ÎCCJ. Prezumția judiciară vs. Prezumția legală
24 aprilie 2023 | Igor LĂCĂTUŞ
Igor Lăcătuș
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Covasna – Secția civilă în dosarul nr. 161/248/2014 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. Potrivit sesizării, instanța supremă a avut a se pronunța cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Dacă în aplicarea art. 329 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 103 din Codul civil, într-o acțiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se stabilește ca fapt cunoscut că pârâtul ar fi trebuit să aibă la data înregistrării cererii o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, instanța poate reține pe baza unei prezumții judiciare că acesta este decedat (că este imposibil din punct de vedere biologic ca acesta să fie în viață);
Dacă în interpretarea art. 53 din Codul civil coroborat cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, într-o astfel de acțiune instanța poate înlătura, pe baza faptului probat, că pârâtul avea la data înregistrării acțiunii o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, prezumția legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte [neexistând înscrisuri cu privire la deces și neputând fi reținute ipotezele enumerate de art. 103 lit. a)-d) din Codul civil];
Dacă între cele două prezumții – cea judiciară dedusă de instanță în sensul că este imposibil biologic ca pârâtul să fie în viață și cea legală prevăzută de art. 53 din Codul civil – instanța poate acorda întâietate celei dintâi;
Dacă, în concluzie, instanța poate reține capacitatea procesuală de folosință a pârâtului strict pe considerentul că nu există o hotărâre declarativă de moarte, neacordând nicio relevanță juridică faptului că din probe (înscrierile de carte funciară) rezultă că acesta ar trebui să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic.
În opinia completului de judecată al Tribunalului Covasna – Secția civilă, în speța dedusă judecății, prezumția judiciară primează celei legale.
Înalta Curte de Casație și Justiție: Potrivit art. 328 din Codul de procedură civilă: ”(1) Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”, iar conform art. 329 din același Cod: „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.”
Art. 53 din Codul civil stabilește că: „Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă”.
Nelămurirea instanței de trimitere este în legătură cu ordinea în care ar trebui administrate prezumțiile, dacă are prioritate prezumția legală sau cea judiciară și dacă prezumția legală ar putea fi răsturnată prin aplicarea unei prezumții judiciare.
În timp ce, la prezumțiile simple (judiciare), deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta se face de către judecător, care are deplina libertate de apreciere asupra puterii doveditoare, în cazul prezumțiilor legale, deplasarea obiectului probei se face de către legiuitor, cel care, prin normele edictate, stabilește și puterea doveditoare a prezumțiilor. Așadar, prezumțiile sunt concluzii logice, bazate pe procedeul juridic al deplasării obiectului, trăgându-și puterea din raționamentul judecătorului sau al legiuitorului.
De aceea, întrucât ambele tipuri de prezumții se bazează pe raționamente logice, instanța trebuie să verifice și în cazul unei prezumții legale (unde puterea doveditoare este presupusă de legiuitor) limitele raționale ale aplicării ei, existența ipotezei care să atragă incidența acesteia. Altfel spus, în prezența unei prezumții legale cum este cea reglementată de art. 53 din Codul civil, instanța are de verificat, în raport cu datele concrete ale speței (care ar indica o vârstă biologică a pârâtului, imposibil de atins), dacă subzistă rațiunea textului de lege care instituie o prezumție de capacitate de folosință în favoarea persoanei dispărute, considerate a fi în viață dacă nu a intervenit o hotărâre definitivă declarativă de moarte. Aceasta întrucât o normă legală, pentru a-și produce efectele, nu poate avea ca obiect de reglementare situații imposibile și neraționale. Ea corespunde unui model abstract, care nu se rânduiește pentru ceea ce se poate produce întâmplător, într-un caz izolat, ci are în vedere o generalitate de relații și o medie de comportament.
Cu referire punctuală la prezumțiile legale, ele se întemeiază pe observația, mai mult sau mai puțin exactă, a faptelor sociale, pentru că, în realitate, toate prezumțiile legale sunt prezumții simple, ale omului, verificate în practică și, prin voința legiuitorului, generalizate, sistematizate și impuse judecătorului, așa încât nu pot regla și nu pot induce existența unor stări neverificabile în realitatea socială.
În funcție de modalitatea în care, respectând exigențele și rațiunile edictării normei juridice, instanța rezolvă aplicabilitatea prezumției legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumții simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată „la luminile și înțelepciunea judecătorului”. În ambele ipoteze însă este vorba despre o chestiune de probatoriu, de stabilire dacă se verifică ipoteza rațională a edictării art. 53 din Codul civil sau dacă funcționează o prezumție simplă, judiciară, lăsată la libera apreciere a judecătorului, iar nu despre o dezlegare de principiu a unei probleme de drept apte să apeleze la mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile.
Așadar, indiferent că este vorba despre posibilitatea dovedirii stării civile (a intervenirii decesului) cu alte mijloace de probă, prin aplicarea unei prezumții judiciare (art. 103 din Codul civil, art. 329 din Codul de procedură civilă) sau despre modalitatea în care poate fi răsturnată o prezumție legală în raport cu datele concrete ale speței [art. 53 din Codul civil, art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă], aceste împrejurări nu se circumscriu chestiunii de drept avute în vedere de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care să presupună o rezolvare de principiu în cadrul mecanismului de unificare al pronunțării unei hotărâri prealabile.
În realitate, așa cum s-a menționat, aspectele țin de probatoriul administrat, în funcție de care instanța fondului are de stabilit limitele raționale ale aplicării unei prezumții legale (în ce măsură o persoană cu o vârstă cuprinsă între 110-130 de ani poate fi prezumată că ar avea capacitate de folosință, chiar în absența certificatului constatator al decesului sau al hotărârii judecătorești declarative de moarte) sau ale incidenței prezumției judiciare, ale cărei valoare și putere probatorie sunt lăsate de legiuitor la aprecierea judecătorului cauzei.
Avocat Igor Lăcătuș
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
