Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Scurte considerații privind necesitatea digitalizării sistemului judiciar în scopul asigurării dreptului la apărare în procedura ordinului de protecție
10.04.2020 | Vlad Ionuț DOMOCOȘ, Larisa Gabriela DOMOCOȘ

JURIDICE - In Law We Trust
Vlad Ionuț Domocoș

Vlad Ionuț Domocoș

Larisa Gabriela Domocoș

Larisa Gabriela Domocoș

1. Situația premisă

Din păcate, ritmul alert al vieții cotidiene, problemele sau neajunsurile creează, voluntar sau uneori chiar involuntar incidente delicate în cadrul familial restrâns. În mod constructiv și logic, intervenția legislativului nu a întârziat să apară, la data de 29 august 2003 întrând în vigoare Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.

Fără a urmări prin intermediul prezentului punct de vedere realizarea unei analize fundamentate a actului legislativ per se, raportat la starea de urgență propusă în contextul pandemiei provocată de către virusul COVID-19[1], profitând de realitatea informatizării vaste a domeniilor societății, urmărim a supune discuției un aspect actual concret constatat la nivelul instanțelor judecătorești și anume, necesitatea digitalizării, de facto și cu o oarecare reținere, chiar de jure, a sistemului judiciar angrenat în soluționarea proceselor civile.

Deși procedura emiterii ordinului de protecție presupune judecata în camera de consiliu cu precădere și într-o procedură urgentă, față de configurația art. 27 din Legea nr. 217/2003, într-o interpretare per a contrario, probele a căror administrare nu presupun timp îndelungat sunt admisibile, aspect de altfel, perfect normal, față de posibilitatea restrângerii[2] drepturilor personale și patrimoniale ale persoanei împotriva căreia se emite ordinul de protecție .

Pornind de la obiectul respectiv specificul urmărit de către legiuitor prin instituirea mecanismului protecției persoanei vulnerabile, coroborat cu dificultatea propunerii unei probațiuni relevante având în vedere mediul familial în care, cel mai adesea au loc aceste incidente, se impune a fi discutat cazul imposibilității obiective a pârâtului respectiv a martorului de a fi prezent în fața instanței de judecată, urmărind cu precădere soluționarea acelor situații în care, siguranța și sănătatea publică, în speță suspiciunea infectării cu virusul COVID-19, ar constitui cauza imposibilității, urmând a încerca să furnizăm un răspuns în care vom învedera, sub un prim aspect, importanța dreptului la apărare, încheind discuția, cu ceea ce ne dorim a reprezenta un punct de plecare, o idee a cărei substrat ar putea sau nu să se aplice cu titlu de lege ferenda.

2. Dreptul la apărare. Cadrul legislativ

Trecând peste dispoziția instituită de alineatul 5 al articolului 27 din Legea nr. 217/2003[3] (n.b. text legal inaplicabil în calea de atac a apelului instituită prin art. 30 din Legea nr. 217/2003), art. 13 Cod procedură civilă, aplicabil inclusiv în procedura descrisă asigură dreptul părților la apărare, cel puțin la o primă vedere, în conformitate cu alineatul 3 al articolul menționat supra asigurându-li-se: „posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.”

Ca și punct de plecare, dat fiind substratul principiului enunțat, sub un prim aspect, din punctul nostru de vedere se impune a se răspunde, chiar dacă în mod succint, următoarelor întrebări: „Poate fi limitată componenta prezenței respectiv a susținerii orale, nemijlocit, în fața instanței de judecată în cazul în care partea prezintă pericol pentru sănătatea publică? Există o modalitate alternativă de a asigura efectivitatea componentei oralității?”.

Dacă cu privire la prima întrebare răspunsul nu ar presupune o mare dificultate[4], în privința celei de a doua lucrurile sunt destul de delicate, în principal, față de lipsa unei reglementări concise iar, în subsidiar, față de o oarecare lipsă a infrastructurii tehnice.

Dacă în materie penală a fost găsită o soluție decentă odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală actual, videoconferința[5] aplicându-se inclusiv în cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu just temei, înțelegem a ne întreba dacă există posibilitatea ca ședința de judecată în materie civilă să se realizeze prin intermediul serviciilor digitale.

În acest sens, din punct de vedere legislativ, Hotărârea Colegiului de Conducere a Tribunalului București nr. 8 din data de 30.03.2020[6] pare a oferi punctul de plecare, Colegiul de conducere al instanței sus-amintite statuând în privința desfășurării ședințelor de judecată, atât în materie penală cât și în cea nonpenală în sistem de videoconferință, cu respectarea dispozițiilor art. 42 alineat 3, art. 43 și art. 51 din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020.

Acestea fiind spuse, chiar în situația imposibilității obiective justificate de răspândirea pandemiei provocate de către virusul COVID-19, ca punct integrat al respectării dreptului la apărare, „prezența” părții în fața instanței de judecată poate fi realizată în condiții de siguranță, cu respectarea efectivă a drepturilor fundamentale, soluția propusă (videoconferința) conferind o alternativă care se impune a fi folosită în situații speciale, urmând a fi aplicată cu titlu excepțional.

Într-o altă ordine de idei, revenind la discuția inițială, motivele obiective determinate de imposibilitatea de prezentare a martorilor în fața instanței de judecată reprezintă, de asemenea, chestiuni de actualitate dat fiind problema siguranței și sănătății publice, cu privire la probațiune născându-se cel puțin următoarele întrebări: Există posibilitatea audierii martorului într-o altă modalitate decât prezența nemijlocită a acestuia în fața instanței de judecată? Există posibilitatea afectării dreptului la apărare sub componenta efectivității în condițiile în care, depoziția martorului ar constitui unica probă câșțigată cauzei?

În încercarea de a oferi un răspuns, important de învederat este faptul că, potrivit legislației procesual civile respectiv doctrinei de specialitate[7], martorii sunt acele persoane străine de proces care relatează oral în fața instanței de judecată[8] fapte sau împrejurări concludente care ar putea servi la soluționarea diferendului. Astfel, proba testimonială trebuie solicitată de către partea interesată, urmând ca, judecătorul cauzei, verificând admisibilitatea în condițiile art. 260 Cod procedură civilă, să pronunțe soluția cu privire la încuviințarea probelor solicitate (art. 256 Cod procedură civilă).

Odată încuviințată proba, administrarea acesteia urmează a se face în condițiile art. 261 Cod procedură civilă, în fața instanței de judecată alcătuită potrivit legii, cu precizarea că, din punct de vedere al evoluției istorice[9], audierea martorului a presupus, în exclusivitate prezența nemijlocită în fața instanței de judecată, prin pseudo excepțiaîntemeiată astăzi pe dispozițiile art. 314 Cod procedură civilă legiuitorul neînțelegând să confere valoare probatorie susținerilor martorului făcute într-un alt mod decât nemijlocit în fața instanței sau a judecătorului delegat în situațiile speciale când prezența în sala de judecată este imposibilă față de starea de boală sau orice altă împrejurare gravă. Mai mult, procedura premergătoare audierii respectiv depunerea jurământului ( art.318; art. 319 C.proc. civilă) conferă un caracter solemn, forța probantă a mărturiei fiind evaluată în amplul ansamblu legal.

Astfel, în ceea ce privește prima problematică lansată, în momentul de față, ca suport legislativ sau evoluție istorică, din punctul nostru de vedere, posibilitatea audierii martorului într-o altă modalitate decât nemijlocit în fața instanței nu credem că poate fi luată în considerare, eventuala propunere de lege ferenda având neșansa de a se lovi de un stabil proces istoric de consolidare.

În mod firesc, punctul de vedere menționat supra propune sub aspectul învederat problematica corelării dreptului la apărare în condițiile limitelor procesual civile. În acest sens, situația unicității probei testimoniale trebuind tratată fără a ne îndepărta, astfel cum am subliniat, de posibila finalitate a emiterii ordinului de protecție și anume, ampla limitare a drepturilor personale respectiv patrimoniale a persoanei împotriva căreia se emite actul.

Fără a trasa o linie directoare, cu titlu de propunere, conștienți fiind de linia fină dintre posibilitatea lezării dreptului la apărare în condițiile refuzului de a audia martorul în condițiile în care din punct de vedere obiectiv acesta nu ar prezenta suficiente garanții în ceea ce privește siguranța și sănătatea actorilor implicați în actul de justiție sau a personalului auxiliar, aducem în discuție, posibilitatea instanțelor de judecată, de a uza de sistemul de videconferință după cum urmează: cu titlu de probă pro causa, considerăm că ascultarea prin intermediul serviciului de videoconferință, chiar fără îndeplinirea formalităților solicitate imperativ în cazul martorului, ar putea procura cauzei mijloace suficiente în scopul pronunțării unei soluții legale și temeinice, din punct de vedere legal soluția fiind acoperită sub auspiciul principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului care:” (…) are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

Cu titlu exemplificativ, chiar dacă potrivit arhicunoscutului proverb latin verba volant, scripta manent, față de posibilitatea părții de a înfățișa un act scris, chiar și notarial ( n.b. evaluat în ansamblul probatoriu ca atare), pro causa, soluția potrivit căreia relatarea liberă, prin intermediul mijloacelor electronice, provenită de la una dintre persoanele care a luat la cunoștință prin propriile simțuri de starea de fapt obiect al cererii introductive de instanță oferă, pe lângă posibilitatea evaluării sincerității și bunei-credințe oportunitatea de a interacționa cu acesta prin adresarea unor întrebări suplimentare, în multe cazuri fiind de notorietate importanța fixării cadrului procesual de fapt pentru aplicarea corectă a legii.

3. Necesitatea, în loc de concluzii

Ajunși la finele prezentării, fără a oferi o soluție tranșantă, căutând oportunitățile necesare realizării unei apărări efective, din punct de vedere al avocatului, soluționarea unei cauze, in genere în materii care presupun urgența, dar nu numai, relevă necesitatea digitalizării sistemului judiciar civil.

Fără a forța o interpretare extensivă a situațiilor de excepție legislativă propuse în materiile guvernate de urgențădeosebită, cu referire expresă la dispozițiile art. 27 alineat 5 din Legea nr. 213/2003, ne întrebăm dacă nu, realizarea unei videoconferințe[10], pentru a da posibilitatea părților să pună concluzii, ar constitui un mecanism apt să asigure dezideratul urmărit prin ceea ce art. 6 Cod procedură civilă numește drept la un proces echitabil în termen optim și previzibil, deschiderea unui canal de comunicare fiind, din ce în ce mai accesibil tuturor persoanelor.


[1] Cu referire la Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în M. Of. Al României nr. 212/2020.
[2] Atragem atenția asupra faptului că, în contextul socialo-economico-politic actual, fără a limita aplicabilitatea în materia altor cauze urgente, urmărim cu precădere a supune discuției necesitatea prin raportare, în principal, la instituția emiterii ordinului de protecție, dat fiind faptul că, împotriva persoanei pot fi dispuse, cu caracter provizoriu una sau mai multe dintre obligațiile și interdicțiile prevăzute în cuprinsul art. 23 din Legea nr. 217/2003: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei; c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; c1) cazarea/plasarea victimei, cu acordul acesteia, şi, după caz, a copiilor, într-un centru de asistenţă dintre cele prevăzute la art. 17; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de membrii familiei acesteia, astfel cum sunt definiţi potrivit prevederilor art. 5, ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; e1) obligarea agresorului de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute; h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora, întrucât există posibilitatea creeării unui dezechilibru injust ca urmare a existenței oricărei mici incertitudini, efectivitatea dreptului la apărare fiind situate astfel într-o zonă extrem de dificilă
[3] Art. 27 alineat 5 din Legea nr. 217/2003 prevede că „În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie şi fără citarea părţilor, chiar şi în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor. ˮ
[4] Din punctul nostru de vedere, încercarea părții de a fi prezentă în fața instanței de judecată în condițiile în care cunoaște sau bănuiește faptul că este sau ar putea fi infectată/a intrat în contact cu persoane infectate sau suspecte corespunde în cel mai bun caz ilicitului contravențional iar, în unele situații precum cele în care partea este obligată să dea o declarație pe proprie răspundere în care nu consemnează aspect adevărate răspunderea penală poate fi atrasă. Pentru o amplă analiză în privința ilicitului penal respective contravențional rezultat din comportamentul persoanelor suspecte de a fi infectate sau acelora care au intrat în contact cu astfel de persoane, a se vedea G.C. Ioan, G. Zlati, Pandemia COVID-19 și răspunderea penală (I): Calificarea juridică și constituțională a O.U.G. nr. 28/2020. Raportul cu răspunderea contravențională, articol publicat în revista Penalmente Relevant la data de 04.03.2002 și disponibil aici.
[5] Pentru o privire în anasamblu în ceea ce privește aplicabilitatea videoconferinței în procedurile penale naționale și de cooperare internațională în materie penală în viziunea dreptului la un proces echitabil, a se vedea opinia doamnei procuror D. Dediu, Videoconferința în cadrul procedurilor penale naționale și de cooperare judiciară internațională în materie penală. Dreptul la un proces echitabil publlicat în revista Pro Lege și disponibil aici.
[6] Hotărârea poate fi consultată aici.
[7] A se vedea, M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I, Ed. Universul Juridic, București, 2005, pag. 545.
[8] Depoziția orală a martorului făcută în fața instanței de judecată reprezintă o trăsătură specifică, administrarea probelor fiind guvernată de către principiul nemijlocirii, excepțiile fiind în acest sens strict limitative prevăzute de către lege. Pentru detalii suplimentare, a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei, A. Constanda (…), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, Ed. Hamangiu, București, 2013, pag. 639.
[9] Pornind de la principiul roman desuet testis unus, testis nullus aplicabil în vechiul și în vechiul drept românesc, continuând cu amplele modificări de optică în ceea ce privește obligativitatea respectiv admisibilitatea probei testimoniale sub orice aspect, la o atentă evaluare globală se poate observa ideea conservtoarea în ceea ce privește caracterul oral al depoziției, sub acest aspect neexistând o altă perspectivă decât nemijlocirea. Pentru o vedere per ansamblu a evoluției instituției, a se vedea, D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi. Tomul al saptelea, Iași, Ed. Tipografia Națională, Iași, 1903, pag. 241 și urm.
[10] Menționăm că, la data de 7 aprilie 2020, cu titlu de noutate absolută, Tribunalul București, punând în practică Hotărârea Consiliului de Conducere a dezolvat un sistem de Videoconferință pentru materiile civile în sens larg, punând la dispoziția justițiabilor inclusiv formularul în baza căruia, în mod facultativ, justițiabilii pot participa la judecarea cauzei prin videoconferință. Formularul poate fi accesat online la adresa: http://www.tmb.ro/, secțiunea Videoconferință. De asemenea, la adresa: http://sedinte.tmb.ro/ pot fi consultate sedințele care se soluționează prin videoconferință.


Av. Vlad Ionuț Domocoș
Av. Larisa Gabriela Domocoș


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.