Considerente privind obligația legală de întreținere
28 aprilie 2022 | Ioana Crina GURZĂU
Ioana Crina Gurzău
Obligația legală de întreținere, reglementată în Capitolul al III-lea, Titlul V Cod civil este definită în literatura de specialitate[1] ca fiind îndatorirea legală de a asigura mijloacele de trai, precum și satisfacerea anumitor necesități cum ar fi asigurarea unei locuințe, îngrijirea sănătății sau satisfacerea necesităților spirituale, îndatorire ce se naște între subiecți de drept expres determinați de legiuitor, și anume: între soț și soție, între foști soți, între rudele în linie dreaptă, între frați și surori precum și între alte persoane acolo unde legea prevede și este de regulă reciprocă. Părțile obligației de întreținere poartă denumirea de creditor, adică persoana îndreptățită la întreținere, respectiv debitor, cel obligat la asigurarea întreținerii.
Pentru a ne afla în prezența obligației legale de întreține este necesară îndeplinirea mai multor condiții. O primă condiție ce se desprinde din normele legislative o reprezintă starea de nevoie a creditorului care nu se poate întreține din munca sa sau din bunurile proprii. Prin urmare, chiar dacă persoana în cauză nu are capacitatea de a presta muncă, cât timp deține bunuri ce pot fi valorificate nu va fi incidentă obligația de întreținere. O altă condiție ce trebuie îndeplinită vizează cauza apariției stării de nevoie. Conform art. 526 Cod civil, dacă starea de nevoie se datorează culpei proprii, subiectul poate pretinde doar întreținerea de strictă necesitate.
Referitor la persoana debitorului, art. 527 Cod civil stabilește ca și condiție de bază existența posibilităților materiale ale persoanei de la care se pretinde îndeplinirea obligației. Cu privire la situația minorului și a părinților, art. 525 Cod civil prevede o cauză exoneratoare pentru părinți în cazul în care aceștia nu au posibilitatea materială de a îndeplini obligația. Astfel, dacă existența debitorului obligației de întreținere este pusă în pericol, întreținerea minorului se poate realiza și prin valorificarea bunurilor proprii ale acestuia. O altă cauză exoneratoare apare în situația în care minorul prestează o muncă din care obține un venit îndestulător pentru asigurarea nivelului de trai.[2]
Competența de stabilire a întinderii obligației de întreținere aparține instanței de tutelă, aceasta fiind și cea care intervine în cazul în care obligația nu se execută în natură, de bunăvoie. Legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 529 doar cuantumul maxim al acesteia în cazul părinților. Potrivit acestuia, ea se stabilește până la o pătrime din venitul lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii. Cuantumul total al obligațiilor de întreținere datorate de o persoană nu poate depăși jumătate din venitul lunar net al acesteia.
Modalitățile de executare a obligației legale de întreținere sunt următoarele: executarea de bună voie în natură sau executarea sub forma unei pensii de întreținere stabilită în bani de către instanța de tutelă. Pensia de întreținere poate fi stabilită sub formă unei sume fixe, potrivit art. 530 Cod civil, sau sub forma unei cote părți din venitul lunar net al debitorului și se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecate, ori, în situații excepționale, de la o anumită dată anterioară.
În ceea ce privește încetarea obligației legale de întreținere, aceasta poate avea loc fie ca urmare a decesului sau a încetării anumitor raporturi dintre creditor și debitor pe care aceasta se întemeia, cum se poate întâmplă în cazul soților, fie ca urmare a neîndeplinirii unor condiții prevăzute de lege ca urmare a modificării situației de fapt. De regulă, întreținerea prestată nu se restituie decât în cazul în care se dovedește a fi nedatorată. Debitorul poate solicita restituirea acesteia fie de la cel care a primit plata nedatorată fie de la cel care avea, în realitate, obligația de a presta întreținerea.[3]
În practică, aceasta reprezintă unul dintre cele mai des întâlnite cauze de litigii. Fie că este vorba despre raportul dintre părinți și copii sau rude, fie că este vorba despre raportul dintre soți și foști soți, aceasta are la bază relații de afinitate, de rudenie, fiind o expresie a sprijinului moral și material ce stă la baza familiei. Odată cu reglementarea acestei obligații, legiuitorul a plasat statul în plan secundar atunci când vine vorba despre asigurarea unui nivel de trai decent pentru fiecare persoană.
[1] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioana Nicolae – Fișe de drept civil, ed. a 5-a, editura Hamangiu, București, 2020, p. 351
[2] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioana Nicolae – op. cit., p. 355
[3] Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Ioana Nicolae – op cit., p. 360
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
