« Flux noutăţi
Selected Top LegalVideo
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţa curentă ÎCCJDezlegarea unor chestiuni de dreptRILCurţi de apelTribunaleJudecătorii
Noutăţi legislativeProiecte legislativeMOF - Monitorul Oficial al RomânieiJOUE - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Opinii

Toate-s noi și vechi sunt toate: starea de urgență reglementată ieri și aplicată astăzi
08.04.2020 | Geanina OPRIȚA, Mădălina PRICOP

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice
Geanina Oprița

Geanina Oprița

Mădălina Pricop

Mădălina Pricop

Starea de urgență instituită pe teritoriul României apare ca un subiect de noutate în contextul crizei ce caracterizează această perioadă. Totuși, din punct de vedere juridic, potrivit dispozițiilor art. 93 din Constituție[1], aceasta nu reprezintă nicidecum o noutate legislativă.

Aduse în actualitate, aceste dispoziții legale suscită aceleași interpretări și dezbateri ca în momentul adoptării lor. Astfel, pe calea prezentei analize, ne propunem să radiografiem natura, și regimul juridic al decretului Președintelui României prin care este instituită măsura stării de urgență, precum și actele normative care pot fi emise în această perioadă.

I. Evoluția istorică a stării de urgență

Într-o formă substanțial diferită față de dispozițiile actuale, măsurile excepționale ce se puteau institui pe teritoriul României se limitau la starea de asediu, regimul acesteia fiind pentru prima dată reglementat prin Legea stării de asediu din 1864. Abia în Constituția din 1923 decretarea stării de asediu a căpătat valențe constituționale. A doua componentă a acestor măsuri extraordinare, starea de urgență, a fost reglementată prin Constituția actuală, în forma sa inițială din 1991[2].

Cu toate că există o consacrare constituțională încă din 1991, instituțiile statului nu au simțit nevoia de a adopta o lege care să traseze mecanismul de funcționare al acestei măsuri excepționale decât în 1999, prin adoptarea Ordonanței de urgență nr. 1/1999[3] privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, în contextul mineriadei din acea perioadă care a determinat instituirea stării de urgență.

II. Natura juridică a decretului prin care este instituită starea de urgență

Sub aspectul naturii juridice, apreciem că decretul prezidențial este un act administrativ[4], adică un act unilateral cu caracter normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Astfel, decretul Președintelui are ca scop organizarea cadrului în care va opera starea de urgență și adoptarea măsurilor concrete necesare depășirii acestei perioade. Efectele juridice pe care decretul le produce nu se datorează voinței ce stă la baza realizării lor, ci voinței legii, care prevede posibilitatea sau, după caz, necesitatea acestora[5].

Reținând caracterul de act administrativ al decretului prezidențial, sub aspectul oportunității emiterii acestuia, prerogativa instituirii stării de urgență aparține Președintelui, care este singurul abilitat să decreteze această măsură.

Ca atare, Parlamentul nu are rolul de a legifera cu privire la instituirea stării de urgență (întrucât a acționat deja în acest sens prin O.U.G. nr. 1/1999), iar necesitatea încuviințării exclusiv a stării de urgență, nu și a măsurilor ulterioare, prin hotărâre (astfel cum rezultă din interpretarea art. 76 din Constituție), dobândește valențele unui control a posteriori.

Pe de altă parte și în antiteză cu teoria actului administrativ, există opinii potrivit cărora art. 93 din Constituție atribuie Președintelui prerogativa legiferării, comparativ cu posibilitatea delegării legislative acordate Guvernului, întrucât decretul cuprinde o serie întreagă de prescripții normative directe, plus direcții de acțiune care permit anumitor autorități administrative să adopte alte norme[6].

Cu toate acestea, o astfel de calificare a fost considerată inoportună în lumina procesului de geneză al Constituției din 1991, revizuită în 2003, intenția legiuitorului nefiind aceea de a acorda putere de lege decretului prin care este instituită starea de urgență[7].

Suplimentar argumentelor circumscrise genezei constituționale, învederăm faptul că art. 115 din Constituție prevede o singură excepție de la regula conform căreia Parlamentul este puterea legislativă, anume posibilitatea delegării legislative exclusiv Guvernului. Or, extinderea aplicării acesteia în cazul actelor emise de Președinte ar reprezenta o încălcare a principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

III. Regimul juridic al decretului prin care este instituită starea de urgență

Art. 100 alin. (2) din Constituție instituie obligația ca decretul să fie contrasemnat de către Primul-ministru. Acest aspect prezintă importanță din perspectiva art. 5 din Legea nr. 554/2004, conform căruia nu pot fi atacate în contencios administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul.

De altfel, în acest sens, atât doctrina[8], cât și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție[9], au considerat că raţiunea obligaţiei de a se contrasemna decretele de către Primul-ministru constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect, fie pe calea unei interpelări, fie a unei moțiuni.

Mai mult, art. 93 din Constituție pare să prevadă, expressis verbis, controlul exercitat de Parlament, prin necesitatea încuviințării măsurii dispuse, în caz contrar măsura încetându-și aplicabilitatea conform art. 13 din O.U.G. nr. 1/1999.

Așadar, decretul prin care este instituită starea de urgență este un act administrativ ce privește raporturile cu Parlamentul și, ca atare, conchidem că el nu este supus controlului efectuat de către instanțele de contencios administrativ, în acord cu prevederile art. 5 din Legea nr. 554/2004.

IV. Legiferarea în vremea stării de urgență

Astfel cum am arătat anterior, Decretul nr. 195/2020 este un act administrativ cu caracter normativ emis în vederea executării unei legi organice, respectiv O.U.G. nr. 1/1999 privind instituirea stării de asediu și a stării de urgență.

Mai mult, în virtutea sa de act administrativ emis în executarea unei legi organice, apreciem că decretul poate să prevadă limitări ale drepturilor și libertăților instituite prin acte juridice cu aceeași forță juridică (legile organice), respectiv cu forță juridică inferioară (legile ordinare)[10], desigur cu respectarea dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 1/1999 și a art. 53 din Constituție.

În concret, instrumentele puse la dispoziția autorităților pentru aplicarea O.U.G. nr. 1/1999, precum şi a măsurilor prevăzute în decretul de instituire a stării de urgenţă sunt ordonanțele militare și ordinele[11] care, prin prisma caracterului lor extraordinar, pot fi emise doar în intervalul de timp în care operează starea de urgență.

Chiar dacă acestea sunt singurele modalități de reglementare prevăzute expres de către O.U.G. nr. 1/1999, ele nu par să limiteze aptitudinea Guvernului de a emite în continuare ordonanțe simple sau de urgență. De altfel, cât timp autoritățile civile ale administraţiei publice de specialitate și locale păstrează prerogativa exercitării atribuţiilor care nu au fost transferate altor autorități conform art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/1999, cu atât mai mult se justifică menținerea capacității Guvernului de a emite ordonanțe, în lipsa unei prevederi contrare în acest sens.

Nu în ultimul rând trebuie menționat rolul pe care Parlamentul îl are în contextul instituirii stării de urgență. Astfel, O.U.G. nr. 1/1999 nu îngrădește atribuțiile de legiferare ale acestuia și, mai mult, apreciem că o astfel de limitare nici nu este posibilă, având în vedere consacrarea ca putere legislativă a Parlamentului la nivel constituțional.

Pe de altă parte, instituirea stării de urgență se caracterizează prin celeritatea adoptării unor măsuri de limitare sau stopare a pericolului, iar procesul legislativ prin care Parlamentul adoptă legi este unul extins ca interval de timp, motiv pentru care, astfel cum se observă în fapt, emiterea ordonanțelor de urgență este utilizată în detrimentul acestui mod de legiferare – din rațiuni practice, salutare. Totuși, considerăm că o lege adoptată de Parlament în perioada stării de urgență nu poate cuprinde prevederi contrare celor prevăzute în Decretul nr. 195/2020 sau în O.U.G. nr. 1/1999.

În fine, cu referire la posibilitatea modificării decretului prezidențial, art. 15 și art. 16 din O.U.G. nr. 1/1999 reglementează chestiunea restrângerii sau extinderii ariei de aplicare a stării de urgență sau a duratei pentru a fost instituită prin aceeași procedură care a stat la baza instituirii măsurii, respectiv de către Președinte, cu încuviințarea Parlamentului.

V. În loc de concluzii

Așadar, trebuie reținut că starea de urgență reprezintă o stare excepțională de drept, subordonată unor reguli de legiferare atipice/specifice, menite să răspundă în mod prompt nevoilor reale pe care societatea civilă le resimte într-o situație de criză.

Pe de altă parte, apreciem că instituirea actualei stări de urgență va suscita multiple probleme și interpretări ale unor norme legale, asupra cărora profesioniștii dreptului vor fi chemați să răspundă – subiectul în sine fiind extrem de amplu și dinamic și, ca atare, departe de a fi fost epuizat.


[1] Privind măsurile excepționale.
[2] A se vedea Corneliu Pintilescu, Dezbateri publice privind decretarea stării de asediu în România (1918–1933), www.historica-cluj.ro.
[3] O.U.G. nr. 1/1999 a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 453/2004.
[4] Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
[5] A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I Introducere. Organizarea administrativă. Funcția publică, Editura All Beck, București 2005, p. 132.
[6] A se vedea Ș. Deaconu, Instituții politice , Editura C.H.Beck, București 2012, p.281.
[7] A se vedea A. Iorgovan, op. cit., p.132.
[8] A se vedea V. Vedinaș, op. cit., p.348, Ș. Deaconu, op. cit., p. 322.
[9] A se vedea Decizia nr. 1840/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[10] Conform art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, modificarea dispozițiilor normative este subordonată principiului simetriei actelor juridice.
[11] Potrivit art. 20 lit. n) din O.U.G. nr. 1/1999.


Av. Geanina Oprița, Voinescu Lawyers
Av. Mădălina Pricop, Voinescu Lawyers

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni/categorii: Covid 19 Legal React, Dreptul sanatatii, Opinii, SELECTED TOP LEGAL

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD