Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




2 comentarii

ÎCCJ. Ședințele completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au desfășurat în condiții de videoconferință
30.03.2020 | JURIDICE.ro

JURIDICE - In Law We Trust

Luni, 30 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a informat că în contextul măsurilor de combatere a pandemiei de COVID-19, ședințele completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au desfășurat în condiții de videoconferință, din locații aflate în ambele sedii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu normele interne stabilite prin Hotărârea Colegiului de conducere nr.36/27.03.2020 și Instrucțiunile emise în baza acestora prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.100/27.03.2020, potrivit unui comunicat.

Sistemul a fost implementat de către specialiștii IT din cadrul instanței supreme și a funcționat fără a se întâmpina probleme tehnice.

Această modalitate a luat în considerare numărul mare de judecători care intră în compunerea completului pentru soluționarea recursului în interesul legii (25 de judecători, în conformitate cu prevederile art.516 C.proc.civ. și art.473 alin.1 C.proc.pen.), respectiv a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (13 judecători în ipoteza prevăzută de art.520 alin.6 C.proc.civ, respectiv 19 judecători în ipoteza prevăzută de art.520 alin.8 C.proc.civ.) la care se adaugă magistratul-asistent și reprezentantul Ministerului Public (în cazul recursului în interesul legii), situație care era susceptibilă a crea o situație de risc în contextul măsurilor luate pentru reducerea riscului de răspândire a COVID-19.

Succesul acestui demers vine în sprijinul eforturilor Înaltei Curți de a păstra pe deplin funcționale mecanismele de unificare a jurisprudenței pe tot parcursul stării de urgență.

Este de menționat faptul că, la 30 martie 2020, s-au aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție următoarele dosare, la soluționarea cărora au participat, după caz, președintele Înaltei Curți, președinții de secție și un număr total de 67 de judecători, membri ai diferitelor completuri de judecată, la care se adaugă magistrații-asistenți și reprezentantul Ministerului Public:
– 2 dosare de recurs în interesul legii (dosarele nr.51/2/2020 și nr.68/1/2020);
– 1 dosar având ca obiect o sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (dosarul nr.166/1/2020), care interesa celei trei secții non-penale ale Înaltei Curți;

-3 dosare având ca obiect sesizări pentru pronunțarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (dosarele nr.3163/1/2019, nr.3199/1/2019 și nr.3393/1/2019), care interesau numai Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, se cuvine a fi menționat faptul că, pentru soluționarea cauzelor, și-au adus aportul grefieri și specialiști IT, care au asigurat realizarea operațiunilor tehnice și au adus la îndeplinire măsurile adiacente de pregătire și ulterioare desfășurării ședințelor propriu-zise.

Soluțiile pronunțate în cauzele menționate au fost publicate pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Unificarea practicii judiciare rămâne un element cheie pentru asigurarea calității actului de justiție, asigurând nu numai rezolvarea uniformă a litigiilor pendinte, dar și prevenirea stărilor litigioase din societate, prin punerea la dispoziția cetățenilor a unui mod de interpretare a legii clar și previzibil. Atingerea acestui obiectiv este cu atât mai importantă în condițiile restrângerii activității judiciare și a dificultăților generate în domeniul socio-economic de răspândirea COVID-19.


Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “ÎCCJ. Ședințele completului pentru soluționarea recursului în interesul legii și completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au desfășurat în condiții de videoconferință”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    Mda.
    Mai interesant decât maniera e și ceea s-a decis, spre exemplu, în dosarul nr. 51/1/2020, respectiv că, în noțiunea de probe ”noi”, ce pot fi cerute în apel, se numără atât probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare (presupun că ipoteza e cea a respingerii lor de către prima instanță:))) pentru că, altminteri, nu ar avea sens această clarificare, probele deja administrate de către prima instanță rămânând câștigate cauzei și pentru judecata din căile de atac) cât și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse TARDIV, iar, în privința lor, a fost constatată decăderea!!!!
    În alți termeni, din ce am înțeles eu, dacă reclamantul sau, după caz, pârâtul, încalcă obligațiile procesuale stabilite, în sarcina sa, prin art. 194 lit. f sau în art. 205 alin. 2 lit. d CPC, fiind sancționat cu decăderea, urmare a faptului că judecătorul fondului constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 254 alin. 2 Cod Proc.Civilă, acesta e… ”iertat” în apel?
    Adică, un soi de decădere pe… etapă procesuală?
    Atunci, la ce mai este ea utilă, logic vorbind?

    În practică, aceasta va însemna că judecata în primă instanță va fi minimalizată, judecătorului de fond care a constatat corect decăderea i se va ”scoate limba” din căile de atac, iar părțile ce se știu iertate de pe acum de decădere vor aștepta cu probe ”în rezervă” – așii din mânecile prea răsfirate ale interpretării normelor juridice altminteri clare ca lumina zilei, dar deranjante pentru cei care nu sunt în stare să configureze cum trebuie o cerere de chemare în judecată și își ”revin” în simțiri juridice pe parcurs – pardon, în reluare, în cadrul judecății căii de atac.

    Desigur, urmează și motivarea acestei decizii, însă, la cum a fost interpretată sancțiunea decăderii, la fel de bine, la următoarea modificare a Codului (era să scriu COvidului, ce să fac, mă înving/împing, sper că nu de tot, vremurile :)))) de Procedură Civilă, va putea fi scoasă din Cod, căci a devenit, de azi înainte, complet inutilă.
    Iar, dacă așteptata motivare va trimite, cum mă aștept, pe la CEDO, ar fi de subliniat că reglementarea unor nome de procedură riguroase, de la care legiuitorul însuși îți permite să ai excepții în destule cazuri bine reglementate și, în opinia mea, chiar prea relaxate, cum sunt derogările din art. 254 alin. 2 Cod Proc.Civilă, în realitate, nu e în nicio contradicție cu dreptul la un proces echitabil.
    Dacă omul simplu, neasistat de avocat (eu nu cred însă că pentru asemenea situații va ”prii” această decizie, ci pentru acele situații în care avocații/consilierii juridici omit să ceară, la timp, ceea ce trebuia să ceară în materie de probe) nu știe ce probe se administrează sau până când se propun acestea, deși am avea și acum, pentru această situație, dispozițiile art. 254 alin. 2 pct. 3 CPc, atunci, reglementați asistența din oficiu, la cerere, în orice pricină în materie civilă sau aduceți-o, din oficiu, ca posibilitate, la cunoștința petentului, încă de la momentul derulării fazei scrise, dar nu transformați Codul de Procedură Civilă într-o lectură pe… etape!
    Acesta va aglomera și mai mult judecata în căile de atac, în condițiile în care, dacă a fost pronunțată decăderea, atunci judecătorul fondului a reținut culpa părții în raport de prevederi clare ca lumina zilei din Codul de Procedură Civilă.

    Nu mai spun ce efecte va avea această decizie în litigiile de dreptul muncii unde prevederea decăderii din CPC este dublată de o obligație, prevăzută prin norme procesuale distincte, a angajatorului de a depune toate înscrisurile privitoare la cauză până la prima zi de înfățișare, fiind evident că legiuitorul a avut în vedere etapa primei judecăți, iar nu căile de atac, nu de alta, dar de prima judecată poți fi sigur, de căile de atac… nu (nu se știe niciodată, cu siguranță, dacă sunt sau nu exercitate).

    O soluție pe care, desigur, o voi aplica în practică, dar care mi se pare eronată pentru că, plecându-se, cum spuneam, de la erori de strategie/tactică procesuală comise, (dar nerecunoscute ca atare – asta mă întristează cel mai mult, subiectiv vorbind, când lipsa de seriozitate și de rigoare procesuală câștigă bătălii interpretative, întotdeauna invocându-se nu știu de ”drepturi” ce ar trebui eventual exercitate până după pronunțare, cum se și întâmplă, de altfel, înlăturat fiind efectul sancționator al decăderii), mai ales, de profesioniști, prezumați cunoscători ai dreptului, nu de oameni simpli, face din judecătorul fondului un soi de pion fără însemnătate, reducându-i, de multe ori, munca la zero.
    În plus, părțile nici nu vor mai fi interesate să se judece ”serios” în primă etapă procesuală dacă, în calea de atac, tot ceea ce nu făcut fie deloc, fie la timp, pot ”recupera” în calea de atac.
    Sincer, nu mai înțeleg de ce sunt două etape, dacă pe prima o ”jucăm” cu indulgență procedurală maximă, iar, în a doua, primim tot ce nu s-a făcut (pentru că nu s-a dorit sau pentru că s-a greșit în materie de strategie procesuală) în prima.
    Nu m-ar mira ca decizia să fie atacată și la Curtea Constituțională, incidental, în cadrul unui litigiu, de vreun avocat nemulțumit că delăsarea procesuală a colegului adversar devine irelevantă în apel, adică exact atunci când lucrurile devin definitive.

    Firește, toate cele ce preced rămân valabile doar ca simplă opinie a unui om ce judecă la o curte de apel de vreo 11 ani aproape bătuți pe muchie și care a văzut, în 90% din astfel de cazuri, avocați care cer probe în apel ca și când din dreptul de a administra respectivele probe nu ar fi fost decăzuți (evident, avocatul părții adverse, ”pe fază”, le aducea aminte), deseori, fără niciun cuvințel legat de critica legalității măsurii decăderii, ba, dacă îmi amintesc bine, am și fost recuzată o dată într-un asemenea context – noroc că ne-a venit ideea să ne abținem :))).

    Mai e și varianta, cam improbabilă, ca decizia Înaltei să se refere la situațiile în care decăderea a fost greșit constatată de către prima instanță, context în care, evident, probele din care a fost greșit decăzută partea, pot fi propuse și administrate, dacă sunt apreciate ca utile cauzei, în calea de atac.

    În fine și ca să ”pun” de un fine scurt: PĂCAT!

    • Robert ȘTEFAN spune:

      Mai degrabă socotim că problema este iscată de formularea/filozofia Codului de procedură civilă, și nicidecum de hotărârea unificatoare pronunțată de instanța supremă. O observație, totuși, cu privire la ansamblul normativ incident analizat de Înalta Curte: aspectul ”probelor noi” în apel este antamat și la alin. (2) al art. 476 C. proc. civ. [suplimentar dispozițiilor art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.].
      Apelul are un efect devolutiv (stupoare! sic!), ceea ce înseamnă o ”nouă judecată” asupra fondului, în fapt și în drept [art. 476 alin. (1) C. proc. civ.]. Or, această ”nouă” judecată asupra fondului cererii înglobează și aspectul probațiunii (ceea ce ține de starea de fapt). O ”nouă” judecată în fond implică, așadar, și ”noi” probe în susținerea cererii introductive de instanță (de aceea se afirmă că atât prima instanță, cât și instanța de apel sunt, deopotrivă, instanțe de fond).
      Probele administrate în fața primei instanțe nu sunt ”câștigate cauzei” pentru simplul motiv că instanța de apel poate dispune ”refacerea” sau ”completarea” lor [art. 479 alin. (2) teza I C. proc. civ.]. În apel pot fi încuviințate și administrate nu doar probele propuse de părți și respinse de prima instanță, ci și cele propuse de acestea dar omise de prima instanță a se pronunța asupra lor (omisiune neurmată de vreo ”reacție” din partea ”propunătorului”). Probele propuse tardiv și sancționate cu decăderea în primă instanță echivalează cu situația în care acestea nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată/întâmpinare (în acest context, se profilează aici o distincție controversată degajată în practică între respingerea cererii ca nedovedită și respingerea acesteia ca nefondată/neîntemeiată). Rațiunea fiind identică și soluția trebuie să urmeze aceeași linie. Cum bine s-a observat, în materie probatorie decăderea (care-și are rostul ei) operează distinct pentru fiecare din cele două faze procesuale (sancțiunea decăderii intervenită în primă instanță nu este ”câștigată” în apel de partea căreia îi profită; pentru faza apelului, sancțiunea decăderii din probă (nouă sau nu) este prevăzută ca atare la art. 470 alin. (3) C. proc. civ.).
      Lipsa de rigoare procesuală poate fi imputată nu doar apărătorilor părților, ci, în egală măsură, judecătorilor (este suficient să aducem în atenție aspectul motivării hotărârilor judecătorești, o reală problemă a sistemului judiciar din țara noastră). Judecătorul primei instanțe nu este ”pion fără însemnătate”, în care ”munca sa este redusă la zero” (faptul că hotărârile îi sunt reformate în căile de atac nu-i afectează independența și nici cariera, ci dimpotrivă). Aceasta în pofida faptului că apelantul, formulând cererea de apel, limitează motivarea căii de atac la cele susținute în fața primei instanțe (de pildă, în cazul reclamantului-apelant, prin cererea de chemare în judecată și răspunsul la întâmpinare), fără să critice în concret considerentele care susțin soluția primei instanțe și care să fie supuse cenzurii instanței de control judiciar (cu toate că o astfel de abordare ar fi necesară din perspectiva art. 479 C. proc. civ., aspect care a generat și el practică neunitară, unele instanțe – e.g. ÎCCJ – tinzând către soluția respingerii cererii de apel ca nefondată).
      Mai mult, cererea de apel se poate rezuma pur și simplu la solicitarea schimbării – în tot sau în parte – a hotărârii primei instanțe (soluțiile din dispozitiv – art. 477 C. proc. civ.), cu obligația indicării probelor în susținerea apelului [art. 480 alin. (1)-(2) coroborat cu art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.]. Legiuitorul permite ca apelul să nu se motiveze, caz în care instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate de apelant în primă instanță [art. 476 alin. (2) C. proc. civ.]. În această ipoteză, apelantul va fi decăzut din dreptul a invoca probe noi în susținerea apelului [art. 470 alin. (3) coroborat cu art. 476 alin. (2)., art. 478 alin. (2) și art. 479 alin. (2) C. proc. civ.].
      Este adevărat că, potrivnic atribuțiilor sale [art. 146 din Constituție și art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992], Curtea Constituțională s-a pronunțat – mai nou – asupra sesizărilor având ca obiect neconstituționalitatea unor texte de lege în interpretarea dată de Înalta Curte (în RIL-uri și/sau DCD-HP, însă problema s-ar pune – pentru identitate de rațiune – și pentru soluțiile judiciare de speță, dacă tot s-a deschis cutia Pandorei). Indiferent de interpretările care le dă o instanță de judecată (fie ea ÎCCJ) unor texte de lege, chiar contrare Constituției sau deciziilor Curții Constituționale (așa-zicând), o astfel de operațiune/activitate judiciară scapă controlului/cenzurii instanței de contencios constituțional, depășind sfera de competență a acesteia (verificarea trebuie să fie restrânsă la conformitatea normei legale cu Constituția/principiile Constituției și nu la conformitatea interpretării judiciare a normei legale cu Constituția; controlul judiciar vizează activitatea de legiferare a Parlamentului/Guvernului și nu activitatea de judecată de resortul căreia este interpretarea și aplicarea legii – art. 126 din Constituție). Remediul este pe tărâm disciplinar [art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004] și nu de contencios constituțional. Ceea ce trebuie să mire este de ce instanțele nu resping astfel de cereri de sesizare a Curții ca inadmisibile, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (păcat !).
      În concluzie, ”vina” aparține Codului de procedură civilă și nu soluției Înaltei Curți.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.