Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Descumpănire vs. reziliență. Câteva argumente în favoarea bunului simț economic
31.03.2020 | Dan-Adrian CĂRĂMIDĂRIU

Dan-Adrian Cărămidăriu

Dan-Adrian Cărămidăriu

1. Mărturisesc că acest text s-a născut din două motive. Mai întâi, descumpănirea care ne caracterizează, probabil, pe toți aceia care, în decursul formării profesionale, am avut măcar o dată sentimentul că, deși eforturile noastre de cunoaștere erau și sunt considerabile, rezultatele nu sunt pe măsură. Oricât de multe ai vrea să afli astăzi despre timpurile improbabile pe care le trăim, oricât de mult ai căuta răspunsuri la apăsătoarele întrebări despre ceea ce se va întâmpla în societate și în economie în următoarele luni, certitudinile sunt tot mai puține, iar temerile tot mai mari. Poți urmări fluxurile de știri interne sau marile publicații străine, poți verifica în permanență fluviul informațional de pe mediile sociale, certitudinea este una singură: perturbările de ordin economic, social și politic din viitorul apropiat vor depăși în amploare, durată și impact pe cele generate de criza economică și financiară din 2008-2009 și poate chiar pe cele produse de marea criză economică din 1929-1933. Disruption pare să fie cuvântul de ordine, descumpănirea e consecința imediată.

De aceea, în noianul de articole, opinii, luări de poziție, comentarii și analize, care au inundat piața juridică și economică din România de astăzi, se regăsesc, inevitabil, o sumedenie de idei care, fără doar și poate, fac un imens deserviciu cauzei. Pe de o parte, pun această stare de fapt pe seama descumpănirii care a pus stăpânire pe multe minți, oricât de strălucite ar fi. Pe de altă parte, ar trebui, negreșit, să stabilim mai întâi care este cauza în discuție, însă îmi voi permite să amân acest aspect spre finalul acestei modeste contribuții, care în niciun caz nu se vrea un excurs științific de amploare, ci doar o scurtă trecere în revistă a unor argumente relevante pentru dezbaterea actuală.

Iată, spre exemplu, un eminent profesor de drept administrativ, distins coleg din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, Cristian Clipa, solicită în presa generalistă[1] nici mai mult, nici mai puțin decât „socializarea economiei”, pe motivele sumar rezumate că neoliberalismul a dat-o în bară din nou, a produs pentru marea majoritate a cetățenilor doar o brumă de prosperitate, îmbogățindu-i pe foarte puțini, şi a pus în pericol iminent viețile a milioane de oameni, pentru că, pe de o parte, marile corporații își văd în continuare de profiturile lor, iar, pe de altă parte, guvernele, în speță tripleta franco-germano-italiană, nu sunt capabile să se lupte cu epidemia. Dincolo de ciudata alăturare dintre Angela Merkel, cancelarul Germaniei, Emmanuel Macron, președintele Franței și Giuseppe Conte, președintele Consiliului de Miniștri al Italiei, precum și de câteva alte erori, asupra cărora voi avea ocazia să revin, strigătul de luptă al distinsului meu coleg și, sper, prieten, rămâne înspăimântător. Or, descumpănirea este una, spaima e alta, chiar dacă veți zice că una e prima treaptă a celeilalte.

Cât despre încercatul premier italian, să reținem, totuși, că, la origine, este profesor de drept civil la Universitatea din Florența și că în această calitate a semnat mai multe lucrări în materia obligațiilor și contractelor, dintre care una, publicată la Giuffré, în 2018, poartă titlul „L’impresa responsabile” și dezbate inter alia problema responsabilității sociale a companiilor într-o lume globalizată. Aș sugera chiar că lectura acestei cărți semnate de G. Conte ar putea fi pe placul celui care pretinde că naționalizarea economiei ar fi singura soluție în criza actuală, deși sunt aproape sigur că primul-ministru italian are altă părere pe acest subiect.

2. În contextul în care epidemia de Covid-19 a luat o amploare pe care, trebuie să recunoaștem, cei mai mulți dintre noi nu o puteam anticipa acum câteva săptămâni[2], sunt și eu de aceeași opinie cu profesorul Cristian Clipa că perspectivele reevaluării rolului economic al statelor sunt deschise, iar o asemenea discuție trebuie purtată.

Într-adevăr, premisa este corectă: criza care afectează întreaga planetă și care, cel mai probabil, se va înrăutăți în zilele și săptămânile următoare, va conduce la intervenția puternică a statului în economie, guvernele urmând să cheltuiască sume greu de imaginat pentru restabilirea circuitelor economice, atenuarea efectelor sociale negative ale lockdown­-ului planetar și reluarea activităților productive în majoritatea sectoarelor, inclusiv în acelea care nu sunt vitale pentru lupta cu virusul, dar care, pentru motive evidente, nu pot rămâne într-un standby perpetuu.

Problema este, ca de foarte multe ori, concluzia. Existența unei premise corecte nu conduce la formularea unei concluzii de asemenea corecte. Criza este fără precedent și fără precedent, cel puțin sub aspectul costurilor, va fi și răspunsul celor mai multe dintre guverne. Dar aceasta nu înseamnă în niciun caz că sistemul economic capitalist se va prăbuși, că trebuie să se prăbușească, urmând eventual să fie înlocuit de un (nou) experiment socialist, în care statul (i) deține controlul asupra unor importante ramuri de activitate, pe care le-a naționalizat în prealabil, (ii) gândește în termenii unei economii pragmatice, (iii) face afaceri și (iv) nu se teme să facă uz pe scară largă de instrumentul planificării.[3] Aș adăuga aici și fixarea prețurilor, ingredient indispensabil pentru o planificare riguroasă, specifică tuturor economiilor centralizate de tip socialist. De aici ar trebui să plecăm.

Formarea prețurilor este o problemă esențială în știința economică, făcând parte din cea mai importantă lecție pe care profesorii de economie o predau studenților lor. Așa cum foarte bine sublinia zilele acestea profesorul Silviu Cerna, într-un articol publicat pe contributors.ro,[4] formarea liberă a prețurilor pe piață, prin interacțiunea dintre cerere și ofertă, îndeplinește trei funcții esențiale pentru o economie care se bazează pe proprietatea privată și libertatea schimbului[5]: (i) transmiterea informațiilor cu privire la cerere și ofertă; (ii) stimularea producătorilor să se orienteze spre sectoarele cu prețuri ridicate, reechilibrând raportul dintre cerere și ofertă; (iii) repartizarea veniturilor. De fapt, sistemul prețurilor este un veritabil sistem de comunicație prin care agenții economici, producători și consumatori deopotrivă, fac schimb de informații, abstracte și codificate, dar absolut necesare. Recurgând la operele lui Friedrich August von Hayek, profesorul Cerna ne explică, în textul citat, că sistemul de prețuri, „ajutat” de sistemul juridic, rezolvă astfel problema complexității sociale. Acționând conjugat, sistemul prețurilor formate liber și sistemul de drept produc o ordine pe care am putea-o într-adevăr denumi piață. Cu alte cuvinte, dacă piața este ordinea spontană a cetățenilor liberi, ea este liantul dintre ordinea economică și ordinea juridică.

Ce s-a întâmplat pe piață în zilele pandemiei? Mai întâi, cetățenii liberi – subiecți economici pe care ar trebui să îi prezumăm raționali, limitat raționali, dar totuși raționali – și-au făcut provizii, cumpărând anumite bunuri în cantități mari, depășind fără îndoială nevoile lor curente, într-o încercare deloc nefirească de a face față unei perioade de izolare de domiciliu. Apoi, unele prețuri au crescut, ca urmare a unei cereri în creștere. Dacă clientela cumpără toată drojdia din magazine, atunci nu ar trebui să mire faptul că va crește prețul drojdiei. Totuși, creșterea de prețuri nu s-a făcut simțită pe toată linia, așa cum însuși Consiliul Concurenței a recunoscut-o, prin vocea președintelui său[6], pentru simplul motiv că economia capitalistă dispune de capacități productive suficient de mari încât să poată face față pe termen mediu cererii, lipsa temporară a unor produse de pe rafturile magazinelor fiind cauzată strict de probleme în lanțurile de aprovizionare.

Pe de altă parte, au crescut prețurile anumitor produse de strictă necesitate în eforturile medicale de combatere a răspândirii infecțiilor cu noul tip de virus. Presa a relatat despre cazuri în care diverşi agenți economici au observat cererea existentă pe piață pentru anumite bunuri, și-au adaptat liniile de producție, au procurat materiile prime necesare și au început să producă ceea ce piața cere. Faptul că produsele lor se vând la un preț mai mare decât înainte de epidemie este pe deplin justificat: prețul include în mod firesc și o componentă care premiază asumarea riscului. Despre riscurile sub care funcționează economia și societatea în prezent nu mai este cazul să vorbim. În orice caz, asumarea lor trebuie răsplătită, inclusiv de către stat, care este obligat să cumpere bunurile de care este nevoie în sistemul sanitar, în cantități suficiente, desigur, însă, prin proceduri corecte și transparente și fără să abandoneze orice fel de analiză de tip cost-beneficiu, ascunzând sub paravanul convenabil al urgenței afaceri cel puțin dubioase.

Însă, exersându-și reflexe pe care le speram de mult uitate, autoritățile au vorbit în repetate rânduri despre posibilitatea plafonării unor prețuri la produse de bază sau la produse medicale de necesitate în contextul prezent, pe motivul că este necesară combaterea speculei. Oricât de mult ar aplauda adepții intervenționismului brutal și ai planificării centralizate un asemenea tip de intervenție, istoria economică ne învață că ea este sortită unui eșec de proporții. 45 de ani de comunism ar trebui să fie o dovadă suficientă în acest sens. Calculul economic rațional nu poate să aibă la bază decât formarea liberă a prețurilor, pentru că aceasta este singura care ține cont de nevoile reale și alocă resursele în conformitate cu aceste nevoi.

Așa imperfectă cum este, piața funcționează mai bine decât ar face-o orice comitet sau consiliu, chiar și în condiții de criză. Când formarea prețurilor este liberă și reflectă realitățile economice, rafturile magazinelor sunt pline, lipsa unor bunuri este cel mult temporară, piața neagră nu există decât în ipoteza bunurilor a căror producție sau utilizare sunt interzise de legiuitor, mărfurile necesare traiului zilnic nu se procură nici prin statul la coadă ore în șir și nici prin sistemul alternativ de relații și cunoștințe, cu vădit iz penal, iar rolul banilor nu este îndeplinit de alte bunuri, cum ar fi țigările, cafeaua, whiskey-ul sau, pentru a ne plasa în timpurile noastre, măștile, mănușile ori spirtul.

Pe ce mă bazez? Într-adevăr, s-ar putea ca recursul la Friedrich August von Hayek, Ludwig von Mises sau Milton Friedman, care au argumentat toți de ce socialismul produce sărăcie, iar capitalismul bunăstare, să nu fie pe placul celor care visează cu ochii deschiși la naționalizări în masă, ba chiar la denunțarea absolut necesară a unor angajamente internaționale[7], pentru că altfel nu ai putea nici să naționalizezi și, evident, nici să fixezi prețul produselor de bază prin decrete pretins fundamentate științific de Comitetul de Stat al Planificării.

Sunt pregătit să accept că neoliberalismul ultimelor decenii a avut și continuă să aibă consecințe negative, măcar pentru faptul că propovăduitorii săi au cheltuit miliarde pentru a salva entități private devenite „too big to let fail”, demantelând în același timp sisteme publice (sănătatea, educația, cercetarea) de care ar fi chiar acum mare nevoie. Ne regăsim, însă, în aceeași situație: premisă corectă, concluzie greșită. Înlocuim un extremism ideologic, libertarianismul (sau neoliberalismul, dacă vreți, contururile ideologice nu mai sunt demult foarte clare), care are neajunsuri evidente, cu un altul, care a condus la catastrofă.

Dacă ar fi să ne luăm după cei ce clamează socializarea economiei, poate că am transforma statul dintr-un adormit paznic de noapte, care nu vede și nu aude nimic, într-un pompier isteric, care, după ce aleargă bezmetic de la un incendiu la altul, neputându-l stinge pe niciunul, se mulțumește în final să combată focul prin decrete. Un asemenea stat nu ar mai fi capabil nici să gândească în termenii unei economii pragmatice[8], nici să facă afaceri, iar planificarea nu ar fi decât un mijloc pentru consolidarea privilegiilor unei clase de rent-seekers, de căutători de rente, care există fără îndoială în orice sistem economic, dar ale căror privilegii apar într-o economie a lipsurilor generalizate cu atât mai josnice.

3. În 2008, când a izbucnit criza economică și financiară, doctrina economică occidentală a făcut două mari (re)descoperiri. Mai întâi, a fost scos de la naftalină Karl Marx, considerându-se că, iată, predicția marxistă se va împlini acum, groapa economiei capitaliste fiind deja săpată în deceniile anterioare, influențate de noul laissez-fairepromovat în Statele Unite ale Americii de administrația președintelui Ronald Reagan și în Marea Britanie de premierul Margaret Thatcher. Însă, pe măsură ce guvernele occidentale făceau ceea ce fac și acum, punând în aplicare planuri ample de salvare și injectând sume colosale în economie, a fost readus în prim-plan economistul britanic John Maynard Keynes, Marx păstrându-și noua popularitate exclusiv în unele medii academice și aproape deloc în cercurile decizionale. Soluția în 2008 a venit de la Keynes, nu de la Marx, care a rămas în continuare să aștepte căderea capitalismului în groapa ce singur și-ar fi săpat-o.

În anii 1930, obsedat de consecințele marii crize economice, în special de problema gravă a pauperizării unor largi categorii de populație, şi sub spectrul foarte prezent al revoluției comuniste din Rusia, Keynes a căutat să salveze sistemul economic capitalist de el însuși. De fapt, așa cum a dat de înțeles în 1938, a urmărit să salveze însăși civilizația, despre care credea că nu este altceva decât o crustă subțire și fragilă, aflată, practic, într-un permanent pericol.[9]

Keynes a înțeles foarte repede, probabil inspirat de Hegel, că salvarea poate fi găsită în revoluție, atâta timp cât revoluției îi lipsesc revoluționarii.[10] De aceea, nu a pretins nici naționalizarea economiei, nici fixarea prețurilor, nici planificarea la scară largă a tuturor activităților economice, ci a observat un lucru simplu, și anume acela că statului îi revine, într-o situație de criză, dificila sarcină să restabilească încrederea agenților economici în circuitele economiei de piață. Și a arătat că acest lucru trebuie făcut prin restabilirea echilibrelor la nivel macroeconomic, ceea ce înseamnă că guvernele trebuie să cheltuie bani în acest scop, punând la bătaie rezervele pe care le-au acumulat atunci când sistemul economic a funcționat în parametrii normali. A adăugat, totodată, că deficitele care apar inevitabil atunci când cheltuielile publice cresc în vederea restabilirii echilibrului între cererea și oferta agregată vor trebui reduse când economia reintră într-o fază de creștere.[11]

Explicația teoriei keynesiene nu este nici completă, nici întrutotul corectă, dar apreciez că este suficientă în contextul de față. Experimentând ceea ce ni se întâmplă astăzi, simțim probabil aceeași angoasă[12] pe care au simțit-o dintotdeauna societățile libere confruntate cu o criză amplă și care l-a marcat neîndoielnic și pe Keynes. Deși criza economică care pare de neevitat astăzi se deosebește fundamental de cea din vremea economistului britanic prin cel puțin un aspect, acela că afectează atât cererea, cât și oferta agregată, lecția lui Keynes este valabilă și utilă, așa cum a fost și în 2008: instituțiile fundamentale ale sistemului economic capitalist și ale democrației liberale (nu neoliberale, nu libertariene – în sensul tarat de războaiele ideologice din trecutul nu foarte îndepărtat), precum și relațiile sociale pe care aceste instituții le creează și le apără, au capacitatea de a face față transformărilor impuse de criză și chiar de a produce o ordine socială nouă, reziliența lor fiind mai mare decât cred adepții extremelor. Crusta pe care Keynes o apără este subțire și fragilă, dar anticorpii sunt acolo și pot lupta, atât timp cât reacția puterii publice este corectă.

Cu alte cuvinte: soluția nu se găsește nici în prezervarea cu orice preț a status quo-ului, nici în urmărirea ad litteram a unui ideal abstract, nici într-o tabula rasa economică și socială. Acțiunea conjugată a sistemului economic de tip capitalist și a celui juridic bazat pe stat de drept, protecția proprietății private și a contractelor conțin elementele necesare și suficiente salvării. Cu o singură condiție, a cărei îndeplinire este, într-adevăr, mai degrabă dificilă. Aceea ca statul, inclusiv cel român, dacă dorim să aducem discuția în realitatea noastră imediată, să își îndeplinească rolul pe care i l-a imaginat chiar Keynes. Un rol de mediator, de conciliator între interesele particulare și interesul public, de instituție socială care se află în același timp atât în interiorul, cât și în afara societății, armonizând material și ideologic interesele particulare cu interesul general, fără a-l sacrifica pe nicicare.

Aceasta i-ar permite statului să își abandoneze rolul de portar de noapte, fără să sară imediat în acela al pompierului isteric, pe care îl aminteam supra, mai ales în condițiile în care, într-o societate revendicativă ca a noastră, paradoxul statului este năucitor: nimeni nu a avut și nu are încredere în stat, dar toată lumea îi cere ajutorul, într-un soi de întrecere nebunească, în care câștig de cauză s-ar putea să aibă doar aceia care au voci mai puternice.

La noi, ca în marea majoritate a statelor afectate de pandemie, guvernul promite zilele acestea ample pachete de ajutor, finanțări de miliarde, pentru aproape toate domeniile de activitate economică, de la micii producători la marile companii. I s-a reproșat doctrinei keynesiste că nu ar face altceva decât să predice un fel de socialism pentru bogați, socializând pierderile și privatizând profiturile. Într-adevăr, unele dintre actele legislative care au fost adoptate în anii 2008 – 2009 în Statele Unite ale Americii au purtat o asemenea amprentă, iar critici similare au fost avansate cu privire la unele acte normative adoptate zilele acestea în România, cu precădere în materia creditului bancar, dar și a diverselor forme de ajutoare care au fost promise anumitor categorii sociale sau socio-profesionale. Analiza acestor măsuri legislative ne va preocupa în perioada imediat următoare suficient de mult încât să nu intru acum în detalii.

Cred, însă, că majoritatea soluțiilor la dificila situație în care se află economiile lumii vor veni chiar din mediul privat. Ele vor apărea cu precădere și rapiditate acolo unde agenții economici se bat pentru însăși existența lor, indiferent că vor fi sau nu ajutați de guverne în acest scop, iar nu pe holurile unor ministere sau pe mesele unor birocrați. Criza va fi depășită, inclusiv din punct de vedere sanitar, prin muncă, inovație și creativitate, aspect pe care l-a subliniat profesorul Valeriu Stoica într-un interviu acordat paginii juridice.ro.[13] Inovația și creativitatea caracterizează mai întâi de toate mediul privat, iar exemplele în acest sens se găsesc chiar sub nasul nostru.

Cine urmărește ce se întâmplă în aceste zile în realitatea economică imediată, va găsi o sumedenie de exemple care demonstrează afirmația de mai sus. Paleta ideilor concepute, aplicate, încercate în scopul supraviețuirii economice este largă și va da negreșit roade. Înainte de administrația publică sau de sistemul judiciar, agenții economici sunt primii care fac acum saltul decisiv spre digitalizare, care explorează soluții noi, care își imaginează noi concepte de business, care inovează. Pe cât de cinic poate fi interpretată, distrugerea creativă a lui Schumpeter conține un puternic sâmbure de adevăr.[14] Pe de altă parte, vedem în aceste zile că omul economic, atât de hulit de cei care stau pe marginea gropii pe care și-ar fi săpat-o singur capitalismul (dar în care se încăpățânează să nu pice), nu este nici imoral, nici amoral. Omul economic, modelul imperfect cu care operează știința economică mainstream, este moral și pare să fi înțeles că, în criză, singurul joc care merită jucat este cel de tip cooperativ.

Până și societatea românească, cu pretinsul grad scăzut de coeziune, pare să fi găsit resurse de cooperare, cu excepțiile de rigoare. Sunt suficiente exemple în care rețelele de consumatori organizate la nivel informal, cu precădere prin intermediul paginilor de socializare virtuală, caută surse de aprovizionare locale, schimbă idei, concep piețe online, pun în legătură oferta micilor antreprenori cu o cerere care până acum era oarbă la o astfel de ofertă. Sigur, nu toate ideile vehiculate vor fi viabile, suficiente încercări se vor solda cu eșecuri, iar unele afaceri vor dispărea, pur și simplu, dar concluzia care se desprinde este neîndoielnic aceea că, înainte ca statul să intervină, punând în operă proceduri birocratice, adesea ineficiente și de multe ori inechitabile, cel puțin o parte a agenților economici, indiferent pe care latură a relației economice se situează, vor mobiliza singuri resursele necesare supraviețuirii.

Keynes a fost printre primii care au înțeles că evenimente de tipul crizelor economice comportă costuri sociale mari și că acestea trebuie atenuate, iar sărăcirea generalizată, cauzată de crize economice sau, iată, de o pandemie precum cea generată de Covid-19, trebuie evitată. Dar lecția lui Keynes trebuie învățată până la capăt, sub dublul ei aspect. Pe de o parte, intervenționismul keynesian, absolut necesar pentru combaterea urmărilor economice ale pandemiei, nu trebuie să conducă nici la naționalizare, nici la economie planificată, nici la fixarea prețurilor. Pe de altă parte, ieșirea din criză nu ar trebui să însemne nici pentru state, nici pentru particulari revenirea la un soi de „business as usual”, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Pierderea de bunăstare va fi foarte mare, iar revenirea destul de problematică.[15] Sarcina puterii publice este deosebit de dificilă, întrucât trebuie să concilieze două obiective majore: pe de o parte, împiedicarea răspândirii infecțiilor și minimizarea numărului victimelor, pe de altă parte, repornirea cât mai rapidă a motoarelor economice și abandonarea restricțiilor în ceea ce privește drepturile și libertățile cetățenești. Atacul la adresa bunăstării economice și a libertății politice nu vine numai din partea virusului, care își va găsi leacul în cele din urmă, ci și din partea unor regimuri politice autoritare, care, făcându-se în mare parte vinovate de declanșarea și răspândirea epidemiei[16], încearcă să speculeze momentul în favoarea lor. Reflexele autoritare sunt chiar foarte aproape de noi, cazul Ungariei demonstrând prea bine posibilitatea ca, sub pretextul luptei cu epidemia, un regim politic aflat de multă vreme într-o oarecare derivă autoritaristă să încerce să pună sine die între paranteze o bună parte din drepturile și libertățile civile.

Or, dacă acceptăm că o lume nouă e pe cale de a se naște, poate că ar trebui să încercăm să păstrăm tot ceea ce era bun din cea veche. Sunt, totuși, prea multe în joc pentru a cădea pradă exaltărilor de tot felul, recursul la socialism, prețuri fixe și naționalizare fiind una dintre cele mai dăunătoare idei care au fost vehiculate. Strigătul după atotputernicul stat nu va amuți, el n-a amuțit de fapt niciodată, dar contracararea sa nu este o sarcină atât de grea pe cât pare, nici chiar în descumpănirea generală pe care o traversăm.

4. Nu știm ce va fi. Știm ce nu ar trebui să fie. Știm ce ne dorim să nu fie. A pretinde că ai răspunsuri complete și rețete perfecte e o naivitate de care ar trebui să ne ferim cu orice preț. În 1936, Keynes îi scria unui amic, confruntat cu dilemele unui model economic la care lucra, că nu ar trebui să fie descurajat de lipsa unui răspuns adevărat, clar și precis la întrebarea formulată. Cine studiază așteptările, expectativele și speranțele, raționale sau nu, cine se confruntă cu situații și experiențe vădit temporare, se situează inevitabil în afara a ceea ce Keynes numea „the formally exact.”[17]

În 1999, jucătorul sârb de tenis Novak Djokovic avea 12 ani și descoperise de puțină vreme tenisul. În timpul bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei, când la Belgrad suna alarma antiaeriană în continuu, iar populația se ascundea în adăposturi subterane, tânărul Djokovic juca tenis. Împreună cu prima sa antrenoare, cea care o descoperise pe Monica Seles și ulterior și pe Djokovic. Dacă astăzi era bombardată o anumită zonă din oraș, aflată în apropierea unui teren de tenis, mâine cei doi se duceau exact acolo, gândindu-se că aceeași țintă nu va fi lovită de două ori. În 2008, Djokovic câștiga pentru prima dată Australian Open, în 2011 Wimbledon și US Open, iar în 2016 Roland Garros.

Suntem mai rezilienți decât credem.


[1] Text disponibil aici.
[2] Este totuși discutabil dacă suntem sau nu în prezența uneia dintre pe cât de rarele, pe atât de celebrele lebede negre. Conform lui Jeffrey Frankel, profesor la Harvard și fost consilier economic al președintelui Bill Clinton, avem de a face cu un „known unknown”, neprevăzutul putând fi relativ ușor prevăzut și chiar evitat. A se vedea analiza lui Frankel din 27.03.2020, disponibilă la https://www.project-syndicate.org/commentary/covid19-was-a-known-unknown-by-jeffrey-frankel-2020-03?.
[3] Citez din rețetarul economic propus de profesorul Cristian Clipa și disponibil la linkul din nota de subsol nr. 1.
[4] Disponibil aici.
[5] Profesorul Cristian Clipa sugerează că în baza art. 115 alin. (6) și al art. 44 alin. (4) din Constituția României, Guvernul ar putea proceda la naționalizări prin ordonanțe de urgență, atâta timp cât trecerea forțată în proprietatea statului nu s-ar realiza având la bază criteriile discriminatorii enunțate de legea fundamentală. Fără să adâncesc polemica, mărturisesc că prima discuție pe care o am cu studenții cărora le predau cursul de economie (anul I) și seminarul de drept comercial (anul IV) pornește de la textul art. 135 din aceeași Constituție. „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență”, precizează alin. (1), iar cel de-al doilea obligă Statul nu să naționalizeze proprietatea particularilor în situații de criză, ci să asigure „libertatea comerţului, protecţia concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție.
[6] A se vedea aici.
[7] Citez din nou din propunerile profesorului Cristian Clipa.
[8] Nu știu să explic ce este o „economie pragmatică”, sintagmă folosită de profesorul Cristian Clipa, pentru că nu înțeleg prea bine ce este o economie lipsită de pragmatism. De fapt, singurul exemplu de economie „nepragmatică” la care mă pot gândi este chiar economia socialistă, o economie a penuriei generalizate, pe care au descris-o foarte bine Hayek și Mises, dar și economistul maghiar János Kornai, prin lucrarea sa din 1980, Economics of Shortage.
[9] A se vedea J. M. Keynes, Collected Writings, volumul X, Essays in Biography, Cambridge University Press, 1978, pp. 446-47, disponibil online aici.
[10] Pentru o analiză a complexei relații ideatice dintre filosoful german Hegel și economistul britanic Keynes, a se vedea G. Mann, In The Long Run We Are All Dead. Keynesianism, Political Economy, and Revolution, Verso, London, 2017, pp. 32-57.
[11] Acest ultim precept keynesian a fost repede dat uitării, mai ales după cel de-al doilea război mondial și nu a fost luat în serios nici în timpul crizei din 2008 și anii următori. Austeritatea bugetară ca principiu de politică economică în Uniunea Europeană nu își găsește neapărat rădăcina doctrinară în Keynes și keynesianism, ci în teoriile de politică economică specific germane. Influența lui Keynes nu a fost atât de mare în Europa continentală pe cât se crede îndeobște, manifestându-se cu precădere în spațiul anglo-saxon. Cu toate acestea, politici economice de inspirație keynesiană au dominat Vestul până la începutul anilor 1970 și au fost trunchiat puse în aplicare și la precedenta criză economică.
[12] Presa occidentală și nu numai abundă zilele acestea de articole și comentarii care își pun, toate, aceeași întrebare: ce va fi? La baza lor stă exact descumpănirea la care m-am referit la începutul acestui text.
[13] Disponibil aici.
[14] În lucrarea sa din 1942, Capitalism, Socialism, and Democracy, economistul austriac Joseph Schumpeter a definit distrugerea creativă ca fiind procesul de mutație industrială care revoluționează neîncetat structura economică din interior, distrugând-o continuu cea veche și creând una nouă. În analiza conceptului, esențial pentru teoria sa economică, Schumpeter a plecat de la ideile lui Marx. Nota finală pesimistă în care Schumpeter analiza capitalismul prin prisma distrugerii creative a fost ulterior abandonată de către mainstream­-ul științei economice, însă s-a păstrat în analizele de tip neomarxist. Indiferent de interpretările ce i se dau, distrugerea creativă este una dintre ideile cele mai puternice ale științei economice, situându-se pe o treaptă apropiată de noțiunea mâinii invizibile a lui Adam Smith.
[15] A se vedea analiza lui Nouriel Robini, A Greater Depression?, publicată în 24.03.2020 și disponibilă aici.
[16] A se vedea analiza lui Paul Miller, Yes, Blame China for the Virus, publicată în 25.03.2020 și disponibilă aici.
[17] A se vedea J. M. Keynes, Collected Writings, volumul XIV, The General Theory and After: Part II, Defence and Development, Cambridge University Press, 2012, pp. 2, disponibil online aici.


Lect. univ. dr. Dan-Adrian Cărămidariu
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara
Centrul pentru Dreptul Afacerilor


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.