Instanțele italiene se pronunță în mod surprinzător în favoarea copiilor care nu doresc să petreacă timp cu bunicii lor
6 februarie 2023 | Tudor BECHEANU
Tudor Becheanu
Instanțele itaiene au decis că, deși este în interesul superior al copiilor să mențină relații de familie cu bunicii lor, un astfel de de program nu poate fi impus dacă copiii, despre care se susține în hotărâre că au discernământ în acest sens la 12 ani, nu își doresc o astfel de relație.
Conform legislației din Italia, asemenea legislației românești prevăzută de art. 2 alin. (6) lit. 3) și art. 17 din Legea 272/2004, bunicii copiilor au posibilitatea să solicite stabilirea unui program propriu de relații personale cu nepoții lor. Menținerea relațiilor cu rude apropiate este regula în materie, iar interzicerea lor se poate stabili doar în cazuri excepționale.
În speța din Italia, bunicii și un unchi au solicitat un astfel de program pentru că părinții copiilor ar fi creat obstacole și s-ar fi opus unor relații apropiate. Instanța italiană nu s-a concentrat asupra influenței negative pe care parinții copiilor ar fi putut să o exercite asupra opiniei copiilor referitor la bunicii lor (deși se vorbește despre existența unei stări conflictuale între părinți și bunici), precum și nici asupra discuției tehnice juridice referitoare la faptul că, în esență, părintii copiilor sunt cei care ar fi avut obligația legală, dacă nu și morală, să încurajeze astfel de relații – în condițiile în care dezvoltarea unei relații apropiate copii-bunici reprezintă regula, iar nu excepția legală și socială.
În schimb și în mod surprinzător, instanța s-a concentrat majoritar pe stabilirea validității opiniei unor copii de 12 ani. Se argumentează că, la această vârstă, copiii au discernământul să aleagă dacă vor sau nu să aibă o relație cu bunicii lor, iar opinia lor este suficientă pentru a înfrânge regula legală anterior amintită referitoare la relațiile rude-copii. Altfel spus, în ierarhia criteriilor de stabilire a interesului superior al copiilor, opinia copilului ar fi superioară regulii legale, ceea ce este realmente absurd.
O astfel de abordare, de care, din păcate, sunt deseori responsabile și instanțele române, este extrem de problematică.
Copiii de 12 ani nu au discernământ în sens juridic, ei nu au capacitate de exercițiu la această vârstă, tocmai pentru că se consideră în mod temeinic că nu au posibilitatea cognitivă și nici nu au experiența necesară pentru a întelege conținutul și efectele actelor juridice. De aceea, aproape toate actele juridice incheiate de copiii sub 14 ani sunt anulabile, iar acești copii nu răspund penal.
Chiar și așa, instanțele au deseori impresia că astfel de copii au discernământul să înțeleagă sensul, importanța emoțională și socială, precum și relevanța pentru sine nu doar a unor relații cu rude precum bunicii lor, ci inclusiv în legătură cu totalitatea măsurilor care îi privesc. Sunt foarte des întâlnite situațiile în care deciziile instanțelor de judecată sunt perfect aliniate cu opiniile copiilor audiați (audierea copiilor este obligatorie în România după împlinirea vârstei de 10 ani și opțională anterior conform art. 264 C. Civ.), chiar dacă din restul probelor administrate rezultă că interesul copiilor ar fi mai bine servit prin măsuri contrare opiniei copiilor.
Procedând astfel, instanțele stabilesc pentru copii un veritabil drept de veto, ceea ce este problematic atat la nivel psihologic – în esență, adulții transferă pe umeri copiilor responsabilitatea unor decizii care nu ar fi trebuit să le aparțină niciodată – cât și la nivel legal, unde niciun principiu nu spune și nici nu ar putea vreodată să stabilească că deciziile privitoare la copii sunt decise de copiii respectivi.
În secundar, o astfel de practică încurajează părinții să încerce manipularea copiilor lor în scopuri judiciare. Este foarte probabil ca aceasta să fi fost și situația cazului din Italia, astfel încât opinia copiilor, oricare ar fi aceasta, nu ar aparține în realitate copiilor. Chiar și așa, instanțele ajung să acorde validitate unor opinii care aparțin părinților fară să investigheze chestiunea în profunzime, opinii potențial induse pentru realizarea unui scop contrar interesului copiilor: în speța din Italia, de a nu avea relații cu bunicii cu care părinții se află în conflict; în alte spețe, precum cele de înstrăinare părintească, de îndepărtare a copilului de celălalt părinte.
Ceea ce nu înseamnă că instanțele nu ar trebui să afle care sunt opiniile copiilor referitoare la măsurile care urmează să fie dispuse. Regula de audiere a copiilor este una validă, dar părerile copilului trebuie înțelese și valorificate într-un context probator mai amplu. Până la urma, o lectură completă a textelor de lege aplicabile audierii arată că dreptul de a fi ascultat aparține copilului și este stabilit în favoarea lui, în sensul că acesta, pe langă să își exprime opiniile, poata cere și primi informații în acord cu vârsta lui. Similar, este valid ca instanța să țină cont de opiniile copilului in funcție de vârsta și gradul său de maturitate, astfel cum legiuitorul român dispune expressi verbis în conținutul textului de lege.
Ceea ce nu este valid este extinderea opiniilor copilului la rangul de drept de veto, prin ignorarea oricaror alte probe și prin omiterea investigării posibilității ca opiniile copilului să fie induse cu rea-credință de părinți. Similar, nu este valid a presupune că un copil de 12 ani are discernământ, indiferent de gradul sau de maturitate. De altfel, dacă gradul de maturitate perceput de judecător al copilului este în discrepanță semnificativă față de vârsta sa biologică, o astfel de situație ar trebui să reprezinte nu un motiv de întemeiere a deciziei pe opinia copilului, ci de alarmă și de investigare suplimentară a motivelor pentru care o astfel de discrepanță există.
Avocat Tudor Becheanu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
