Despre indulgență și iubire. Fără avertisment
20 februarie 2023 | Matei-Ciprian GRAUR
Matei-Ciprian Graur
Reluând câteva dintre ideile lui N. Steinhardt în Jurnalul fericirii, mi-au atras atenția cuvintele lui Henry James, citat în ultima parte a cărții: ”Trei sunt în viața omenească lucrurile importante. Primul este să fii amabil. Al doilea este să fii amabil. Și-al treilea este să fii amabil.”[1] Autorul menționează că James întrebuințează cuvântul kind, care înseamnă nu numai amabil, ci și îndatoritor, plin de bunăvoință, drăguț, grijuliu de binele altuia, bun, gentil. Acesta continuă, afirmând că dacă dragostea de aproapele nostru ne este inaccesibilă în esența ei, măcar sub forma amabilității o putem manifesta relațional.
Referirea la amabilitate o întâlnim chiar la Winston Churchill, însă o amabilitate puțin temperată (”Be kind but fierce, you are needed now more than ever.”), acesta fiind unul dintre cele trei citate cu care Alexander von Schonburg își prefațează Cartea virtuților.
Cred că gentilețea ori amabilitatea pot reprezenta veritabile subansambluri ale unor virtuți, cum sunt indulgența ori îngăduința, dar și toleranța.
Cu toate acestea, amabilitatea, după cum recunoaște și N. Steinhardt, încearcă să se apropie de dragoste ori iubire, însă nu se poate suprapune niciodată cu aceasta.
Putem vorbi, așadar, despre o dificultate de a iubi uneori, materializată într-o simplă amabilitate. Nu pot să arăt dragoste față de cel de lângă mine, însă voi fi amabil cu acesta. Nu renunț de tot, recurg la ceea ce îmi este la îndemână.
Dar oare este atât de ușor să fii chiar și numai amabil?
Citisem că în ADN-ul nostru este profund întipărită pornirea de a ne purta onorabil cu dușmanii, chiar dacă aparent nu merită – deoarece așa se cuvine ”din punctul nostru de vedere”. Indulgența este străbuna tuturor virtuților cavalerești clasice. Ea contrazice legea talionului, desprinzându-se astfel de legea reciprocității și a corespondenței.
Politețea este opusul răspunsului la răul practicat în trecut, ridicat pe vremuri la rang de lege în cuprinsul Codului lui Hammurabi (cu aproape 2000 de ani î. Hr.). Ea este o reflecție a progresului, la fel cum chiar aplicarea regulii ochi pentru ochi, dinte pentru dinte era considerată la acea vreme un veritabil pas înainte, fiind astfel stăvilită o reminiscență foarte periculoasă, și anume răzbunarea sângelui (nu se mai putea pricinui infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de către acesta).
Tocmai în virtutea progresului la care am făcut referire, în anul 2014 occidentul a fost cuprins de un val de proteste când a ieșit la iveală că prizonierii irakieni (teroriști) din închisoarea Abu Ghraib, de lângă Bagdad, au fost maltratați.
Iată o materializare limpede a ”Ego autem dico vobis: diligite inimicos vestros.” (Matei, 5, 44: ”Iar Eu va zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri.”).
Istoria ne arată, așadar, că, cel puțin aparent, încercăm să învățăm să fim mai indulgenți. Și cred că trebuie să fim indulgenți, mai ales față de diversitatea de opinii care bombardează tot mai mult spațiul public, având în vedere accesul oricui la a scrie aproape orice. Nu trebuie să fim de acord, ci indulgenți.
Îmi vine în minte, în contrast cu vremurile actuale, de exemplu, că Miguel de Cervantes a avut nevoie de încuviințarea regelui pentru a publica Don Quijote de la Mancha. Această cerință, bună sau rea (trebuie să fim indulgenți cu oricare dintre opinii, nu-i așa?), avea o însemnătate foarte mare întrucât, odată îndeplinită, membrii Consiliului Regelui, dar și instanțele judecătorești din cuprinsul lor, trebuiau să respecte și să aducă la îndeplinire învoirea de a publica.
În prezent vremurile s-au schimbat, iar diversitatea opiniilor se reflectă în tot ceea ce este scris, fără o cenzură anterioară. Nu ne mai rezumăm la un singur curent, agreat de cineva la un moment dat, ci avem posibilitatea de a alege orice direcție.
În teza sa de doctorat în drept constituțional, N. Steinhardt îl citează pe Pierre Lasserre[2] care afirma că lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare, oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nicio doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.
De aceea, toleranța și indulgența pot reprezenta repere atunci când nu suntem de acord cu o opinie.
Cu toate acestea, pentru a ajunge la momentul dezacordului (preferabil motivat) este necesară parcurgerea și analiza conținutului contestat. Nu putem contesta fără a înțelege esența și nu ne putem situa pe o anumită poziție, în mod convingător, decât dacă ne-am tocit coatele încercând să găsim răspunsuri.
În universitățile americane[3] profesorii sunt obligați să pronunțe așa-numite trigger warnings înainte de a începe un curs. O traducere a acestei reguli ar putea fi avertismente față de un conținut ofensator. Acestea au rolul de a acorda tinerilor din sală șansa de a se îndepărta înainte de începerea unui curs dacă se tem că s-ar putea să fie ofensați de conținutul lui.
În acest mod s-a ajuns, spre pildă, ca sute de cursuri din cadrul universităților americane să fie anulate, printre care conferințe ale unor vorbitori invitați, cum sunt Condoleeza Rice, fostă secretar de stat a Statelor Unite, ori Christine Lagarde, director general al Fondului Monetar Internațional, cu motivația că părerile lor erau neadecvate din punctul de vedere al studenților. Tot astfel, spre exemplu, cursul Metamorfozele poetului Ovidiu a fost inclus în lista temelor prevăzute cu un avertisment.
Tragem concluzia, așadar, că societatea conturează un nou model de drept al cetățeanului, dreptul la confort mental, contrazis însă de Jordan B. Peterson[4]. ”Pur și simplu nu există dreptul la confort mental. Acest drept este ireconciliabil cu trăirea. (…) De îndată ce voi spune ceva cu o semnificație profundă, se va găsi cu singuranță cineva, undeva, care se va simți ofensat. Singura consecință logică este prin urmare tăcerea. Astfel, garantat nu va fi nimeni rănit. Dar mai înseamnă și că intrăm în comă spirituală.”
Cred că tăria de a asculta o altă părere este chiar o dovadă de iubire. Nu de amabilitate, ci de iubire. Nu poți exprima mai frumos acest sentiment decât printr-o atenție sinceră la lucrurile care îl frământă pe vorbitor. Acest comportament poate duce uneori la vindecare prin el însuși. Ascultarea vorbitorului îl poate determina chiar pe acesta să înțeleagă și să discearnă și mai bine ceea ce îl frământă. Ascultătorul, în oglindă, are prilejul de a se reechilibra uneori, dacă găsește potrivite doar câteva dintre cuvintele receptate.
Vorbitorul câștigă, ascultătorul câștigă. Într-o societate ghidată (din păcate) după principiul win-win iată că putem îmbina egoismul bun, prin care reușim să nu ne neglijăm dorințele, cu acordarea atenției celuilalt, cu tact și politețe.
Fără avertismente. Fără să părăsim sala înainte de discurs.
[1] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Mănăstirea Rohia Polirom, 2008, p. 653.
[2] Idem, p. 649.
[3] Analiză pe larg în Alexander von Schonburg, Cartea Virtuților, Baroque Books & Arts, 2019, p. 303.
[4] Idem, p. 305.
Jud. dr. Matei Ciprian Graur, Judecătoria Timișoara
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
