Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul Uniunii Europene
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
UNBR Caut avocat
AUDI Q3
AUDI Q3
Articole Dreptul Uniunii Europene RNSJ SELECTED Studii

Incongruențe normative în materia executării ordinului european de indisponibilizare

7 februarie 2023 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor

Raul Alexandru Nestor

 Abstract

The concerted orientation of decision-makers at the level of the European Union in the sense of regulating the most appropriate action strategies along the line of neutralizing the criminal product, led to the adoption of Regulation 2018/1805 of the European Parliament and of the Council of November 14, 2018 on the mutual recognition of freezing orders and confiscation orders

The essential purpose of Regulation 2018/1805 is to facilitate the cross-border recovery of criminal assets, with the consequence of making available and confiscating funds of illicit origin as effectively as possible.

In essence, Regulation 2018/1805 provides a unitary solution to the problems related to the implementation of existing legal instruments by establishing a unitary regulatory framework covering both freezing orders and confiscation orders issued by another EU country within criminal proceedings.

In the terminology of the regulation, the notion of „freezing order” implies a decision issued or validated by an issuing authority to prevent the destruction, transformation, removal, transfer or alienation of an asset with a view to its confiscation, and the notion of „confiscation order” has see a punishment or a final measure, ordered by a court in a procedure initiated as a result of the commission of a crime, resulting in the definitive deprivation of a natural or legal person of the respective asset.

According to art. 18 para. (1) of the Regulation, „the executing authority recognizes a confiscation order sent in accordance with Article 14 and takes the necessary measures for its execution, in the same way as in the case of a domestic confiscation order issued by an authority of the executing State, except the case in which the executing authority invokes one of the grounds for non-recognition and non-execution provided for in Article 19 or one of the grounds for postponement provided for in Article 21.”

Servicii JURIDICE.ro

Arbitraj comercial

Evenimente juridice

How the Regulation requires compliance with the enforcement procedure provided for by internal law, at the level of national legislation, Chapter II of Title VIII of Law no. 302/2004 was supplemented by Point 29, Article I of LAW no. 51 of March 26, 2021.

As a result of this amendment, through the provisions of art. 3271 of Law no. 302/2004, the issuing and executing authorities of a freezing order issued in accordance with Regulation 2018/1805 were defined in national legislation.

According to these legal provisions in force, the confiscation order is issued by the prosecutor, during the criminal investigation phase, and by the court, during the trial, and the confiscation order is issued by the court.

The freezing orders are executed by the prosecutor’s office attached to the court, during the criminal prosecution phase, and by the court, during the trial.

If it is issued in a case in which criminal prosecution is carried out for crimes which, according to Romanian law, are under the competence of the Directorate for the Investigation of Organized Crime and Terrorism or the National Anti-Corruption Directorate, the freezing order  is executed by them.

Confiscation orders are enforced by the court.

The territorial competence of the enforcement authority is determined depending on the place where the asset for which the freezing order or confiscation was issued is located, or depending on the domicile or headquarters of the natural or legal person who is believed to be generating income in Romania.

The legislation of some EU states provides for special procedures for taking insurance measures based on which freezing orders and confiscation orders can be subsequently issued. Such procedures do not always have a counterpart in Romanian criminal procedural legislation, an aspect that, even under the conditions of extremely clear provisions in Law no. 302/2004, leads to substantial difficulties in the process of their execution, respectively in establishing with certainty the competence of the judicial authority appointed to ensure the execution of such orders when Romania is the requested state.

To the extent that the national legislator has not intervened in the sense of changes that would ensure the existence at the domestic regulatory level of similar procedures to other European states, procedures in the framework of which protective measures can be ordered and orders of non-disposal can be issued, it remains at the discretion of the judicial authority  of the law establishing a concrete method of action in order to enforce the freezing orders. In no case do we believe that it is possible to express a refusal of execution for the reason that the said order was not issued during the criminal investigation phase or during the court phase, the notion of criminal proceedings being much broader in the terminology of the Regulation to which I previously referred .

In the absence of a legislative amendment, the only criterion available to the Romanian judicial authorities to establish the competence of the judicial authority  that can proceed with the execution of the non-disposal order is that of the moment in which the freezing order is issued – before or during a procedural phase of the trial. As shown in the example presented above, the court in Romania held that the execution of the frezing order  is requested in an investigative stage (even if not in an investigative stage specific to the Romanian criminal law), prior to the referral to the court, thus establishing the authority of the prosecution in the execution of the measure.

The task of the national legislator to amend the legislation on international judicial cooperation in criminal matters with the aim of bringing the internal normative framework into agreement with the procedural legislation of other European states, even if it is extremely difficult, must still ensure the execution with due celerity of certain orders of unavailability. Of course, the national legislator cannot be required to regulate a procedure identical to the one in which the respective order was issued, as it is not possible to regulate in Romania a special procedure for preventive measures, as in the Italian legislation.

At the same time, the legislator could amend the domestic law by which it would establish unequivocally which of the national judicial authorities have the competence to execute a freezing order, in the situation where this order was issued by the requesting state during a criminal procedure within the meaning of Regulation 2018/1805, a procedure which is neither a criminal prosecution nor a trial.

The dynamics of the process of establishing the insurance measures require, even at the level of internal legislation, to go through a procedure free of rules, adversariality and publicity, following that a subsequent control activity of the documents carried out in the process of the execution of the insurance measure, will be possible only under the conditions in which the measures have already been implemented. However, for the sake of common sense, the same mechanism should be followed in the case of the execution of the freezing order, the speed and lack of publicity of the measure can be ensured to the best extent by resorting to a procedure having the characteristics of an investigative stage.

Rezumat

Orientarea concertată a factorilor de decizie de la nivelul Uniunii Europene în sensul reglementării celor mai adecvate strategii de acțiune pe linia neutralizării produsului infracțional, a condus la adoptarea Regulamentului 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare.

Scopul esențial al Regulamentului 2018/1805 constă în facilitarea recuperării transfrontaliere a bunurilor infracțiunilor, cu consecința indisponibilizării și confiscării cât mai eficientă a fondurilor cu proveniență ilicită.

În esență, Regulamentului 2018/1805 oferă o rezolvare unitară a problemelor legate de punerea în aplicare a instrumentelor juridice existente prin stabilirea unui cadru normativ unitar care să acopere atât ordinele de indisponibilizare cât și ordinele de confiscare emise de o altă țară a Uniunii Europene în cadrul procedurilor în materie penală.

În terminologia regulamentului, noțiunea de ”ordin de indisponibilizare” presupune o hotărâre emisă sau validată de o autoritate emitentă pentru a preveni distrugerea, transformarea, îndepărtarea, transferul sau înstrăinarea unui bun în vederea confiscării acestuia, iar noțiunea de ”ordonanța de confiscare” are în vedere o pedeapsă sau o măsură finală, dispusă de o instanță în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, având ca rezultat privarea definitivă a unei persoane fizice sau juridice de bunul respectiv.

Conform art. 18 alin. (1) din Regulament, ”autoritatea de executare recunoaște un ordin de confiscare transmis în conformitate cu articolul 14 și ia măsurile necesare executării sale, în același mod ca în cazul unui ordin de confiscare intern emis de o autoritate din statul de executare, cu excepția cazului în care autoritatea de executare invocă unul dintre motivele de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzute la articolul 19 sau unul dintre motivele de amânare prevăzute la articolul 21.”

Cum Regulamentul impune respectarea procedurii de executare prevăzute de legea internă, la nivelul legislației naționale, Capitolul II din Titlul VIII al Legii nr. 302/2004  a fost completat de Punctul 29, Articolul I din LEGEA nr. 51 din 26 martie 2021.

Ca urmare a acestei modificări, prin dispozițiile art. 3271 din Legea nr. 302/2004, au fost definite în legislația națională autoritățile emitente precum și cele de executare ale unui ordin de indisponibilizare emis în conformitate cu Regulamentul 2018/1805.

Conform acestor dispoziții legale în vigoare, ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, și de instanța de judecată, în cursul judecății, iar ordinul de confiscare se emite de către instanța de judecată.

Ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, și de tribunal, în cursul judecății.

În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracțiuni care, potrivit legii române, sunt de competența Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.

Ordinele de confiscare se execută de către tribunal.

Competența teritorială a autorității de executare se determină în funcție de locul în care se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare sau de confiscare ori în funcție de domiciliul sau sediul persoanei fizice ori juridice despre care se crede că realizează venituri în România.

Legislația unor state UE prevede proceduri speciale de luare a măsurilor asiguratorii în baza cărora pot fi emise ulterior ordinele de indisponibilizare cât și ordinele de confiscare. Asemenea proceduri nu au întotdeauna un corespondent în legislația procesual penală română, aspect care, chiar în condițiile unor dispoziții extrem de clare în Legea nr. 302/2004,  conduce la dificultăți substanțiale în procesul de executare a acestora, respectiv în stabilirea cu certitudine a competenței organului judiciar desemnat să asigure executarea unor asemenea ordine atunci când România este stat solicitat.

În măsura în care legislatorul național nu a intervenit în sensul unor modificări care să asigure existența la nivel normativ intern a unor proceduri similare altor state europene, proceduri în cadru cărora se pot dispune măsuri asiguratorii și emite ordine de indisponibilizare, rămâne la latitudinea organelor de aplicare a legii stabilirea unei modalități concrete de acțiune în vederea punerii în executare a ordinelor de indisponibilizare. În niciun caz nu credem că este posibil exprimarea unui refuz de executare pentru motivul că respectivul ordin nu a fost emis în faza de urmărire penală sau în faza de judecată, noțiunea de proceduri penale fiind mult mai largă în terminologia Regulamentului la care am făcut anterior referire.

În absența unei modificări legislative, singurul criteriu de care dispun autoritățile judiciare române în a stabili competența organului care poate proceda la executarea ordinului de indisponibilizare, este cel al momentului în care este emis ordinul de indisponibilizare – înaintea sau în timpul unei faze procesuale a judecății. Așa cum s-a arătat în exemplul expus anterior, instanța din România a reținut că executarea ordinului de indisponibilizare este solicitată într-o etapă investigativă (chiar dacă nu într-o etapă investigativă specifică legii penale române), anterior sesizării instanței, stabilind astfel competența organului de urmărire penală în executarea măsurii.

Sarcina legiuitorului național de a modifica legislația privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu scopul de a pune în acord cadrul normativ intern cu legislația procesuală a altor state europene, chiar dacă este extrem de dificilă, trebuie să asigure totuși executarea cu celeritatea cuvenită a unor ordine de indisponibilizare. Desigur că nu se poate impune legislatorului național să reglementeze o procedură identică celei în care a fost emis ordinul respectiv, nefiind posibilă reglementarea și în România a unei proceduri speciale pentru măsuri preventive, precum în legislația italiană.

În același timp, legiuitorul ar putea să opereze o modificare a legii interne prin care să stabilească în mod neechivoc care dintre autoritățile judiciare naționale au competența de a executa un ordin de indisponibilizare, în situația în care acest ordin a fost emis de statul solicitant în cursul unei proceduri penale în sensul Regulamentului 2018/1805, procedură care nu este nici urmărire penală și nici judecată.

Dinamica procesului de instituire a măsurilor asiguratorii impune, chiar la nivelul legislației interne, parcurgerea unei proceduri lipsite de regulă, de contradictorialitate și de publicitate, urmând ca o activitate subsecventă de control a actelor efectuate în procesul de executare a măsurii asiguratorii, să fie posibilă numai în condițiile în care măsurile su fost deja puse în executare. Or, pentru identitate de rațiune, același mecanism ar trebui urmărit și în cazul punerii în executare a ordinului de indisponibilizare, celeritatea și lipsa de publicitate a măsurii putând fi asigurate în cea mai bună măsură prin recurgerea la o procedură având caracteristicile unei etape investigative.

I. Utilitatea unei reglementări unitare la nivel european a ordinului de indisponibilizare – garanție esențială pentru neutralizarea produsului infracțional

Deși sporadic abordată în literatura de specialitate și beneficiind de un sediu restrâns de reglementare la nivelul legislației interne, noțiunea de produs al infracțiunii este extrem de prezentă în convențiile internaționale ratificate de România.

Astfel, Convenția ONU contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope[1], adoptată la Viena la 20 decembrie 1988, reglementează în art.5, par.1, lit. a  confiscarea „Produselor dobândite din infracţiunile stabilite în conformitate cu paragraful 1 al art. 3 sau bunurilor a căror valoare corespunde celei a produselor menţionate”, stabilind că noțiunea de produs în textul art.1 lit. o, se referă la orice bun care provine direct sau indirect în urma comiterii unei infracțiuni, stabilit în conformitate cu paragraful 1 al art. 3 sau obținut direct sau indirect prin comitere.

Convenția europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii[2], adoptată la Strasbourg la 08 noiembrie 1990, stabilește că noțiunea de produs se referă la orice avantaj economic obţinut din infracţiuni, avantaj care poate consta în orice bun, astfel cum este definită noțiunea de ”bun” în sensul aceleiași convenții. Conform convenției, noțiunea de ”bun” reprezintă un bun de orice natură, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum şi actele juridice sau documentele atestând un titlu sau un drept cu privire la un bun.

Tot la nivel european, cu titlu exemplificativ, se impune o referire la Convenția Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii și finanțarea terorismului[3], adoptată la Varșovia la 16 mai 2005. Conform acestei convenții, noțiunea de produs se referă la orice avantaj economic, derivat din sau obţinut, direct ori indirect, din infracţiuni.

Cu referire directă la ordinul european de indisponibilizare, se impune o trimitere la la Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană care definește noțiunea de „produse” referindu-se la orice avantaj economic obținut, în mod direct sau indirect, din săvârșirea unei infracțiuni; acesta poate consta în orice tip de bun și include orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum și orice beneficii de valoare.

Orientarea concertată a factorilor de decizie de la nivelul Uniunii Europene în sensul reglementării celor mai adecvate strategii de acțiune pe linia neutralizării produsului infracțional, a condus la adoptarea Regulamentului 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare[4].

Scopul esențial al Regulamentului 2018/1805 constă în facilitarea recuperării transfrontaliere a bunurilor infracțiunilor, cu consecința indisponibilizării și confiscării cât mai eficientă a fondurilor cu proveniență ilicită.

Acest regulament face parte din planul de acțiune elaborat de Comisia Europeană pentru a consolida lupta împotriva finanțării terorismului, contribuind la finalizarea uniunii de securitate prin a se asigura că infractorii sunt privați de bunurile lor.

În esență, Regulamentului 2018/1805 oferă o rezolvare unitară a problemelor legate de punerea în aplicare a instrumentelor juridice existente prin stabilirea unui cadru normativ unitar care să acopere atât ordinele de indisponibilizare cât și ordinele de confiscare emise de o altă țară a Uniunii Europene în cadrul procedurilor în materie penală.

În terminologia regulamentului, noțiunea de ”ordin de indisponibilizare” presupune o hotărâre emisă sau validată de o autoritate emitentă pentru a preveni distrugerea, transformarea, îndepărtarea, transferul sau înstrăinarea unui bun în vederea confiscării acestuia, iar noțiunea de ”ordonanța de confiscare” are în vedere o pedeapsă sau o măsură finală, dispusă de o instanță în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, având ca rezultat privarea definitivă a unei persoane fizice sau juridice de bunul respectiv.

O analiză succintă a Regulamentului 2018/1805 demonstrează tendința  legislatorului european de a rezolva aspectele legate de punerea în aplicare a instrumentelor juridice existente prin stabilirea unui regulament unic – care să acopere atât ordinele de indisponibilizare, cât și ordinele de confiscare direct aplicabile la nivelul Uniunii Europene.

Se poate susține că prin  acest mod de reglementare este respectat principiul general al recunoașterii reciproce, în sensul că toate deciziile judiciare în materie penală luate într-o țară a UE vor fi, în mod normal, recunoscute și executate direct de o altă țară a UE, existând doar un număr limitat de motive pentru nerecunoaștere și neexecutare.

Sunt puse la dispoziția agențiilor de aplicare a legii certificate și proceduri standard pentru a permite acțiuni mai rapide și mai eficiente de indisponibilizare și confiscare, fiind reglementat un termen de 45 de zile pentru recunoașterea ordinului de confiscare și, în cazuri urgente, un termen de 48 de ore pentru recunoaștere și 48 de ore pentru executarea ordinelor de indisponibilizare.

Tot ca o formă de reglementare unitară, acest regulament conține dispoziții care  garantează că drepturile victimelor la compensații și restituire sunt respectate și în cazurile de infracționalitate transfrontalieră.

În intenția de reglementare unitară, Regulamentului 2018/1805 conține la art. în art.2 definirea noțiunilor esențiale în materie. În acest sens, prin noțiunea de „bunuri” legislatorul european arată că se referă la bunuri de orice fel, corporale sau necorporale, mobile sau imobile, precum și actele sau instrumentele juridice care dovedesc existența unui titlu sau a unui drept asupra unor astfel de bunuri, despre care autoritatea emitentă consideră că: (a)reprezintă produsul unei infracțiuni ori echivalentul său, fie că este vorba de suma totală, fie doar de o parte a valorii unui astfel de produs; (b) reprezintă instrumentul unei infracțiuni sau valoarea respectivului instrument; (c) face obiectul confiscării prin aplicarea, în statul emitent, a oricăreia dintre competențele de confiscare prevăzute în Directiva 2014/42/UE; sau (d) face obiectul confiscării în temeiul oricăror alte dispoziții privind competențele de confiscare, inclusiv confiscarea în lipsa unei condamnări definitive în temeiul legislației statului emitent, în cadrul unei proceduri inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

De asemenea, în terminologia aceluiași regulament, noțiunea de „produse” presupune orice avantaj economic obținut direct sau indirect din săvârșirea unei infracțiuni, constând în orice tip de bun și incluzând orice reinvestire sau transformare ulterioară a produselor directe, precum și orice beneficiu de valoare.

Conform art. 9 alin. 1 din Regulament, ”După ce a primit certificatul de indisponibilizare, autoritatea de executare pronunță o hotărâre privind recunoașterea și executarea ordinului de indisponibilizare și execută ordinul respectiv fără întârziere, cu aceeași rapiditate și cu același grad de prioritate ca într-un caz intern similar.”

Rezultă că legislatorul european face referire la o dispoziție din legislație procesuală directă a unui stat, executare ordinului de indisponibilizare fiind supusă regimului juridic specific legislației statului de executare.

II. Necesitatea unei modificări a cadrului normativ intern în vederea transpunerii prevederilor Regulamentului 2018/1805

Conform art. 18 alin. (1) din Regulament, ”autoritatea de executare recunoaște un ordin de confiscare transmis în conformitate cu articolul 14 și ia măsurile necesare executării sale, în același mod ca în cazul unui ordin de confiscare intern emis de o autoritate din statul de executare, cu excepția cazului în care autoritatea de executare invocă unul dintre motivele de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzute la articolul 19 sau unul dintre motivele de amânare prevăzute la articolul 21.”

Cum Regulamentul impune respectarea procedurii de executare prevăzute de legea internă, la nivelul legislației naționale, Capitolul II din Titlul VIII al Legii nr. 302/2004  a fost completat de Punctul 29, Articolul I din LEGEA nr. 51 din 26 martie 2021[5].

Ca urmare a acestei modificări, prin dispozițiile art. 3271 din Legea nr. 302/2004, au fost definite în legislația națională autoritățile emitente precum și cele de executare ale unui ordin de indisponibilizare emis în conformitate cu Regulamentul 2018/1805.

Conform acestor dispoziții legale în vigoare, ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, și de instanța de judecată, în cursul judecății, iar ordinul de confiscare se emite de către instanța de judecată.

Ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, și de tribunal, în cursul judecății.

În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracțiuni care, potrivit legii române, sunt de competența Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.

Ordinele de confiscare se execută de către tribunal.

Competența teritorială a autorității de executare se determină în funcție de locul în care se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare sau de confiscare ori în funcție de domiciliul sau sediul persoanei fizice ori juridice despre care se crede că realizează venituri în România.

În acord cu Regulamentul și legea internă prevede că dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător și pentru emiterea, respectiv executarea cererilor întemeiate pe dispozițiile Acordului comercial și de cooperare între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, pe de altă parte.

O succintă analiză a modificărilor intervenite la nivelul Legii nr. 302/2004 ca urmare a Regulamentului 2018/1805 demonstrează că legislatorul național a avut în vedere în desemnarea autorităților competente în materia executării unui ordin de indisponibilizare, dispozițiile legii procesual penale interne, stabilind competența procurorului în cazul ordinului de indisponibilizare emis în faza de urmărire penală, respectiv a instanței de judecată pentru ipoteza ordinului emis în cursul judecății.

Chiar dacă din perspectivă internă o asemenea dispoziție pare a nu ridica probleme majore, dat fiind că tipologia procesului penal cunoaște în cele mai multe state membre ale Uniunii Europene o etapă investigativă și apoi o fază a judecății, există totuși posibilitatea ca ordinul de indisponibilizare să fie emis de autoritatea solicitantă într-o etapă procesuală necunoscută legislației procesual penale române. Neexistând un corespondent între faza procesuală în care este emis ordinul de indisponibilizare de statul solicitant și normele relative la funcțiile procesuale exercitabile în procesul penal autohton, la nivelul autorităților de executare din România va apărea problema organului competent să execute o asemenea măsură de indisponibilizare.

Expunerea de motive a Regulamentului 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare demonstrează că legislatorul european a avut în vedere posibila existență a unor diferențe dintre reglementările procesual penale de la nivelul statelor europene, încercând să evite la maxim orice sincopă care ar putea interveni în procesul de executare a unui asemenea ordin.

Conștient de existența unor diferențe de reglementare între legislațiile procesuale ale diferitelor state, prin punctul 13 al expunerii de motive care precedă textul propriu zis al Regulamentului 2018/1805, legislatorul european se referă expres la noțiunea de ”proceduri penale”, stabilind cu titlu de principiu că acest regulament ar trebui să se aplice tuturor ordinelor de indisponibilizare și tuturor ordinelor de confiscare emise în cadrul procedurilor în materie penală, prin „proceduri în materie penală” fiind desemnată o noțiune autonomă de drept al Uniunii, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în pofida jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Conform pct. 13 al expunerii de motive, „noțiunea cuprinde ca atare toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare emise în urma procedurilor inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu numai ordinele care intră sub incidența Directivei 2014/42/UE[6]. Noțiunea include și alte tipuri de ordine emise în absența unei condamnări definitive. Aceste ordine ar putea să nu existe în sistemul juridic al unui stat membru, însă statul membru în cauză ar trebui să aibă posibilitatea de a recunoaște și de a executa un astfel de ordin emis de un alt stat membru. Procedurile în materie penală ar putea, de asemenea, să cuprindă investigații ale poliției și ale altor autorități de aplicare a legii. Ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare care sunt emise în cadrul unor proceduri civile sau administrative ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament.”

Este vizibilă preocuparea pentru asigurarea tuturor mijloacelor necesare unei executări efective a ordinului de indisponibilizare, chiar dacă la nivelul statului de executare nu ar exista structuri sau funcții procesuale similare celor din statul care a emis ordinul a cărui executare este solicitată.

Deși se poate susține că o asemenea orientare legislativă contribuie la o executare eficientă a unui ordin de indisponibilizare, va trebui să recunoaștem că o executare operativă impune în egală măsură și o armonizare legislativă la nivelul statelor membre, astfel încât, la primirea unui ordin de indisponibilizare a cărei executare este solicitată, să nu se constate că la nivelul statului solicitant nu există o structură similară celei care a emis ordinul, astfel încât să nu poată fi stabilit cu certitudine care autoritate națională va avea competența punerii în executare.

La nivelul Uniunii Europene, orientarea normativă accentuată a fost deseori calificată ca „o adevărată revoluție tăcută în teoria și practica aplicării legii penale”. Dacă scopul declarat inițial consta în prinderea și pedepsirea infractorului, obiectivul central devine la începutul anilor 2000 identificarea și neutralizarea beneficiilor obținute în urma activităților infracționale. Concepută și reglementată la nivel federal mai întâi în SUA, preluată apoi inclusiv la nivel european, identificarea și indisponibilizarea beneficiului obținut din activități incriminate se transformă dintr-o simplă opțiune, inclusiv în alte reglementări, devenind o veritabilă caracteristică normativă, urmărită cu consecvență de legiuitorul devenit conștient că numai în acest mod ar putea fi diminuată recrudescența activităților infracționale aducătoare de profit. Doctrina care tratează amplu și militează în mod angajat în scopul implementării în legislațiile naționale a măsurilor de indisponibilizare și confiscare, în forme cât mai largi, demonstrând calitatea de instrument extrem de eficient în lupta împotriva criminalității este cunoscută sub numele ”Follow the money”.

Această orientare de relativă noutate în politica penală de la nivel european a impus statelor reglementarea unor structuri investigative (assets intelligence) având ca sarcina principală, nu urmărirea unor persoane, ci supravegherea unor conturi bancare, a unor portofolii de investiții, a proprietăților imobiliare sau a unor bunuri corporale de mare valoare.

Pe această linie de reglementare, în mai multe state europene au fost adoptate în mod detaliat proceduri prin care, cu ajutorul acestor structuri investigative, să poată fi identificate bunuri cu sursă necunoscută și să poată fi instituite măsuri asigurătorii cu mult înainte de a fi deschisă o investigație în măsură a fi calificată drept ”procedură penală”.

Un exemplu extrem de elocvent îl regăsim în cazul legislației italiene, unde, în scopul contracarării noilor forme de manifestare a crimei organizate, prin Legea nr. 136 din 13 august 2010[7]  privind delegarea Guvernului în elaborarea de normative antimafia este prevăzută obligativitatea Guvernului de a adopta, în termen de un an de la data intrării în vigoare a sus‐numitei legi, un Cod antimafia şi al măsurilor preventive.

Conform art. 3 al aceleiaşi legi, se instituie obligativitatea armonizării legislației în materie conform următoarelor principii şi criterii:

– acțiunea de prevenție poate fi exercitată independent de exercițiul acțiunii penale;

– măsurile de prevenție personale şi patrimoniale pot fi cerute şi, respectiv, dispuse separat, iar în cazul măsurilor de prevenție patrimoniale, acestea pot fi dispuse independent de pericolul social al subiectului la momentul solicitării acestei măsuri;

– măsurile patrimoniale pot fi dispuse chiar şi în caz de deces al subiectului. În cazul în care procedura este demarată, aceasta va continua şi va viza moştenitorii;

– definirea în manieră organică a categoriei destinatarilor măsurilor de prevenție

personale şi patrimoniale, iar în cazul măsurilor personale prevederea obligativității pericolului social;

– prevederea posibilității de a desfăşura anchete patrimoniale directe în scopul dezvăluirii activităților fictive sau transferurilor fictive de bunuri.

Conform art. 3 lit. b) al aceleiaşi legi, confiscarea poate fi dispusă în orice moment, indiferent dacă bunurile se află în posesia unor terți care le dețin în baza unui transfer  fictiv sau dacă acestea se află pe teritoriul altui stat.

În consecință, la nivelul Italiei, în anul 2011 a fost adoptat Codul legilor antimafia şi al măsurilor de prevenție. Acesta cuprinde 5 titluri care privesc măsurile de prevenție personale, măsurile de prevenție patrimoniale, administrarea, gestiunea şi destinația bunurilor sechestrate sau confiscate, raporturile cu terții şi sancțiunile.

În Titlul I din Codul antimafia sunt reglementate măsurile de prevenție personale. Acestea sunt analizate separat, în funcție de autoritatea competentă a le dispune, respectiv chestorul sau autoritatea judiciară, precum şi în funcție de pericolul social care  generează o astfel de măsură, respectiv pericol social comun sau calificat.

În Titlul II din Codul antimafia sunt analizate măsurile patrimoniale, respectiv sechestrul şi confiscarea. În cazul acestora, legiuitorul italian nu a adus modificări importante de natură a modifica natura lor, în schimb a introdus noi posibilități de a dispune astfel de măsuri, astfel cum au fost propuse în Legea nr. 136/2010.

Aşadar, conform art. 18 din Codul antimafia, măsurile de prevenție personale şi cele patrimoniale pot fi aplicate distinct. Totodată, măsurile patrimoniale pot fi aplicate independent de pericolul social pe care îl prezintă subiectul acestei măsuri, la momentul la care această măsură este dispusă.

Măsurile de prevenție patrimoniale pot fi dispuse şi în cazul în care subiectul acestor măsuri decedează, caz în care procedura va continua şi va  viza moştenitorii cu titlu universal al persoanei în cauză în termen de 5 ani de la deces.

Conform art. 24, confiscarea bunurilor va fi dispusă în cazul în care, în termen de 1 an şi 6 luni de la data punerii sub sechestru a bunurilor, persoana în cauză nu reuşeşte să  facă dovada provenienței licite a acestora. Acest termen poate fi prelungit, prin decret  motivat, de două ori, pe o durată de 6 luni.

Aşadar, măsurile de prevenție patrimoniale, astfel cum sunt ele reglementate în Codul antimafia, sunt focalizate direct pe bunuri, pe baza concepției periculozității obiectului în sine, indiferent de posesorii acestora sau de localizarea geografică a acestora. În acest context, măsurile de prevenție personale şi patrimoniale pot fi dispuse separat, caz în  care măsurile de prevenție patrimoniale pot fi dispuse independent de pericolul social al subiectului. Totodată, măsurile patrimoniale pot fi dispuse chiar şi în caz de deces al suspectului.

Potrivit Decretul legislativ italian nr. 159 din 6 septembrie 2011, al Codului legilor și măsurilor de prevenire antimafia, precum și față de noile dispoziții privind documentarea antimafia, în temeiul articolelor 1 și 2 din Legea nr. 136 din 13 august 2010, instanța, din oficiu, prin hotărâre motivată, dispune sechestrul bunurilor de care persoana împotriva căreia s-a prezentat propunerea poate dispune, direct sau indirect, atunci când valoarea acestora este disproporționată față de venitul declarat sau față de activitatea economică desfășurată sau când, în baza unor probe suficiente, există motive să se creadă că acestea sunt rezultatul unor activități ilegale sau că constituie reutilizarea acestora.

Conform acestui cadru normativ incident în Italia, instanța, la dispunerea sechestrului total al participațiilor, dispune sechestrarea bunurilor aferente constituite în societate în temeiul articolelor 2555 și următoarele din Codul civil italian, tot pentru a permite îndeplinirile prevăzute de articolul 104 din normele de aplicare, coordonare și tranzitorie ale codului de procedură penală, la care se face referire în decretul legislativ nr. 271/28 iulie 1989. În orice caz, sechestrul total al participațiilor se extinde de drept asupra tuturor bunurilor constituite în societate în temeiul articolelor 2555 și următoarele din codul civil. În decretul de sechestru privind participațiile, instanța indică în mod expres conturile curente și bunurile înființate în societate în temeiul articolelor 2555 și următoarele din codul civil la care se întinde sechestrul.

* * *

Fără a mai intra în detalii, observăm că legislația unor state UE prevede proceduri speciale de luare a măsurilor asiguratorii în baza cărora pot fi emise ulterior ordinele de indisponibilizare cât și ordinele de confiscare. Asemenea proceduri nu au întotdeauna un corespondent în legislația procesual penală română, aspect care, chiar în condițiile unor dispoziții extrem de clare în Legea nr. 302/2004, conduce la dificultăți substanțiale în procesul de executare a acestora, respectiv în stabilirea cu certitudine a competenței organului judiciar desemnat să asigure executarea unor asemenea ordine atunci când România este stat solicitat.

Deși așa cum am arătat anterior, ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, și de tribunal, în cursul judecății, există posibilitatea ca un asemenea ordin a cărui executare este solicitată României, să nu fost emis de statul solicitant într-o procedură caracterizată de urmărire penală și apoi de judecată.

Această posibilă incongruență între legislația procesuală a statului emitent al ordinului de executare și legislația procesual penală a României este în parte și consecința orientării normative la nivel european în care, confiscarea, deși reglementată inițial ca o sancțiune de drept penal, respectiv ca o măsură de siguranță cu caracter sancționator, capătă valențele unei proceduri civile, fără a mai fi incidente instituții fundamentale ale procesului penal cum ar fi prezumția de nevinovăție, asistența juridică obligatorie, autoritatea de lucru judecat sau principiul individualizării răspunderii.

Ca și exemplu concret, ne putem referi din nou la o procedură specifică sistemului procesual italian – procedura preventivă – care se derulează la un compartiment de specialitate din cadrul tribunalului, la propunerea unui procuror. Autoritatea care gestionează în integralitate procedura este instanța italiană, iar emitentul ordinului este un judecător, procurorul având exclusiv un rol de inițiator.

Deși în opinia autorităților judiciare italiene, o asemenea procedură ar putea fi caracterizată drept o ”procedură penală” în sensul Regulamentului 2018/1805, cadrul normativ din România nu conține niciun fel de referire la o asemenea procedură. Or, cum ordinul de indisponibilizare nu este emis nici în faza de urmărire penală și nici în cursul judecății (faze ale procesului penal cunoscute și de legislația italiană),  la nivelul autorităților judiciare din România sesizate cu executarea ordinului de indisponibilizare va apărea problema competenței organului care poate proceda la punerea în executare a unui asemenea ordin.

III. Soluții de lege lata  pentru stabilirea organului judiciar competent să asigure executarea în România a ordinului de indisponibilizare emis de autoritățile judiciare italiene în procedura preventivă

Deși Legea nr. 302/2004 a stabilit competența de executare în România a ordinului de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară dintr-ul alt stat al Uniunii Europene, pe baza modului de reglementare a procesului penal român, nu puține au fost situațiile în care autoritățile judiciare autohtone s-au confruntat cu solicitări de punere în executare a unor ordine de indisponibilizare emise în proceduri care, deși nepenale la nivel intern, sunt integrate în ceea ce  Regulamentul 2018/1805 definește drept ”Proceduri penale”.

Un elocvent exemplu în acest sens îl regăsim în cazul cererii adresate de autoritățile judiciare din Italia prin intermediul Eurojust, cerere prin care s-a solicitat autorităților judiciare române să dispună punerea în executare a unui ordin de indisponibilizare emis de Tribunalul din Bologna – Secția pentru măsuri preventive.

În esență, conform hotărârii pronunțate de instanța din Italia, s-a solicitat autorităților competente din mai multe țări ale Uniunii Europene, indisponibilizarea părților sociale, cât și a activelor societății, fiind vorba de bunuri despre care se susține că ar aparține d-lui AB, persoană condamnată în repetate rânduri pentru infracțiuni grave și cercetat la momentul solicitării de asistență judiciară, sub aspectul infracțiunii de spălare a banilor, apreciindu-se că ar exista un risc ridicat de sustragere a bunurilor în vederea evitării unei confiscări viitoare.

Printre bunurile asupra cărora autoritățile italiene au dispus măsura sechestrului asigurator se numără acțiunile aparținând mai multor societăți comerciale, precum și bunurile aparținând acelorași societăți cu activitate pe teritoriul mai multor state europene.

Conform hotărârii pronunțate de instanța italiană, propunerea Parchetului din Bologna – care se bazează pe constatările investigaţiilor efectuate de secţia de poliţie financiară şi economică a Gărzii de Finanţe din R, prezentate într-o adresă, atribuind d-lui AB calitatea de persoană periculoasă în sensul art. 4 lit. (b), precum şi al art. 4 lit. (c), prin raportare la art. 1 lit. b) din Decretul legislativ nr. 159/2011.

În special, organismul care formulează propunerea susţine că acesta este suspectat de „una dintre infracţiunile prevăzute la art. 51 alin. (3-bis) din Codul de Procedură Penală sau de infracţiunea prevăzută la art. 12-quinquies alin. (1) din Decretul-lege nr. 306 din 8 iunie 1992 […] sau de infracţiunea prevăzută la art. 418 din Codul Penal”; de asemenea, este vorba despre o persoană care, pe baza elementelor de fapt, trebuie să fie considerată ca trăind în mod obişnuit din câştigurile obţinute de pe urma unor activităţi infracţionale.

În opinia instanței din Italia, aspecte supuse dezbaterii au permis constatarea fără echivoc – în cadrul unor activităţi aşa-zis „constatatoare” – a unui element de  temeinicie în ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia dl A.B se încadrează în ambele categorii (în ceea ce priveşte prima categorie, se aplică în special referirea la infracţiunea prevăzută şi sancţionată în speţă, în continuarea art. 12-quinquies din Decretul-lege nr. 306/1992, de la art. 512bis din Codul Penal).

În susţinerea acestei încadrări, propunerea se bazează în primul rând pe faptul că respectiva persoană a fost condamnată definitiv pentru o serie de infracţiuni de diferite tipuri, printre care se numără, în special, infracţiuni de îmbogăţire ilicită.

Instanța de judecată din România sesizată cu punerea în executare a ordinului de indisponibilizare a reținut că solicitarea de executare a ordinului de indisponibilizare a fost formulată de autoritățile judiciare italiene într-un stadiu procesual cu privire la care reprezentanții Biroului italian de la Eurojust au arătat că nu poate fi calificată nici ca urmărire penală și nici ca faza de judecată, procedura fiind una specifică sistemului procesual italian – procedura preventivă – care se derulează la un compartiment de specialitate din cadrul tribunalului, la propunerea unui procuror. Autoritatea care gestionează în integralitate procedura este instanța, iar emitentul ordinului este un judecător, procurorul având exclusiv un rol de inițiator.

Autoritățile judiciare din Italia nu au furnizat mai multe explicații, apreciind însă că acest sistem de tip procesual este acoperit de dispozițiile Regulamentului 2018/1805, făcând referire la expunerea de motive, paragraful 13 din Regulamentul menționat.

În considerentele încheierii de ședință pronunțate instanța română[8], s-a reținut că, potrivit paragrafului 13 din Regulamentul menționat: „Prezentul regulament ar trebui să se aplice tuturor ordinelor de indisponibilizare și tuturor ordinelor de confiscare emise în cadrul procedurilor în materie penală. „Proceduri în materie penală” este o noțiune autonomă de drept al Uniunii, interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în pofida jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Noțiunea cuprinde ca atare toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare emise în urma procedurilor inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu numai ordinele care intră sub incidența Directivei 2014/42/UE. Noțiunea include și alte tipuri de ordine emise în absența unei condamnări definitive. Aceste ordine ar putea să nu existe în sistemul juridic al unui stat membru, însă statul membru în cauză ar trebui să aibă posibilitatea de a recunoaște și de a executa un astfel de ordin emis de un alt stat membru. Procedurile în materie penală ar putea, de asemenea, să cuprindă investigații ale poliției și ale altor autorități de aplicare a legii. Ordinele de indisponibilizare și ordinele de confiscare care sunt emise în cadrul unor proceduri civile sau administrative ar trebui să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament.”

Pe de altă parte, potrivit art. 279 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, și de instanța de judecată, în cursul judecății. De asemenea, conform alin. (2) al art. 279 din Legea nr. 302/2004, ”Ordinul de indisponibilizare se execută de parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, și de tribunal, în cursul judecății, în a căror circumscripție se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare”, iar potrivit art. (2^1) ”În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracțiuni care, potrivit legii române, sunt de competența Direcției pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.”

Conform certificatului atașat la dosarul înaintat instanței române, infracțiunile în legătură cu care a fost emis ordinul de indisponibilizare sunt cele de participare la grup infracțional organizat (asociație infracțională dedicată traficului ilicit de substanțe stupefiante sau psihotrope, incriminat în legislația italiană de art. 74 DPR nr. 309/1990) și producția, traficul și deținerea ilicite de substanțe stupefiante sau psihotrope, (incriminat în legislația italiană de art. 74 DPR nr. 309/1990).

Din mențiunile aceluiași certificat reiese că bunurile care fac obiectul decretului de sechestru trebuie să fie considerate achiziționate cu veniturile referitoare la substanțele stupefiante.

În condițiile acestor date existente la dosar, prin încheierea instanței române sesizate cu punerea în executare a ordinului de indisponibilizare, a fost admisă excepția nelegalei sesizări a instanței de judecată cu executarea ordinului de indisponibilizare formulată de autoritățile judiciare din Italia și în temeiul art. 279 alin. (1) și alin. (21) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu aplicarea art. 3271 al Legii nr. 302/2004, a fost dispusă trimiterea la Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism  – Structura Centrală, a cauzei având ca obiect executarea ordinului de indisponibilizare emis de Curtea de la Bologna – Secțiunea Măsuri de Prevenire.

În justificarea acestei soluții, instanța națională a reținut în esență că, deși potrivit datelor comunicate de Biroul italian al Eurojust reiese că măsura asiguratorie a fost dispusă în cadrul procedurii preventive, procedură care nu are echivalent în sistemul procesual român, din Secțiunea E a certificatului înaintat de autoritățile judiciare italiene a rezultat că dl A.B este autorul a numeroase infracțiuni generatoare de profituri substanțiale, în special în domeniul traficului de droguri, al evaziunii fiscale și este de asemenea, cercetat sub aspectul infracțiunii de aderare la un grup infracțional organizat.

De asemenea, se mai reține că dl. AB este în prezent în curs de urmărire penală în Italia.

Prin urmare, chiar dacă în ceea ce privește stadiul procesual în care a fost dispusă măsura, conform relațiilor depuse la dosar, nu este vorba nici de urmărire penală și nici de judecată, procedura fiind una specifică sistemului procesual italian (procedura preventivă), autoritatea judiciară din România a avut în vedere dispozițiile legii interne, reținând că executarea măsurilor asiguratorii este solicitată într-o etapă investigativă, anterior sesizării instanței, astfel încât a considerat că organul de urmărire penală este competent în a pune în executare măsura asiguratorie instituită de Tribunalul din Bologna – Secțiunea măsuri de prevenire.

Desigur că soluția de trimitere a cauzei organului de urmărire penală ar fi putut fi întemeiată pe acele mențiuni ale certificatului înaintat de autoritățile judiciare italiene prin care autoritatea solicitată din România era informată că persoana în cauză, este în prezent în curs de urmărire penală într-un dosar al Direcției Naționale Antimafia, însă un asemenea argument, deși ar fi putut justifica în sine soluția de trimitere a cauzei organului de urmărire penală, în realitate ar fi nesocotit în întregime faptul că procedura în care a fost emis în Italia ordinul de indisponibilizare este o procedură specială care nu are nicio legătură cu efectuarea urmăririi penale într-o anumită cauză.

IV. Concluzii

Ca urmare a Regulamentului 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare, considerăm că nu poate fi dispusă o soluție prin care să fie refuzată executarea unui ordin de indisponibilizare pe motivul că procedura specifică statului emitent nu are corespondent în legislația română, respectiv că ordinul nu ar fi fost emis în faza de urmărire penală sau în cursul judecății. Chiar dacă aceste faze procesuale sunt comune proceselor penale din cele mai multe state ale Uniunii Europene, Regulamentul 2018/1805 definește  noțiunea de ”Proceduri penale” în mod autonom, revenind statelor membre obligația de implementa în ordinea juridică internă dispozițiile Regulamentului, deci de a crea toate mecanismele judiciare necesare în vederea executării ordinului de indisponibilizare.

În măsura în care legislatorul național nu a intervenit în sensul unor modificări care să asigure existența la nivel normativ intern a unor proceduri similare altor state europene, proceduri în cadrul cărora se pot dispune măsuri asiguratorii și emite ordine de indisponibilizare, rămâne la latitudinea organelor de aplicare a legii stabilirea unei modalități concrete de acțiune în vederea punerii în executare a ordinelor de indisponibilizare. În niciun caz nu credem că este posibilă exprimarea unui refuz de executare pentru motivul că respectivul ordin nu a fost emis în faza de urmărire penală sau în faza de judecată, noțiunea de proceduri penale fiind mult mai largă în terminologia Regulamentului la care am făcut anterior referire.

În absența unei modificări legislative, singurul criteriu de care dispun autoritățile judiciare române în a stabili competența organului care poate proceda la executarea ordinului de indisponibilizare, este cel al momentului în care este emis ordinul de indisponibilizare – înaintea sau în timpul unei faze procesuale a judecății. Așa cum s-a arătat în exemplul expus anterior, instanța din România a reținut că executarea ordinului de indisponibilizare este solicitată într-o etapă investigativă (chiar dacă nu într-o etapă investigativă specifică legii penale române), anterior sesizării instanței, stabilind astfel competența organului de urmărire penală în executarea măsurii.

Desigur că și unui asemenea raționament i se poate imputa că nu reprezintă altceva decât o formă de aplicare prin analogie a legii de procedură, însă în absența unei asemenea interpretări, se poate ajunge la concluzia că ordinul de indisponibilizare a fost emis în afara unei proceduri penale, ceea ce poate conduce la un refuz de executare, procedeu contrar Regulamentului care, așa cum am susținut, cuprinde o definire extrem de extinsă a noțiunii de ”proceduri penale”. Or, a considera că ordinul nu a fost emis în procedura corespunzătoare, pe motivul că nu este emis în faza de urmărire penală sau în cursul judecății, înseamnă a lăsa fără posibilitate de aplicare chiar Regulamentul 2018/1805, prin crearea pe cale jurisprudențială a unui motiv de refuz neprevăzut de legislatorul european.

Realitatea actuală demonstrează că în cele mai multe state ale Uniunii Europene, există elemente comune specifice procedurilor penale, aspect care poate facilita corespunzător adaptarea cadrului normativ intern la exigențele legislației europene. Dinamica fenomenului infracțional a condus însă în anumite state la adoptarea unor reglementări specifice, fără corespondent în ordinea juridică a altor state de la nivelul Uniunii Europene, aspect care este cu siguranță avut în vedere de Regulamentul 2018/1805 atunci când definește noțiunea de ”proceduri penale”.

Sarcina legiuitorului național de a modifica legislația privind cooperarea judiciară internațională în materie penală cu scopul de a pune în acord cadrul normativ intern cu legislația procesuală a altor state europene, chiar dacă este extrem de dificilă, trebuie să asigure totuși executarea cu celeritatea cuvenită a unor ordine de indisponibilizare. Desigur că nu se poate impune legislatorului național să reglementeze o procedură identică celei în care a fost emis ordinul respectiv, nefiind posibilă reglementarea și în România a unei proceduri speciale pentru măsuri patrimoniale preventive, precum în legislația italiană.

În același timp, legiuitorul ar putea să opereze o modificare a legii interne prin care să stabilească în mod neechivoc care dintre autoritățile judiciare naționale au competența de a executa un ordin de indisponibilizare, în situația în care acest ordin a fost emis de statul solicitant în cursul unei proceduri penale în sensul Regulamentului 2018/1805, procedură care nu este nici urmărire penală și nici judecată. În funcție de momentul emiterii ordinului de indisponibilizare, legiuitorul ar putea stabili expres competența organului de urmărire penală din România pentru executarea ordinelor emise anterior sesizării instanței cu judecarea cauzei penale, conform procedurii statului solicitant, precum și competența instanței române pentru executarea acelor ordine de indisponibilizare emise ulterior sesizării instanței statului solicitant.

Chiar dacă o asemenea modificare ar putea reprezenta o reducere a competenței instanței române în materia punerii în executare a ordinelor de indisponibilizare, fiind cunoscut că pentru a fi eficiente, cele mai multe asemenea ordine se emit în cursul unei etape investigative sau în cadrul unei alte proceduri speciale care este autonomă de un viitor proces penal, credem că o extindere a competenței procurorului din România în executarea ordinelor de indisponibilizare, ar reprezenta o garanție a executării cu celeritate a ordinului respectiv și o renunțare la ideea unei imposibilități de executare pe motivul că ordinul ar fi fost emis în cursul unei proceduri care nu este nici faza de urmărire penală și nici faza de judecată. În esență, printr-o asemenea modificare, procurorul din România ar dobândi competența de executare a tuturor ordinelor de indisponibilizare  care nu sunt emise în statul solicitant după sesizarea instanței penale cu judecarea temeiniciei unei acuzații.

Un alt argument în sprijinul acestei soluții de lege ferenda este și procedura pe care procurorul din România ar trebui să o parcurgă în vederea executării ordinului de indisponibilizare, procedură care asigură condiții de operativitate mult mai adecvate decât în contextul unui demers judiciar similar desfășurat în fața unei instanțe. Condițiile de confidențialitate și celeritatea cu care se impune executarea acestor măsuri pe teritoriul oricărui stat solicitat, reprezintă garanții esențiale ale succesului în activitatea susținută având ca scop neutralizarea profitului infracțional.

Dinamica procesului de instituire a măsurilor asiguratorii impune, chiar la nivelul legislației interne, parcurgerea unei proceduri lipsite de regulă, de contradictorialitate și de publicitate, urmând ca o activitate subsecventă de control a actelor efectuate în procesul de executare a măsurii asiguratorii, să fie posibilă numai în condițiile în care măsurile su fost deja puse în executare. Or, pentru identitate de rațiune, același mecanism ar trebui urmărit și în cazul punerii în executare a ordinului de indisponibilizare, celeritatea și lipsa de publicitate a măsurii putând fi asigurate în cea mai bună măsură prin recurgerea la o procedură având caracteristicile unei etape investigative.

Chiar dacă se poate susține că și în cadrul unei proceduri desfășurate în fața instanței, executarea unui ordin de indisponibilizare impune un anumit grad de confidențialitate, nefiind necesară citarea părților, nu trebuie să uităm că parcurgerea unei proceduri de punere în executare în fața instanței presupune constituirea unui dosar, repartizarea aleatorie a acestuia, acordarea unui termen, solicitarea anumitor relații, aspecte specifice unei proceduri contradictorii care pot aduce atingerea scopului pentru care s-a solicitat punerea în executare a unui ordin de indisponibilizare, chiar și prin numărul persoanelor (salariați ai instanței) care își vor exercita atribuțiile de serviciu pentru justa soluționare a cauzei.

Succesul în activitatea de punere în executare a ordinului de indisponibilizare impune păstrarea unor condiții de confidențialitate cât mai restrictive, o asemenea exigență reducând posibilitățile persoanei interesate de a zădărnici activitatea de indisponibilizare a bunurilor de proveniență ilicită.


[1] Ratificată prin Legea nr.118 din 15 decembrie 1992 pentru aderarea României la Convenţia asupra substanţelor psihotrope din 1971 şi la Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope din 1988, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.341 din 30 decembrie 1992 Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 01 iulie 2003;
[2] Ratificată prin Legea nr. 263 din 15 mai 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, încheiată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.353 din 28 mai 2002
[3] Ratificată prin Legea nr. 420 din 22 noiembrie 2006 pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului, adoptată la Varşovia la 16 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.968 din 4 decembrie 2006
[4] Publicat în Jurnalul Oficial L nr. 303 din 28-11-2018
[5] Publicată în Monitorul Oficial nr. 310 din 26 martie 2021
[6] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 127 din 29.04.2014
[7] Gazzeta Ufficiale della Repubblica Italiana din 28 septembrie 2011, n. 226
[8] Încheierea pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală la termenul din 10 ianuarie 2023, în dosarul nr. 31117/3/2022, nepublicată


Jud. Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București

Citeşte mai mult despre , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership  
 

© 2003-2024 JURIDICE.ro
Despre noi  Website map  Servicii  Contact
Privacy  Politica  Utilizare  Publicare  Parteneri