Întru 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Cosmin Șovar

Întru [1] 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Este imprudent să se aprecieze că puterea creatoare a judecătorului (interpretarea legii, înlăturarea antinomiilor juridice, adaptarea la evoluţia societăţii) [2] reprezintă un exerciţiu solitar, iar nu unul de colaborare, pentru că hotărârea judecătorească nu reprezintă altceva decât aplicarea dreptului în urma schimbului de idei.

Dacă în ceea ce priveşte puterea de a spune dreptul, lucrurile sunt clare (judecătorului trebuie să i se asigure independenţa), cadrul în care îşi exercită această prerogativă depinde de cel puţin două elemente:

• de modul în care în care judecătorul își folosește independența;
• de posibilitatea părţilor litigante de a administra probatoriul necesar dezlegării raportului dedus judecăţii şi de abilitatea de a expune dreptul atunci când situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect.

Aflarea adevărului nu poate fi garantată dacă demersul este limitat numai la criteriul subiectiv al convingerii judecătorului, pericolul fiind evident – negarea unor principii fundamentale (dreptul la apărare, contradictorialitate, nemijlocire şi oralitate) încă din stadiul incipent al procesului.

Aflarea adevărului devine efectivă numai atunci când pornește de la dreptul părţilor de a expune toate aspectele de fapt, de a argumenta temeiurile de drept şi de a administra toate mijloacele de probă necesare pentru justificarea pretenţiilor deduse judecăţii sau a apărărilor, astfel încât hotărârea judecătorească să fie rezultatul aprecierii probelor prin prisma argumentelor părţilor (operaţiune eminamente subiectivă).

Pe lângă elementele formale (conectarea principiilor generale, expunerea contribuţiei participanţilor la procesul civil şi stabilirea scopului acestuia), conţinutul aritcolului 22 alin. (2) din C. proc. civ. pare a mai spune ceva, şi anume că lămurirea dreptului este întotodeauna subsumată cugetului judecătorului.

1. Ispitirea și iscodirea gândului – premisele aflării adevărului

Dacă hotărârea judecătorească este o emanaţie a cugetului, atunci trebuie să parcurgă cele trei trepte ale creaţiei: pornește de la o ispită, ajunge într-o iscodire a problemei, pe toate fețele, și se împlinește într-o iscusire [3].

Două idei par să confirme că aflarea adevărului sau, mai bine spus, calitatea acestei operațiuni depinde de ispitirea și iscodirea gândului:

• cea filosofică, potrivit căreia cel care caută adevărul preferă să contemple întregul, nu doar părțile [4];
• cea juridică, potrivit căreia dacă respectul excesiv al principiilor și grija de a salva autoritatea lor, sacrifică prea ușor drepturile în discuție, e semn că metoda de interpretare e contrarie naturei lucrurilor și că trebuie temperată [5].

Ispitirea gândului transcede chestiunile formale precum noțiuni, concepte, judecăți, argumente, idei etc., fiind ceva mult mai viu, legat de ființa intimă [6]. De aceea nu poate fi limitată la conținutul gramatical al unei norme juridice, ci presupune un întreg sistem și este accesibilă doar de celor care își doresc să îl construiască.

Nefiind o operațiune formală, analitică, ispitirea gândului [7] poate fi găsită în spiritul legii, fiind cea care face diferența între buna și reaua-credință [8],între cel care expune situația de fapt în mod corect și complet și cel care denaturează sau omite faptele care îi sunt cunoscute [9], precum și între cel care refuză să judece pe motiv că legea nu prevede, este necalră sau incompletă și cel care, în lipsa prevederii legale, a uzanțelor, a analogiei legii, va spune dreptul doar în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității [10].

În economia procesului, ispitirea gândului reprezintă primul pas – faza întrebărilor – spre lămurire.

Iscodirea gândului depășește simpla ispitire, deoarece presupune o căutare în profunzime[11].

Iscodirea gândului ghidează, atunci când legea nu prevede expres, spre justețea măsurilor pe care aflarea adevărului le impune și înspre înțelegerea ipotezelor excepționale, astfel încât intervenția sau nonintervenția să evite crearea unui dezechilibru procesual.

Numai iscodind gândul, izvorăște răbdarea de asculta atent ideile expuse de părți, se naște nevoia de a cere acestora explicații, de a dezbate împrejurările de fapt și/sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare [12]:

• pot fi evitate situațiile în care s-ar solicita unei părți să indice normele de drept incidente sub sancțiunea anulării cererii de chemare în judecată, contrar dispozițiilor art. 196 alin. (1) din C. proc. civ.[13] și principiului da mihi factum, dabo tibi ius.
• pot fi create mai multe raționamente atunci când legea nu prevede, este neclară sau incompletă, care să aibă în vedere, spre exemplu, rolul uzanțelor în formarea contractului, efectele, executarea și remediile pentru neexecutarea acestuia [14] sau al bunei-credințe în interpretarea caluzelor contractuale [15]

Numai urmărind clădirea întregului, poate fi înțeleasă necesitatea părților de a beneficia de un material probator complex, de a dispune de un mijloc de probă în mod efectiv și chiar, prerogativa de a dispune administrarea probelor necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, în pofida împotrivirii părților [16]:

• procedând astfel, s-ar evita respingerea unei probe care tinde la dovedirea unui fapt esențial, pentru ca apoi să se reproșeze explicit prin motivarea hotărârii că acel fapt esențial nu a fost probat ori nu a fost probat suficient, acesta fiind motivul determinant al respingerii pretenției deduse judecății [motiv de casare potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.][17].
• totodată, ar trece din planul instinctual în cel rațional, și, astfel, s-ar autocenzura măsura precipitată de a limita numărul întrebărilor pe care părțile au dreptul de a le adresa martorilor, contrar mecanismului instituit de dispozițiile art. 321 din C. proc. civ. [18] și chiar dreptului fundamental consacrat de dispozițiile art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) [19].
• de asemenea, ar exista prudență în interpretarea și aplicarea excepției instituite de dispozițiilor art. 259 din C. civ., astfel că iscodirea gândului ar preveni lipsa motivării măsurii revenirii asupra unei probe apreciate inițial ca fiind necesară aflării adevărului (indicarea cel puțin care dintre probele administrate ulterior a condus la lipsa necesității celei încuviințate anterior).

Așadar, grefată pe ispitire, iscodirea gândului este perioada de acumulare a procesului civil, în care sunt strânse toate elementele care ar trebui să conducă judecătorul spre lămurire, iar în final spre iscusire.

2. Lămurirea și iscusirea – decelarea adevărului

Există o diferență cel puțin de nuanță între a înțelege și a fi lămurit – poți foarte bine să înțelegi, dar să nu te lămurești [20], motiv pentru care am evidențiat încă de la început pericolul limitării aflării adevărului doar la criteriul subiectiv al convingerii judecătorului.

A se lămuri presupune curtățarea, limpezimea, curățarea gândului [21]. Astfel că, după că a stabilit cadrul procesual prin ispitiriea gândului, a dezbătut cu părțile problemele de fapt și de drept și a acumulat în integralitate materialul probator prin iscodire, urmează ca judecătorul să se lămurească pentru a enunța adevărul.

Lămurirea în cadrul procesului civil prespune mecanismul instituit de dispozițiile art. 264 din C. proc. civ.:

• judecătorul va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor
• pentru stabilirea corectă a situației de fapt, judecătorul va aprecia probele în mod liber, potrivit convingerii sale, exceptând situațiile când legea stabilește puterea lor doveditoare.

Odată lămurit, judecătorul trece la ultima etapă a aflării adevărului – iscusirea – expunerea raționamentului-logico juridic pe care se fundamentează soluția de dezlegare a pretențiilor deduse judecății prin raportare la o analiză riguroasă și coroborată a probelor administrate, de une se extrag situația de fapt și raporturile juridice dintre părți [22].

Numai într-un astfel de mecanism al cugetului, funcția jurisdicțională, care are ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială [23], este garantată, iar aflarea adevărului desăvârșită: normal, natural, firesc…[24]

[1] A se vedea C. Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Ed. Humanitas, 2021, p. 62-70. „Așadar: în conținut, întru poartă cu el contradicțiile fundamentale ce se ivesc în sânul ființei; în mișcarea lui, are ceva din demersul fundamental al gândirii și al câmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. Iar formal, întru reprezintă cercul, orientarea, orizontul mișcător, limitația ce nu limitează. Dacă n-ar fi decât o prepoziție, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie”.
[2] A se vedea A. Nicolae, „Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 15.
[3] A se vedea C. Noica, op. cit., p. 338.
[4] A se vea Karl R. Popper, „Societatea deschisă și dușmanii ei”, Ed. Humanitas, 2017, pp. 163-165.
[5] A se vedea E. Herovanu, „Principiile procedurei judiciare: explicațiunea teoretică a legilor de organizare judiciară, competință și procedură civilă”, Ed. Anastatică. – București: Universul Juridic, 2020, reproducere. Ed. București: Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, 1932, p. VII „Prefață”.
[6] A se vedea C. Noica, op. cit., p. 323.
[7] Inutil a fi menționat că este apanajul exclusiv al ființei umane, de aceea inteligența artificială rămâne încă un mit printre profesiile juridice.
[8] A se vedea dispozițiile art. 12 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. și art. 14-art. 15 din C. civ.
[9] A se vedea dispozițiile art. 14 alin. (3) din C. proc. civ.
[10] A se vedea dispozițiile art. 5 alin. (2)-(3) din C. proc. civ. și art. 1 alin. (2) din C. civ.
[11] A se vedea C. Noica, op. cit., pp. 338-339. „Învățații s-au înălțat și mai sus, iscodind tainele firii. Numai cu mintea? Au încercat în toate felurile, cu gândul gol, dar până ce nu s-au uitat mai bine la firicele de praf din lumină sau la munții din lună și la atâtea altele, n-au dezlegat prea multe taine. A iscodi înseamnă a te mobiliza întreg pentru o încercare multiplicată”.
[12] A se vedea dispozițiile art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.
[13] A se vedea dispozițiile art. 196 alin. (1), potrivit cărora „Cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă. Dispoziţiile art. 200 sunt aplicabile.”
[14] A se vedea I.-Fl. Popa, „Ierarhia surselor dreptului în noul Cod civil – rolul uzanțelor”, publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013.
[15] A se vedea I.-Fl. Popa, „Remediile abuzului de drept contractual”, publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2014 și I.-Fl. Popa, „Buna-credință în dreptul contractelor. Genealogia, sursele și funcțiile bunei-credințe în dreptul contractelor”, în „Actul juridic în Noul Cod civil. Probleme teoretice cu implicații practice”, coord. M. Nicolae, Ed. Solomon, 2020, pp. 41-80.
[16] Ibidem.
[17] A se vedea Gh.-L. Zidaru, P. Pop, „Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe și în căile de atac”, Ed. Solomon, 2020, pp. 514-515.
[18] A se vedea dispozițiile art. 321 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora „Martorul va răspunde mai întâi la întrebările puse de preşedinte, iar apoi şi la întrebările puse, cu încuviinţarea acestuia, de către partea care l-a propus, precum şi de către partea adversă”. Existând o diferență evidentă de conținut și dialectică între măsura limitării numărului de întrebări și respingerea acestora ca neconcludente, nepertinente și neutile din perspetiva tezei probatorii.
[19] A se vedea C. Bîrsan, „Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole”, Edit. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2010, pp. 559-568.
[20] A se vedea C. Noica, op. cit., p. 371.
[21] Ibidem.
[22] A se vedea V.M. Ciobanu, M. Nicolae, „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, Vol. I-art. 1-526, Edit. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2016, p 1.155, comentariu A. Nicolae.
[23] Idem, p. 1.180.
[24] A se vedea piesa de teatru „Figaro” de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais.

Av. Cosmin Șovar, Senior Associate FIRON BAR-NIR

Citeşte mai mult despre aflarea adevărului, argumente, CEDO, Cosmin Șovar, proces civil! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.