« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Cum a influențat pandemia de COVID-19 legislația penală autohtonă: scurte considerații asupra modificărilor aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020
06.04.2020 | Daiana AVĂȘAN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Daiana Avășan

Daiana Avășan

La data de 20.03.2020, a fost publicată în Monitorul Oficial al României Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 28/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (în continuare, „O.U.G. nr. 28/2020”). Acest act normativ aduce o serie de modificări asupra legislației penale, pe fondul răspândirii alarmante a SARS-CoV-2 la nivel național. În acest sens, executivul a înțeles să intervină, pe de o parte prin înăsprirea sancțiunilor în cazul unor infracțiuni deja reglementate, și, totodată, prin incriminarea unor noi fapte sau forme agravate ale unor infracțiuni deja existente.

În esență, ordonanța de urgență a adus modificări în ceea ce privește infracțiunile de fals în declarații (art. 326 C.pen.) și zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 C.pen.). Totodată, a incriminat o nouă faptă, omisiunea declarării unor informații (art. 3521 C.pen.).

Fără a avea pretenția de a fi exhaustivi, în cele ce urmează ne propunem să analizăm modificările aduse de O.U.G. nr. 28/2020, urmând a trata distinct fiecare infracțiune – (I) falsul în declarații (art. 326 C.pen.), (II) zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 C.pen.), respectiv (III) omisiunea declarării unor informații (art. 3521 C.pen.). În final, ne vom apleca pe scurt atenția și asupra (IV) oportunității și constituționalității acestor modificări.

I. Falsul în declarații (art. 326 C.pen.)

A. Formele infracțiunii

În urma adoptării O.U.G. nr. 28/2020, infracțiunea de fals în declarații se regăsește într-o 1. formă de bază (art. 326 alin. (1) C.pen.) și 2. o formă agravată (art. 326 alin. (2) C.pen.).

1. Forma de bază (art. 326 alin. (1) C.pen.)

„Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declarația făcută servește la producerea acelei consecințe, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Singura modificare operată asupra acestei forme, constă în majorarea minimului special al pedepsei închisorii, de la 3 luni la 6 luni.

2. Forma agravată (art. 326 alin. (2) C.pen.)

„Fapta prevăzută la alin. (1), săvârșită pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.”

Introducerea acestui alineat constituie elementul principal de noutate al infracțiunii de fals în declarații, reprezentând o formă agravată a acesteia.

Din analiza textului de lege, rezultă că pentru a fi în prezența acestei infracțiuni, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– Persoana trebuie dea o declarație în fața uneia din persoanele prevăzute la art. 175 C.pen. sau față de unitatea în cadrul căreia funcționarul public își desfășoară activitatea. Printre funcționarii publici, se numără și medicii angajați cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate[1];
– Declarația dată să nu corespundă adevărului. Aceasta poate fi scrisă sau orală, însă în cea din urmă situație trebuie consemnată în scris[2];
– Declarația să fie dată cu scopul de a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă. Riscul privind infectarea poate să privească fie persoana care declară, fie o altă persoană decât cea care declară. În acest context, este important de reținut faptul că nu interesează dacă persoana care declară (sau pentru care se declară) este sau nu infectată cu boala infectocontagioasă. Spre exemplu, dacă X, venit din Italia, declară la punctul de trecere al frontierei faptul că s-a întors din Belgia, cu scopul de a evita punerea sa în autoizolare, va săvârși infracțiunea de fals în declarații chiar dacă nu este infectat cu SARS-CoV-2. Acest lucru decurge din faptul că infracțiunea de fals în declarații este o infracțiune de pericol abstract și nu una de rezultat.

Totodată, apreciem că la modul în care este redactat textul de lege – „declararea necorespunzătoare (…)” – persoana nu va putea săvârși infracțiunea de fals în declarații prin omisiune. „Declararea” presupune prin ea însăși o conduită activă, concursul persoanei în cauză, așa încât omisiunea de a declara cu scopul de a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă, nu se pliază pe dispozițiile art. 326 alin. (2) C.pen. Spre exemplu, dacă X, la punctul de trecere al frontierei, declară în mod real că s-a întors din Belgia, dar omite să menționeze că a interacționat cu o persoană infectată cu SARS-CoV-2, nu va răspunde pentru infracțiunea de fals în declarații. După cum vom analiza însă infra, va putea fi antrenată răspunderea penală a lui X pentru infracțiunea de omisiunea declarării unor informații (art. 3521 C.pen.).

Ce înțelegem însă prin „risc de infectare cu o boală infectocontagioasă”? Cine evaluează acest risc și care este gradul său de determinare? Pentru rațiuni ce țin de previzibilitatea normei, credem că ar fi fost binevenită definirea a acestui termen în cuprinsul textului de lege.

B. Aplicarea în timp a legii penale și legea penală mai favorabilă

Urmare a modificărilor intervenite, vom avea o succesiune de legi în timp. În acest context, este important de precizat faptul că vor putea răspunde penal pentru faptele prevăzute de art. 326 C.pen. în noua formă, doar persoanele care au săvârșit infracțiunea de fals în declarații ulterior publicării O.U.G. nr. 28/2020 în Monitorul Oficial.

Pentru cei care au dat declarații necorespunzătoare adevărului anterior acestui moment, se pune în discuție stabilirea legii penale mai favorabile. Având în vedere modificările survenite, lege penală mai favorabilă va fi legea veche. În consecință, persoanele venite din zone de risc și care au declarat necorespunzător adevărului la punctele de trecere a frontierei anterior publicării O.U.G. nr. 28/2020 în Monitorul Oficial, vor răspunde penal în limitele prevăzute de legea veche (3 luni-2 ani sau amendă).

II. Zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 C.pen.)

În mod previzibil, acesta este textul de lege care a suferit cele mai multe modificări. De altfel, o intervenție legislativă era necesară, în contextul în care vechea reglementare era sumară, incriminând doar nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, și numai dacă fapta a avut ca urmare răspândirea efectivă a unei asemenea boli (art. 352 alin. (1) C.pen. anterior modificării prin O.U.G. nr. 28/2020). Alineatul (2) sancționa aceeași conduită, dar săvârșită din culpă.

A. Formele infracțiunii

O.U.G nr. 28/2020 a adus o serie de modificări art. 352 C.pen., astfel încât la momentul actual reunește sub egida sa trei infracțiuni
1. nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare;
2. nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase;
3. transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase.

Având în vedere noile conduite incriminate, zădărnicirea combaterii bolilor a devenit o infracțiune cu conținuturi alternative. În cele ce urmează, vom analiza fiecare infracțiune din structura sa, după cum urmează:

1. Nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare (art. 352 alin. (1) C.pen.)

„Nerespectarea măsurilor de carantină sau de spitalizare dispuse pentru prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Această infracțiune a fost introdusă prin O.U.G. nr. 28/2020, urmărindu-se în esență descurajarea practicii generale a cetățenilor (veniți din zone de risc ori intrați în contact cu persoane venite din zone de risc) de a nu respecta măsurile impuse de autorități.

Pentru a se putea reține această infracțiune, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

– Persoana în cauză trebuie să nu respecte măsurile de carantină sau spitalizare impuse de către autoritățile competente. Nu vom fi în prezența acestei infracțiuni atunci când măsurile anteamintite nu au fost dispuse de către autorități sau când au fost dispuse de către autorități vădit necompetente;

– Măsurile trebuie dispuse cu scopul prevenirii sau combaterii unei boli infectocontagioase. Este irelevant din punct de vedere penal dacă persoana este spitalizată pentru tratarea unor alte afecțiuni și nu respectă această măsură.

Este important de menționat faptul că se va reține săvârșirea acestei infracțiuni, indiferent dacă persoana aflată în stare de izolare suferă sau nu de boala infectocontagioasă. În măsura în care persoana suferă de boala pentru care a fost carantinată/spitalizată, iar ca urmare a nerespectării acestor măsuri o transmite altor persoane, va răspunde și pentru infracțiunea prevăzută de art. 352 alin. (3) C.pen. (transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase).

Dacă noțiunea de „spitalizare” din cuprinsul normei nu ridică semne de întrebare, cea de „carantină” apare ca fiind problematică sub aspectul sferei de incidență. Conform art. 352 alin. (9) C.pen.: „Prin carantină se înțelege restricția activităților și separarea de alte persoane, în spații special amenajate, a persoanelor bolnave sau care sunt suspecte de a fi bolnave, într-o manieră care să prevină posibila răspândire a infecției sau contaminării”. Această definiție ridică din punctul nostru de vedere probleme de interpretare, în sensul în care nu este explicată noțiunea de „spațiu special amenajat”. Ne întrebăm astfel dacă persoanele plasate în izolare la domiciliu pot săvârși această infracțiune, atunci când nu respectă măsura de autoizolare. Cel puțin la o primă vedere răspunsul este unul negativ. Avem astfel în vedere și dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordinul Ministrului Săntății nr. 414/2020 care se face distincție între „carantina instituționalizată (în spații special amenajate)” și „izolarea la domiciliu” și care a reprezentat probabil sursa de inspirație pentru definiția „carantinei” de la art. 352 alin. (9) C.pen. Din motive de coerență însă, credem că ar fi fost oportună și incriminarea nerespectării măsurilor de izolare la domiciliu în această secțiune. Spunem acest lucru întrucât prezenta infracțiune protejează sănătatea publică și are ca scop prevenirea și combaterea unei boli infectocontagioase. Riscul ca și persoanele aflate în izolare la domiciliu să fie infectate cu o asemenea boală este la fel de ridicat ca în cazul persoanelor aflate în carantină sau spitalizare. În măsura în care nu se respectă măsurile de autoizolare, se lezează în aceeași măsură valoarea socială protejată. Cu toate acestea, răspunderea penală a persoanei aflate în autoizolare nu este exclusă, urmând a face precizări suplimentare infra.

1.1. Forma agravată (art. 352 alin. (5) C.pen.)

Legiuitorul a ales să incrimineze și o formă agravată a acestei infracțiuni, constând în:

– Vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, ca urmare a nerespectării măsurilor de carantină sau spitalizare (art. 352 alin. (5) teza I C.pen.). Prin „vătămare corporală”, înțelegem fapta prevăzută la art. 194 C.pen. Pedeapsa pentru această faptă este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi;

– Moartea uneia sau mai multor persoane, ca urmare a nerespectării măsurilor de carantină sau spitalizare(art. 352 alin. (5) teza a II-a C.pen.). Pedeapsa pentru această faptă este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

În măsura în care, prin nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare, se produce atât vătămarea corporală a uneia sau mai multor persoane, cât și decesul uneia sau mai multor persoane, se va răspunde doar pentru infracțiunea prevăzută de art. 352 alin. (5) teza a II-a C.pen.

2. Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase (art. 352 alin. (2) C.pen.)

„Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, dacă fapta a avut ca urmare răspândirea unei asemenea boli, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.”.

Singura modificare adusă acestui text de lege constă în majorarea limitelor de pedeapsă, de la 6 luni-2 ani închisoare în forma inițială, la 1-5 ani închisoare în noua formă.

Spre deosebire de infracțiunea analizată la punctul anterior, în această situație nerespectarea măsurilor impuse trebuie să aibă ca rezultat răspândirea efectivă a bolii infectocontagioase. Totodată, măsurile dispuse trebuie să stabilească obligații în sarcina destinatarilor, încălcarea unor dispoziții cu titlu de recomandare neantrenând răspunderea penală.

Având în vedere modul de reglementare, această infracțiune este o normă penală în alb, urmând a fi completată de alte acte normative, ce vor stabili în concret în ce constau „măsurile privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase”.

Întrebarea care se pune, raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016, este dacă aceste măsuri vor putea fi stabilite și prin acte normative de forță juridică inferioară legii lato sensu. Nu încape îndoială că într-o asemenea ipoteză pot apărea probleme de previzibilitate, așa încât la o primă vedere răspunsul pare să fie unul negativ. Raportat însă la situația pandemică actuală (decretarea stării de urgență la nivel național, abilitarea ministrului afacerilor interne sau a Ministerului Afacerilor Interne de a emite ordonanțe militare sau ordine în vederea dispunerii măsurilor de prevenire sau combatere a pandemiei de COVID-19), credem că măsurile de prevenire sau combatere a bolii vor putea fi stabilite și prin acte juridice secundare: hotărâri, ordine, ordonanțe militare. În ceea ce privește previzibilitatea măsurilor, cel puțin teoretic acestea nu ar trebui să ridice probleme, date fiind dispozițiile art. 54 din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență care stabilesc că: „Instituţiile şi autorităţile publice, precum şi operatorii privaţi contribuie la campania de informare publică privind măsurile adoptate şi activităţile desfăşurate la nivel naţional.”.

2.1. Forma agravată (art. 352 alin. (5) C.pen.)

Elementul de noutate adus acestei infracțiuni este reprezentat de introducerea unei forme agravate prin art. 352 alin. (5) C.pen. Conținutul acesteia este identic cu cel al formei agravate a infracțiunii de nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare (art. 352 alin. (2) C.pen.) analizată ante.

2.2. Infracțiunea poate fi săvârșită și din culpă, art. 352 alin. (4) C.pen. prevăzând că: „Dacă fapta prevăzută în alin. (2) este săvârșită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.”.

Acest text exista în aceeași formă și anterior O.U.G. nr. 28/2020, singura modificare adusă constând în majorarea limitelor de pedeapsă a închisorii, de la 1-6 luni, la 6 luni-3 ani.

Ca element de noutate, prin art. 352 alin. (7) C.pen. se introduce și o formă agravată a infracțiunii săvârșite din culpă, având un conținut identic cu cel al formei agravate a infracțiunii săvârșite cu intenție. Diferă limitele de pedeapsă, care sunt mai mici.

3. Transmiterea unei boli infectocontagioase (art. 352 alin. (3) C.pen.)

Transmiterea, prin orice mijloace, a unei boli infectocontagioase de către o persoană care știe că suferă de această boală se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Această infracțiune nu are corespondent anterior, decât în ipoteza în care persoana transmitea boala infectocontagioasă ca urmare a nerespectării măsurilor de prevenire sau combatere a acesteia (în această ipoteză, era incident art. 352 alin. (1) C.pen. în vechea formă). Actualmente, norma incriminează transmiterea efectivă a unei boli infectocontagioase, indiferent de modul de transmitere și independent de respectarea sau nerespectarea anterioară a vreunor măsuri de prevenție ori combatere. Apreciem că, în măsura în care anterior transmiterii bolii infectocontagioase, persoana nu a respectat măsurile de carantină sau spitalizare, aceasta va răspunde penal și pentru infracțiunea prevăzută la art. 352 alin. (1) C.pen.

O situație interesantă este a persoanei aflate în autoizolare, care ca urmare a nerespectării acestei măsuri transmite boala infectocontagioasă. Spunem „interesantă” întrucât analizând această conduită, ea pare a se plia atât pe dispozițiile art. 352 alin. (2) C.pen. (nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase), cât și pe dispozițiile art. 352 alin. (3) C.pen. Anterior modificării Codului penal, o asemenea conduită constituia fără discuții o nerespectare a măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. Observăm că în noua formă a art. 352 C.pen., legiuitorul a încercat „gruparea” incriminărilor în funcție de categoriile de subiecți activi:

– Persoanele infectate sau față de care există bănuiala infectării cu o boală infectocontagioasă: acestora le corespund infracțiunile de: nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare (art. 352 alin. (1) C.pen.) și transmiterea unei boli infectocontagioase (art. 352 alin. (3) C.pen.). În mod evident, în această categorie sunt incluse (sau ar trebui incluse) și persoanele plasate în izolare la domiciliu. Cu toate acestea, după cum am arătat supra,acestea nu răspund penal pentru fapta prevăzută la art. 352 alin. (1) C.pen.;

– Persoanele față de care nu există bănuiala infectării cu o boală infectocontagioasă: acestea se supun în continuare obligațiilor generale de diligență, iar în măsura nerespectării lor, pot răspunde penal pentru nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase (art. 352 alin. (2) C.pen.) atunci când determină, prin conduita lor, răspândirea bolii.

Având în vedere această delimitare, credem că soluția corectă în ipoteza prezentată mai sus este aceea de reținere a infracțiunii prevăzute la art. 352 alin. (3) C.pen. în sarcina persoanei care, ca urmare a nerespectării autoizolării, transmite boala infectocontagioasă.

Tentativa la această infracțiune se pedepsește, conform art. 352 alin. (8) C.pen. Așadar, în măsura în care o persoană încearcă transmiterea bolii infectocontagioase, însă rezultatul nu se produce, va putea fi sancționată penal în limitele înjumătățite pentru această infracțiune: închisoare de la un an la 3 ani și 6 luni și interzicerea exercitării unor drepturi.

3.1. Forma agravată (art. 352 alin. (6) C.pen.)

Legiuitorul a reglementat și o formă agravată a acestei infracțiuni, identică cu formele agravate ale celorlalte infracțiuni analizate mai sus. De remarcat sunt limitele ridicate ale pedepsei închisorii: 3-10 ani, respectiv 7-15 ani.

B. Aplicarea în timp a legii penale și legea penală mai favorabilă

Ca urmare a modificărilor survenite, vom avea o succesiune de legi în timp. Astfel, vor putea răspunde penal pentru infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor în noua formă, exclusiv persoanele care au săvârșit faptele prezentate mai sus ulterior publicării ordonanței de urgență în Monitorul Oficial al României.

Ce se întâmplă însă cu cei care au săvârșit faptele descrise mai sus anterior acestui moment?

1. Nerespectarea măsurilor de carantină sau spitalizare: după cum am precizat anterior, această faptă a fost reglementată pentru prima dată prin O.U.G. nr. 28/2020. În concluzie, dacă anterior datei de 20.03.2020 o persoană nu a respectat măsurile de carantină sau spitalizare și nici nu a transmis SARS-CoV-2, nu va răspunde penal.

2. Nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase: această faptă are corespondent anterior modificărilor prin O.U.G. nr. 28/2020. Datorită însă limitelor de pedeapsă mai reduse în vechea formă (închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă), persoana care a săvârșit această faptă anterior datei de 20.03.2020 va putea fi sancționată doar în aceste limite. Același raționament se aplică și faptei săvârșite din culpă anterior noilor modificări

3. Transmiterea unei boli infectocontagioase: am menționat că această faptă a fost introdusă prin O.U.G. nr. 28/2020. Cu toate acestea, dacă anterior modificării Codului penal o persoană a transmis SARS-CoV-2 ca urmare a nerespectării măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase, va putea fi trasă la răspundere penală pentru infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor în vechea formă și sancționată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

III. Omisiunea declarării unor informații (art. 3521 C.pen.)

Ultima infracțiune analizată poartă denumirea de omisiunea declarării unor informații. Această faptă nu are corespondent anterior modificării Codului penal, reprezentând o „inovație” adusă prin O.U.G. nr. 28/2020. S-a dorit, probabil, prevenirea și sancționarea unei conduite tot mai des întâlnite în ultimele săptămâni în rândul cetățenilor. Luând însă în considerare modul în care executivul a înțeles să reglementeze această faptă, credem că mai degrabă va crea probleme în practică, decât va oferi soluții.

A. Conținutul infrațiunii

„Omisiunea persoanei de a divulga cadrelor medicale sau altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care acestea își desfășoară activitatea unele informații esențiale cu privire la posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”

Din lecturarea izolată a textului de lege, acesta nu pare a ridica probleme de aplicare. În aparență, pentru a putea fi reținută această infracțiune, persoana trebuie să adopte următoarea conduită:

– Să omită divulgarea de informații cadrelor medicale sau oricărei alte persoane dintre cele prevăzute la art. 175 C.pen., ori unităților în care acestea își desfășoară activitatea. Practic, persoana trebuie să adopte o conduită pasivă;

– Informațiile pe care omite să le divulge trebuie să fie „esențiale” și legate de „posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă”.

Deși la o primă vedere norma pare clară, aceasta ridică câteva probleme: pe de o parte prin prisma terminologiei utilizate, iar pe de altă parte din perspectiva raportului cu infracțiunea de fals în declarații în formă agravată (art. 326 alin. (2) C.pen.).

Primul aspect problematic este legat de noțiunea de „cadru medical, întrucât aceasta nu este definită. Este „cadrul medical” totuna cu „personalul medical” (medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical și moașa care acordă servicii medicale) definit la art. 653 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății? Sau include și personalul auxiliar (infirmiere, îngrijitori, anesteziști, brancardieri, ambulanțieri, registratori medicali)?

De asemenea, se pune întrebarea dacă prin „cadru medical” înțelegem atât cadrele medicale din sistemul public de sănătate, cât și cele din sistemul privat. Având în vedere formularea textului de lege – utilizarea sintagmei „sau altor persoane dintre cele prevăzute în art. 175” – credem că legiuitorul a avut în vedere exclusiv cadrele medicale din sistemul public de sănătate. Or, art. 175 C.pen. definește funcționarul public, funcționarul privat fiind definit la art. 308 C.pen. (inclusiv personalul medical și personalul medical auxiliar din sistemul privat de sănătate[3]). Concluzionând, apreciem că în măsura în care o persoană omite să divulge informațiile menționate în textul de lege unui „cadru medical” din sistemul privat, nu va putea răspunde pentru infracțiunea de omisiunea declarării unor informații.

Al doilea aspect ce ridică probleme este legat de noțiunea de „informații esențiale, pe care legiuitorul nu s-a obosit să o definească în cuprinsul art. 3521 C.pen. În acest context, este îndoielnică constituționalitatea textului, fiind lipsit de orice urmă de previzibilitate. Ne întrebăm, retoric, cum va putea justițiabilul să înțeleagă în ce constă conduita interzisă? Ce înțelegem prin „informații esențiale”? Sau mai bine spus, ce informații sunt considerate de legiuitor ca fiind neesențiale, iar persoana în cauză nu are obligația să le divulge?

Un ultim aspect pe care dorim să îl supunem atenției și care intuim că ar putea genera probleme în practica imediat următoare, este legat de relația cu infracțiunea de fals în declarații în formă agravată (art. 326 alin. (2) C.pen.) analizată supra.

Neîndoielnic, cele două texte de lege prezintă similitudini: ambele presupun alterarea adevărului în fața unui funcționar public dintre cei prevăzuți la art. 175 C.pen. și ambele au ca scop ascunderea unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă. Care este atunci diferența dintre cele două texte de incriminare? Era necesară o reglementare distinctă a acestei infracțiuni?

Prima diferență, mai mult de ordin teoretic, constă în valoarea socială protejată: dacă în cazul falsului în declarații, obiectul juridic este reprezentat de relațiile sociale privind încrederea publică în veridicitatea declarațiilor, în cazul omisiunii declarării unor informații, acesta este reprezentat de sănătatea publică. Elementul principal de departajareeste, din punctul nostru de vedere, cel referitor la modul în care pot fi săvârșite cele două infracțiuni (conduita incriminată). Am explicat cu ocazia analizei falsului în declarații că aceasta nu poate fi săvârșit decât prin acțiune: persoana, în mod expres transmite o informație nereală. În schimb, omisiunea declarării unor informații (după cum rezultă din titlu), presupune o omisiune, o inacțiune: persoana tace, nu declară, deși ar trebui. Practic această infracțiune vine să suplinească golul falsului în declarații. O a treia diferență este legată de tipul informației declarate necorepunzător/nedeclarate. În cazul infracțiunii de fals în declarații vorbim de „risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă”, deci despre o categorie mai generală de informații. În schimb, în cazul infracțiunii de omisiunea declarării unor informații este vorba de „informații legate de posibilitatea de a fi intrat în contact cu o persoană infectată cu o boală infectocontagioasă”. Aceste informații au un caracter specific, particular și sunt incluse în categoria informațiilor privind riscul infectării cu o boală infectocontagioasă.

Având în vedere vidul legislativ existent, contextul pandemic actual, precum și conduita cel puțin iresponsabilă a unui număr ridicat de cetățeni, apreciem intervenția legislativă ca fiind binevenită. Problematic este însă modul în care legiuitorul a înțeles să incrimineze această faptă. Pentru coerență, credem că ar fi fost mai inspirată plasarea acestei infracțiuni tot în cuprinsul falsului în declarații, ca o formă atenuată a art. 326 alin. (2) C.pen.

B. Aplicarea în timp a legii penale și legea penală mai favorabilă

Infracțiunea de omisiunea declarării unor informații nu are corespondent anterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 28/2020. Pentru aceste motive, vor putea răspunde penal pentru această infracțiune doar persoanele care au săvârșit-o ulterior publicării O.U.G. nr. 28/2020 în Monitorul Oficial.

IV. Modificarea Codului penal prin ordonanță de urgență și legea penală temporară

Ajungând la finalul analizei, se ridică întrebarea evidentă: erau necesare aceste modificări? Dacă răspunsul este da, atunci au fost operate în mod oportun și constituțional?

Având în vedere contextul epidemiologic curent (răspândirea alarmantă a SARS-CoV-2, natura agresivă a acestui virus, precum și incertitudinea efectelor sale pe termen lung asupra organismului uman), precum și conduita lipsită de responsabilitate și spirit civic a cetățenilor, o intervenție legislativă era necesară. Cel puțin infracțiunea de zădărnicirea combaterii bolilor (art. 352 Cod penal) era lapidar reglementată. În egală măsură, făcând abstracție de conținutul defectuos (și neconstituțional) al reglementării, apreciem oportună și incriminarea infracțiunii de omisiunea declarării unor informații (art. 3521 Cod penal), cu mențiunile arătate anterior.

Fără a dori să devenim pretențioși, este important de înțeles faptul că dreptul penal și infracțiunile au un triplu scop: (i) punitiv: de sancționare a anumitor conduite apreciate ca fiind suficient de grave (ii) educativ: de responsabilizare a cetățenilor și (iii) preventiv. Or, prevenția poate fi realizată atunci când persoana are reprezentarea consecințelor negative ale faptelor sale. Pentru aceste motive, în contextul actual, modificările aduse Codului penal au fost nu doar oportune, ci și necesare. Totuși, va persista această „necesitate” după încetarea pandemiei de COVID-19? În mod evident, răspunsul este unul negativ. În acest context, se pune întrebarea dacă abordarea executivului a fost una corectă. În cele ce urmează vom analiza pe scurt: 1. constituționalitatea modificării Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020, respectiv 2. oportunitatea adoptării unei legi penale temporare.

1. Constituționalitatea modificării Codului penal prin O.U.G. nr. 28/2020

Conform art. 115 alin. (4) din Constituție, „Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”. În continuare, alin. (5) stabilește că: „Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Din economia acestor dispoziții, reiese că adoptarea unei ordonanțe de urgență de către Guvern este constituțională în măsura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții extrinseci:
– Existența urgenței – n.a. o situație extraordinară, a cărei reglementare nu poate fi amânată;
– Motivarea urgenței în cuprinsul ordonanței;
– Depunerea ordonanței spre dezbatere în procedură de urgență;
– Publicarea ordonanței în Monitorul Oficial al României.

Având în vedere situația curentă, cel puțin de această dată condiția urgenței apare ca fiind îndeplinită, astfel cum reiese și din expunerea de motive a ordonanței de urgență.

Dacă exigențele extrinseci sunt îndeplinite, se pune întrebarea dacă Guvernul avea posibilitatea de a legifera în domeniul „infracțiunilor și pedepselor”. În acest sens avem în vedere rezultatul obținut (și validat de Curtea Constituțională) la Referendumul „pentru justiție” din data de 26.05.2019. În urma desfășurării acestui referendum, cetățenii, cu o majoritate covârșitoare, au votat în sensul interzicerii „adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor”. În ciuda acestui rezultat (de altfel absolut normal și compatibil cu un sistem de drept coerent), Guvernul și-a asumat din nou rolul de legiuitor, animat de contextul pandemic actual. Din acest punct de vedere, credem că O.U.G. nr. 28/2020 ridică probleme de constituționalitate. Alternativ și constituțional, Parlamentul avea posibilitatea de a legifera în procedură de urgență.

Suplimentar, ordonanța de urgență ridică serioase probleme de constituționalitate din perspectiva modului de reglementare a infracțiunilor – n.a. a lipsa de previzibilitate, imposibilitatea de determinare a conduitei incriminate. Aceste aspecte le-am subliniat însă cu ocazia analizei infracțiunilor ce fac obiectul modificărilor legislative.

2. Oportunitatea adoptării unei legi penale temporare

Dincolo de aspectele de neconstituționalitate ce planează asupra O.U.G. nr. 28/2020, se pune întrebarea dacă executivul a procedat în mod oportun, prin adoptarea ordonanței de urgență fără o limită de aplicabilitate în timp. După cum am precizat la începutul acestei secțiuni, o intervenție legislativă era necesară în contextul actual, tocmai pentru a descuraja comportamentul iresponsabil al cetățenilor și a limita răspândirea SARS-CoV-2. Problema care se ridică este dacă, ulterior pandemiei, aceste modificări își vor mai găsi justificare. Opinia noastră este că nu. În susținerea acestui punct de vedere pornim tocmai de la expunerea de motive a O.U.G. nr. 28/2020, a cărei adoptare a fost determinată de „evoluţia situaţiei epidemiologice la nivel naţional şi internaţional determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi declararea „Pandemiei” de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în data de 11.03.2020, ceea ce confirmă gravitatea şi amploarea acestei situaţii”. Se observă fără dificultate faptul că modificările legislative au fost determinate în exclusivitate de pandemia de COVID-19.

Având în vedere aceste considerente, credem că soluția corectă și oportună ar fi fost adoptarea unei legi (lato sensu) penale temporare.

Ce este o lege penală temporară? Conform art. 7 alin. (2) C.pen.: „Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa”. În concret, Guvernul (sau preferabil Parlamentul în procedură de urgență) avea posibilitatea de a adopta o lege de modificare a Codului penal, prin intermediul căreia să incrimineze fapte noi sau să înăsprească sancțiunile pentru infracțiunile deja existente, strict pe perioada stării de urgență sau până la încetarea pandemiei. Particularitatea și avantajul legii penale temporare constă în faptul că ultraactivează, adică se aplică tuturor infracțiunilor săvârșite cât este în vigoare, chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acest interval de timp. Practic, modificările legislative și-ar fi atins întru totul scopul, fără a se aduce atingere principiului minimei intervenții și principiului individualizării.

În lipsa unei legi penale temporare, identificăm următoarele probleme (generate de două ipoteze alternative):

1. Ulterior încetării stării de urgență (sau pandemiei) legiuitorul nu intervine.

Aceasta este ipoteza cea mai probabilă, astfel încât vor rămâne în vigoare reglementările introduse prin O.U.G. nr. 28/2020. În lipsa unei situații excepționale, lărgirea sferei de incidență a dreptului penal sau înăsprirea sancțiunilor pentru infracțiunile deja existente nu își mai găsește justificarea și reprezintă o încălcare a principiului minimei intervenții și a principiului individualizării. Principiul minimei intervenții presupune restrângerea, pe cât posibil, a recurgerii la mijloace penale atunci când ocrotirea valorilor sociale poate fi adusă la îndeplinire prin alte mijloace. Potrivit principiului individualizării, sancțiunile penale trebuie să reflecte periculozitatea faptei și a făptuitorului[4].

2. Ulterior încetării stării de urgență (sau a pandemiei), legiuitorul intervine din nou prin revenirea la veche reglementare.

Aceasta este ipoteza puțin probabilă. În lipsa unei legi penale temporare care să ultraactiveze, s-ar face aplicarea legii penale mai favorabile, pierzându-se din „esența” prezentelor modificări.

Luând în considerare aceste aspecte, credem că ar fi fost de dorit ca legiuitorul să fie mai cumpătat și să fi analizat efectele pe termen mediu și lung ale modificărilor legislative pe care le-a operat.


[1] Decizia nr. 26/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală;
[2] C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p.407;
[3] C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 221;
[4] F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal. Partea generală. Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 63, 65.


Av. Daiana Avășan
Iordăchescu și Asociații

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Secţiuni: Covid 19 Legal React, Drept penal, Opinii, SELECTED TOP LEGAL | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD