Dispozițiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 [și, în mod identic, art. 909 alin. (3) C.civ.] prevăd suspendarea efectului publicității materiale (în cei 3 ani de la data înscrierii dobânditorului nemijlocit) atunci când acțiunea în rectificare îndreptată împotriva terțului de bună-credință se întemeiază pe prevederile art. 34 pct. 1 și 2 din Legea nr. 7/1996 [cărora le corespund art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2 C.civ.]. Trebuie, așadar, să fie vorba de o cauză de ineficacitate a actului juridic primar contemporană încheierii acestuia, adică o cauză de nulitate, care face ca înscrierea dobânditorului în cartea funciară să fie inexactă.

În speța analizată, donatara a fost înscrisă ca proprietar al imobilului în temeiul unui contract de donație valabil încheiat. Cauza de ineficacitate a acestui contract nefiind, deci, nulitatea, ci revocarea (de drept) a donației pentru motivul nașterii copilului donatorului, înseamnă că vorbim de o cauză de ineficacitate ulterioară încheierii actului de donație, așa încât, și temeiul de rectificare a cuprinsului cărții funciare nu mai poate fi cel prevăzut la art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, ci este cel menționat la art. 34 pct. 3 din această lege[27]. Or, se observă că art. 36 din Legea nr. 7/1996 limitează posibilitatea formulării acțiunii în rectificare împotriva terțului de bună-credință, care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros, doar la nevalabilitatea înscrierii/actului juridic care a stat la baza înscrierii dobânditorului sau în ipoteza greșitei calificări a dreptului înscris, ceea ce înseamnă că, chiar dacă nu a fost exprimată în mod direct, voința legiuitorului a fost aceea de a închide posibilitatea înstrăinătorului din actul primar (ineficace) de a mai solicita radierea dreptului real dobândit de către terț, dacă cauza de ineficacitate a actului primar a fost ulterioară încheierii acestuia. Această idee a fost formulată explicit în dispozițiile art. 908 alin. (4) teza a II-a C.civ.

Iată, deci, cum instanța de apel, dacă ar fi reținut caracterul oneros al contractului de ipotecă și față de faptul că a existat buna-credință a instituției de credit la momentul constituirii ipotecii în favoarea sa (într-adevăr, banca s-a bazat pe cuprinsul cărții funciare în care, la data intabulării ipotecii, nu era înscrisă nicio mențiune legată de nașterea copilului donatorului, care, de altfel, avusese loc cu 10 ani înainte față de momentul constituirii ipotecii de către donatară, timp în care nu s-a acționat împotriva donatarei!), ar fi trebuit să respingă apelul reclamantului, întrucât banca devenise titularul dreptului de ipotecă, inatacabil încă de la momentul înscrierii acestuia în cartea funciară. Aici merită spus că, și dacă ar fi fost vorba de o donație lovită de nulitate, ceea ce ar fi făcut posibilă formularea acțiunii în rectificare împotriva băncii în temeiul art. 36 corelat cu art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, oricum, în 2018, când a fost introdusă acțiunea de către reclamant, trecuseră mai mult de 3 ani de la data intabulării (în 1998) a dreptului de proprietate pe numele donatarei (constituitoare a ipotecii), deci acțiunea împotriva instituției de credit ar fi fost, și în acest caz, prescrisă.

În final, poate că ar mai fi de precizat o chestiune. S-a spus[28] despre cauzele legale de revocare a donației că nu sunt incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor prevăzut de art. 801 și art. 822 – 824 C.civ. 1864 (prevăzut și în art. 1.015 C.civ.), revocarea pentru surveniență de copil fiind asemănătoare unei condiții mixte a actului juridic civil (în sensul că nașterea copilului nu ar putea depinde numai de voința donatorului[29]). Ideea că surveniența copilului donatorului ar putea fi privită ca o condiție de care ar fi afectată donația – desigur, nu este o condiție propriu-zisă, ca modalitate a actului juridic civil – permite formularea unei alte idei, și anume aceea că, dacă legiuitorul ar fi dorit, atunci când a adoptat Legea nr. 7/1996, ar fi putut stabili că, în situația în care donatorul nu are copii la data încheierii liberalității, înscrierea dreptului de proprietate dobândit de către donatar se va face sub forma unei înscrieri provizorii, iar nu a unei intabulări, urmând ca justificarea înscrierii provizorii să se facă ulterior decesului donatorului, la data la care, cel mai târziu, ar fi putut să i se nască donatorului, postum, un copil, dar acest fapt nu s-a întâmplat (și, deci, nici nu se mai poate întâmpla), așa încât, doar de la acest moment, donatarul să se bucure de intabularea dreptului său de proprietate. Or, legea nu a stabilit o astfel de înscriere, pe numele donatarului, a dreptului de proprietate dobândit de la un donator care nu avea copii la momentul facerii liberalității, deci înscrierea donatarului ca proprietar a fost o intabulare obișnuită, ca în cazul oricărui alt dobânditor (cumpărător, copermutant etc.) al imobilului. În aceste condiții, pentru a se proteja împotriva actelor de dispoziție (cum a fost ipoteca constituită în favoarea băncii) pe care donatarul le-a putut încheia ca proprietar tabular ulterior revocării de drept a donației (desigur, un proprietar tabular aparent), donatorul nu putea decât să acționeze imediat după nașterea copilului său, notând în cartea funciară a imobilului donat acțiunea în constatarea revocării de drept a donației/acțiunea în rectificare [art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996], astfel încât să împiedice buna-credință a terților care au dobândit, cu titlu oneros, drepturi reale transmise/constituite de către donatar.

Concluzii. Securitatea dinamică a circuitului civil rămâne unul dintre pilonii pe care se sprijină acordarea creditului ipotecar. Orice hotărâre judecătorească greșită, învestită cu autoritatea de lucru judecat, referitoare la situația garanțiilor reale constituite în favoarea unui creditor, mai ales dacă este vorba de un creditor bancar, poate avea un impact negativ major, consecințele fiind în cascadă. De aceea, sperăm ca astfel de soluții (profund greșite) să nu mai fie întâlnite.


[1] A se vedea Marian Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, București, 2013 p. 530 – 532.
[2] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. I. Teoria dreptului civil, Ed. Solomon, București, 2017, p. 451 și urm.
[3] Ar fi fost absurd și chiar hilar ca, în ipoteza în care s-ar fi solicitat și restituirea imobilului, să se ajungă în situația în care, dacă hotărârea nu ar fi fost executată voluntar, reclamantul să declanșeze executarea silită pentru punerea în posesie a tatălui său!
[4] A se vedea Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul IV, Partea I, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1913, p. 503, nota de subsol nr. 3 (reeditare anastatică a Ed. Universul Juridic, în colecția Cultura Juridică).
[5] A se vedea și Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Ed. All Beck, București, 2002, p. 283 – 284.
[6] A se vedea Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediția a III-a, actualizată și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 168.
[7] A se vedea Francisc Deak, op.cit., p. 168.
[8] A se vedea Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul IV, Partea I, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1913, p. 504 și C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Vol. III, reeditat în colecția Restitutio, Ed. All Beck, București, 1998, p. 501.
[9] Prin ipoteză, adică ținând cont de faptul că donația a fost făcută sub imperiul vechiului Cod civil, deci tot atunci a început și posesia imobilului de către donatar, posesie care – datorită revocării de drept a donației, deci a pierderii acestui titlu – urmează să fie privită (retroactiv) ca stare de fapt (iar nu ca posesie corespunzătoare dreptului de proprietate), uzucapiunea care se fundamentează pe această posesie (stare de fapt) va fi, potrivit art.  82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cea prevăzută de dispozițiile vechiului Cod civil.
[10] Sub imperiul vechii reglementări, s-a apreciat (a se vedea Gabriel Boroi, op.cit., p. 257) că, în cazul drepturilor reale principale care se sting prin prescripție, efectul acestei sancțiuni constă în stingerea a însuși dreptului subiectiv civil, ceea ce, în opinia noastră, ar ridica problema nașterii concomitente (iar nu transmisiunea) a unui drept de proprietate în favoarea celui care beneficiază de efectul prescripției extinctive (în speță, în beneficiul fostului donatar).
[11] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de prescripție extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 38 – 41. Pentru o analiză recentă a problematicii (im)prescriptibilității drepturilor reale principale, a se vedea Valeriu Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, RRDP nr. 4/2018, Ed. Universul Juridic, București.
[12] Ceea ce s-a spus încă de la începutul secolului trecut. În acest sens, a se vedea Dimitrie Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul IV, Partea I, Atelierele grafice Socec & Co, București, 1913, p. 479 și nota de subsol nr. 2 de la p. 494.
[13] Având în vedere că pârâta donatară nu a formulat apel împotriva hotărârii primei instanțe, credem că nu i se poate reproșa instanței de apel faptul că nu a invocat lipsa calității procesuale active a reclamantului, pentru că, potrivit art. 481 C.proc.civ., apelantului reclamant nu i s-ar fi putut crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea pe care el a atacat-o.
[14] A se vedea Dimitrie Alexandresco, op.cit., p. 501 – 502.
[15] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Vol. I, Introducere în publicitate imobiliară, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 316 și urm., precum și Subsecțiunea 3 din cadrul Secțiunii a III-a a Capitolului II, în special, p. 398 – 410.
[16] Orice referire care se va face în continuare la Legea nr. 7/1996 are în vedere forma acestei legi înainte de 1 octombrie 2011.
[17] În doctrină (a se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 320 și urm.), se menționează și categoria actelor neutre, pe lângă cele cu titlu oneros și actele cu titlu gratuit. În ceea ce ne interesează aici, adică situația contractului de ipotecă, acesta nu face parte din categoria actelor neutre, prin urmare, el trebuie încadrat în una din celelalte două categorii (clasice).
[18] A se vedea Alin Adrian MOISE, Regimul juridic al privilegiilor și al ipotecilor imobiliare, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 349 – 350.
[19] A se vedea, pe larg, Radu RIZOIU, Contractul de ipotecă în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 91 și urm.
[20] Chiar dacă, în temeiul art. 2.504 C.civ., ipoteca supraviețuiește creanței prescrise și, astfel, este posibilă urmărirea bunului ipotecat în limitele fixate de acest text de lege, tot nu s-ar putea spune că accesorialitatea garanției reale dispare. Într-adevăr, trebuie ca dreptul de creanță, chiar imperfect fiind prin intervenirea prescripției [art. 2.506 alin. (2) C.civ.], să nu se stingă prin vreunul din modurile de stingere a obligației, pentru că, dacă s-ar stinge obligația, s-ar stinge/ar urma să fie radiată și ipoteca imobiliară [art. 2.428 alin. (2) lit. a) C.civ.]. Astfel, este posibil ca debitorul să facă o plată voluntară după intervenirea prescripției creanței [plată datorată, nesupusă restituirii, conform art. 2.506 alin. (3) C.civ.], situație în care se va stinge și ipoteca, chiar dacă ea supraviețuise creanței prescrise.
[21] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 330.
[22] A se vedea Marian Nicolae, Drept civil. Teoria generală, Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 341.
[23] În sensul că, urmare a desființării contractului principal (cu consecința dispariției obligației pe care  ipoteca o garanta),  motivul de nulitate a contractului de ipotecă îl constituie lipsa cauzei, conform art. 1.238 alin. (1) C.civ., a se vedea Radu RIZOIU, op. cit., p. 114 – 116.
[24] A se vedea Alin Adrian MOISE, op.cit, p. 347, nota de subsol 5.
[25] Am arătat mai sus că este vorba despre situația în care ipoteca ar fi constituită de către o persoană pentru garantarea unei obligații pe care și-o asumă printr-un contract de donație.
[26] Și totuși acest lucru s-a întâmplat, motiv pentru care, de lege ferenda, legiuitorul ar putea să specifice, în norma prevăzută la art. 909 alin. (3) C.civ., că este vorba de contractul cu ipotecă, afară de cazul când acesta are natura juridică a unui act juridic cu titlu gratuit.
[27] A se vedea Marian Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, Vol. II, Noile cărți funciare, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p. 592.
[28] A se vedea Francisc Deak, op.cit., p. 164.
[29] În lumina noului Cod civil, abandonarea acestei cauze de revocare a donației este justificată și dacă se are în vedere posibilitatea reproducerii umane asistate medical cu terț donator (art. 441 și urm.).


Cristian Daniel David Samoilă
Consilier juridic BRD-GSG

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Ecouri ale trecutului: revocarea donației pentru surveniență de copil. Imobil ipotecat de către donatar. Notă critică de jurisprudență”

  1. Robert ȘTEFAN spune:

    Pe fondul disputei juridice, soluția instanțelor este corectă. Problema este alta. Prin cererea de chemare in judecată nu s-a solicitat (capăt de cerere distinct) desființarea contractului de ipotecă ca urmare a revocării contractului de donație (asta independent de buna-credință a băncii creditor ipotecar), ci s-a cerut direct radierea ipotecii. Nefiind desființat titlul (contractul de ipotecă), prin dispozitivul hotărârii, nu putea fi dispusă nici radierea ipotecii din cartea funciară (cererea de radiere a ipotecii trebuie să fie accesorie cererii de desființare a titlului). Cu încălcarea limitelor învestirii, principiului disponibilității și a dreptului la apărare, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că ”revocarea contractului de donație atrage și desființarea ipotecilor constituie de donatar asupra imobilului primit”. În dispozitivul deciziei sale instanța de apel a dispus doar radierea ipotecii, nu și desființarea acesteia (evident, nefiind învestită cu o asemenea cerere prin acțiunea introductivă tribunalul nu se putea pronunța în dispozitiv în acest sens). Din acest punct de vedere soluția instanței de apel este greșită.
    Prin cererea de recurs, banca a criticat timid – fără a excela în rigoarea procesuală și de drept substanțial – indirect această soluție, susținând că ”atâta vreme cât contractele de ipotecă sunt valabile, nefiind desființate și producându-și în continuare efectele, drepturile de ipotecă ale băncii nu pot fi radiate”. Va fi interesant de observat motivarea instanței de recurs din această perspectivă (recursul băncii a fost respins).
    În acest dosar (trei faze procesuale) banca a fost reprezentată în proces de un cabinet individual de avocat, și nu de departamentul juridic (înzestrat cu zeci/sute de consilieri juridici). În acest context apare firesc întrebarea care mai este rațiunea existenței profesiei de consilier juridic și dacă nu cumva Legea nr. 514/2003 ar trebui abrogată sau declarată neconstituțională din perspectiva art. 24 din Constituție (în domeniul privat mai cu seamă, profesia de consilier juridic este una paralelă profesiei de avocat; ceea ce s-ar justifica ar fi corpul avocaților publici pentru instituțiile/autoritățile publice, selectați din rândul avocaților înscriși în barouri).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.