Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Notă de jurisprudență a Curții Constituționale [2-27 martie 2020]. Conflictele juridice de natură constituțională
30.03.2020 | Marieta SAFTA

JURIDICE - In Law We Trust
Marieta Safta

Marieta Safta

I. În perioada de referință au fost publicate în Monitorul Oficial al României decizii ale Curții Constituționale pronunțate în exercitarea următoarelor atribuții:
– Soluționarea excepțiilor de neconstituțonalitate a legilor și ordonanțelor [art. 146 lit. d) din Constituție];

– Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională [art. 146 lit. e) din Constituție]

Față de jurisprudența publicată în această perioadă, ne vom referi la  atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională, cu trimitere la  Decizia  nr. 26  din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 2 martie 2020 și  Decizia  nr. 85  din 24 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 11 martie 2020, prin care Curtea s-a pronunțat asupra unor astfel de conflicte.

II. Considerații generale

Atribuţia Curţii Constituţionale de soluționare a conflitelor juridice de natură constituțională a fost  introdusă cu prilejul revizuirii Constituţiei în anul 2003.

Sediul materiei îl constituie dipozițiile art. 146 lit. e) din Constituție și ale art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit art. 146 lit. e) din Constituție, ”Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: (…) e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.”

Potrivit datelor consemnate pe pagina de internet a Curții Constituționale[1], până în prezent Curtea a soluționat un număr de 51 de dosare având ca obiect conflicte juridice de natură constituțională (unele dosare fiind conexate). Dintre acestea, într-un număr de 24 de dosare Curtea a pronunțat soluții de constatare a conflictelor juridice de natură constituțională, stabilind conduita de urmat pentru părțile în conflict.

În jurisprudența astfel dezvoltată, Curtea a statuat asupra condițiilor de admisibilitate a sesizărilor (obiect, autori, părți în conflict) precum și pe fond, asupra interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale, în situații litigioase care au vizat instituții fundamentale ale statului.

Cu referire la deciziile publicate în perioada vizată de  prezenta Notă, vom enunța repere ale acestei jurisprudențe, pe coordonatele menționate.

III. Obiectul conflictelor juridice de natură constituțională

1. Înțelesul sintagmei ”conflicte juridice de natură constituțională”

Întrucât sintagma ”conflict juridic de natură constituțională” nu este definită nici de Constituție, nici de legea specială, interpretarea acesteia s-a realizat de Curtea Constituțională, care a stabilit, în fiecare caz, dacă situațiile sesizate se află în ipoteza art. 146 lit. e) din Constituție.

Potrivit jurisprudenţei Curții Constituționale:

– conflictul juridic de natură constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor (Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005);

– conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor acestora, decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale (Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008);

– textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea.” (Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008);

–  conflictele juridice de natură constituţională „nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei.” ( Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 1525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, par. 120, sau Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, par. 126);

– regula în ceea ce privește angajarea competenței Curții Constituționale „este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autoritățile publice să se autoregleze prin acțiunea lor directă și nemijlocită, rolul Curții Constituționale devine unul subsidiar. În schimb, în lipsa acestor mecanisme, în măsura în care misiunea reglării sistemului constituțional revine în exclusivitate în sarcina justițiabilului, care este pus, astfel, în situația de a lupta pentru garantarea drepturilor sau libertăților sale în contra unei paradigme juridice neconstituționale, dar instituționalizate, rolul Curții Constituționale devine unul principal și primordial pentru înlăturarea blocajului constituțional rezultat din limitarea rolului Parlamentului în arhitectura Constituției”. (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, precitată, par. 137 și Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, precitată, par. 127);

admisibilitatea cererilor de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională nu este condiționată de existența ”blocajelor instituționale”. Evoluția acestei jurisprudențe, determinată de complexitatea raporturilor juridice de drept constituțional și a problemelor decurgând din acestea asupra cărora instanța de contencios constituțional a fost chemată să se pronunțe, a determinat statuarea potrivit căreia sintagmaconflicte juridice de natură constituțională”, cuprinsă în art. 146 lit. e) din Constituție, vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei. Astfel fiind, nu poate fi reținută, de principiu, motivarea inadmisibilității cererilor, bazată pe pretinsa lipsă a blocajului instituțional. (Decizia nr. 85/2020, par. 84);

în cadrul atribuţiei de la art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea nu poate analiza conflicte juridice de natură constituţională ipotetice. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unei situaţii litigioase din moment ce, prin definiţie, aceasta trebuie să vizeze acte sau fapte concrete săvârşite de autorităţile publice. Astfel, în lipsa actului/ faptului generator al unui pretins conflict, nu se poate trage concluzia existenţei unei situaţii litigioase care să privească chiar săvârşirea actului sau faptului respectiv. (Decizia nr. 26/2020, par. 96)

2. Remedierea sau dispariţia situaţiei generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curţii, nu poate determina, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect şi să fie respinsă ca atare

Cu referire la cauza concretă soluționată prin Decizia nr. 26/2020 (când   mandatul de ministru al justiţiei al doamnei AB a încetat la data de 4 noiembrie 2019[2], astfel că s-a pus problema dacă cererea preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii mai putea  fi analizată în condiţiile în care acest conflict părea a nu mai fi actual), Curtea a amintit  constatarea sa potrivit căreia  ”inexistenţa, la momentul pronunţării deciziei, a unui conflict nu conduce însă şi la constatarea implicită că acel conflict nu a existat anterior, respectiv la momentul sesizării sale”. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, Curtea a luat act de faptul că, între momentul sesizării sale şi cel al pronunţării deciziei, Preşedintele României a emis decretul în lipsa căruia prim-ministrul a sesizat Curtea pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională şi a constatat, în consecinţă, că nu a existat conflict. Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins cererea de retragere a sesizării pe motivul „rămânerii fără obiect”, arătând, în acest sens, că natura procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale este determinată de natura atribuţiilor pe care instanţa constituţională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei. Aceste atribuţii fiind de drept constituţional – ramură a dreptului public-, procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public, nefiind compatibilă cu principiul disponibilităţii specific regulilor procedurii civile. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, că atribuţia instituită prin art. 146 lit. e) din Constituţie „este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale”.

Prin urmare, Curtea a reţinut că remedierea sau dispariţia situaţiei generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curţii, nu poate face, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect şi să fie respinsă ca atare. Curtea rămâne în continuare sesizată şi învestită să se pronunţe, în limitele propriei competenţe şi proceduri constituţionale [a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 504 din 18 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 3 octombrie 2019, par. 90].

IV. Autorii sesizărilor cu conflicte juridice de natură constituțională

În ceea ce privește titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale cu cereri de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională, aceștia sunt expres și limitativ prevăzuți de textul art. 146 lit. e) din Constituție: Preşedintele României, oricare din preşedinţii celor două Camere, primul-ministrul sau a preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

Potrivit jurisprudenței Curții, ”subiectele de drept pe care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul cu care sesizează Curtea” (a se vedea Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, par. 55, Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018, par. 59, Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, par. 53 şi 54, sau Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, par. 116-117, care ilustrează situaţii în care sesizarea a aparţinut fie Preşedintelui României, fie preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, fie preşedintelui Senatului, fie Guvernului, cu toate că aceste autorităţi publice nu erau părţi ale conflictelor reclamate). Ca urmare, subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, deşi nu sunt părţi în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu. Aşadar, textul constituţional al art. 146 lit. e) operează o distincţie între cele două categorii de subiecte de drept, şi anume titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea calitatea de parte în conflict, şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului.

Jurisprudența vizată de prezenta Notă ilustrează  o situație particulară și soluția de principiu a Curții în acest context. Astfel, în cauza soluționată prin Decizia nr. 85/2020, s-a invocat inadmisibilitatea cererii formulate, semnată de  vicepreședintele  Senatului. S-a motivat, în esență, că semnatarul acesteia ”nu deține calitatea de titular al dreptului prevăzut la art. 146 lit. e) din Constituție”, întrucât atribuția constituțională a președintelui Senatului de a sesiza instanța de contencios constituțional – ca de altfel nicio altă atribuție de rang constituțional – nu poate fi exercitată în baza unei hotărâri a Biroului permanent, sens în care  s-a făcut o paralelă cu condițiile delegării atribuțiilor respective de către titularul său și statuările din jurisprudența Curții Constituționale referitoare la această din urmă situație.

Analizând aceste susțineri, Curtea a constatat că cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională a fost semnată în baza în Hotărârii Biroului permanent privind îndeplinirea atribuțiilor de președinte al Senatului de către unul dintre vicepreședinți,  fiind incidente prevederile art. 31 alin. (2) din Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 992 din 23 noiembrie 2018, potrivit cărora ”pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Senatului, atribuţiile acestuia vor fi îndeplinite de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent”. Curtea a mai reținut că  Regulamentul Senatului nu distinge în privința identificării și stabilirii unui regim juridic diferit al unor atribuții de ”rang constituțional”, astfel încât nu poate fi reținută nici distincția sub acest aspect pe care se întemeiază solicitarea de respingere ca inadmisibilă a cererii. Ținând seama de faptul că nici Hotărârea Biroului permanent al Senatului menționată nu distinge în privința atribuțiilor de președinte al Senatului îndeplinite de vicepreședintele Senatului desemnat, de faptul că aceasta a fost adoptată în data de 3 februarie 2020, iar sesizarea Curții a fost înregistrată în data de 10 februarie 2020, Curtea a constatat că sunt respectate normele constituționale referitoare la titularul dreptului de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională. (Decizia nr. 85/2020, par. 80)

În cuprinsul deciziei pronunțate s-a făcut referire și la o altă ipoteză invocată de autor, reținută în Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 825 din 10 octombrie 2019, unde Curtea a realizat distincții pentru situația delegării  atribuțiilor președintelui Camerei Parlamentului în funcție, precum și o comparație între situația diverșilor titulari ai dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu conflicte juridice de natură constituțională. În respectiva cauză, cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a fost semnată în numele preşedintelui Camerei Deputaţilor de vicepreşedintele acesteia, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că această cerere nu a fost formulată de titularul dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, conform art. 146 lit. e) din Constituţie, deoarece atribuţia preşedintelui Camerei Deputaţilor de a sesiza instanţa de contencios constituţional nu poate forma obiectul delegării.

Cu privire la problema de drept astfel ridicată, Curtea a reţinut  că, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de Biroul permanent sau încredinţate de preşedintele Camerei Deputaţilor, respectiv conduc activitatea Biroului permanent şi a plenului Camerei Deputaţilor, la solicitarea preşedintelui sau, în absenţa acestuia, prin decizie a preşedintelui Camerei Deputaţilor. Prin urmare, atât timp cât vicepreşedintele are competenţa regulamentară să exercite atribuţiile preşedintelui Camerei Deputaţilor, în condiţiile unei înţelegeri prealabile între aceştia, nu se poate reţine că decizia de convocare a sesiunii extraordinare a fost semnată de un subiect de drept, care nu avea competenţa funcţională de a exercita atribuţii ale preşedintelui Camerei Deputaţilor [Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 115]. Actul de convocare are un caracter tehnic şi, chiar în condiţiile în care preşedinţii Camerelor îşi încalcă obligaţia constituţională de a emite decizia de convocare, Camerele au posibilitatea de a se întruni din proprie iniţiativă [paragraful 114]. În sensul celor de mai sus, Curtea s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 221 şi 222, sau Decizia nr. 85 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 aprilie 2019, paragrafele 54 şi 55. Totodată, Curtea Constituţională s-a considerat legal învestită să judece o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională, cerere semnată, în numele preşedintelui Camerei Deputaţilor, de vicepreşedintele acesteia [Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 117]. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea, prin Decizia nr. 312 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 2 august 2019, par. 34, 38 şi 39, a statuat că, indiferent că în discuţie sunt atribuţii de natură constituţională sau regulamentară ale preşedintelui Camerei Deputaţilor, acesta le poate delega vicepreşedintelui Camerei Deputaţilor. Curtea a mai reţinut că, prin Decizia nr. 538 din 12 septembrie 2018, a calificat competenţa prim-ministrului de a sesiza instanţa constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie drept una de ordin constituţional care îl vizează direct, exclusiv şi personal pe prim-ministru şi care nu poate fi delegată unui alt membru al Guvernului. Cele reţinute de Curte sunt şi rămân valabile în privinţa prim-ministrului, însă nu pot fi aplicate ca atare, prin intermediul unui mimetism juridic, în privinţa preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.  Curtea a concluzionat că decizia de delegare este opozabilă tuturor subiectelor de drept, iar actele îndeplinite/emise în considerarea acestei decizii se socotesc a fi realizate chiar de preşedintele Camerei Deputaţilor [Decizia nr. 312 din 20 mai 2019, par. 41]. În concluzie, competența a două subiecte de drept, şi anume prim-ministrul şi preşedintele Camerei Deputaţilor, de a sesiza Curtea Constituţională în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie, nu poate fi delegată de către prim-ministru unui alt membru al Guvernului, având în vedere că atribuţiile exclusive ale prim-ministrului sunt intrinsec legate de persoana acestuia, pe când titularul funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor poate delega orice atribuțiune a sa, indiferent de nivelul constituţional sau regulamentar al acesteia unui vicepreşedinte al Camerei Deputaților, având în vedere că atribuţiile sale exclusive nu sunt legate de persoana titularului funcţiei. Astfel, natura funcţiei şi poziţia acesteia în cadrul autorităţii publice reprezentate determină soluţii diferite în privinţa posibilităţii delegării atribuţiei de a formula cereri în faţa Curţii Constituţionale. (Decizia nr. 417/2019,  par. 95-100).

V. Autoritățile publice părți în conflictele juridice de natură constituțională

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, autorităţile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008]. De asemenea, pot fi părţi în conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul sau ministrul justiţiei, atunci când îşi exercită o atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, par. 57 şi 62].

Decizia nr. 26/2020, publicată în perioada de referință,  dezvoltă aceste considerente, reținând că, în ceea ce priveşte calitatea de autoritate publică a Ministerului Justiţiei, relevante sunt Deciziile nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, şi nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Curtea reţinând că, sub acest aspect, se poate încadra în conceptul de autoritate publică în sensul titlului III din Constituţie, fiind un organ al administraţiei publice centrale [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, par. 58]. Ministerele au o consacrare constituţională expresă în dispoziţiile art. 116 şi 117 din Constituţie, fiind autorităţi publice în sensul titlului III din Constituţie. În consecinţă, Ministerul Justiţiei este tot o autoritate publică în sensul titlului III din Constituţie. Totuşi, în corpul Constituţiei nu este menţionat acest minister, ca exponent al Guvernului, ci referirea este făcută la ministrul justiţiei. În acest sens, se reţin art. 72 alin. (3), art. 132 alin. (1), art. 133 alin. (2) lit. c) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. Astfel, Constituţia recunoaşte ministrului justiţiei o putere şi o autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile constituţionale în care este expres nominalizat [Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, par. 59].

Curtea  a mai constatat că, pentru ca o autoritate publică să poată fi parte, în nume propriu, într-un conflict juridic de natură constituţională, trebuie să îşi exercite o competenţă proprie. Sub acest apect, Curtea a precizat că art. 132 alin. (1) din Constituţie nu consacră o competenţă a Guvernului, ci o competenţă distinctă şi proprie a ministrului justiţiei, membru al Guvernului, şi care conduce Ministerul Justiţiei, ce se organizează şi funcţionează în subordinea Guvernului. Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Or, autoritatea ministrului justiţiei, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 132 alin. (1) din Constituţie, nu se exercită în raport cu programul de guvernare, neavând nicio contingenţă cu acesta, ci reprezintă o expresie a unui raport specific de putere care vizează activitatea desfăşurată de procurori.   Autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori, deşi lato sensu reflectă o chestiune de politică internă, ca expresie a suveranităţii naţionale, nu se încadrează în conţinutul normativ al art. 102 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, autoritatea ministrului justiţiei nu vizează conducerea generală a administraţiei publice, ci raporturile specifice dintre un organ al administraţiei publice centrale şi Ministerul Public, entitate care nu face parte din puterea sau autoritatea executivă.

VI. Deciziile de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională. Efecte juridice.

Am analizat cu alt prilej[3] această problematică,  realizând  o grupare  a deciziilor Curții acestora în funcție de autoritățile publice între care au purtat conflictele juridice de natură constituțională până la acel moment. Am arătat, între altele, că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, ”Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Textul constituțional nu distinge nici în funcție de tipul de decizie (admitere/respingere), nici în funcție de atribuția în exercitarea căreia a fost pronunțată. Ca urmare, asemenea oricăreia dintre deciziile Curții Constituționale, și deciziile prin care Curtea Constituțională soluționează un conflict juridic de natură constituțională sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Cât privește efectele specifice ale deciziilor menționate, ele trebuie examinate din perspectiva rolului pe care îl are această atribuție a Curții Constituționale, a rațiunii pentru care a fost instituită.

Sub acest aspect,  în Decizia nr. 85/2020, prin care s-a constatat un astfel de conflict, s-a reținut că, în virtutea dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției”, Curtea Constituțională are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea a avut  în vedere prevederile art. 1 alin. (3), (4) și (5) din Constituție, conform cărora România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor- legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar raporturile între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc. Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale [Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, paragraful 49, sau Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 123]. De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte.

Așadar, în exercitarea atribuției prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituție,  Curtea aplică o procedură în două trepte:

analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională:

–  în situația unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict.

Indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituțională, aceasta are obligația, în coordonatele statului de drept, să respecte și să se conformeze celor constatate prin decizia Curții Constituționale (Decizia nr. 85/2020, par. 126). Altfel spus, așa cum am precizat și în articolul mai sus indicat, ”soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu constituie un exercițiu academic, pur teoretic, ci înseamnă deslușirea regulilor constituționale pe care autoritățile publice trebuie să le respecte/aplice și stabilirea în concret a conduitei părților în conflict. Dacă nu ar fi fost aceasta rațiunea reglementării, nu ar mai fi fost necesară o procedură care să implice prezența părților, dezbateri contradictorii, fiind suficientă simpla exprimare a Curți cu privire la interpretarea textelor constituționale asupra cărora poartă conflictul”[4].

Tot astfel, în acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile pronunțate de  Curtea Constituțională în soluționarea conflictelor juridice sunt  obligatorii pentru viitor, problematică pe care am tratat-o pe larg într-un alt articol, publicat aici[5], în care am invocat și jurisprudență a Curții Constituționale în materie.

VII. ”Cheia” evitării conflictelor juridice de natură constituțională – loialitatea constituțională

Decizia nr. 85/2020 readuce în atenția auturităților publice  de rang constituțional o veritabilă ”cheie” a raporturilor juridice ”armonioase”, de evitare a conflictelor, și anume LOIALITATEA CONSTITUȚIONALĂ.

Curtea Constituțională a subliniat că ”respectarea supremației Constituției, corolar al statului de drept, nu se reduce doar la respectarea literei acesteia. Dacă ar fi așa, o Constituție nu ar fi niciodată suficientă, pentru că nu ar putea niciodată să reglementeze explicit soluții pentru toate situațiile care se pot ivi în practică, inclusiv în raporturile dintre autoritățile publice de rang constituțional”. (par. 120)

Curtea a mai  reținut, cu caracter de principiu, că acceptarea unei interpretări strict literale și fragmentate a Constituției ar putea conduce la concluzia că orice nu este interzis expres de textul constituțional este permis de acesta, chiar dacă ar contraveni în mod evident logicii și spiritului Constituției, iar o asemenea concluzie este inacceptabilă, întrucât este incompatibilă cu principiile statului de drept. (par. 121)

În acest sens, au fost invocate și statuările  Comisiei de la Veneția, care a reținut că ”respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea”. (Aviz privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor guvernului şi Parlamentului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a sesiune plenară, Veneţia, 14-15 decembrie 2012, paragraful 72) În același Aviz, Comisia de la Veneția a mai reținut că ”respectul pentru Constituţie nu poate fi limitat la executarea literală a dispoziţiilor sale operaţionale. Constituţia prin însăşi natura sa, în plus faţă de garantarea drepturilor omului, oferă un cadru pentru instituţiile statului, stabileşte atribuţiile şi obligaţiile acestora. Scopul acestor dispoziţii este de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea. Şeful statului, Parlamentul, Guvernul, sistemul judiciar, toate servesc scopului comun de a promova interesele ţării ca un întreg, nu interesele înguste ale unei singure instituţii sau ale unui partid politic care a desemnat titularului funcţiei. Chiar dacă o instituţie este într-o situaţie de putere, atunci când este în măsură să influenţeze alte instituţii ale statului, trebuie să facă acest lucru având în vedere interesul statului ca un întreg (…).” ( paragraful 87)

Referindu-se la același Aviz citat, prin care Comisia de la Veneția a reținut că ”în România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. În primul rând, a existat o lipsă de respect faţă de instituţii. Instituţiile nu pot fi privite separat de persoanele care le conduc. (…) O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi constituţională, şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii.(…) Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care să permită unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu seninătate ” (paragraful 73), Curtea Constituțională  a amintit  faptul că a constatat,  de-a lungul timpului, comportamente contrare principiului menționat, și  a statuat asupra obligației de loialitate constituțională, de comportament constituțional loial care guvernează exercitarea atribuțiilor care revin autorităților publice într-un stat de drept.

Astfel, Curtea a arătat că raporturile dintre autorității ”trebuie să funcţioneze în cadrul constituţional al loialităţii şi al colaborării, pentru realizarea atribuţiilor constituţionale distinct reglementate pentru fiecare dintre autorităţi; colaborarea dintre autorităţi este condiţie necesară şi esenţială pentru buna funcţionare a autorităţilor publice ale statului.” (a se vedea Decizia nr. 356 din 5 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14 mai 2007). Aceasta întrucât ”respectarea statului de drept (..) implică, din partea autorităților publice, comportamente și practici constituționale, care își au sorgintea în ordinea normativă constituțională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăți. Altfel spus, această ordine normativă constituțională are o semnificație mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituțională specifică unei comunități naționale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul față de lege, respectul reciproc al autorităților/instituțiilor statului, ca expresie a unor valori constituționale asimilate, asumate și promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituțională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autoritățile/instituțiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituției.” (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, par. 107; cu privire la înțelesul principiului comportamentului loial al autorităților publice a se vedea și Decizia nr.1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, precitată, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012). Potrivit Curții, ”conduita instituţională care se circumscrie colaborării loiale are (…) o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituţionale, care au ca finalitate primordială buna funcţionare a autorităţilor statului, buna administrare a intereselor publice şi respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituţionale şi înlăturarea blocajelor în exerciţiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalităţi şi care fac dovada unui comportament loial faţă de valorile constituţionale sunt dialogul instituţional şi stabilirea unor practici reciproc acceptate. Aceste instrumente trebuie să constituie fundamentele soluţionării „împreună”, „prin acordul părţilor”, iar nu „împotriva”, „în detrimentul” uneia sau alteia, a eventualelor diferende ivite în raporturile dintre autorităţi, cauzate de situaţii de fapt sau de drept confuze, echivoce. În virtutea principiului cooperării loiale între autorităţi este, astfel, necesar ca fiecare dintre acestea să depună diligenţe raţionale şi sporite în cadrul dialogului instituţional legal pentru evitarea pe cât cu putinţă a generării de conflicte juridice de natură constituţională”. (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, precitată, par. 109)


[1] www.ccr.ro
[2] a se vedea Hotărârea Parlamentului nr. 22 din 4 noiembrie 2019 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 4 noiembrie 2019
[3] T. Toader , M. Safta – Dezlegările date conflictelor juridice de natură constituțională – https://www.juridice.ro/essentials/2169/dezlegarile-date-conflictelor-juridice-de-natura-constitutionala
[4] T Toader, M. Safta – Dezlegările date conflictelor juridice de natură constituțională – https://www.juridice.ro/essentials/2169/dezlegarile-date-conflictelor-juridice-de-natura-constitutionala
[5] M. Safta, M.Mazilu-Babel, Efectele în timp ale deciziilor curților constituționale – https://www.juridice.ro/602523/efectele-in-timp-ale-deciziilor-curtilor-constitutionale.html


Conf. univ. dr. Marieta Safta

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.