Acțiunea în nulitatea hotărârilor adunării generale a asociaților unei societăți cu răspundere limitată. Condiții procedurale de intentare
30 ianuarie 2023 | Crina CONSTANTIN
Crina Constantin
În vederea protejării intereselor asociaților, Legea societăților le recunoaște acestora posibilitatea de a solicita anularea hotărârilor adunărilor generale care sunt neconforme legii sau actului constitutiv, în condițiile prevăzute la art. 196 care fac trimitere la prevederile art. 132 din materia societăților pe acțiuni.
Sub acest aspect, în jurisprudență[1] a fost subliniat că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 132 din Legea nr. 31/1990 este o acțiune în anulare sau în constatarea nulității absolute, aspect ce reiese și din mențiunea în acest sens făcută la art. 132 alin. (8) din Legea nr. 31/1990, iar simpla constatare a încălcării unor dispoziții legale în procedura de adoptare a hotărârii adunării generale nu este suficientă pentru a conduce la admiterea acțiunii, în situația în care respectiva încălcare nu se constituie într-o cauză de nulitate relativă sau absolută, ci sancțiunea aplicabilă ar fi una de o altă natură.
În acest sens, s-a reținut că recuperarea unei creanțe nu este o cauză legală care să justifice nulitatea unei hotărâri a adunării generale[2], precum și că adoptarea unei hotărâri la o altă dată decât cea prevăzută prin lege sau actul constitutiv (i.e. aprobarea situațiilor financiare ulterior termenului prevăzut de lege pentru depunerea lor la organul fiscal) nu atrage nulitatea hotărârii, ci, cel mult, sancțiuni contravenționale pecuniare pentru societate sau asociați[3].
În mod similar, s-a arătat[4] că hotărârile adunării generale pot fi atacate în instanță doar pentru motive de nelegalitate, neputând fi cenzurate pentru motive de oportunitate privind modul de stabilire a remunerației administratorilor.
Prin raportare la cadrul legal aplicabil, se observă că Legea societăților impune o serie de condiții care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a fi formulată o acțiune în instanță prin care se tinde la anularea unei hotărâri a adunării generale a asociaților, respectiv condiții substanțiale și condiții procedurale. În prezentul demers, ne vom concentra pe analiza doar a celei de-a doua categorii de condiții.
Acțiunea în nulitate a fost calificată drept „o acţiune civilă nepatrimonială specială, de drept material (substanţial)”[5].
Pentru introducerea acțiunii în nulitate, este necesară respectarea unor condiții de procedibilitate, precum achitarea unei taxe judiciare de timbru, introducerea cererii la instanța competentă să o soluționeze, formularea cererii cu respectarea termenului de prescripție, precum și întrunirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, respectiv calitatea și capacitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes.
§1. Taxa judiciară de timbru
În vederea introducerii unei acțiuni în nulitatea unei hotărâri a adunării generale a asociaților, reclamantul trebuie să achite anticipat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 80/2013, având în vedere că ne aflăm în prezența unei acțiuni în anularea sau în constatarea nulității unui act juridic nepatrimonial.
§2. Competența
Competența de soluționare a acțiunilor în anularea hotărârilor adunărilor generale a asociaților unei societăți cu răspundere limitată este recunoscută exclusiv în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție își are societatea a cărei hotărâre este contestată sediul principal la data introducerii cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor generale cuprinse la art. 63 din Capitolul V – Unele dispoziții procedurale din Legea societăților.
§3. Calitatea procesuală
În ceea ce privește chestiunea calității procesuale pasive, aceasta nu pune probleme deosebite, calitatea de pârât fiind ocupată de societatea cu răspundere limitată, care urmează a sta în judecată prin administratorul/ administratorii săi, în calitate de reprezentanți legali, conform prevederilor art. 132 alin. (5) din Legea nr. 31/1990.
În situația în care cei care au formulat acțiunea în nulitate sunt chiar administratorii societății, dat fiind conflictul de interese generat, instanța de judecată urmează să desemneze un mandatar judiciar pentru societate din rândul asociaților, care să exercite acest mandat până la momentul numirii de către adunarea generală a unui reprezentant care să îndeplinească respectiva funcție.
Asociații care au votat în favoarea hotărârii adunării generale ce face obiectul acțiunii în nulitate nu figurează, în mod normal[6], în proces, însă au posibilitatea de a formula o cerere de intervenție principală sau accesorie în favoarea societății, în măsura în care au un interes în menținerea hotărârii atacate, pentru a putea formula apărări proprii.
Mult mai complicată este chestiunea calității procesuale active.
Sub acest aspect, în cazul invocării unor motive de nulitate relativă a hotărârii, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 recunoaște calitatea procesuală activă asociatului care nu a participat la adunarea generală în care a fost adoptată hotărârea a cărei anulare se urmărește, precum și asociatului care s-a opus luării hotărârii în cauză și a solicitat consemnarea acestui aspect în procesul-verbal al ședinței. În această situație, acțiunea în anulare poate fi formulată în termen de 15 zile de la momentul în care asociatul a luat la cunoștință de hotărârea atacată.
În acest sens, literatura de specialitate a arătat că: „Au de asemenea calitate procesuală activă asociații care au fost la ședință, dar care au plecat înainte de a se intra în deliberări […].”[7]
Din perspectiva noastră, interpretarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 trebuie să se facă în sensul în care se referă la prezența efectivă a asociatului la lucrările ședinței în cadrul căreia a fost adoptată o hotărâre a adunării generale și la participarea acestuia la deliberări.
Simplul fapt că un asociat s-a aflat în proximitatea locului în care s-a desfășurat ședința (fără a se afla în aceeași cameră) sau că acesta a ținut o ședință separată de cea în care a fost adoptată hotărârea adunării generale contestate nu poate fi interpretată ca o prezență la ședință în înțelesul dispozițiilor art. 132 alin. (2) din Legea Societăților. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că: „Dacă asociatul susține că a nu a fost prezent, societatea, ca pârâtă, trebuie să facă proba contrară prin procesul-verbal unde petentul apare ca participant. Dacă unui asociat i s-a refuzat menționarea votului contra în procesul-verbal al ședinței, pentru a dovedi calitatea procesuală acesta poate, pentru aceleași motive, demonstra faptul cu orice mijloc de probă.”[8].
În ceea ce privește chestiunea asociatului care a refuzat să participe la o ședință a adunării generale, acest comportament a fost calificat în practica judiciară[9] ca o abținere a asociatului de la vot, împrejurare ce nu conferă respectivului asociat vocație procesuală pentru a contesta hotărârea adoptată în atare condiții. Această soluție a fost criticată de doctrină, arătându-se că: „Refuzul de a participa la o adunare convocată și întrunită nelegal nu poate fi calificat ca o abținere, întrucât abținerea presupune lipsa unei opinii privind chestiunea în discuție, iar nu refuzul de a participa la săvârșirea unor nelegalități. Chiar dacă opoziția asociatului ”I” față de ținerea adunării și față de aprobarea nelegală a ordinii de zi nu putea fi reținută ca un vot împotrivă, ea trebuia reținută ca o neparticipare la ședința AGA respectivă, ipoteză prevăzută de art. 132 alin. (2)”[10].
Cu toate acestea, în măsura în care este invocat un motiv de nulitate absolută a hotărârii (cum este cazul nerespectării condițiilor de cvorum și majoritate prevăzute de lege pentru adoptarea unei hotărâri), art. 132 alin. (3) stipulează că dreptul la acțiune poate fi exercitat de orice persoană interesată (așadar chiar și de asociații și de administratorii societății, indiferent de participarea sau nu la ședința în care hotărârea a fost adoptată și de votul exprimat în cadrul acesteia, precum și de un terț interesat), dreptul la acțiune fiind imprescriptibil.
Cu alte cuvinte, în situația invocării unor motive de nulitate absolută nu vor mai fi impuse și condițiile prevăzute de art. 132 alin. (2) din Legea Societăților, ci vor fi aplicabile condițiile din dreptul comun.
În practică[11], a fost avansată și interpretarea dispozițiilor art. 132 alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 potrivit căreia asociații sunt subiecți activi calificați care au posibilitatea de formula o acțiune în anularea unei hotărâri a adunării generale exclusiv cu respectarea condițiilor prevăzute la alin. (2) (i.e. să nu fi luat parte la adunarea generală sau să fi votat contra și să fi cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței), indiferent de natura juridică a nulității invocate (relativă sau absolută), reținându-se că „asociații nu pot fi considerați ca fiind «orice persoane interesate» în sensul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, ei având dreptul de a contesta hotărârile AGA în condiții restrictive.”, interpretare ce pornește de la împrejurarea că prevederile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 ce consacră dreptul asociaților de a formula acțiunea în nulitate nu distinge între motivele de nulitate ce afectează hotărârea adunării generale.
În acest sens, în literatura de specialitate s-a reținut în mod constant că: „dreptul la acțiune în cazul invocării nulității absolute aparține oricărei persoane interesate, așadar atât persoanelor care nu au calitatea de acționar, cât și acționarilor care au participat la adunarea generală și au votat pentru toate rezoluțiile propuse sau au votat împotrivă, însă votul lor nu a fost consemnat în procesul-verbal”[12], precum și că „nu poate fi acceptată opinia izolată potrivit căreia acționarii ar putea invoca motive de nulitate absolută numai cu respectarea prevederilor art. 132 alin. (2), adică numai dacă au lipsit de la adunare sau au votat împotrivă. Derogările permise de art. 132 alin. (3) sunt, cel puțin teoretic, justificate de importanța valorii normei încălcate. Or, având în vedere această rațiune, instituirea unui tratament diferit ratione materiae nu poate avea nici un suport”[13].
Un alt reputat autor, cu privire la această problemă, a opinat în sensul că: „Pentru a introduce o acțiune în constatarea nulității nu există cerințe privind calitatea, ci doar privind interesul procesual. […] Apelând din nou la interpretarea istorico-teleologică, de data asta dată contemporană, nu credem că legiuitorul a dorit ca art. 132 alin. (2) din Legea societăților să stabilească un regim unitar al nulităților societare, relative și absolute – deși ar fi fost mai mult decât util – şi, de asemenea, nici introducerea alin. (3) nu credem că a avut un astfel de scop, ci doar acela de a tranșa controversa cu privire la admisibilitatea unei acțiuni în constatarea nulității în materie societară, în speță cu privire la (im)prescriptibilitatea dreptului la acțiune. Dacă ar fi dorit să creeze un regim comun al nulităților societare, nu ar fi scris în alineatul (3) al art. 132 că acțiunea în constatarea nulității poate fi introdusă de orice persoană interesată, ci ar fi acomodat acest alineat cu cel anterior, care reglementează acțiunea în anulare. De aceea concluzionăm că, pe de-o parte, asociatul care a contribuit cu votul său favorabil la obținerea majorității are calitate procesuală activă pentru a introduce acțiunea în constatarea nulității (de asemenea și cel care s-a abținut), deoarece acțiunea este grefată pe dreptul comun, nu pe legea specială a societăților”[14].
În viziunea noastră, împrejurarea că asociații care formulează o acțiune în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale în temeiul art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu trebuie să respecte cerințele prevăzute la art. 132 alin. (2) din același act normativ rezultă din mai multe rațiuni.
În primul rând, prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 instituie o excepție de la dispozițiile alin. (2), prevăzând ca unică condiție pentru intentarea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale aceea a justificării unui interes – în acest sens, este relevantă topografia celor două texte de lege – în timp ce alin. (2) instituie regula, alin. (3) statuează o excepție.
Astfel, în timp ce prevederile art. 132 alin. (2) consacră dreptul la formularea acțiunii în anulare a unei hotărâri a adunării generale contrare legii sau actului constitutiv în favoarea asociaților care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței, art. 132 alin. (3) instituie acțiunea în constatarea nulității absolute, precizând că ea poate fi formulată „și de orice persoană interesată”.
Prin utilizarea conjuncției copulative „și”, alin. (3) al art. 132 adaugă la subiecții activi prevăzuți la alin. (2), arătând că acțiunea în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale poate fi intentată atât de subiecții activi calificați prevăzuți la alin. (2) (asociații care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței), precum „și de orice persoană interesată”.
Or, sfera persoanelor interesate de constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale sunt, în primul rând, asociații, al căror interes în bunul – mers al societății este prezumat. Așa fiind, atunci când hotărârea este lovită de nulitate absolută, justifică calitate procesuală activă inclusiv asociații care au participat la ședința adunării generale și au votat pentru adoptarea hotărârii adunării generale nule absolut sau care au votat împotrivă, însă al căror vot nu a fost consemnat în procesul – verbal de ședință.
În plus, reglementarea cuprinsă în alin. (2) și (3) ale art. 132 nu are rolul de a stabili un regim juridic diferențiat în funcție de titularii dreptului la acțiunea în anularea unei hotărâri a adunării generale (asociați vs. terți), ci acela de a face diferența între modalitatea de invocare a motivelor de nulitate ce pot afecta o hotărâre a adunării generale, în funcție de natura lor: (i) în timp ce alin. (2) reglementează dreptul la acțiune în cazul unei hotărâri a adunării generale afectată de o cauză de nulitate relativă, instituind limitări, în conformitate cu regimul juridic al nulității relative, cu privire la persoanele îndreptățite să formuleze acțiunea și termenul în care aceasta poate fi introdusă; (ii) alin. (3) reglementează dreptul la acțiune în cazul unei hotărâri a adunării generale lovite de nulitate absolută, statuând, în deplină concordanță cu regimul juridic imperativ al nulității absolute reglementat de art. 1247 din Codul civil, de ocrotire a unui interes general, că nulitatea fi invocată oricând, de orice persoană interesată.
Împrejurarea că un asociat a votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale nulă absolut nu poate limita dreptul său la inițierea acțiunii în constatarea nulității absolute și nu poate crea o situație mai grea asociatului prin raportare la terții față de societate care ar putea contesta hotărârea prin invocarea de motive de nulitate absolută fără limitări de ordin temporar sau procesual, cu excepția cerinței demonstrării unui interes legitim.
Astfel, eventualele rațiuni care ar putea să militeze pentru această interpretare (cenzurarea eventualului abuz de drept al asociatului care a votat pentru o hotărâre pentru ca apoi să o conteste, sancționarea lipsei de diligență a asociaților, descurajarea invocării propriei culpe) au doar rolul de a ocroti interese private, a căror valoare pălesc prin comparație cu interesele publice protejate prin instituirea sancțiunii nulității absolute.
Decizia Înaltei Curți nr. 3195/2013 analizată supra este una minoritară în practica judiciară românească, fiind infirmată de numeroase alte hotărâri ale instanței supreme[15] și contestată în literatura de specialitate[16]. Prin interpretarea propusă de ÎCCJ în hotărârea analizată, se realizează o restrângere nepermisă a dispozițiilor art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, o excepție la excepție, cu încălcarea principiului „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.
Dacă ar fi validată argumentația înaintată de instanța supremă în Decizia nr. 3195/2013 s-ar lipsi, de fapt, de aplicabilitate dispozițiile art. 132 alin. (3), cât timp – astfel cum reține chiar instanța supremă în această hotărâre – terții nu pot justifica un interes legitim pentru formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale[17].
Așa fiind, dacă asociații nu se pot prevala de dispozițiile art. 132 alin. (3) întrucât dreptul lor la acțiune trebuie să fie exercitat în condițiile restrictive prevăzute de alin. (2), iar terții nu îndeplinesc condiția interesului legitim reglementată de alin. (3) – rezultă că prevederile art. 132 alin. (3) nu ar putea fi aplicabile în nicio situație.
§4. Termenul de prescripție
În conformitate cu dispozițiile art. 196 coroborat cu art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, acțiunea în declararea nulității relative trebuie formulată de asociați în termen de 15 zile de la data la care asociatul a luat la cunoștință de hotărârea adunării generale pe care urmează să o atace, în timp ce acțiunea în constatarea nulității absolute este declarată de art. 132 alin. (3) ca fiind imprescriptibilă.
§5. Interesul
În conformitate cu prevederile art. 33 din Codul de procedură civilă, interesul formulării unei cereri în justiție trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, condiții ce se analizează prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv a acțiunii în nulitate.
Aceste condiții se impun a fi analizate dintr-o perspectivă specială în cazul acțiunii în nulitatea unei hotărâri a adunării generale, întrucât, astfel cum s-a reținut în practica judiciară[18], această acțiune are caracterul unei acțiuni sociale, fiind exercitată exclusiv în folosul societății și nu pentru valorificarea unui interes personal, chiar dacă, implicit, are și implicații de această natură.
Din perspectiva condiției interesului, în literatura de specialitate[19] a fost exprimată opinia potrivit căreia asociatului care a lipsit nejustificat de la ședința adunării generale urmează a-i fi respinsă acțiunea în anulare ca fiind lipsită de interes, întrucât formularea unei astfel de acțiuni din partea unui asociat dezinteresat are natură șicanatorie sau reprezintă un abuz de drept. O astfel de interpretare a fost, însă, respinsă în practica judiciară[20], reținându-se că, atât timp cât dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu instituie nicio limitare din perspectiva motivelor care au determinat absența asociatului de la adunarea generală, nu se poate dispune respingerea acțiunii în anulare formulate de acesta ca fiind lipsită de interes, întrucât o astfel de abordare ar reprezenta o adăugare nepermisă la lege.
Pe de altă parte, în practică[21], acțiunea în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale pentru nelegala convocare formulată de un asociat care a fost prezent și a votat pentru adoptarea punctelor propuse în cadrul ordinii de zi a fost respinsă, reținându-se că reclamantul nu poate invoca o vătămare, cât timp a fost prezent și a votat în cunoștință de cauză.
De asemenea, s-a arătat[22] că, deși imprescriptibilă, o acțiune în constatarea nulității absolute a unei hotărâri a adunării generale adoptate cu mult timp în urma (i.e. 3 ani) se impune a fi respinsă ca fiind lipsită de interes, întrucât, cu certitudine, interesul contestării unei astfel de hotărâri nu mai este actual, hotărârea intrând în circuitul juridic și producându-și sau epuizându-și efectele juridice.
Sub aspectul analizei condiției interesului de a fi personal și direct, a fost subliniat[23] că instanța nu trebuie să analizeze eventualele avantaje pe care societatea le-ar fi putut obține ca urmare a adoptării hotărârii adunării generale contestate, ci doar dacă aceasta s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, întrucât, oricât de mult ar avantaja societatea respectiva hotărâre, ea nu se poate aplica dacă a fost adoptată cu încălcarea legii sau a actului constitutiv.
§6. Admisibilitatea – Posibilitatea administratorilor unei societăți cu răspundere limitată de a ataca hotărârea adunării generale privind revocarea lor din funcție
Din interpretarea literală a prevederilor art. 196 din Legea nr. 31/1990 care fac trimitere la prevederile art. 132, reiese fără îndoială faptul că, în cazul societăților cu răspundere limitată, le sunt aplicabile dispozițiile din materia societăților pe acțiuni, însă numai în ceea ce privește dreptul de a ataca hotărârile adunării generale și doar în măsura în care acestea sunt compatibile cu caracteristicile societăților cu răspundere limitată.
Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție.
Pornind de la aceste dispoziții legale, în practica judiciară[24], s-a reținut că un administratorul asociat nu numai că nu are dreptul de a vota în cadrul adunărilor generale în care administrația sa este pusă în discuție, dar și că nu are dreptul să conteste revocarea sa și nici numirea noilor administratori, întrucât, în această ultimă situație, administratorul asociat ar putea să lipsească de efect chiar revocarea sa din funcție și să înfrângă, în acest mod, voința societară formată în cadrul adunării generale.
Față de această reglementare, se naște întrebarea: dată fiind natura juridică a societății răspundere limitată de societate mixtă, de capitaluri și persoane, în care, de cele mai multe ori, administratorul are și calitatea de asociat, este posibilă contestarea hotărârii adunării generale de revocare de către asociatul – administrator care a fost revocat?
Această analiză se impune a fi realizată din două perspective.
Din punct de vedere al temeiniciei unei astfel de măsuri, se impune a fi menționat că prevederile art. 72 din secțiunea privind dispozițiile comune referitoare la funcționarea societăților cuprinsă în Legea nr. 31/1990 fac trimitere la regulile aplicabile contractului de mandat în cazul obligațiilor și răspunderii administratorilor, în timp ce dispozițiile art. 1914 alin. (2) din Codul civil stabilesc că, în lipsa unor prevederi contrare ale contractului de societate, administratorul poate fi revocat potrivit regulilor din materia contractului de mandat.
În această privință, dispozițiile art. 2030 lit. a) din Codul Civil arată că mandatul încetează prin revocarea acestuia de către mandant, iar art. 2031 statuează că mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil.
Prin raportare la aceste aspecte, rezultă că revocarea administratorului este o revocare ad nutum, calitatea de administrator având caracter intuitu personae, ceea ce presupune că revocarea poate interveni oricând și independent de vreo culpă contractuală a administratorului, potrivit art. 2031 din Codul civil.
Așa fiind, motivele pentru care adunarea generală decide revocarea unui administrator nu sunt supuse analizei circumscrise dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990 deoarece țin de oportunitate, de gestiunea internă a societății și excedă controlului de legalitate al instanțelor de judecată, care nu se pot substitui adunării generale a asociaților pentru a realiza o astfel de analiză, administratorul revocat având, însă, la dispoziție posibilitatea formulării unei acțiuni în despăgubiri, în măsura în care revocarea a fost făcută fără justă cauză.
În ceea ce privește analiza legalității unei astfel de măsuri, în opinia noastră, prevederile art. 132 alin. (4) din Legea Societăților potrivit cărora membrii consiliului de administrație nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție nu sunt aplicabile în materia societăților cu răspundere limitată.
Art. 132 alin. (4) instituie o limitare, o restrângere, a dreptului de a ataca o hotărâre a adunării generale doar în cazul membrilor consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de supraveghere ai unei societăți pe acțiuni, fiind, astfel, aplicabilă în mod exclusiv societăților pe acțiuni. Așadar, aceste dispoziții tratează în mod specific situația organelor de conducere ale unei societăți pe acțiuni, făcând trimitere la consiliul de supraveghere și la consiliul de administrație, nu și la persoana administratorilor ce conduc o societate cu răspundere limitată.
În cuprinsul art. 196 nu există nicio normă de trimitere expresă la dispozițiile art. 132 alin. (4), astfel că ele nu pot fi aplicate prin analogie în cazul societăților cu răspundere limitată, potrivit art. 10 din Codul civil care statuează că dispozițiile speciale ce restrâng exercițiul unor drepturi civile se aplică numai în cazurile expres și limitative prevăzute de lege, aplicarea lor prin analogie fiind interzisă.
Mai mult decât atât, prevederile art. 132 alin. (4) nu instituie o excepție de la exercitarea dreptului la acțiunea în anularea unei hotărâri a adunării generale, ci reglementează în mod exclusiv o aplicație în materie societară a dispozițiilor art. 2031 din Codul civil potrivit cărora mandatarul nu poate contesta temeinicia (ci doar legalitatea, per a contrario) măsurii de revocare a mandatului dispuse de mandant. Acest lucru nu înseamnă, însă, că în situația în care actul unilateral de revocare a mandatului este făcut de către o persoană care nu are calitate de mandant, mandatarul nu poate obține anularea actului unilateral nelegal în instanță.
În plus, această excepție nu poate fi aplicată prin analogie în cazul unui asociat care ocupă și funcția de administrator în cadrul unei societăți cu răspundere limitată, dat fiind caracterul unei societăți cu răspundere limitată de a fi o societate mixtă – de persoane și de capital – ce se bazează pe colaborarea dintre asociați pentru formarea voinței societare.
Prin raportare la constituția intuitu – personae a societăților cu răspundere limitată, nu poate fi validată interpretarea potrivit căreia unul dintre asociați se identifică cu voința societară, putând să adopte orice hotărâri, în timp ce al doilea asociat nu se identifică cu această voință și, chiar vizat de hotărârea adunării generale adoptată, nu ar putea să o conteste în instanță.
O astfel de interpretare ar duce la abuzuri de drept și ar favoriza situația asociatului care ar adopta o hotărâre a adunării generale de excludere a celuilalt asociat din funcția de administrator în lipsa îndeplinirii oricăror cerințe legale (i.e. fără a convoca celălalt asociat), știind că asociatul – administrator revocat nu va putea supune legalitatea unei astfel de hotărâri analizei instanțelor de judecată, întrucât dreptul său de acces la o instanță este limitat sub acest aspect.
Așa fiind, atunci când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune trebuie recunoscut asociatului administrator întrucât, prin respingerea acțiunii sale, s-ar ajunge la situația în care nulitatea absolută să poată fi acoperită, fiind evident că asociații care au adoptat hotărârea nelegală nu au interes să o atace.
Nu în ultimul rând, o interpretare contrară ar avea și consecințe inedite: un terț față de societate ar avea posibilitatea să atace o hotărâre a adunării generale pentru motive de nulitate absolută, dar asociaților nu le-ar fi permis acest fapt. S-ar ajunge, astfel, la situația în care o hotărâre lovită de nulitate absolută să rămână valabilă doar pentru că asociatul prejudiciat este și administrator.
Dacă legiuitorul dorea să excepteze asociații administratori dintre persoanele care au dreptul de a solicita instanței de judecată constatarea nulității hotărârilor adoptate cu încălcarea legii, atunci s-ar fi specificat clar acest aspect deoarece, în sistemul nostru de drept, excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare.
Așadar, considerăm că, în calitate de asociat al unei societăți cu răspundere limitată, în temeiul art. 196 raportat la art. 132 alin. (2) și (3) din Legea Societăților, asociatul – administrator care a fost revocat are posibilitatea legală de a solicita anularea în instanță a oricărei hotărâri a adunării generale a asociaților adoptată cu încălcarea legii sau actului constitutiv. Aceste dispoziții legale nu fac nicio distincție în ceea ce privește obiectul hotărârii contestate, motiv pentru care, în temeiul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distingere debemus liberul acces la justiție al asociatului – administrator nu poate fi cenzurat.
Această problemă a fost antamată în jurisprudența instanței supreme, reținându-se că: „Reclamantului nu îi este interzisă promovarea acțiunii deoarece art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil societăților pe acțiuni, iar reclamantul deține și calitatea de asociat, care îi conferă dreptul de a ataca orice hotărâre a adunării generale contrară legii sau actului constitutiv.”[25], precum și că „potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, membrii consiliului de administrație nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție, însă, în cazul în care administratorul revocat este și acționar al societății, devin aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (3) din aceeași lege, conform cărora atunci „când se invocă motive de nulitate absolută dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată”[26].
De asemenea, Înalta Curte a subliniat următoarele: „sfera de aplicare a art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 se referă însă doar la situațiile în care administratorul contestă însăși revocarea, ca măsură luată de adunarea generală. În schimb, atunci când se invocă motive de nulitate absolută a hotărârii adunării generale, nicio dispoziție legală nu îngrădește dreptul administratorului societar de a ataca în justiție această hotărâre. În acest sens sunt dispozițiile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, care prevăd expres faptul că atunci când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil, iar acțiunea aparține oricărei persoane interesate, inclusiv asociatului administrator”[27].
În concluzie, apreciem că nerecunoașterea calității procesuale active în favoarea asociatului – administrator revocat în vederea sesizării instanței cu o acțiune în constatarea nulității hotărârii adunării generale ar conduce la încălcarea dreptului de liber acces la justiție[28] reglementat de art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României și ar genera în mod cert la blocaje în activitatea societății conducând, în cele din urmă, la dizolvarea acesteia.
[1] ÎCCJ, secția comercială, decizia nr. 4043/2010.
[2] Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizia nr. 483/2014.
[3] Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, decizia nr. 345/2017.
[4] ÎCCJ, secția a II-a civila, decizia nr. 325/2012.
[5] C. Gheorghe, apud. S. Bodu, Sebastian Bodu, Legea societăților comentată și adnotată, Editura Rosetti, 2016, comentariu la art. 132, sursa: https://sintact.ro/.
[6] Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, decizia civilă nr. 299/R/2014.
[7] Sebastian Bodu, op. cit., comentariu la art. 132.
[8] Ibidem.
[9] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 3915/2013.
[10] Gh. Piperea, Nulitatea absolută a unei hotărâri AGA poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de asociații care s-au abținut sau care au votat pentru adoptarea hotărârii, sursa: https://www.juridice.ro/.
[11] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 3915/13.11.2013.
[12] Cristian Duţescu, Drepturile acţionarilor, ed. 3, ed. CH Beck, Bucureşti, 2010.
[13] Lucian Bojin, Acţiunea în anularea hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor, ed. UJ, Bucureşti, 2012, p. 201.
[14] Sebastian Bodu, cit.
[15] ICCJ, secţia a II-a civilă, decizia nr. 713/2012; ICCJ, secția a II-a Civilă, decizia nr. 3657/2010, ICCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 909/23.02.2012.
[16] Săuleanu, Tot cu privire la interpretarea deciziei nr. 3915/2013 pronunțată de ICCJ cu privire la calitatea procesuală activă a asociaților în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a unei hotărâri AGA, sursa: https://juridice.ro/.
[17] ICCJ, secția a II-a civilă, decizia civilă nr. 3915/2013, sursă: http://www.scj.ro/.
[18] Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, decizia civilă nr. 284/16.09.2013.
[19] Gh. Piperea, Drept Comercial, Vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 186.
[20] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 1148/2011.
[21] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 1388/2011.
[22] Gh. Piperea, op. cit, p. 187.
[23] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 1225/07.03.2012.
[24] ÎCCJ, secția a II-a civilă, decizia nr. 2915/2013.
[25] ÎCCJ, secția a II- a civilă, decizia nr. 2916/2011.
[26] ÎCCJ, secția a II- a civilă, decizia nr. 713/2012.
[27] Curtea de Apel Timișoara, secția a II- a civilă, decizia nr. 224/A/2015
[28] Curtea de Apel Brașov, secția comercială, decizia nr. 38/2011.
Avocat Crina Constantin
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
