Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Despre admisibilitatea excepției de nelegalitate a actelor administrative fiscale
03.04.2020 | Livia MOLDOVAN

JURIDICE - In Law We Trust
Livia Moldovan

Livia Moldovan

I. Preliminarii

Conform art. 4 alin. (1)-(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (în continuare „LCA”), legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. Dacă se constată nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Așa cum a reținut Curtea Constituțională, excepția de nelegalitate este încă un mijloc procedural eficient la îndemâna persoanei pentru a putea contesta eventuala nelegalitate a actului administrativ, fiind o garanție suplimentară a dreptului de acces la justiție și o expresie a textului constituțional al 126 alin. (6), care nu impune contestarea legalității unui act administrativ numai pe cale directă, în condițiile prevăzute de art. 7 și art. 11 LCA[1]. Sau, în cuvinte mai recente ale aceleiași Curți, controlul de legalitate poate fi exercitat fie pe calea acțiunii directe, fie pe calea incidentală a excepției de nelegalitate[2].

Excepția de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare ce poate fi folosit pentru a contracara pretențiile părții adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părții ce înțelege să se prevaleze de aceasta[3], utilizat în cadrul unui proces pus în curgere pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ[4].

Sintagma „oricând în cadrul unui proces” are o dublă semnificație: pe de-o parte, excepția de nelegalitate este imprescriptibilă; pe de altă parte, ea poate fi invocată în orice stadiu al litigiului. Conform instanței de contencios constituțional, posibilitatea invocării excepției fără limită în timp și indiferent de data emiterii actului administrativ[5] are la bază următoarele argumente:

1. Principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități. Obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se pot fonda pe un act a cărui legalitate este îndoielnică.

Contestarea pe cale incidentală a legalității, indiferent de data la care a fost emis actul administrativ, se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate fără de care soluția pronunțată de instanță riscă să fie fondată pe un act ilegal. Or, astfel ar fi zdruncinat însuși fundamentul statului de drept, căci ar fi posibil ca instanța de judecată să pronunțe, în numele legii, o hotărâre bazată pe un act încheiat cu încălcarea legii. Din această perspectivă, posibilitatea contestării legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual pe cale de excepție apare ca o modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Acesta este și motivul pentru care nu a fost limitat în timp dreptul de a ridica o asemenea excepție[6];

2. Ideea pe care se întemeiază instituția excepției de nelegalitate se numără printre acele constante ale dreptului care au disciplinat gândirea juridică a sistemului de drept romano-germanic și care a fost consacrată prin maxima quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, a cărei semnificație este că cele ce sunt vremelnice pentru o acțiune juridică sunt permanente pentru constituirea excepției[7].

3. Interesul contestării legalității unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate apărea în cadrul unei multitudini de litigii, ale căror obiecte să aparțină unor materii diverse.

De aceea, în practică este foarte posibil ca necesitatea examinării legalității unui asemenea act să se impună și după împlinirea termenului de exercitare a acțiunii în anularea actului. Din acest motiv, excepția de nelegalitate se constituie într-un mijloc eficient de apărare, justificat de înseși exigențele unui proces echitabil[8].

4. Art. 4 LCA este în acord cu dispozițiile art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ, întrucât prin intermediul excepției de nelegalitate chiar acest lucru se realizează în concret, prin extinderea posibilității controlului și asupra actelor a căror legalitate nu a fost contestată pe cale principală[9].

Spre deosebire de acțiunea directă în anulare, care are drept rezultat, în cazul admiterii, lipsirea completă de efecte juridice a actului atacat (erga omnes), în cazul admiterii excepției de nelegalitate, aceasta va produce efecte numai în ceea ce privește părțile în proces (inter partes litigantes)[10], în sensul neluării în considerare a actului administrativ individual cu ocazia soluționării litigiului în care a fost invocată excepția. Deși excepția este admisă, aplicabilitatea generală a actului vizat nu este afectată, el nefiind înlăturat din ordinea juridică, astfel încât raportul existent între autoritatea emitentă și destinatarul actului nu este nici modificat, nici stins. Însă, admiterea excepției produce consecințe asupra conținutului raportului juridic transpus în plan procesual în litigiul de fond, pentru că instanța va judeca litigiul fără a mai ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost contestată, făcând să devină lipsite de suport pretențiile părții care își fundamentează dreptul pretins sau apărarea pe actul administrativ respectiv[11].

Odată cu modificarea art. 4 LCA prin Legea nr. 76/2012, excepția de nelegalitate a devenit o chestiune procedurală prealabilă, nu prejudicială cum era reglementată anterior, ea fiind acum rezolvată de către instanța de judecată în fața căreia a fost invocată.

II. Admisibilitatea excepției de nelegalitate a actelor administrative fiscale

Admisibilitatea unei excepții de nelegalitate se verifică prin prisma a trei condiții[12], respectiv:
– să vizeze un act administrativ individual, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi LCA;
– actul administrativ individual în discuție să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituția României și art. 5 LCA;
– soluția ce urmează a fi pronunțată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual, ceea ce presupune afirmarea și demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepției, în raport cu obiectul și circumstanțele cauzei.

Dacă prima condiție nu ridică vreo problemă, iar a treia se referă la interesul concret al celui care ridică excepția de nelegalitate în a face inopozabil în proces actul administrativ fiscal, situația este (nejustificat) diferită în ceea ce privește a doua condiție: actul administrativ să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală și art. 5 LCA instituie, cu titlu de excepție, doar trei categorii de acte administrative ce nu pot fi atacate în contenciosul administrativ:
a) actele autorităților publice ce privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
b) actele de comandament cu caracter militar;
c) actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În mod evident, actele administrative fiscale nici nu privesc raporturile autorităților publice cu Parlamentul, nici nu sunt acte de comandament cu caracter militar.

În cele ce urmează, voi încerca să demonstrez că pentru modificarea ori desființarea actelor administrative fiscale nu se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară decât cea a contenciosului administrativ, astfel că această cerință de admisibilitate a excepției de nelegalitate este întotdeauna îndeplinită în cazul actelor administrative fiscale.

1. În primul rând, faptul că legalitatea actelor administrative fiscale se verifică de însăși instanța de contencios administrativ rezultă din chiar dispozițiile legale regăsite la:
– art. 10 alin. (1) LCA, care stabilește competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor privind actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora;
– art. 281 alin. (2) CPF actual, conform căruia deciziile emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative la care se referă pot fi atacate la instanța de contencios administrativ competentă;
– art. 278 CF actual, care stabilește că suspendarea executării unui act administrativ fiscal se poate dispune în condițiile LCA.

Așadar, nu numai că legea nu prevede o altă procedură judiciară pentru modificarea sau desființarea actelor administrative fiscale, dar legea chiar impune procedura contenciosului administrativ pentru judecarea cauzelor având ca obiect astfel de acte.

2. În al doilea rând, împrejurarea că actele administrative fiscale se atacă, în procedura administrativă prealabilă, cu contestația reglementată de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (ca specie din genul plângerii prealabile reglementate la art. 7 LCA) nu înseamnă că pentru modificarea sau desființarea actelor administrative fiscale se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, de vreme ce:

a) pe de-o parte, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în continuare „CPF”) nu este o lege organică, ci una ordinară;

Tocmai de aceea, regimul juridic al acțiunii în contencios administrativ este reglementat de LCA, iar nu de CPF care stabilește doar regimul juridic al contestației, fiind absurd să ne imaginăm că s-ar fi putut pe această cale reglementa însăși exercitarea dreptului la acțiune în contencios administrativ[13].

b) pe de altă parte, contestația reglementată de CPF nu este o „procedură judiciară”, ci o „cale administrativă de atac”, așa cum expres se prevede la 268 alin. (1) CPF, care „nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal”.

„Procedura judiciară” la care se referă art. 5 alin. (2) LCA este cea urmată în fața organelor judiciareenumerate în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: instanțele judecătorești și Ministerul Public. Actele vizate de acest text legal sunt acele acte administrative care întrunesc toate elementele definitorii cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. c) LCA, dar pentru care legea organică instituie expres o altă procedură de atacare, aflată în afara instanțelor de contencios administrativ, după „o altă procedură judiciară”, specifică instanțelor judecătorești de drept comun[14]. Astfel de acte sunt, de pildă, cele emise în baza:

– Legilor proprietății, astfel: art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 stabilește competența judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul; art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește competența secției civile a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării; art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 stabilesc că persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa la secția civilă a tribunalului în circumscripția căreia se află sediul entității;

– Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă care, la art. 57 alin. (2) teza finală, stabilește competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul persoanei interesate;

– Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice care, la art. 151 alin. (2) prevede că hotărârile Comisiei Centrale de Contestații pot fi atacate la instanța judecătorească de drept comun în termen de 30 de zile;

– Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății care stabilește, la art. 684 alin. (1), un termen de 15 zile pentru a ataca decizia Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis la instanța de drept comun.

III. Dacă pentru actele administrative tipice, excepția de nelegalitate se poate introduce fără parcurgerea procedurii administrative a plângerii prealabile, la fel se poate și în cazul actelor administrative fiscale, în lipsa introducerii contestației

1. Este adevărat că în materie fiscală, legea specială o constituie CPF care are ca obiect și sferă de reglementare drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat [art. 2 alin. (1) CPF actual]. Pentru administrarea acestor creanțe CPF constituie procedura de drept comun [art. 3 alin. (1) CPF].

Analiza prevederilor acestui cod relevă, însă, că prevederile sale se opresc odată cu reglementarea finalizării procedurii în fața organelor fiscale, respectiv odată cu emiterea deciziei de soluționare a contestației, definitivă în sistemul căilor administrative de atac [art. 273 alin. (2) CPF]. Astfel, din cele cinci categorii de activități în care se împarte activitatea de administrare a creanțelor fiscale, enumerate la art. 1 pct. 2 CPF, cea mai îndepărtată în timp/punctul final în relația cu un contribuabil este cea de la lit. c): soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.

Singurele prevederi aplicabile în faza judecății le-am identificat în materia suspendării executării actului administrativ fiscal, adică la art. 278 CPF care:

– prin alin. (2) instituie condiția suplimentară de admisibilitate a cererii constând în depunerea unei cauțiuni. În rest, suspendarea actului administrativ fiscal se dispune de instanțele de judecată „în baza prevederilor Legii nr. 554/2004[15]”;

– alin. (5) stabilește faptul că, prin derogare de la art. 14 alin. (1) teza finală LCA, suspendarea executării actului administrativ fiscal încetează dacă acțiunea în anularea acestui act nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluționare a contestației.

Cu această singură excepție[16], CPF, ca lege specială, cuprinde prevederi derogatorii numai în ceea ce privește faza administrativă prealabilă a contestației. Rezultă că ab initio intenția legiuitorului a fost ca CPF să fie „un manual de acțiune administrativă ce detaliază mai cu seamă drepturile fiscului și obligațiile contribuabililor[17]”. Dispozițiile fiscale se opresc odată cu emiterea deciziei de soluționare a contestației, urmând ca, mai departe, să fie aplicabile normele de drept comun din LCA. Etapa administrativă fiscală și etapa judecătorească reflectă, într-adevăr, „piramida kelseniană”, deoarece sunt una în continuarea celeilalte și sunt cumulative, dar beneficiază de reglementări diferite: prima în CPF, a doua în LCA[18].

Dacă analizăm chiar și prevederile derogatorii ale CPF pentru etapa administrativă a contestației, identificăm doar trei diferențe notabile față de plângerea prealabilă din LCA:

– termenul în care pot fi introduse: plângerea prealabilă în 30 de zile de la comunicarea actului [ 7 alin. (1) LCA], iar contestația în 45 de zile de la comunicare [art. 270 alin. (1) CPF];

– posibilitatea organului fiscal de a suspenda procedura prealabilă în două situații expres prevăzute de art. 277 CPF, care este o aplicare particulară tot a unei dispoziții din reglementarea de drept comun, respectiv a celei de la art. 11 alin. (21) LCA ce vorbește despre „cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluționare a plângerii prealabile”;

– existența soluției desființării actului administrativ fiscal  art. 279 alin. (3), (4) și (7) CPF], cu consecința de principiu a emiterii unui nou act, înlocuitor al celui desființat.

2. Contenciosul administrativ (ce include contenciosul administrativ fiscal) este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) LCA ca fiind „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”. Aceste prevederi reflectă dispozițiile constituționale de la art 52 alin. (1), respectiv art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală și ele includ și contenciosul adminstrativ fiscal, în aceeași relație existentă între gen și specie.

Contestația este o simplă procedură administrativă, ca oricare alta[19], soluționată, după caz, la fel ca plângerea prealabilă, de organul administrativ ierarhic superior ori de organul administrativ emitent [conform distincțiilor de la art. 272 CPF]. Rezultatul urmărit prin plângerea prealabilă tipică, respectiv prin contestație, este același: înlăturarea din ordinea juridică a actului vătămător, indiferent că aceasta se produce printr-o operațiune de „revocare” ori de „anulare”.

Atât plângerea prealabilă reglementată de LCA, cât și contestația fiscală din CPF sunt proceduri administrative ce se constituie într-o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios. Conformitatea cu Constituția a plângerii prealabile și a contestației a fost analizată deodată, în lumina art. 109 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă [corolarul art. 193 alin. (1) din actualul cod], conform căruia sesizarea instanței competente se face numai după îndeplinirea procedurii prealabile, atunci când legea prevede obligativitatea parcurgerii acesteia, cum o face atât LCA, cât și CPF[20]. A fortiori, împrejurarea că „plângerea prealabilă împotriva actului administrativ fiscal” beneficiază de o reglementare mai stufoasă și se finalizează cu un alt act administrativ fiscal, respectiv o decizie de soluționare a contestației care trebuie atacată la rândul său [cu excepția prevăzută la art. 281 alin. (5) CPF] nu înseamnă că în fața instanței procesul fiscal s-ar desfășura după alte reguli decât cel administrativ pur[21].

Atât plângerea prealabilă, cât și contestația sunt necesare numai în cazul formulării unei acțiuni directe în anulare, nu și în situația invocării excepției de nelegalitate[22] care este doar un mijloc de apărare și nu are ca efect desființarea actului administrativ (tipic sau fiscal). Acesta este și motivul care face inutil, în acest context, recursul administrativ (de orice fel) ce are ca scop acordarea posibilității organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate ori de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege[23].

3. În concluzie, apreciez că existența unei reglementări specifice a procedurii administrative prealabile a contestației în CPF ce trebuie urmată în cazul atacării pe cale directă a unui act administrativ fiscal nu înseamnă că ea nu poate fi supusă controlului indirect pe calea excepției de nelegalitate, pentru că:
– dispozițiile din CPF referitoare la contestație reglementează o procedură de recurs administrativ;
– reglementarea specială a căii administrative de atac a contestației, prin lege ordinară, nu înseamnă că pentru modificarea sau desființarea actului administrativ fiscal se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară;
– dacă pentru actele administrative tipice, excepția de nelegalitate se poate introduce fără parcurgerea procedurii administrative a plângerii prealabile, la fel se poate și în cazul actelor administrative fiscale, în lipsa introducerii contestației.

IV. Invocarea excepției de nelegalitate a actului administrativ fiscal în cadrul contestației la executare

Excepția de nelegalitate a unui act administrativ fiscal nu poate fi invocată în contestația la executare formulată împotriva executării silite pornite în baza acelui act administrativ fiscal. Această interdicție, însă, nu-și are izvorul în prevederile art. 5 alin. (2) LCA, ci ea derivă din încercarea de eludare, prin abuz de drept, a dispozițiilor art. 713 alin. (2) CPC ce interzic invocarea în cadrul contestației la executare a unor motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu [adică titlul de creanță pentru care s-a împlinit termenul de plată, conform art. 226 alin. (4) CPF], dacă pentru acel titlu executoriu legea prevedeo cale procesuală specifică pentru desființarea lui” (a se observa distincția față de sintagma din art. 5 alin. (2) LCA: „pentru modificarea sau desființarea căruia se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”).

Confuzia este des întâlnită în practica judiciară. De pildă, în anul 2016 un justițiabil a invocat, într-o contestație la executare aflată pe rolul Judecătoriei Târgu Secuiesc, excepția de nelegalitate a deciziei de impunere în temeiul căreia se efectua executarea silită. Instanța a respins excepția ca inadmisibilă motivând că pentru atacarea acestei decizii „trebuia parcursă o altă cale procedurală”, astfel că ar fi incidente prevederile art. 5 alin. (2) LCA. Contestatorul a ridicat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) LCA arătând, în esență, că interpretarea dată acestora contravine art. 24 din Constituție ce garantează dreptul la apărare.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă de prima instanță, însă a fost admisă în apel de Tribunalul Covasna. Poziția instanței de control judiciar, transmisă Curții, a fost aceea că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, pentru că „are ca scop desființarea (?) unui act administrativ fiscal în cadrul unei contestații la executare, deși pentru desființarea deciziei de impunere se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară”.

Prin Decizia nr. 105/08.03.2018[24] Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, arătând că:

„Întreaga motivare a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu privește conținutul normativ al acestora. Autorul excepției susține că excepția de nelegalitate a Deciziei de impunere F – CV nr. 5.743/11.07.2013, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice județul Covasna, invocată în Dosarul nr. 1.730/322/2014 al Judecătoriei Târgu Secuiesc, a fost respinsă ca inadmisibilă, deoarece instanța judecătorească a considerat că trebuia parcursă o altă cale procedurală și a făcut aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Or, Curtea constată că astfel de susțineri nu constituie aspecte ce țin de constituționalitatea textelor de lege criticate, ci constituie chestiuni de interpretare și aplicare a textului de lege criticat la situația dedusă judecății. Textele de lege criticate prevăd doar că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, și că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Ca atare, Curtea constată că interpretarea textelor de lege criticate în vederea aplicării lor la situația autorului excepției constituie aspecte ce intră în competența de soluționare a litigiului dedus instanței de judecată ce a sesizat Curtea Constituțională. În sensul jurisprudenței Curții Constituționale, este atribuția instanțelor de judecată să interpreteze și să determine dispozițiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită. Or, Curtea nu poate modifica sau completa prevederea legală supusă controlului și nici nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției, astfel încât, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă”.

Într-adevăr, chestiunea în discuție ține de interpretarea textelor de lege care, pe lângă că nu este atributul Curții Constituționale, oricum nu este de natură să ridice probleme. În plus, așa cum am arătat, în litigiul respectiv interdicția controlului legalității deciziei de impunere era generat de dispozițiile art. 713 alin. (2) CPC, nu de cele ale art. 5 alin. (2) LCA.

Însă, pe lângă contestația la executare, există, într-adevăr, „o multitudine de litigii ale căror obiecte aparțin unor materii diverse[25]” în care poate apărea interesul contestării legalității unui act administrativ fiscal. Deși nu trebuie încurajată invocarea excepției de nelegalitate pentru a suplini pierderea termenelor procedurale, totuși, atât timp cât acest mijloc de accesare a controlului de legalitate este prevăzut de lege, dreptul justițiabilului de a se folosi de el trebuie tratat astfel încât el să fie „concret și efectiv”, mai degrabă decât „teoretic și iluzoriu”.

Să nu pierdem din vedere că reglementarea art. 21 alin. (2) din Constituție nu permite îngrădirea accesului la justiție, astfel că orice normă care ar institui o oarecare procedură ce s-ar putea dovedi vexatorie în acest sens trebuie aplicată cât se poate de strict, fără a depăși limitele normei de reglementare[26].

În plus, așa cum a menționat avocatul general al Curții de Justiție a Uniunii Europene Michal Bobek în concluziile sale prezentate în data de 05.06.2019 în afacerea C – 189/18 Glencore Agriculture Hungary Kft[27], la pct. 74, „afirmațiile și constatările autorităților administrative nu impun și nici nu ar putea impune obligații instanțelor și nici nu le poate împiedica să își exercite controlul jurisdicțional în întregime. Așa cum a reiterat recent Curtea, noțiunea de independență presupune în special ca organismul respectiv să își exercite funcțiile jurisdicționale în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare directă (primind dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor) sau indirectă (având obligația să țină cont de rezultatul evaluării stabilit printr-un alt act sau printr-o altă decizie, în special prin acte administrative excluse în mod efectiv de la controlul jurisdicțional – în special, dar nu numai, s.n.)”.


[1] Curtea Constituțională, Decizia nr. 219/07.03.2006 publicată în M. Of. nr. 297/03.04.2006.
[2] Curtea Constituțională, Decizia nr. 458/11.07.2019 publicată în M. Of. nr. 833/14.10.2019.
[3] Curtea Constituțională, Decizia nr. 491/06.05.2008 publicată în M. Of. nr. 446/13.06.2008.
[4] Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Științifică, București, 1959, p. 260.
[5] Și chiar direct în recurs, conform Deciziei nr. 36/07.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept publicată în M. Of. nr. 104/07.02.2017.
[6] Curtea Constituțională, Decizia nr. 404/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 347/06.05.2008.
[7] Totuși, dacă persoana vătămată a ales pentru prima dată calea cererii în anulare, devine operant principiul electa una via non datur recursus al alteram. (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1.626/21.04.2015 disponibilă online la adresa www.scj.ro).
[8] „A gândi altfel înseamnă a afecta posibilitatea de protecție a cetățeanului împotriva actelor administrative individuale, ceea ce nu poate fi acceptat” (Virginia Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a 4-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 200).
[9] Curtea Constituțională, Decizia nr. 404/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 347/06.05.2008 și Decizia nr. 425/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 354/08.05.2008.
[10] Tudor Chiuariu, Excepția de ilegalitate în dreptul comunitar, articol publicat în revista Curierul Judiciar nr. 5/2006. pp. 73-79.
[11] Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată și adnotată, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 179.
[12] Idem, p. 178.
[13] Daniel Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 527, nota de subsol nr. 1.664.
[14] Iuliana Rîciu, Procedura contenciosului administrativ, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 184.
[15] Într-adevăr, „dacă dispunerea unei măsuri temporare cum este suspendarea cade în competența instanței de contencios administrativ, după procedura de contencios administrativ, este evident că și măsura definitivă de anulare a actului administrativ intră în sfera de aplicare a acestei legi” (Mădălin Irinel Niculeasa, O problemă controversată – obiectul acțiunii în contencios administrativ, articol publicat în Revista curierul fiscal nr. 3/2011, disponibil online la adresa www.codfiscal.net).
[16] CPF actual prevede două reguli derogatorii de la LCA, ambele în cuprinsul
[17] Cosmin Flavius Costaș, Scrierea unor reguli ale proceselor fiscale – un subiect pentru care nu există interes?, editorialul revistei Cluj Tax Forum Journal nr. 3/2019, p. 1.
[18] Mădălin Irinel Niculeasa, Soluționarea contestațiilor în materie fiscală, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 189.
[19] Daniel Dascălu, op. cit., p. 506, nota de subsol nr. 1.603.
[20] Curtea Constituțională, Decizia nr. 409/12.10.2004 publicată în în M. Of. nr. 1.063/16.11.2004.
[21] Pentru ample analize ale acestei chestiuni, a se vedea Livia-Maria Moldovan, Cosmin Flavius Costaș, Lipsa formulării contestației ca excepție relativă în contenciosul fiscal și posibilitatea invocării unor motive noi în fața instanței, raportat la cele susținute prin contestație – se aplică în materie fiscală art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, introdusă prin Legea nr. 212/2018?, articol publicat în revista Cluj Tax Forum Journal nr. 4/2019, pp. 7-24.
[22] Oliviu Puie, Tratat teoretic și practic de contencios administrativ. Volumul II, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 161.
[23] Curtea Constituțională, Decizia nr. 409/12.10.2004 publicată în în M. Of. nr. 1.063/16.11.2004.
[24] Publicată în M. Of. nr. 566/05.07.2018.
[25] Curtea Constituțională, Decizia nr. 404/10.04.2008 publicată în M. Of. nr. 347/06.05.2008.
[26] Andrei-Ioan Maxim, Excepția de nelegalitate în contenciosul administrativ și fiscal. Pledoarie pentru invocarea ei oricând în cadrul unui proces, articol publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 3/2012 și consultat online în programul Sintact.
[27] Disponibile online la adresa http://curia.europa.eu.


Av. Livia Moldovan
IORDĂCHESCU & ASOCIAŢII


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.