Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Delimitarea formelor de vinovăție în cadrul incidentelor rutiere
14.04.2020 | Cristina CUCOANIȘ

JURIDICE - In Law We Trust
Cristina Cucoaniș

Cristina Cucoaniș

A. Aspecte introductive

a. Obiectivele lucrării

Prezenta lucrare se dedică studiului delimitării între formele de vinovăție ce se pot regăsi în cadrul unui incident de natură rutieră, prin analiza unor situații reprezentative pentru obiectul lucrării.

Doctrina și jurisprudenţa vorbesc, de regulă, despre incidentele rutiere ca fiind bazate pe culpă, fie ea simplă ori cu prevedere. Se primește cu ușurință faptul că o persoană aflată la volanul unei mașini care este implicată sau provoacă un accident rutier stă sub semnul neatenției, al încălcării normelor rutiere, al oboselii ori al altor circumstanțe care alcătuiesc o conduită culpabilă.

Există însă situații în care cel aflat la volanul mașinii atrage asupra sa, prin modul său de a acționa cumulat cu circumstanțele desășurării evenimentului, o conduită care excedează sfera culpei și pătrunde în cea a intenției, devenind astfel un nemijlocit atentat asupra ordinii juridice.[1]

Pentru ca faptei să i se atribuie o justă încadrare ca infracţiune, aceasta trebuie să întrunească cumulativ caracteristicile temeiului răspunderii penale. Trăsăturile esenţiale se desprind din textul articolul 15 din Codul penal, infracţiunea fiind o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. O însemnătate deosebită pentru prezenta lucrare o poartă trăsătura săvârşirii faptei cu vinovăţie întrucât, nu de puține ori, asupra delimitării între formele de vinovăţie poate cădea umbra incertitudinii.

b. Fenomenul criminal

În sfera criminologiei, studiul fenomenului criminal a cunoscut o evoluţie tumultoasă, încercându-se formularea unei definiții exclusive a acestuia. Acest fapt s-a dovedit a fi incompatibil cu realitatea fenomenului, a cărei complexitate nu poate fi nicidecum cuprinsă între limite riguroase. Premisele aparent antagonice pe care s-a clădit studiul criminologic sunt teoriile cauzale şi noncauzale, fiecare dintre ele plasând originea actului criminal pe un alt factor determinant. Teoriile cauzale găsesc justificarea actului criminal în stimuli irezistibili de ordin social, biologic, psihic sau o îmbinare a lor, fiind scăpat oarecum de sub controlul subiectului[2]. Teoriile noncauzale, pe de altă parte, au în centrul lor un infractor lucid, pe deplin responsabil de acțiunile sale, acțiuni pe care le și urmărește. Aparenta rivalitate a teoriilor se dovedește a fi în realitate o interdependență, apărând neputința de a defini fenomenul criminal doar prin prisma uneia dintre cele două. În prezent nu vorbim despre o negare a teoriilor cauzale, cele două teorii descriu două faze distincte ale fenomenului criminal[3], cea cauzală acoperind perioada de timp ce se scurge până la comiterea actului, justificând deciziile din forul interior al făptuitorului, iar cele noncauzale privesc trecerea la act. Infractorul apare ca un individ aflat în controlul acțiunilor sale, acțiuni pe care de regulă le calculează și le oferă o formă cât mai potrivită spre a-i servi la atingerea rezultatului urmărit, acționând cu vinovăție.

c. Vinovăția penală

În încercarea de definire, de concretizare a conceptului de vinovăție, asupra acesteia s-au aplecat două teorii, cea psihologică și cea normativă. Teoria psihologică a vinovăției pune în lumină procesele psihice și suprapune imputației faptice imputația psihică, spre a reliefa nevoia ca fapta să fie săvârșită cu vinovăție, iar nu doar să existe în materialitatea sa, spre a atrage exigențele răspunderii penale. Procesele psihice despre care face vorbire această teorie se pot identifica în definițiile oferite formelor de vinovăție în actualul cod penal, acestea urmărind să răspundă celor trei întrebări de care se leagă aceste procese: a urmărit autorul producerea rezultatului? (proces volitiv), a putut autorul să prevadă consecințele faptelor sale? (proces intelectiv), a acceptat autorul producerea rezultatului? (proces afectiv). Aceste întrebări trasează liniile generale ale gândirii și percepției autorului, căci vinovăția nu ar putea fi apreciată altfel decât prin elemente exterioare, proiecții materiale ale forului interior.

Teoria normativă desprinde ușor conceptul de vinovăție de autor, formele de vinovăție fiind percepute ca parte a laturii obiective, care explică, caracterizează acțiunea[4]. Autorului i se atribuie o conduită reproșabilă întrucât acesta a ales să se comporte în dezacord cu normele impuse de societate, desconsiderându-le, când ar fi putut să adopte o conduită favorabilă ordinii juridice. Această teorie nu neagă procesele psihice, ci le parcurge în plan secundar, în timp ce în plan principal se află reproșul, concept care, diferențiindu-se astfel de teoria psihologică, oferă importanță motivului care stă la baza realizării faptei.

d. Granița dintre infracțiuni

Importanța realizării unei fine delimitări rezidă în aceea că, odată constatată forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta, atrage după sine o infracțiune distinctă. Astfel, dacă evenimentul a rezultat în rănirea unei persoane, în funcție de circumstanțele în care autorul a acționat, delimitarea poate purta asupra infracțiunilor împotriva integrității corporale și a sănătății (loviri sau alte violențe sau vătămare corporală, în funcție de consecințe) și a unei infracțiuni împotriva vieții (omorul, aflat în faza de tentativă). Dacă, dimpotrivă, evenimentul a avut ca finalitate decesul unei persoane, delimitarea se va face între două infracțiuni împotriva vieții, care reclamă însă forme de vinovăție diferite, uciderea din culpa și omorul.

B. Precizări doctrinare

Doctrina se dovedește a fi fermă în aprecierea sa legată de delimitarea infracțiunii de omor, rămasă în forma tentativei, de cea de loviri sau alte violențe sau vătămare corporală, în funcție de rezultatul produs. Astfel, la nivelul laturii subiective, forma de vinovăție cu care acționează făptuitorul își găsește oglindire în elemente de ordin obiectiv, cum ar fi obiectul utilizat care poate ori nu poate fi apt să producă moartea, intensitatea loviturilor aplicate, numărul acestora, regiunea corporală asupra căreia se îndreaptă loviturile, raportul de forțe între făptuitor și victimă, vârsta, starea victimei, ori alte împrejurări ce pot servi la corecta determinare a intenției făptuitorului.

Aprecierea trebuie să fie realizată cu prudență, imperioasă fiind luarea în considerare a cumulului de elemente obiective care vor îmbrăca latura subiectivă, căci examinarea lor separată ar putea duce la concluzii eronate. Spre exemplu, împrejurarea că obiectul folosit nu este capabil prin el însuși să producă moartea nu trebuie calificată ca favorabilă încadrării infracțiunii ca loviri sau alte violențe, întrucât din modul de utilizare a acestuia poate reieși dorința de a ucide (ex.: biciuirea unei persoane cu o nuia timp de 6 ore). Astfel, obiectul fiind unul prin natura lui lipsit de capacitatea de a produce moartea, capătă această valență prin conexarea sa cu timpul îndelungat al loviturilor aplicate.

În cazul unor infracțiuni săvârșite prin intermediul unui automobil însă, granița dintre calificări devine ușor confuză. Se ridică astfel întrebarea asupra a ce poartă aspectele esențiale care delimitează un accident rutier caracterizat prin culpă de o tentativă la omor?

În cazul acestor infracțiuni consider că, în completarea elementelor obiective statornicite de doctrină, trebuie luate în considerare aspecte care, deși căzute în plan secundar sau cărora nu li se oferă de regulă o atenție sporită, cumulate, pot duce la o calificare a formei de vinovăție mai apropiată de cea pe care făptuitorul a avut-o, bazând analiza pe reproducerea percepției pe care făptuitorul a avut-o la acel moment asupra realității.

Organul judiciar, neputând lua la cunoștință direct și nemijlocit de procesele psihice care au stat la baza actului de voință, încearcă să le descifreze din natura faptelor, socotind că, de regulă, ceea ce aceste fapte au absorbit ca procese psihice ale conștiinței și-au lăsat amprenta în modul de desfășurare a faptei însăși putând fi descifrate din analiza manifestării exterioare.[5]

La o simplă analiză a unui eveniment cu conotație penală ce implică un autoturism, desprindem următoarele idei: obiectul cu care infracțiunea se săvârșește este un automobil, putându-se afirma indubitabil că este apt să producă moartea, lovitura este, de regulă, unică (este greu de imaginat în ipoteza unor lovituri multiple cu mașina existența unei oscilări între infracțiuni contra vieții și cele contra integrității corporale sau sănătății), intensitatea loviturii este, de regulă, viteza mașinii la accelerare, iar despre o regiune anatomică vizată greu se poate vorbi. Așadar, principalele elemente obiective care trebuie luate în considerare alcătuiesc o imagine neconcludentă, iar atenția în analiză trebuie să poarte asupra altor împrejurări care să trădeze forma de vinovăție.

În lipsa unei culpe evidente, când speța naște pendulări între încadrări, obiectul reprezintă un argument puternic pentru încadrarea ca tentativă la omor, însă o grijă deosebită trebuie purtată acestor spețe pentru a nu se cădea în plasa unor interpretări doctrinare neadaptate situației.

C. Noțiuni din dreptul italian

În dreptul italian, infracţiunile împotriva vieţii sau împotriva integrităţii corporale sau a sănătăţii care se săvârşesc prin intermediul unui autovehicul au căpătat o reglementare de sine stătătoare, purtând denumirile de omicidio stradale (omor rutier) şi lesioni personali stradali (leziuni corporale rutiere). Astfel, omorul rutier nu îşi are corespondentul într-o variantă specială a infracţiunii de ucidere din culpă în codul nostru. Spre exemplu, articolul 589-bis din Codul penal italian identifică ipotezele de încălcare a normelor de circulaţie în care regăsim această variantă specială a uciderii din culpă: condusul cu o stare de intoxicație alcoolică sau alterare psiho-fizică în urma utilizării substanțelor narcotice sau psihotrope, condusul unui autovehicul într-un centru urban cu o viteză mai mare sau egală cu dublul celei admise prin lege, dar nu mai puţin de 70 km/h sau pe drumuri extraurbane cu o viteză mai mare cu 50 km/h decât cea admisă, trecutul de o intersecție cu semaforul roșu sau condusul în direcția de mers greșită, schimbarea sensului de mers în apropierea unei intersecţii, curbe sau denivelări sau în urma depășirii unui alt vehicul la o trecere de pietoni sau linie continuă, prin care se provoacă din culpă moartea unei persoane sau vătămari grave ori foarte grave. Aşadar, ipotezele bazate pe culpă sunt reglementate prin lege, nefiind necesar să fie extrase din practica judiciară. Enumerarea pare a avea caracter limitativ, întrucât ipotezele sunt foarte bine caracterizate.

D. Analiză delimitativă a formelor de vinovăție

a. Intenție directă la loviri sau alte violențe/ intenție indirectă la tentativa la omor

În cazul delimitării tentativei la omor de infracțiuni împotriva integrității corporale se pune, de fapt, problema de a distinge între intenția de a ucide și intenția de a exercita violențe care pot duce uneori la un rezultat mai grav[6].Intenția în această ipoteză se regăsește în forma sa duală, fie ca intenție directă, fie ca intenție indirectă.

Intenția directă este caracterizată prin cea mai mare intensitate a factorului volitiv, întrucât autorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care de altfel îl și scontează. Această formă de vinovăție se desprinde ușor din economia împrejurărilor obiective în care a fost comisă fapta, fără a deveni obiectul unor confuzii cu alte forme de vinovăție.

Intenția indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, iar deși nu îl urmărește, realizarea lui apare ca fiind posibilă și implică o acceptare a acestuia. Aici se ridică adeseori problema asupra cărui rezultat poartă această acceptare, asupra unor loviri ale căror urmări s-ar încadra ca loviri sau alte violențe sau vătămare corporală, ori asupra decesului în sine? Trebuie inserat aici criteriul situației personale a autorului, nivelul de educație, starea socială, vârsta sau orice alți astfel de factori care pot duce la o justă apreciere a înțelegerii pe care autorul a avut-o asupra realității la săvârșirea faptei.

Print-un rechizitoriu se reține că fapta inculpatului care, conducând un autovehicul, nu a respectat indicațiile agentului de poliție rutieră aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, desfășurând activități de dirijare/fluidizare a traficului rutier- de a prezenta documentele la control, după care a demarat în timp ce agentul de poliție încerca să-l oprească agățându-se de mașină, a parcurs o distanță de aproximativ 40 de metri și a intrat în coliziune cu un alt autovehicul, având viteza de 28 km/h la impact, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor asupra unui polițist aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Instanța reține în același caz că inculpatul, prin conduita sa, care în ansamblul ei a fost aptă să producă moartea persoanei vătămate, avându-se în vedere și faptul că inculpatul nu deține permis de conducere și se afla sub influența băuturilor alcoolice, reliefează pe deplin atitudinea sa psihică față de fapta și de urmările acesteia, în sensul că inculpatul, dacă nu a urmărit, cel puțin a acceptat rezultatul faptei sale, respectiv posibilitatea decesului persoanei vătămate. Faptul că persoana vătămată nu a suferit leziuni grave se datorează hazardului […][7].

Intenția în speța prezentată nu se poate însă rezuma la o intenție de a lovi, în scopul de a se sustrage controlului, întrucât inculpatul nu a avut o conduită vigilentă, iar în lipsa coliziunii cu un alt autovehicul, autoturismul inculpatului ar fi ajuns la o viteză mai mare, iar polițistul, târât fiind, s-ar fi desprins de portieră și în cădere acesta ar fi putut fi călcat de autoturism sau s-ar fi putut lovi în zone vitale ale corpului, așa cum argumentează instanța. Așadar, chiar dacă nu a urmărit să provoace decesul polițistului, a acceptat posibilitatea producerii unui astfel de eveniment letal, constituind prețul pentru realizarea rezultatului anume urmărit[8], sustragerea de la control.

După cum se poate lesne observa, atitudinii victimei nu i se acordă o importanță care să aducă fapta autorului într-un plan al periculozității scăzute. Întâmplarea că victima în astfel de spețe are o conduită care poate îmbrăca diverse forme (s-a prins cu mâinile de portieră și de volanul mașinii; s-a prins cu mâna de stâlpul autoturismului de la unul dintre geamurile din față, în exterior[9]; cu mâna prinsă de bara metalică de deasupra autoturismului și cu picioarele pe scărița autoturismului[10]) prin care încearcă să oprească deplasarea autorului cu autovehiculul pe care îl conduce nu poate duce la o altă încadrarea decât cea de tentativă la omor. Rezoluțiunea infracțională pentru omor se conturează cu atât mai neechivoc atunci când autorul alege să ruleze cu autovehiculul în timp ce o persoană este agățată în vreun fel de acesta. Cu cât viteza devine mai mare, cu atât mai periculos devine pentru victimă să se desprindă de autovehicul, căci există un risc pronunțat ca aceasta să cadă sub roțile mașinii sau să se lovească mortal de asfalt. Așadar, autorul acceptă posibilitatea unui eveniment fatal, deși nu îl urmărește căci scopul este sustragerea de la controlul polițistului.

În multe din aceste cazuri, fapta autorului de a-și continua mersul deși o persoană este agățată de autovehicul este deosebit de relevantă, în ciuda faptului că acesta probabil își imagina o ipoteză ideală în care polițistul se desprinde de mașină imediat ce el apasă pe accelerație. Autorul vede că nu se desfășoară astfel evenimentele, iar aici se conturează intenția indirectă, căci constată că prețul pentru realizarea sustragerii este chiar viața polițistului.

Într-o altă speță, în fapt, în sarcina inculpatului s-a reţinut prin rechizitoriu că, fără a poseda permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, în timp ce conducea autoturismul pe DN 25, pe raza unor localități, fiind urmărit de lucrătorii de poliţie care se deplasau în exercitarea atribuţiilor de serviciu cu autospeciala MAI, a izbit intenţionat cu autoturismul său autospeciala condusă de unul dintre lucrătorii de poliţie, determinând trecerea autospecialei pe celălalt sens de mers, acroşarea de către un microbuz (cu pasageri) ce circula regulamentar, distrugerea autovehiculelor şi producerea unor leziuni părţilor vătămate – agenţi de poliţie, ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale şi, respectiv 1-2 zile de îngrijiri medicale.[11]

Inculpatul a avut conştiinţa faptului că agresarea urma să fie exercitată asupra a două persoane – părţile vătămate (lucrători de poliţie în exercitarea atribuţiilor de serviciu)- şi tocmai pentru a împiedica cele două părţi vătămate să-l urmărească, inculpatul a făcut manevra de a lovi intenţionat autoturismul în care se aflau acestea, fără să-i pese de celelalte persoane care circulau pe DN 25. În mod categoric, pentru inculpat nu au contat urmările faptelor sale şi nici câte persoane ar putea fi lezate.

Inculpatul avea aptitudinea de a realiza că, prin acţiunea sa, ar fi putut să ucidă părţile vătămate ori alţi participanţi la trafic sau să producă leziuni de mare gravitate, rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Nu se poate pretinde că autorul a acceptat doar posibilitatea rănirii victimelor căci se poate lesne observa că acesta a acționat cu un grad ridicat de periculozitate, acceptând compromiterea mai multor vieți spre a face zadarnică urmărirea de către echipajul MAI. Încă o dată, faptul că victimele au necesitat un număr redus de zile de îngrijiri medicale nu înclină balanța în favoarea autorului, deoarece finalitatea avantajoasă se datorează hazardului.

b. Intenție indirectă la vătămarea corporală/ intenție indirectă la tentativa la omor

Sub lumina acelorași argumente venite în ajutorul delimitării dintre infracțiuni, prezentăm următoarea situație.

Instanța a reținut într-o speță infracțiunea de tentativă la omor în cazul unui șofer care, executând fără să se asigure o manevră de mers înapoi, a lovit-o pe persoana vătămată. Aceasta din urmă s-a poziționat în fața autoturismului pentru a fotografia numărul de înmatriculare al mașinii. În acel moment, inculpatul, aflat la volan, a accelerat și a lovit intenționat persoana vătămată, acesta fiind proiectată pe capota autoturismului și căzând pe carosabil, fiind călcată cu roata dreapta spate peste piciorul stâng, provocându-i leziuni traumatice ce au necesitat 95-100 zile de îngrijiri medicale.

Instanța a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în vătămare corporală din culpă, argumentând că schimbarea nu se impune nici măcar în infracțiunea de vătămare corporală. Instanța are în vedere că în cazul infracțiunii de vătămare corporală infractorul acționează cu intenția generală de vătămare, în schimb, în cazul tentativei la omor, acesta acționează cu intenția de ucidere. Distincția între cele două infracțiuni, sub aspectul poziției subiective, se face prin analiza circumstanțelor în care a avut loc, dar și la împrejurările care au declanșat conflictul, precum și a atitudinii ulterioare a inculpatului. Or, în condițiile reținute privind împrejurările în care inculpatul a săvârșit fapta- pe un fond conflictual generat de conduita sa în exercitarea activității de conducere, prin folosirea unui autoturism, cu care a lovit-o pe victimă din plin, iar după impact a fugit de la fața locului, instanța consideră că inculpatul a acceptat posibilitatea producerii decesului persoanei vătămate.[12]

Așadar prezența unui conflict, vechi sau repentin, reprezintă un indiciu pentru determinarea formei de vinovăție, căci culpa devine exclusă odată cu apariția mâniei pe care autorul o resimte față de victimă, intervenind astfel o dorință de răzbunare. Crucială este conduită autorului de a părăsi locul faptei, dând dovadă de indiferență față de consecințele acțiunilor sale, deși au reprezentat un adevărat pericol pentru viața victimei. Un altfel de comportament ulterior impactului, cum ar fi fost fapta autorului de a opri automobilul la câteva secunde de la impact pentru a verifica dacă victima este în regulă, ar fi putut trezi suspiciuni asupra formei de vinovăție, însă nu cu certitudine.

Peste o anumită situație ne putem apleca însă cu certitudine în calificarea faptei. Astfel, pe baza preexistenței unui conflict spontan în trafic, când șoferii se dau jos din autoturism pentru a se confrunta, fapta unuia dintre ei de a se urca la volan și, în scop de intimidare, de a accelera direct spre celălalt, aflat încă în afara mașinii, pe care îl și lovește, iar apoi de a își continua drumul, va fi încadrată fără a se ridica nicio confuzie ca tentativă la omor. Finalitatea întâmplării nu prezintă relevanță, întrucât existența unor excoriații ușoare sau a unui traumatism grav, dar care nu au pus în pericol viața victimei rămân în umbra hazardului. Noţiunea de punere în primejdie a vieţii, utilizată în actele medico-legale, priveşte aspectele medicale, în timp ce tentativa la infracţiunea de omor, aspectele juridice; relevant este nu atât rezultatul concret al acţiunii făptuitorului, cât intenţia lui directă sau indirectă în raport cu viaţa părţii vătămate. Nu se poate primi argumentarea că cel care accelerează cu un autovehicul spre un pieton, chiar dacă nu a urmărit să-i provoace decesul, ci doar să îi “dea o lecție”, nu acceptat măcar posibilitatea unui rezultat letal. Mai mult decât atât, un alt aspect ce trădează indiferența față de producerea rezultatului, caracteristică a intenției indirecte, reiese din conduita ulterioară, aceea de a părăsi victima lovită.

Un alt exemplu de tentativă la omor asupra căreia nu pot plana suspiciuni ar fi situaţia în care o persoană conduce un autovehicul pe contrasens pe autostradă (spre exemplu, cineva urmărit de echipajele de poliţie, în scopul de a le face imposibilă misiunea de a-l prinde). Într-o asemenea situaţie forma de vinovăţie ce se impune este intenţia indirectă.

c. Ucidere din culpă cu prevedere/ omor cu intenție indirectă

În cazul culpei este vorba despre o nesăbuinţă, o lipsă de concentrare psihică, o neatenţie sau ignoranţă a şoferului faţă de normele de circulaţie, încălcarea putând fi atât conştientă, cât şi involuntară. Printr-o astfel de conduită se evidențiază anumite deficiențe ale conștiinței agentului, o nefuncționare, la nivelul exigențelor normale, obișnuite, a proceselor psihice ale individului[13]. Aceasta capătă însă învelişul unei intenţii atunci când cumulul de neglijenţe devine prea nefast pentru a mai putea fi acoperit de elementele obiective în care şoferul şi-ar fi pus credinţa.

Încălcarea unor norme de circulație care, din perspectiva șoferului, poate fi acoperită prin abilităţi proprii sau ale maşinii, poartă încadrarea de culpă cu prevedere (un exemplu de acţiune voită, conştientă, alăturată unei acţiuni întâmplătoare poate fi fapta şoferul de a se urca la volan cu o alcoolemie puţin peste limita contravenţiei şi de a nu se asigură bine într-o intersecţie unde trebuia să acorde prioritate), însă încălcarea conştientă a unor reguli de circulaţie ce denotă o periculozitate sporită nu mai poate fi acoperită de culpă (de exemplu, şoferul trece pe culoarea roşie a tuturor semafoarelor pe care le întâlneşte, cu viteză excesivă, considerând că e noapte şi nu e trafic). Aici elementul obiectiv pe care s-ar fi bazat, traficul redus pe timpul nopţii, nu poate în mod rezonabil acoperi starea de pericol pe care acesta a creat-o prin conduita sa. Trebuie astfel delimitată o conduita imprudentă de una iresponsabilă.

Dacă definiţiile pentru intenţie şi culpă nu se dovedesc a fi lămuritoare, spre a stabili limitele acestor forme de vinovăţie analiza se poate desfăşura cu ajutorul teoriei gradelor de pericol pe care o vom explica în continuare. Frank Reinhard, adept al teoriei normative a vinovăţiei apărute în Germania anilor 30, a introdus conceptul de vinovăţie ca reproş, așadar autorul dă dovadă în săvârşirea unei infracţiuni de o conduită reproşabilă care, după credinţa noastră, se poate încadra pe două grade de pericol.

Dacă pericolul pe care atitudinea sa îl generează este unul scăzut, care ca regulă poate crea doar o stare de disconfort societăţii (de exemplu, un şofer care nu aşteaptă ca pietonii să traverseze şi se strecoară cu maşina printre ei), dar care devine fatal sau deosebit de primejdios prin neşansă (însă nu observă că în faţa maşinii se afla un copil foarte mic, pe care îl accidentează), orientarea ar trebui făcută spre culpă ca formă de vinovăţie.

Dacă, din contră, pericolul la care autorul supune societatea este unul ridicat, care ar crea o stare de criză a cărei înfăptuire în realitatea obiectivă stă sub semnul hazardului, atunci forma de vinovăţie adecvată ar fi intenţia. În alte cuvinte, autorul contribuie în mod generos prin conduita sa la realizarea infracţiunii, astfel încât nerealizarea unui eveniment este o pură întâmplare, iar nu meritul unei conduite prudente. Spre exemplu, un minor cu o miopie ce nu îi permite decât să distingă formele, conduce un autoturism fără a purta ochelari, nu opreşte la semnalul poliţistului şi încercă să fugă de poliţie rulând cu viteză mare pe străduţe înguste, lovind un pieton. Se poate lesne observa că autorul în această speţă a creat un cadru favorabil petrecerii unui eveniment nefericit (accidentarea unui pieton ori coliziunea cu alte maşini), iar într-o astfel de situaţie, elementele obiective amintite dictează reţinerea unei intenţii indirecte la tentativa la omor.

Spre exemplu, s-a reținut în sarcina inculpatului A prin actul de sesizare că a condus pe drumurile publice un autovehicul având o îmbibație alcoolică peste limita legală și a provocat un accident de circulație, intrând cu viteză în autoturismele oprite la semafor, cauzând decesul a două persoane (s-a stabilit retroactiv că la momentul conducerii autovehiculului și producerii accidentului ar fi putut avea o alcoolemie de cca 2,05 g ‰).[14] Analizând toate probele administrate în cauză, instanța constată că inculpatul A. a condus pe drumurile publice autoturismul sub influența băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 2,05 g alcool pur în sânge, alcoolemie la care intervin semnele stării de ebrietate, slăbirea reflexelor și capacității de analiză și sinteză a informațiilor, precum și o stare de dezinhibare, o stare anormală a organismului care face posibile majore erori de gândire și care explică de ce inculpatul a condus cu viteză și nu frânat la aproprierea de intersecție ori de ce nu a încercat măcar să efectueze vreo manevră de ocolire. La toate acestea se adaugă faptul că accidentul s-a petrecut noaptea, moment în care o atenție sporită trebuie acordată conducerii pe drumurile publice a autoturismelor.

Autorul a declarat că nu consuma alcool decât ocazional, iar din probele depuse la dosar reiese că băuse 5 pahare de vin alb amestecat cu apă, la care se adaugă cel mult 50 ml. de palincă. Cu toate acestea, în pofida educației sale, a profesiei juridice și a mediului familial sănătos descris de persoanele din anturaj, s-a urcat la volanul mașinii în noaptea cu pricina, ignorând efectul pe care băuturile alcoolice amestecate îl pot avea asupra unei persoane care nu le consumă cu regularitate. Instanța reține, așa cum a arătat și anterior, că întreaga conduită a inculpatului din seara de este în dezacord cu profilul moral și nivelul intelectual al inculpatului.

Cu privire la presupusa intenție de a ucide, invocată de apărătorul persoanelor vătămate în cadrul unei „susțineri a conștiinței”, instanța reține că nicio probă administrată în cauză nu susține prevederea și asumarea ca posibile, cu indiferență, de către inculpat a unor tragice urmări ale acțiunilor sale. Per a contrario, toate accidentele rutiere produse de șoferi băuți care au condus autoturisme cu viteză superioară celei legale ar fi considerate fapte de omor, în lipsa oricărui element obiectiv care să fondeze concluzia că făptuitorul a acționat cu intenție.

Intenția, ca element al infracțiunii nu se presupune, ci se dovedește. Ea rezultă din împrejurările anterioare, concomitente și ulterioare comiterii faptei de către inculpat care trădează poziția sa psihică față de fapta comisă și de urmările acesteia. Analizând aceste împrejurări, instanța reține că nu există nici un temei care să determine concluzia că inculpatul ar fi acționat indiferent prevăzând că ar fi putut să determine prin acțiunile sale pierderea vieții victimelor, a martorei și chiar și pierderea propriei vieți, urmări față de care ar fi fost indiferent.

Instanța a reținut în acest caz infracțiunea de ucidere din culpă.

Consider soluția criticabilă[15], în speță ridicându-se problema conflictului între două forme de vinovăție: intenția indirectă la omor și culpa cu prevedere în uciderea din culpă. Prevederea rezultatului socialmente periculos în cazul culpei cu prevedere apropie această formă de vinovăție de intenție (atât directă, cât și indirectă).[16]

Distincția ce se face remarcată între aceste două forme de vinovăție este accea că în cazul intenției indirecte rezultatul este acceptat, pe când în cazul culpei cu prevedere rezultatul nu este acceptat, autorul socotind fără temei că acesta nu se va produce. O remarcă importantă se regăsește în lucrarea autorilor clujeni[17], accea că autorul nu socotește însă fără temei că rezultatul nu se va produce, ci are la baza rațiunii anumite elemente de ordin obiectiv care îi justifică această imposibilitate închipuită de producere a rezultatului. Aceste împrejurări obiective care alimentează credința autorului că rezultatul nu se va produce pot fi: vizibilitatea bună, condițiile meteorologice favorabile, experiența în condus, cunoașterea drumului parcurs, viteza de reacție a mașinii la comenzi ori alte performanțe ale mașinii, etc. Este suficient ca aprecierea autorului la momentul comiterii faptei să fie în sensul că aceste elemente sunt suficiente să îl ferească de producerea rezultatului, neavând relevanța că acestea s-ar dovedi insuficiente la o analiză obiectivă.

Dacă însă neproducerea rezultatului nu este o convingere bazată pe astfel de împrejurări de factură obiectivă, ci o simplă speranță, dependentă de hazard, vom fi în prezența unei intenții eventuale[18]. În sensul reținerii unei intenții eventuale vine și argumentul că dacă pericolul creat este prea mare, acesta nu ar mai putea intra sub protecția împrejurărilor. Agentul, îndepărtând perspectiva rezultatului, nu se bazează pe intervenția norocului sau pe speranțe deșarte, ci are în vedere capacitatea sa reală care, în alte condiții, mai puțin complexe, s-a verificat a fi în stare să evite un rezultat periculos. În alt fel, dacă făptuitorul s-ar bizui numai pe intervenția norocului, fapta sa ar fi intenționată (intenție directă sau indirectă)[19].

În speța propusă spre studiu nu putem considera în mod rezonabil că făptuitorul și-a pus credința în vreun factor intrinsec ori extrinsec, starea sa avansată de ebrietate putând fi observată dintr-o înregistrare făcută la ieșirea acestuia din localul în care consumase alcool, legănându-se către autoturism, autovehiculul a fost pus în mișcare noaptea, când vizibilitatea este una redusă și a rulat cu o viteză de 150 km/h fără a frâna înainte de impact. Tabloul evenimentelor duce astfel la o imposibilitate de a afirma că autoul faptei nu a acceptat producerea unui deznodământ care să implice decesul propriu ori al altor persoane, iar nicio circumstanță nu-i putea fi favorabilă pentru a acoperi riscul creat.

Se mai reține de către instanță că inculpatul a condus autoturismul timp de 1 minut, în oraș, în timpul nopții, cu mare viteză și în stare de ebrietate, neputându-i fi imputată acceptarea producerii unor urmări grave față de un număr nedeterminat de persoane. Consider că acest raționament nu întâlnește pretențiile realității, deoarece timpul scurt de deplasare nu se datorează conduitei diligente a șoferului, ci reprezintă timpul scurs până a intrat în coliziunea fatidică cu automobilele staționate la semafor.

În fine, instanța a reținut și faptul că autorul nu a avut un motiv temeinic pentru care să se urce la volan în loc să comande un taxi iar faptul că se deplasa spre casă este, din punctul nostru de vedere, un alt indiciu al stării avansate de ebrietate, ce nu i-ar fi permis nicidecum să conducă, întrucât e greu de crezut că nu cunoștea drumul și că nu putea anticipa apariția semaforului respectiv, astfel încât să încerce măcar să frâneze de la viteza de 150 km/h.

Printr-un alt rechizitoriu[20] s-a reținut că fapta inculpatului de a încălca cu intenție numeroase reguli de circulație (conducerea cu viteză excesivă în interiorul localității, circulație pe sens interzis, neacordare de prioritate) reprezintă infracțiunea de tentativă la omor. În aceste împrejurări, inculpatul, acceptând posibilitatea producerii unui eveniment rutier din care să rezulte moartea unei persoane, a continuat să ruleze cu viteză excesivă, iar la o intersecție, în timpul efectuării unui viraj la dreapta a acroșat-o pe persoana vătămată care se angajase în traversarea străzii la o trecere de pietoni, proiectându-o pe capota autoturismului, după care și-a continuat deplasarea.

Așadar, deși cele două spețe menționate nu întâlnesc aceeași finalitate, la nivel subiectiv, aprecierea poartă diferit asupra formei de vinovăție a inculpaților. Consider cea de-a doua încadrare ca fiind judicioasă, întrucât prin conduita iresponsabilă și cumulul de circumstanțe nefavorabile, se conturează o acceptare din partea făptuitorului. Nimeni care adoptă o astfel de conduită nu poate exclude din sfera gândurilor sale înfăptuirea unei tragedii, ci poate doar spera că aceasta nu se va întâmpla. Pentru ca această speranță să poată aduce o încadrare favorabilă, iar nu omor sau tentativă la omor, aceasta trebuie să poarte asupra unor elemente din realitate, acestea putând fi de ordin subiectiv (spre exemplu, cel care rulează cu viteză excesivă pe străduțe înguste să nu dețină permis de conducere comun, dar să fie pilot de formula 1) sau obiectiv (șoferul care nu reduce viteza la trecerea pe lângă un grup de persoane, cunoscând performanța mașinii de a răspunde prompt la comenzi), iar nu asupra unui hazard favorabil.

d. Intenție directă la omor/ intenție indirectă la omor

Aduc în discuție și un exemplu care poate ridica suspiciuni asupra formei de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta, oscilația purtând asupra intenției indirecte în contradicție cu intenția directă. Fapta șoferului aflat într -un cadru conflictual preexistent cu victima de a se urca la volanul mașinii după ce victima a fost doborâtă la pământ cu un pumn de către o altă persoană și de a trece cu autovehiculul peste zona toracică a victimei aflate întinsă pe jos cu fața în sus și de a-și continua drumul reprezintă, fără echivoc, o tentativă la omor dacă victima nu a decedat. Contradicția poartă asupra factorului volitiv, ridicându-se întrebarea dacă șoferul nu cumva chiar a urmărit producerea decesului victimei, întrucât dintr-o astfel de conduită nu reiese intenția de „a da o lecție”, de a „băga victima în sperieți”, acesta neputând doar să accepte posibilitatea producerii evenimentului fatal. O astfel de discuție nu prezintă o importanță practică deosebită pentru prezenta lucrare, deoarece atrage aceeași încadrare, tentativă la omor săvârșită cu intenție, sub una dintre formele ei. Prezintă însă relevanță în individualizarea judiciară a pedepsei.

E. Importanța delimitării

Deși delimitarea între infracțiunile contra vieții de cele contra integrității corporale și sănătății se poate dovedi uneori problematică, consecințele unor astfel de încadrări comportă tratamente foarte distincte.

În primul rând, pentru loviri sau alte violențe pedeapsa pentru cea mai gravă formă a infracțiunii este închisoarea de la 6 luni la 5 ani alternativ cu amenda, pe când pentru tentativă la omor pedeapsa este doar cea cu închisoarea, în limitele sale reduse de 5 până la 10 ani. Așadar, se observă gravitatea unei greșeli de calificare, întrucât pentru cea dintâi infracțiune limita de pedeapsă maximă cu închisoarea este aceeași cu limita minimă a celei de-a doua infracțiuni.

Totodată, la o eventuală calificare a faptei ca loviri sau alte violențe, există virtualitatea pedepsei alternative cu amenda, pe când pentru calificarea ca tentativă la omor există certitudinea unei pedepse cu închisoarea. De asemenea, pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă, iar pentru tentativa la omor acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

În cazul delimitării între infracțiunea de vătămare corporală și tentativă la omor, cea mai gravă pedeapsă pentru vătămare poate fi de la 3 la 10 ani, ceea ce oferă posibilitatea stabilirii unei pedepse mai reduse.

Pentru ucidere din culpă, cea mai generoasă pedeapsă cu închisoarea își găsește limitele de 3 ani și 10 ani și 6 luni, iar pentru omor limitele sunt de la 10 la 20 de ani, regăsind din nou o diferență considerabilă de sancțiune.

Totodată, de încadrarea corectă ține și competența instanțelor.

F. Concluzii

Ideea de liber arbitru pe care dreptul nostru penal o consideră geneza actului infracțional trebuie atent interpretată, întrucât suprapunerea factorilor de natură obiectivă cu latura subiectivă cu care contribuie autorul este adesea imperfectă, neconcludentă. Importantă pentru o corectă analiză este luarea în considerare a capacității autorului de a percepe corect factorii ce îl înconjoară la momentul săvârșirii faptei, interpretarea pe care acesta o face asupra circumstanțelor, însă nu în măsura în care o interpretare profund eronată a acestora în raport cu abilitățile personale ale autorului să îi poată aduce avantaje juridice.

În cazurile abordate în această lucrare un rol deosebit de important îl joacă expertizele tehnice, căci aștern lumină asupra conduitei autorului prin arătarea vitezei avute la impact și a existenței ori a inexistenței reflexului de frânare, informații deosebit de valoroase ce trebuie cumulate cu altele precum expertiza medico-legală, permisibilitatea terenului, condițiile de luminozitate, de vreme, starea psihică a șoferului, contextul social în care s-a desfășurat fapta, scopul pe care șoferul îl urmărea, săvârșind fapta pentru a-l atinge, preexistența unei relații conflictuale cu victima și conduita activă a șoferului de a limita ori preveni consecințele negative ale faptei sale.


[1] Pentru o scurtă abordare a acestei situații a se vedea Mihail Udroiu – Drept penal. Partea Generală, ediția a 6-a, editura C.H. Beck, p. 125-128.
[2] Valerian Cioclei, Manual de criminologie, ediția 7, editura C.H. Beck, p. 156.
[3] Idem, p. 158.
[4] George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, 1995, p. 27.
[5] George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, 1995, p.105.
[6] Valerian Cioclei – Drept penal. Partea specială I., ediția 3, editura C.H. Beck, p. 16.
[7] D 43912/3/2014, Tribunalul București, Secția penală, s.p. 278 din 18.02.2015, definitivă.
[8] George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, 1995, p. 135-136.
[9] I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 839 din 21 martie 2012.
[10] I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 642 din 18 februarie 2011.
[11] Tribunalul Galați, Secția penală, s.p. nr. 394/ 22.04.2014, definitivă.
[12] D 43693/3/2017, Tribunalul București, Secția penală, s.p. nr. 2520 din 07.12.2018, definitivă.
[13] George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, 1995, p.22.
[14] D 299/45/2017, Curtea de Apel Iași, Secția penală, s.p. nr. 69/ 14.07.2017, definitivă.
[15] A se vedea în acord cu susținerile noastre o decizie a aceleiași instanțe D 2576/99/2017, Curtea de Apel Iași, Secția Penală, din 14.12.2017, definitivă.
[16] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român. Partea generală., ediția 2, editura Universul Juridic, p. 140.
[17] Florin Streteanu, Daniel Nițu – Drept penal. Partea generală., vol. I, editura Universul Juridic, p. 335.
[18] Idem, p. 334.
[19] George Antoniu, Vinovăția penală, Editura Academiei Române, 1995, p. 167.
[20] Rechizitoriul aparține unui dosar aflat încă pe rolul instanței.


Cristina Cucoaniș
Student, Facultatea de Drept – Universitatea din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.