Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură penală
Procedură penală
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Articole CEDO Drepturile omului Procedură penală RNSJ SELECTED Studii

Despre (ne)respectarea obligaţiei de informare a avocatului suspectului sau inculpatului privind audierile de martori realizate într-un stat membru UE în baza unui Ordin European de Anchetă emis de organele de urmărire penală din România

3 februarie 2023 | Florin MIRCEA
Florin Mircea

Florin Mircea

1. Prezentarea cadrului legal relevant

Instrumentele de cooperare judiciară internaţională, fie că este vorba despre cele utilizate în relaţia dintre ţări membre ale Uniunii Europene şi ţări terţe, fie despre cele folosite între statele membre UE, devin o prezenţă din ce în ce mai vizibilă în activitatea de strângere a probelor de către organele judiciare în cadrul dosarelor penale. În legislaţia noastră internă, sediul materiei pentru toate formele de cooperare judiciară interstatală este reprezentat de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Domeniul de aplicare al legii vizează, printre altele, f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală (art. 1 alin. 1 din lege). Pentru aceste forme de cooperare legea enunţată reprezintă dreptul comun în materie prin definirea termenilor, expresiilor şi a procedurilor ce pot fi puse în aplicare, în limitele cooperării judiciare stabilite prin reglementările speciale, ceea ce înseamnă că acestea se subordonează protecţiei intereselor de suveranitate, securitate, ordine publică şi a altor interese ale României, definite prin Constituţie (art. 3 din lege), precum şi a preeminenţei dreptului internaţional ce presupune ca dispoziţiile legale să fie aplicabile în baza şi pentru executarea normelor interesând cooperarea judiciară în materie penală, cuprinse în instrumentele juridice internaţionale la care România este parte, pe care le completează în situaţiile nereglementate (art. 4 alin. 1 din lege).

Acest dat al prezenţei elementelor de extraneitate în activitatea de administrare a probaţiunii este valabil mai des în al doilea caz, căci, în esenţa ei, Uniunea Europeană proiectează o piaţă unică internă, supusă regulilor statului de drept, în care este asigurată libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, astfel că probele necesare instrumentării unei cauze penale se regăsesc deseori pe teritoriul altor state membre şi trebuie „colectate” din acele jurisdicţii. Aşa fiind, legiuitorul european a adoptat de-a lungul timpului o serie de instrumente şi mecanisme destinate strângerii/transferării de probe de către autorităţile judiciare din statele membre, aplicabile la nivel unional.

La momentul actual activitatea judiciară se realizează prin intermediul Ordinului European de Anchetă (denumit în continuare EIO), reglementat de Directiva nr. 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014[1], în scopul scopul stabilirii unui regim juridic unic pentru obţinerea probelor. România, în virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, a asigurat transpunerea directivei prin schimbările aduse Legii nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Secţiunii 6 intitulate Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală (art. 328 şi urm. din lege).

Instrumentul judiciar se aplică exclusiv în relaţia României cu alte statele membre UE, cu excepţia Regatului Danemarcei şi a Republicii Irlandei, care au transpus la rândul lor directiva în domeniul executării măsurilor de anchetă, în vederea obţinerii de probe (art. 328 alin. 1 din lege). Potrivit definiţiei legale, EIO semnifică o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obţinerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care se află deja în posesia autorităţii competente din statul de executare (art. 1 din directivă, având corespondent în art. 328 alin. 2 lit. a din lege).

Prin intermediul EIO se poate valorifica orice măsură de anchetă, cu excepţia instituirii unei echipe comune de anchetă şi a strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă (art. 3 din directivă, având corespondent în art. 328 alin. 2 lit. a din lege).

Sunt conturate două ipoteze:

– cea în care procedura judiciară penală (definită la art. 4 lit. a din directivă, având corespondent în art. 329 lit. a din lege) se desfăşoară în România (stat emitent), când EIO poate fi emis de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori de judecătorul competent (autoritatea judiciară emitentă conform art. 2 lit. c din directivă, având corespondent în art. 328 alin. 2 lit. d din lege), din oficiu sau la cererea părţilor din proces, fiind recunoscut şi pus în executare de alt stat membru;

– cea în care procedura judiciară penală este instrumentată într-un alt stat membru, când parchetul sau instanţa de judecată (autoritatea de executare conform art. 2 lit. d din directivă, având corespondent în art. 328 alin. 2 lit. e din lege) din România (stat executant) poate recunoaşte şi executa un EIO ce emană de la autorităţile competente din acel stat.

În ambele, statele membre emit şi transmit, respectiv recunosc şi pun în executare EIO în baza principiului recunoaşterii reciproce şi în strictă conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile. Potrivit literaturii de specialitate, „Un principiu mai modern care ar putea inspira colectarea transnațională a probelor este principiul recunoașterii reciproce, ale cărui caracteristici generale au fost deja analizate.(…) Un astfel de principiu presupune un nivel mai ridicat de integrare a sistemelor procedurale ale statelor și conduce la o cooperare directă între autoritățile judiciare. Acesta se bazează pe ideea că fiecare stat are încredere în validitatea normelor privind probele din alte state, pentru a realiza libera circulație a hotărârilor judecătorești referitoare la colectarea probelor. Interpretat în sensul activ al termenului, principiul recunoașterii reciproce înseamnă, așa cum s-a subliniat deja anterior, adoptarea modelului ordinului: autoritatea judiciară interesată emite un ordin de strângere a probelor către autoritatea judiciară competentă din statul în care se află aceste probe; ordinul nu face obiectul niciunui filtru din partea organelor politice, nu poate fi refuzat și trebuie executat în aplicarea normelor probatorii în vigoare în statul emitent (lex fori)”[2].

Atât directiva cât şi legea prevăd în detaliu normele cu caracter general privind conţinutul şi forma EIO, procedurile şi garanţiile pentru autoritatea judiciară emitentă (emiterea şi transmiterea EIO) şi pentru autoritatea judiciară executantă (recunoaşterea şi executarea EIO).

Cerinţele primordiale pentru emiterea şi transmiterea EIO sunt următoarele:

– emiterea ordinului trebuie să fie necesară şi proporţională cu scopul procesului penal, ţinând cont de drepturile suspectului sau ale inculpatului;

– măsurile indicate în ordin ar putea fi dispuse în aceleaşi condiţii într-o cauză internă similară;

– ordinul să fie emis în formatul specific şi să conţină toate informaţiile cerute (art. 5-6 din directivă, având corespondent în art. 331 din lege);

Condiţiile esenţiale pentru recunoaşterea şi executarea EIO sunt următoarele:

– ordinul este emis ori validat de o autoritate judiciară din statul emitent şi au fost respectate cerinţele de emitere;

– să nu fie incident vreunul din motivele de nerecunoaştere ori neexecutare ale ordinului (art. 9 din directivă, având corespondent în art. 333 din lege);

In fine, ambele reglementări stabilesc dispoziţii legale specifice pentru anumite măsuri de anchetă, precum transferul temporar către statul emitent al persoanelor supuse unei măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, transferul temporar către statul de executare al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, audierea prin videoconferinţă, obţinerea de informaţii privind conturile bancare şi alte conturi deţinute în instituţii de credit ori alte entităţi financiare, obţinerea de informaţii privind operaţiunile bancare şi alte operaţiuni financiare, măsuri de anchetă care presupun colectarea de probe în timp real, în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp, desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire, interceptarea telecomunicaţiilor cu asistenţă tehnică din partea unui alt stat membru şi măsurile provizorii.

2. Situaţia particulară a participării apărătorului ales al persoanei suspectate/inculpate la efectuarea audierilor de martori în faza de urmărire penală de către autorităţile judiciare de executare dintr-un stat membru UE, în baza unui EIO emis de autorităţile judiciare din România

Din multitudinea măsurilor de anchetă ce pot fi aduse la îndeplinire prin intermediul acestui instrument de cooperare în domeniul judiciar, pentru materialul de faţă interesează cea privind audierile martorilor dispuse în considerarea unui EIO emis de autorităţile judiciare din România. Reglementările în materie permit ca activităţile să aibă loc în mai multe modalităţi, cum ar fi:

– transferul temporar al persoanelor (în cazul în care acestea sunt supuse unor măsuri privative de libertate) către statul emitent pentru a fi audiate de autorităţile judiciare naţionale;

– audierile „de la distanţă” (prin videoconferinţă sau alte mijloace audio-vizuale) efectuate de autorităţile judiciare naţionale cu mijlocirea autorităţilor judiciare de executare; şi

– audierile realizate nemijlocit de către autoritatea judiciară de executare urmate de transmiterea declaraţiilor astfel obţinute către autoritatea judiciară emitentă din România.

Mai restrâns, interesează ultima modalitate menţionată, anume un EIO având ca obiect audierile de martorilor aflaţi pe teritoriul altui stat membru UE, emis în cadrul unei anchete penale instrumentate de autorităţile judiciare româneşti, în raport de posibilitatea ca avocatul suspectului ori inculpatului să fie prezent la efectuarea acesteia.

Dacă audierile de martori ar avea loc în faţa organelor judiciare din România, adică în absenţa oricărui element de extraneitate caracteristic spaţiului unional, situaţia nu ar prezenta dificultăţi de interpretare. Odată continuată urmărirea penală in personam ori pusă în mişcare acţiunea penală cu privire la suspectul sau inculpatul al cărui apărător ales formulează o cerere de încunoştinţare privind participarea la efectuarea actelor de urmărire penală, organul judiciar, indiferent dacă este titular sau delegat în vederea efectuării acestuia, primind solicitarea, are obligaţia legală de a realiza informarea prin mijloacele prevăzute de lege. Conform art. 92 alin. 2 C. proc. pen., avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală. În cazul în care a formulată o astfel de cerere în limitele legii, avocatul trebuie informat şi se încheie un proces-verbal cu privire la efectuarea activităţii. Raţiunea acestei reglementări este aceea de a întări garanţiile privitoare la exercitarea deplină şi efectivă dreptului la apărare de către suspectul sau inculpatul stabilite prin art. 10 alin. 5 C. proc. pen. Textul de lege prevede că „încunoştiinţarea se face […]”, ceea ce relevă o obligaţie, iar nu o facultate, de a informa părţile din procesul penal cu privire la actele de procedură desfăşurate şi nu prevede nicio limitare sau circumstanţiere a informării în cazul actelor de urmărire penală ce permit participarea avocatului pentru că ţine de strategia apărării şi de interesul persoanelor acuzate ca avocaţii să aleagă dacă se prezintă la efectuarea lor, însă organul judiciar nu dispune de această opţiune. În lipsa avocatului suspectului/inculpatului nu poate să fie efectuat niciun act de urmărire penală, cu excepţia situaţiei reglementată de art. 92 alin. 3 C. proc. pen. în care acesta nu se prezintă şi există dovada înştiinţării sale.

Cum, însă, în situaţia supusă discuţiei audierile ar avea loc în faţa unei autorităţi judiciare de executare dintr-un alt stat membru, delegat pentru realizarea lor în baza unei cereri de asistenţă întemeiată pe un EIO emis de autorităţile judiciare naţionale, posibilitatea legală ca apărătorul ales să participe la acestea ar putea fi considerată discutabilă. Doar aparent, pentru că în realitate concluzia nu diferă.

Se observă, cu prioritate având în vedere cele precizate anterior, că în cazul acestei măsuri de anchetă nu au fost reglementate dispoziţii particulare, aşa cum s-a întâmplat în cazul altora, fiind prin urmare supusă celor generale din lege privitoare la emiterea/transmiterea şi recunoaşterea/executarea ordinelor. În acelaşi timp, ele se completează, sub rezerva inexistenţei unor norme contrare, cu legislaţia procesual penală naţională din Codul de procedură penală întrucât, şi în acest caz, este vizat un act de cercetare penală emis într-o procedură judiciară internă în vederea strângerii de probe, chiar dacă este înfăptuit de o autoritate judiciară dintr-un stat membru.

Pe de o parte, toate actele de urmărire penală efectuate într-un dosar, indiferent dacă sunt procesuale ori procedurale şi indiferent de obiectul lor, se supun regulilor şi exigenţelor de desfăşurare ale procesului penal. În acest sens, ca expresie a principiului teritorialităţii, art. 13 alin. 2 C.proc.pen. stabileşte că legea procesuală penală se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute de lege. Asta înseamnă că normele de procedură penală naţionale nu au aplicabilitate în cauzele penale instrumentate pe teritoriul altor state şi, corelativ, normele de procedură penală străine nu sunt incidente în cauzele penale aflate pe rolul organelor judiciare de pe teritoriul ţării.

Regula cunoaşte şi derogări, aşa cum prevede norma precitată, iar acestea se regăsesc în lege şi „vizează situaţiile în care actele sau măsurile procesuale/procedurale sunt efectuate/dispuse, în principal în condiţiile asistenţei judiciare internaţionale potrivit Legii nr. 302/2004, republicată [a) comisii rogatorii internaţionale (active sau pasive); b) audierile prin videoconferinţă; c) înfăţişările în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite; d) notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal; e) obţinerea cazierului judiciar], ori în legătură cu executarea unui ordin de indisponibilizare ori de confiscare a bunurilor sau a unui ordin european de anchetă[3]. Derogările operează în ambele sensuri, bunăoară atât în situaţia în care normele de procedură penală naţionale devin incidente în legătură cu un act de urmărire penală efectuat de autorităţile judiciare străine în cadrul unei solicitări de asistenţă judiciară internaţională întemeiată pe un EIO, cât şi în situaţia inversă în care normele de procedură penală străine devin incidente în privinţa unui act de urmărire penală efectuat de autorităţile judiciare naţionale în cadrul unei atare cereri. În aceste exemple, legea din statul al cărei autorităţi judiciare formulează solicitarea nu înlocuieşte pe deplin legea din statul al cărei autorităţi judiciare o recunoaşte şi pune în executare, ci o completează în aşa fel încât actul procedural/procesual să se conformeze imperativelor ambelor legislaţii.

Pe de altă parte, trebuie luat în considerare regimul juridic specific al emiterii/transmiterii, respectiv al recunoaşterii/executării EIO din Legea nr. 302/2004, descris succint supra, fiindcă are valoare de lege specială care derogă de la cea generală din Codul de procedură penală. Chiar şi aşa, utilizarea instrumentului judiciar conturat de comisia rogatorie internaţională în baza EIO presupune îndeplinirea procedurii prevăzute de legea statului emitent (România) în vederea obţinerii de probatorii testimoniale necesare la documentarea unei acuzaţii în materie penală, astfel încât să fie asigurată exercitarea dreptului la apărare de către persoana învinuită/inculpată. În legislaţia specială au fost impuse, pe acest considerent, o serie de limitări.

În faza iniţială, înseşi cerinţele de emitere ale EIO, la care am făcut referire (art. 5-6 din directivă, având corespondent în art. 331 din lege), implică atât efectuarea testului necesităţii şi proporţionalităţii măsurii de anchetă prin raportare la scopul vizat, cu luarea în considerare a drepturilor suspectului/inculpatului, cât şi analiza posibilităţii de a dispune măsura într-o cauză internă în aceleaşi condiţii, ambele punând în aplicare dreptul la apărare. Cerinţele trebuie înţelese şi aplicate în concordanţă cu următoarele considerente din preambulul directivei: „(11) Recurgerea la ordinul european de anchetă ar trebui să se facă atunci când executarea unei măsuri de investigare pare proporţională, adecvată şi aplicabilă în cazul respectiv. Autoritatea emitentă ar trebui prin urmare să determine dacă probele solicitate sunt necesare şi proporţionale faţă de scopul procedurilor, dacă măsura de investigare aleasă este necesară şi proporţională faţă de strângerea probelor în cauză şi dacă, prin emiterea unui ordin european de anchetă, un alt stat membru ar trebui implicat în strângerea probelor respective.(…), (12) Atunci când emite un ordin european de anchetă, autoritatea emitentă ar trebui să acorde o atenţie specială asigurării respectării depline a drepturilor astfel cum sunt consacrate la articolul 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”). Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare în cadrul procedurilor penale sunt o piatră de temelie a drepturilor fundamentale recunoscute în Cartă în domeniul justiţiei penale. Orice limitare a acestor drepturi printr-o măsură de investigare dispusă în conformitate cu prezenta directivă ar trebui să fie în conformitate cu cerinţele prevăzute la articolul 52 din Cartă în ceea ce priveşte necesitatea şi obiectivele de interes general pe care ar trebui să le urmărească, în special protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi” şi „(15) Prezenta directivă ar trebui pusă în aplicare ţinând cont de Directivele 2010/64/UE, 2012/13/UE şi 2013/48/UE ale Parlamentului European şi ale Consiliului care se referă la drepturile procesuale în procedurile penale”.

Dreptul la apărare prevăzut în Cartă (art. 48 alin. 2), ca o componentă a dreptului mai cuprinzător la un proces echitabil, beneficiază de minim acelaşi standard de protecţie precum cel reglementat de art. 6 par. 3 din Convenţie (art. 52 alin. 3 din Cartă), astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Ct.E.D.O. Conform Explicaţiilor cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[4], „Alineatul (3) (n.r. din art. 52) este destinat să asigure coerenţa necesară între cartă şi CEDO, impunând norma potrivit căreia, în măsura în care drepturile din prezenta cartă corespund şi drepturilor garantate prin CEDO, înţelesul şi domeniul de aplicare ale acestora, inclusiv restrângerile admise, sunt identice cu cele prevăzute de CEDO. Rezultă, în special, faptul că, la stabilirea restrângerilor acestor drepturi, legislatorul trebuie să respecte aceleaşi norme privind restrângerile instituite de CEDO, care devin astfel aplicabile drepturilor menţionate la acest alineat, fără a aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Trimiterea la CEDO se referă atât la Convenţie, cât şi la protocoalele la aceasta. Înţelesul şi domeniul de aplicare a drepturilor garantate sunt determinate nu doar de textul acestor instrumente, ci şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Ultima teză din alineat are scopul de a permite asigurarea unei protecţii mai extinse de către Uniune. În orice caz, nivelul protecţiei asigurate de cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin CEDO”.

În această privinţă, dreptul de acces la un avocat, parte integrantă a dreptului la apărare, impune ca apărătorul persoanei suspectate sau acuzate să fie în măsură să asigure, fără restricţii, aspectele fundamentale ale apărării persoanei respective, inclusiv prin participarea celui dintâi la audierile martorilor în cursul urmăririi penale. Curtea de la Strasbourg a explicat că „alegerea între apărarea în persoană și reprezentarea juridică depinde de legislația națională[5]. De aceea, „cerința legală ca un acuzat să fie asistat de un avocat în toate etapele procedurii nu poate fi considerată incompatibilă cu Convenția”[6]. Curtea a mai statuat, între altele, că: „Dreptul la apărare, ca regulă, impune nu numai ca un inculpat să cunoască identitatea acuzatorilor săi astfel încât să fie în măsură să conteste probitatea şi credibilitatea lor, dar şi ca acuzatul să aibă posibilitatea adecvată şi corespunzătoare de a confrunta şi de a adresa întrebări martorilor în acuzare, fie când martorul dă declaraţia sa sau într-o etapă ulterioară a procesului”[7]. Aşadar, instanţa europeană admite posibilitatea ca persoana suspectată ori acuzată, în exercitarea dreptului ei la apărare consfinţit în dreptul intern, să confrunte martorii acuzării, or această confruntare nu poate avea loc în faza de urmărire penală decât prin participarea avocatului său la realizarea audierilor de martori.

În egală măsură, Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate[8], ale cărei prevederi trebuie respectate în procedura vizând EIO, oferă următoarele repere ce întăresc concluzia antemenţionată: „(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să îşi exercite dreptul la apărare în mod practic şi eficient. (2) Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat fără nicio întârziere nejustificată. În orice caz, persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat începând cu oricare dintre următoarele momente, luându-se în considerare cel care survine primul: (…) b) la desfăşurarea unei acţiuni de anchetare sau de strângere de probe de către autorităţile de anchetă sau de către alte autorităţi competente, în conformitate cu alineatul (3) litera (c); (3) Dreptul de a avea acces la un avocat implică următoarele: (…) c) statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent cel puţin la următoarele acţiuni de anchetare sau de strângere de probe, în cazul în care acţiunile respective sunt prevăzute în dreptul intern şi în cazul în care se impune sau se permite prezenţa persoanei suspectate sau acuzate la acţiunea în cauză: (i) identificarea suspecţilor; (ii) confruntări; (iii) reconstituiri ale unei infracţiuni.(…)”. Acestea se interpretează în cheia următoarelor considerente din preambulul directivei: „26) Persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să participe la acţiuni de anchetare sau de strângere de probe, în măsura în care acestea sunt prevăzute în dreptul intern respectiv şi în măsura în care participarea persoanelor suspectate sau acuzate este obligatorie sau permisă.(…) Statele membre pot stabili măsuri practice referitoare la prezenţa unui avocat în timpul acţiunilor de anchetare sau de strângere de probe. Astfel de măsuri practice ar trebui să nu aducă atingere exercitării efective şi substanţei drepturilor vizate.(…)”. Normele precitate sunt clare în a exprima obligaţia autorităţilor competente de a permite participarea avocatului la activităţile de anchetă.

Este adevărat că alte prevederi ale directivei (mai ales art. 3 alin. 5 şi 6, art. 5 alin. 3) instituie câteva excepţii temporare de la regula conform căreia avocatul persoanei suspectate sau acuzate are dreptul să fie prezent la activităţi de anchetare ori de strângere a probelor, inclusiv în cazul audierilor de martori. Acestea pot fi aplicate de la caz la caz, fie de autoritatea judiciară emitentă sau de altă autoritate judiciară competentă numai dacă decizia să poată fi supusă unui control jurisdicţional, trebuie să respecte principiul proporţionalităţii, să fie strict limitate în timp, să nu se bazeze exclusiv pe gravitatea presupusei infracţiuni şi să nu aducă atingere echităţii generale a procedurii (art. 8 din directivă). În orice caz însă, normele nu pot aduce atingere dreptului intern privind asistenţa juridică, care se aplică în conformitate cu Carta şi Convenţia (art. 11 din directivă), având în vedere următoarele explicaţiile din preambul: „(54) Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile stabilite prin prezenta directivă pentru a oferi un nivel mai ridicat de protecție. Un astfel de nivel mai ridicat de protecție ar trebui să nu constituie un obstacol în calea recunoașterii reciproce a hotărârilor judiciare pe care aceste norme sunt menite să le faciliteze. Nivelul de protecție ar trebui să nu fie inferior standardelor prevăzute de cartă și de convenție, astfel cum sunt interpretate de jurisprudența Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului.” Or, în dreptul nostru intern au fost stabilite drepturi procesuale mai extinse faţă de cele minime stabilite prin directivă şi nu conţin niciun caz derogatoriu precum cele din directivă în privinţa dreptului apărătorului ales al suspectului/inculpatului de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală, sens în care aceste excepţii nu sunt aplicabile în ipoteza analizată.

În consecinţă, dispunerea măsurii de anchetă privind audierile de martori în baza EIO, în lipsa conformării cu obligaţia legală din dreptul intern de a permite avocatului suspectului/inculpatului să participe la efectuarea lor, ar încălca două dintre condiţiile fundamentale de emitere ale ordinului. Prima condiţie, pe motiv că nu s-ar ţine cont dreptul la apărare al acestuia în componenta menţionată, iar a doua condiţie deoarece, într-o cauză similară internă, nu ar putea fi dispusă măsura în asemenea împrejurări în mod legal.

Faza subsecventă ar fi, de asemenea, viciată. Odată emis şi comunicat autorităţilor judiciare de executare, în afară de incidenţa motivelor de nerecunoaştere şi neexcutare, EIO se recunoaşte şi se execută fără îndeplinirea altor formalităţi, ca şi cum măsura de anchetă ar fi fost dispusă într-o cauză internă (art. 9 din directivă). Totuşi, acestea sunt ţinute de îndeplinirea formalităţilor şi procedurilor precizate în mod expres de autoritatea judiciară emitentă, cu excepţia cazului în care se prevede altfel în directivă şi sub condiţia ca acestea să nu contravină principiilor fundamentale de drept ale statului executant (art. 9 alin. 2 din directivă). „În această privință, așa cum s-a menționat deja anterior, soluția tradițională a lex loci prevăzută la art. 3.1 din Convenția privind asistența reciprocă din 1959 a fost depășită de criteriul mai modern stabilit la art. 4.1 din Convenția din 2000 și în art. 9.2 din Directiva EIO, în lumina căruia autoritatea căreia îi este adresată comisia rogatorie sau este trimisă EIO trebuie să respecte formalitățile și procedurile prevăzute în mod expres de autoritatea emitentă, cu excepția cazului în care acestea din urmă intră în conflict cu procedurile fundamentale principiile fundamentale ale sistemului său juridic intern”[9].

Câtă vreme emiterea EIO ar ignora obligaţia de înştiinţare a avocatului suspectului/inculpatului despre efectuarea audierilor, consecinţa firească ar fi faptul că recunoaşterea şi executarea ordinului nu ar avea cum să constituie proceduri legale. Dacă ar proceda în acord cu prevederile legale, autoritatea judiciară emitentă ar înscrie în ordinele europene de anchetă emise necesitatea încunoştinţării apărătorului cu privire la realizarea audierilor martorilor. De altfel, în formularul standard al ordinului ce se completează de autoritatea judiciară emitentă există o rubrică specială destinată formalităţilor şi procedurilor necesar a fi respectate (Secţiunea I, pct. 1).

Astfel de menţiuni, denumite formalităţi şi proceduri în sensul directivei, dacă ar fi făcute, nu ar provoca o încălcare a vreunei prevederi din directivă şi nici nu ar prejudicia, în mod normal, vreun principiu fundamental din statul de executare. Dimpotrivă, doar în acest fel s-ar materializa o procedură judiciară europeană conformă cu dispoziţiile legale aplicabile, aici fiind incluse cele din legislaţia naţională referitoare la dreptul avocatului de a participa la efectuarea actelor de urmărire penală, şi, prin urmare, ar conduce la obţinerea în mod legal a declaraţiilor martorilor audiaţi pe această cale. Cu toate acestea, dacă ar determina încălcarea unui asemenea principiu fundamentul, singura cale prin care ar putea fi evitată această situaţie ar fi apelarea la alte modalităţi de realizare a audierilor de martori, aşa cum este videoconferinţa ori alte mijloace audio-vizuale. Recurgerea la măsuri alternative de anchetă, dacă ar conduce la acelaşi rezultat prin mijloace mai puţin intruzive, este oricum recomandată în toate cazurile autorităţilor judiciare de executare (art. 10 alin. 3 din directivă, având corespondent în art. 334 alin. 3 din lege).

În concluzie, procedura judiciară a EIO ce are ca obiectiv audieri de martori, pusă în aplicare de către autorităţile judiciare străine la solicitarea autorităţilor judiciare româneşti, este necesar să întrunească inclusiv cerinţa încunoştinţării apărătorului ales al suspectului/inculpaţului din dreptul nostru intern, dacă sunt îndeplinite formalităţile specifice.

Urmările potenţiale generate prin omisiunea încunoştinţării apărătorului ales al persoanei acuzate despre realizarea audierilor de martori în procedura EIO şi posibile remedii

Pentru situaţia în care România este stat emitent al EIO în faza de urmărire penală, reglementarea din directivă şi transpunerea din legea specială internă impun ca motivele de fond, cum ar fi cele referitoare la procedura de emitere, să poată fi contestate exclusiv potrivit legii procesual penale interne, fiind aplicabile căile de atac echivalente în aceleaşi condiţii şi termene ca într-o cauză penală internă (art. 14 alin. 2 din directivă, având corespondent în art. 338 alin. 2 C. proc. pen.). Şi în literatura de specialitate s-a reţinut că: „Totuşi, fiecare stat membru trebuie să garanteze că orice parte interesată dispune de remedii legale împotriva recunoaşterii şi executării unui ordin european de anchetă.(…) Referitor la căile de atac se impune precizarea că motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului european de anchetă nu pot fi contestate în statul de executare, ci doar printr-o acţiune iniţiată în statul emitent.[10]

Cât priveşte sancţionarea probelor strânse în urma activităţilor de investigare efectuate în baza EIO şi procedura aplicabilă, legiuitorul european nu le-a prevăzut în cuprinsul directivei, cu o singură excepţie vizând interceptările, cu toate că ordinul beneficiază de un cadru legal consistent conţinând norme privind punerea în aplicare a măsurilor de investigare în orice fază a procesului penal. „În particular, directiva prevede patru componente esenţiale ale activităţilor de investigare: emiterea, refuzul, executarea și contestarea ordinului. Admisibilitatea probelor colectate, la rândul său, este reglementată de legislaţia națională(…) La fel ca şi în cazul reglementării privind comisia rogatorie, Directiva EIO nu prevede un regim specific de admisibilitate în cadrul procedurilor interne a probelor colectate în străinătate.(…) Acest lucru se datorează dificultăților deja menţionate cu care se confruntă statele pentru a ajunge la un acord cu privire la furnizarea de norme unificate în materie de probe și chiar și pentru a armoniza pur și simplu reglementările lor interne.(…) Mai mulți cercetători subliniază faptul că lipsa unor norme comune de admisibilitate pentru probele obținute riscă să frustreze cooperarea: probele colectate ar putea fi pierdute din cauza diferențelor dintre lex loci și lex fori”[11]. Atare chestiuni vor putea fi lămurite tot în baza dreptului intern al a statului membru din care face parte autoritatea judiciară emitentă, în speţă al României.

Rezumativ, într-o cauză penală internă aflată pe rolul organelor de urmărire penală, constatarea eventualei încălcari a procedurii de emitere a EIO provocată de omisiunea înştiinţării apărătorului ales al suspectului sau inculpatului cu privire la efectuarea audierilor şi, în consecinţă, aplicarea eventualelor sancţiuni asupra actului în sine (EIO) şi asupra mijloacelor de probă (depoziţiile de martori) obţinute pe această cale, vor avea loc în deplină concordanţă cu dispoziţiile Codului de procedură penală. Se vor realiza, similar situaţiei în care ar fi fost dispuse şi administrate de organele judiciare naţionale, după caz, fie de procurorul ierarhic superior în plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului de caz conform art. 339 C. proc. pen., deşi asemenea situaţii sunt rar întâlnite în practică, fie de judecătorul în procedura de cameră preliminară reglementată de art. 342 C. proc. pen., aşa cum se întâmplă în mod obişnuit când urmărirea penală se finalizează prin emiterea rechizitoriului în dosar.

Referitor la potenţialele consecinţe provocate şi la remediile disponibile, efectuarea probatoriilor prin încălcarea obligaţiei legale de informare a avocatului conform art. 92 alin. 2-3 C. proc. pen. ar putea atrage sancţiunile nulităţii relative prevăzută de art. 282 alin. 1 C. proc. pen. şi a excluderii declaraţiilor astfel luate întemeiată pe art. 102 alin. 2-3 C. proc. pen., sub rezerva îndeplinirii cerinţelor legale. În doctrină s-a arătat că „O problemă distinctă o reprezintă sancţiunea actului de urmărire penală(…) în situaţia în care avocatul nu este încunoştinţat despre efectuarea lor, deşi făcuse cerere în acest sens. Este evident că nu poate fi vorba despre o nulitate absolută atât timp cât nu ne aflăm în vreunul dintre cazurile prevăzute expres de art. 281 C.proc.pen. Prin urmare, putem vorbi despre o nulitate relativă, unde vătămarea procesuală a dreptului la apărare este evidentă, deci relativ uşor de probat. Din această perspectivă, din moment ce legiuitorul a instituit un astfel de drept pentru avocat, nu se poate susţine că procurorul poate încheia acte de urmărire penală fără să-ş încunoştinţeze pe acesta, pe motiv că nu ar exista vreo vătămare. De asemenea, nici posibilitatea pe care o are avocatul de a solicita, spre exemplu, reaudierea martorilor ascultaţi fără a fi informat nu poate acoperi o astfel de vătămare. În aceste condiţii, considerăm că sancţiunea unui act de urmărire penală încheiat cu încălcarea acestui drept este excluderea probei astfel obţinute. În lipsa unei astfel de sancţiuni acest drept al apărării ar fi golit de conţinut.”[12]

În loc de concluzii fac trimitere tot la literatura de specialitate, care a oferit exemplul relevant al unei cauze penale interne în care a fost recunoscut şi executat un ordin european de anchetă emis de autorităţile judiciare din România în vederea audierii unui inculpat arestat într-o altă cauză pe teritoriul unui stat membru UE (Germania), iar declaraţia obţinută de către autorităţile judiciare din statul de executare a fost constată ca nelegală şi exclusă de la dosar pe motiv că la momentul audierii nu i s-a asigurat prezenţa unui avocat, cu toate că era un caz de asistenţă juridică obligatorie potrivit legislaţiei româneşti. „Atunci când România este stat emitent al unui ordin european de anchetă vizând audierea unui inculpat arestat în altă cauză, pe teritoriul unui stat membru, dacă audierea acestuia se realizează de către autoritatea de executare fără a i se asigura asistenţa juridică obligatorie inculpatului, cerinţă impusă de art. 90 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. combinat cu art. 109 alin. (2) C. pr. pen., declaraţia transmisă de autorităţile judiciare ale statului de executare nu va putea fi valorificată de către autoritatea judiciară română emitentă, parchetul care instrumentează cauza privind pe inculpatul respectiv, fiind vorba despre o probă obţinută în mod nelegal, fără asigurarea asistenţei judiciare inculpatului arestat. De exemplu, Codul de procedură german nu prevede obligativitatea audierii inculpatului arestat în altă cauză în prezenţa unui avocat, motiv pentru care procurorul din Germania care recunoaşte şi pune în executare EIO emis, va aplica legislaţia statului de executare şi, în consecinţă, va refuza să audieze inculpatul în prezenţa unui avocat, ceea ce face ca proba să fie nulă, potrivit legislaţiei române(…) Fără a aduce atingere normelor procedurale interne, statele membre asigură faptul că, în procedurile penale din statul emitent, se respectă dreptul la apărare şi echitatea procedurilor în cadrul evaluării probelor obţinute prin intermediul ordinului european de anchetă, în vederea atingerii garanţiilor privind drepturile fundamentale.”[13] Acelaşi remediu ar putea fi adaptat şi la ipoteza de faţă, în care au avut loc audieri de martori fără încunoştinţarea apărătorului ales al învinuitului/inculpatului despre efectuarea lor, fiindcă o asemenea omisiune legală, precum aceea de a asigura asistenţa juridică obligatorie în situaţia unui inculpat arestat în altă cauză, ar putea constitui o încălcare a drepturilor procesuale.


[1] Adoptată la Bruxelles în 3 aprilie 2014 şi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr. 130L din 1 mai 2014;
[2] R.-E. Kostoris (Editor), Handbook of European Criminal Procedure, Ed. Springer International Publishing, Elveţia, 2018, pag. 358-359;
[3] M. Udroiu (Coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole. Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2020, pag. 144-145;
[4] Document publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr. 303 din 13 decembrie 2007;
[5] Ct.E.D.O, 20 ianuarie 2005, Mayzit c. Rusia;
[6] Ct.E.D.O., 25 septembrie 1992, Croissant c. Germania; Ct.E.D.O., 15 noiembrie 2001, Correia de Matos c. Portugalia;
[7] Ct.E.D.O., 10 februarie 2015, Colac c. România;
[8] Adoptată la Strasbourg în 22 octombrie 2013 şi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene cu nr. 294/1L din 1 mai 2014; dispoziţiile directivei au fost transpuse succesiv prin modificările aduse Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală;
[9] R.-E. Kostoris (Editor), op. cit., pag. 383;
[10] M. Pătrăuş, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Compendium Legislaţie, doctrină, jurisprudenţă europeană şi naţională, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2021, pag. 574;
[11] R.-E. Kostoris (Editor), op. cit., pag. 364-368;
[12] M. Udroiu (Coord.), op. cit., pag. 495;
[13] M. Pătrăuş, op. cit., pag. 575.


Av. Florin Mircea, Chiriță și Asociații

Citeşte mai mult despre , , , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership