Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Protecția relațiilor de familie în dreptul penal român
24.04.2020 | Smaranda POPESCU, Lucian-Dumitru MARTIMOF

JURIDICE - In Law We Trust
Smaranda Popescu

Smaranda Popescu

Lucian-Dumitru Martimof

Lucian-Dumitru Martimof

Rezumat

Spațiul public românesc a fost martorul unei creșteri a fenomenului de violență în familie. Opinia publică s-a arătat deseori revoltată de multiplele cazuri în care autoritățile statului s-au arătat neputincioase în fața agresorilor care terorizau victimele, încălcând ordinele de protecție, cu consecințe dezastruoase. Analiza noastră privește atât prevederile legiuirilor penale în parcursul lor istoric, cât și fenomenul de violență domestică per se. Cadrul actual prezintă, de asemenea, numeroase lacune, a căror acoperire presupune intervenția viguroasă a legiuitorului.

1. Dezvoltarea incriminării infracțiunilor contra familiei.

Istoria incriminărilor contra familiei și contra membrilor familiei poate fi urmărită până la 1864 în Codul Penal Cuza. Acest cod penal, inovator la acel moment, prevedea un regim al protecției penale și sociale, conținând incriminări precum „Crime și delicte în contra unui copil” sau „Răpirea de minori”. De asemenea, art. 53 prevedea faptul că „Rudele de sus și de jos, bărbatul și muierea, frații și surorile, nu se socotesc tăinuitori”, iar art. 197 prevedea o cauză de nepedepsire la săvârșirea infracțiunii de ascundere a criminalilor pentru „rudele de sus și de jos, soțul sau soția”, pe când paricidul „nu este niciodată scuzabil” (art. 252). Existau evident și lacune ale protejării relațiilor de familie, ca în cazul art. 253 ce prevedea că „în caz însă de adulter, omorul comis de către soț asupra soției (…) sau de către soție asupra soțului (…) în momentul surprinderii în flagrant delict în casa conjugala, este scuzabil”, sau chiar excese de protejare a familiei existând spre exemplu art. 307 ce prevedea că furturile comise „de către barbat spre paguba muerei sale, ori de catre muere spre paguba barbatului”, precum și între alte rude „nu se pot socoti furturi”.

Codul penal de la 1936 cuprinde și el un titlu întreg dedicat infracțiunilor contra familiei denumit sugestiv „Delicte contra familiei”. Se regăsesc în acest titlu infracțiuni precum bigamia, incestul sau adulterul, abandonul de familie şi abuzul de drept de corecţiune sau răpirea (art. 443 – 462). Totodată erau prevăzute ca elemente circumstanțiale la crima de omor (actualul omor calificat) următoarele calități ale subiectului pasiv: „ascendent sau descendent legitim, adoptiv sau natural; fratele sau sora; soţul” (art. 464 pct. 4-6).

Observăm așadar că legiuitorul român a acordat o importanță sporită familiei și a înțeles imperativul protejării acesteia, oricare ar fi fost contextul istoric, socio-cultural sau politic.

Deși „Expunerea de motive” a Codului Penal de la 1968, afirmă că „în orînduirea noastră, dezvoltarea și consolidarea familiei constituie o preocupare de mare importanță a statului, a societății în ansamblul său” iar „ocrotirea familiei, apărarea intereselor mamei și copilului, reprezintă un principiu constituțional care stă la baza întregii reglementări a relațiilor de familie și a tuturor măsurilor de ordin economic și social destinate să întărească această celulă de bază a societății noastre”, realitatea acelor zile nu corespundea aproape deloc acestui deziderat.

Codul Penal prevedea noțiunea de „rudă apropiată” la art. 149, definind-o ca fiind „ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude”. În cuprinsul Codului existau numeroase variante și infracțiuni care se raportau la noțiunea de rudă apropiată, precum, omorul calificat asupra soțului sau asupra unei rude apropiate – art. 175 alin (1) lit. c). Noțiunea de membru de familie a fost ulterior prevăzută în art. 149¹ și o include pe aceea de rudă apropiată, adăugând condiția ca aceasta să locuiască sau să gospodărească cu făptuitorul, condiție care a fost în mod oportun eliminată din conținutul definiției odată cu adoptarea NCP.

Prin modificările aduse de Legea 197/2000, s-au adăugat anumite elemente circumstanțiale referitoare la membrul de familie înconținutul unor infracțiuni precum art. 180 alin (11) și alin (21) art. 181 alin. (11), art. 197 alin (2) lit b1), lipsind însă din cuprinsul art. 198 alin (5) (Actul sexual cu un minor). Noțiunea de membru de familie era prevăzută în art. 149¹ și o include pe aceea de rudă apropiată, adăugând condiția ca aceasta să locuiască sau să gospodărească cu făptuitorul, condiție care, după părerea noastră a fost în mod oportun eliminată din conținutul definiției odată cu adoptarea NCP.

Erau incriminate, de asemenea, în Capitolul I din Titlul IX, intitulat „Infracțiuni contra familiei”, infracțiunile de bigamie (art. 303), adulter (art. 304), abandon de familie (art. 305), rele tratamente aplicate minorului (art. 306) și nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 307).

Noțiunea de familie și rolul socio-cultural pe care aceasta îl are a evoluat de-a lungul ultimului secol și a ultimelor decenii. Adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în 1950 a marcat un moment de cotitură pentru protejarea vieții private și de familie, inclusiv a relațiilor care se stabilesc în interiorul acesteia. Pași importanți spre o mai bună protecție s-au realizat și prin alte mecanisme atât la nivelul Națiunilor Unite și independent de aceasta, prin diferite convenții și conferințe internaționale, dintre care amintim: Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW), adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1979 şi ratificată de România în 1981; Declaraţia privind eliminarea violenţei împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 23 februarie 1994; Declaraţia și Platforma de acţiune adoptate la Beijing, în cadrul Convenţiei Mondiale asupra Femeilor, septembrie 1995; Convenția de la Istanbul privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice din 2011.

Toate aceste instrumente internaționale, precum și modificarea paradigmei privind societatea androcentrica au dus în decurs de numai 100 de ani la o mai bună înțelegere a conceptelor de egalitate între sexe, de nediscriminare pe motiv de sex și chiar la o relaxare a viziunilor iudeo-creștine despre rolul femeii în cadrul familiei monogame heterosexuale. Campaniile de sensibilizare și de promovare a drepturilor femeilor au condus de asemenea la o mai bună înțelegere a modului în care bărbatul și femeia trebuie să se raporteze unul la celălalt. De asemenea, s-a modificat și mentalitatea anacronică a lui pater familias și a puterii pe care acesta trebuie să o exercite în cadrul familial. Din păcate, incriminarea unor infracțiunii contra membrilor familiei trebuie menținută în continuare în NCP întrucât societatea modernă nu a eliminat cu totul pericolul social al săvârșirii unor infracțiuni de către membrii unei familii asupra altor membrii. Necesitatea sancționării mai aspre a unor astfel de comportamente este dată de importanța familiei în cadrul social, ea fiind celula de bază a societății, nucleu care asigură stabilitatea și unitatea întregii structuri sociale.

2. Prevederile Noului Cod Penal în materie

Noțiunea de membru de familie din NCP a fost lărgită pentru a include o sferă mai largă de persoane și pentru a asigura o mai bună protecție a acestor persoane. Noțiune de rudă apropiată și diferența dintre aceasta și noțiunea de membru de familie au fost abandonate în favoarea unei definiții mai cuprinzătoare: „a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc. (2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin.(1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti”. Se observă că spre deosebire de vechea reglementare noțiunea de membru de familie include și acele persoane care au stabilit relații asemănătoare unei familii, adică familia de fapt, sau concubinii.

Noțiunea de familie cunoaște variate perspective în funcție de ramura de drept în care se întâlnește. Codul penal în vigoare nu definește familia ca grup social, ci doar membrul de familie. În sensul penal, se acordă o protecție sporită victimelor care se afla în relații familiale cu agresorul atât prin incriminarea unor infracțiuni ca violența în familie, cât și ca elemente circumstanțiale. Fiind o noțiune mai largă decât în dreptul civil, familia nu se limitează la relațiile de sânge sau conviețuirea propriu-zisa, ci se bazează și pe relațiile de afecțiune. Legea penală protejează atât relațiile de familie “rudimentare”, cât și uniunile precum concubinajul sau situația adopției, iar în cadrul legii speciale referitoare la violența domestică noțiunea are un sens chiar mai larg. Se oferă o ocrotire care nu este restrictivă, dar în același timp nici foarte extinsă (de exemplu, există condiția conviețuirii pentru relațiile similare celor dintre soți sau părinți și copii), întrucât familia reprezintă o valoare fundamentală pentru om, având componenta stabilității, astfel că relațiile familiale nu pot fi extinse la simple legături ce par a coincide cu sensul noțiunii de familie.

Sunt consacrate de asemenea acestui gen de infracțiuni, două capitole integrale: Capitolul III din Titlul I „Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie” și Capitolul II din Titlul VIII, intitulat „Infracțiuni contra familiei”.

Violența în familie nu reprezintă o infracțiune de sine stătătoare, ci numai un element circumstanțial ce creează o variantă agravantă a infracțiunilor contra persoanei la care se raportează, anume art. 188, art. 189 şi art. 193-195. Cum art. 199 alin. (2) permitea împăcarea, multe fapte de violență în familie rămâneau nepedepsite din cauza faptului că victima și agresorul. Ulterior Deciziei nr. 11/2019 a ÎCCJ, numai retragerea plângerii prealabile, atunci când a fost formulată, duce la încetarea procesului penal, nu și împăcarea.

O adăugare binevenită la incriminarea actuală o reprezintă infracțiunea de la art. 200, care arată că o bună protejare a relațiilor familiale se realizează încă de la nașterea copilului, relația copil-mamă fiind una fundamentală în constituirea unei familii. Uciderea sau vătămarea nou-născutului în cuprinsul NCP „înglobează infracţiunea de pruncucidere din vechiul Cod penal”. A operat o modificare față de incriminarea anterioară în care pruncuciderea era situată în capitolul infracțiunilor contra vieții. Considerată acum o infracțiune contra unui membru de familie este subliniat faptul că familia se bazează nu numai pe relațiile dintre soți, ci și pe acelea dintre mamă și prunc, chiar de la momentul nașterii sale. Oferă totodată un caracter atenuat infracțiunilor de la art. 193-195. O lacună legislativă, o reprezintă faptul că tatăl nu beneficiază de aceeași cauză de atenuare, neputând fi subiect activ al acestei infracțiuni. Ar rezulta că nu există relații de familie formate de la momentul nașterii copilului între acesta și copilul nou-născut care să poată fi încălcate, tatăl răspunzând în acest caz pentru infracțiunea de omor. Este adevărat datele statistice[1] publicate Ministerul Public arată o scădere, chiar dacă nesemnificativă a inculpaților trimiși în judecată și a victimelor în materia infracțiunilor contra unui membru de familie, însă nimic nu indică că este datorată noii reglementări. De asemenea, aceleași statistici arată că există doar 1360 de trimiteri în judecată pentru infracțiunea de violență în familie în 2018.

De asemenea, în tot cuprinsul NCP se regăsesc elemente circumstanțiale ale variantelor agravate care privesc săvârșirea infracțiunilor împotriva membrilor de familie: traficul de minori art. 211 alin (2) lit. d), actul sexual cu un minor art. 220 alin (3) lit. a) și art. 220 alin. (4) lit. a), ultrajul art. 257 alin (3), influențarea declarațiilor – art. 272 alin. (1), răzbunarea pentru ajutorul dat justiției – art. 274, ultrajul judiciar – art. 279 alin (3)

Există în cuprinsul NCP anumite cauze de nepedepsire care vizează protejarea nucleului familial față de anumite cazuri care ar putea dăuna legăturilor din cadrul său. În acele cazuri, în virtutea calității de membru de familie a subiectului activ, fapta va costitui infracțiune, dar nu se va pedepsi. Codul penal actual protejează familia chiar în acele cazuri în care inacțiunile sau acțiunile unei persoane aduc atingere legăturilor privind înfăptuirea justiției. Menționăm: nedenunțarea – art. 266 alin. (2), favorizarea făptuitorului – art. 269 alin. (3), tăinuirea – art. 270 alin (3), pornografia infantilă – art. 374 alin (3) lit. a).

Protecția se realizează nu doar la nivelul infracțiunilor contra persoanei, ci și prin infracțiunile contra familiei, precum incestul, bigamia sau abandonul de familie. Deși titlul se referă direct la familie, acestea prevăd protejarea familiei într-un mod mai general, întrucât nu se raportează în primul rând la victimă, ci la entitatea, la consolidarea familiei. Infracțiunile ce se protejează membrii de familie din capitolul celor contra persoanei au ca obiect juridic integritatea fizică, psihică, sănătatea și chiar viața persoanei, însă implicit se aduce atingere și valorii sociale speciale – familia, mai ales în ceea ce privește latura afectivă.

În ceea ce privește capitolul infracțiunilor contra familiei, obiectul juridic special îl reprezintă relațiile de conviețuire socială sau prin care se încalcă anumite drepturi și obligații familiale. Aceste infracțiuni se concentrează pe conviețuirea socială, pe apărarea relațiilor de familie pentru întărirea grupului social ca entitate și nu asupra relațiilor privind dezvoltarea afectivă sau apărarea victimei de un membru de familie. Se poate observa că în acest capitol este reglementat incestul, dar și infracțiuni împotriva căsătoriei (bigamia), dar și împotriva îndatoririlor față de anumite persoane (abandon de familie, nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu)[2].

Referitor la subiectul activ, nu există o suprapunere exactă față de infracțiunile săvârșite de membrul de familie: soț, părinte sau persoana care are obligația de întreținere, iar în cazul incestului este vorba de rude în linie directă, frați sau surori. Urmarea imediată a acestor infracțiuni este o stare de pericol pentru existența căsătoriei, pentru întreținerea unor persoane sau pentru relațiile de familie în general, fundamentul său moral.

3. Conceptul autonom de violență domestică și importanța acestuia.

Violența domestică este un concept ce a existat dintodeauna, însă în societatea contemporană a fost conștientizat mult mai târziu. Fenomenul se întâlnește chiar și în cele mai “evoluate” societăți și se manifestă sub cele mai variate forme. Deși cifrele sunt îngrijorătoare, România a înregistrat progrese în ceea ce privește legislația, campaniile de conștientizare, prevenția, însă de cele mai multe ori aplicarea măsurile și nesancționarea anumitor comportamente au drept consecință inutilitatea măsurilor luate.

În cadrul legii speciale, “violenţa domestică este definită ca fiind orice inacţiune sau acţiune intenţionată de violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu victima”. Femeile sunt în majoritatea cazurilor victimele acestor violențe, în timp ce victimele bărbați reprezintă un sfert în general, iar 92% din agresorii din anul 2018 în România au fost bărbați[3]. Explicația fenomenului este de ordin sociologic, însă ocrotirea familiei este realizată de legiuitor, legiuitor ce trebuie să fie conștient de realitatea actuală. Astfel, au fost aduse modificări și îmbunătățiri ce au în vedere o sferă mai largă de victime în raport cu ceea ce se întâmplă în practică. Familia are parte de o protecție în adevăratul sens al cuvântului la nivel legislativ, însă în aplicarea acestor norme apar deficiențe, fapt ce duce la adevărate drame resimțite în comunități.

În societatea românească încă este considerat un subiect inhibitor, iar victimele ajung să fie blamate în continuare. Diminuarea violenței domestice este dificilă, tocmai pentru concepția socială asupra fenomenului, egalitatea de sexe în ceea ce privește familia nefiind încă o realitate în societate. Statul a trebuit să protejeze într-un mod complex familia, astfel că în ultimii ani s-au înregistrate anumite progrese, unul substanțial fiind ratificarea Convenției Consiliului Europei de la Istanbul în această materie prin Legea nr. 30/2016. La nivel social, au existat campanii de conștientizare ce au îmbunătățit concepția populației față de fenomen, iar victimele au început să denunțe aceste fapte penale. Prin demersurile autorităților naționale au fost create linii telefonice, proiecte de conștientizare, site-uri ce informează cu privire la detaliile ce trebuie cunoscute de victime, dar și demersuri în raport cu atitudinea față de victime a celor care se ocupă de aceste cazuri, precum polițiștii sau magistrații (de exemplu, redactarea unui manual de bune practici în domeniul violenței domestice pentru polițiști și magistrați).

Dreptul penal ocrotește victimele violenței domestice nu doar prin infracțiunea violenței în familie, dar mai ales prin legea specială. Instituția ordinului de protecție este fundamentală, fiind foarte utilizată în practică, întrucât este și cea mai eficientă măsură temporară. Procedura este reglementată de Legea nr. 217/2003, suferind numeroase modificări datorate evoluției violenței domestice în plan social. Legea privind prevenirea și combaterea violenței domestice a creat cadrul necesar protejării efective a victimelor prin diverse instrumente precum ordinul de protecție, însă analizând cadrul european și internațional se pot observa anumite deficiențe. Noțiunea de membru de familie în cadrul legii este mai largă față de reglementarea din NCP, legiuitorul cuprinzând și sfera persoanelor ce nu au în sensul propriu o legătură de familie atât de puternică. Legea specială definește membrul de familie ca fiind: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, soţii şi copiii acestora, precum şi persoanele devenite rude prin adopţie, soţul/soţia, fostul soţ/fosta soţie, fraţii, părinţii şi copiii din alte relaţii ai soţului/soţiei sau ai fostului soţ/fostei soţii, persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă acestea au locuit sau nu cu agresorul, ascendenţii şi descendenţii partenerei/partenerului, precum şi fraţii şi surorile acestora, tutorele sau altă persoană care exercită drepturile faţă de persoana copilului și reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.

Violența domestică, având diferite forme, este și în lege clasificată în violență fizică, psihologică, economică, socială sau spirituală, întrucât în prezent nu doar violența fizică este cea care poate afecta cel mai mult persoana, ci și componenta psihologică sau economică au astăzi. Deși a existat o reticiență în ceea ce privește instanțele, în practică se găsesc în momentul de față decizii și pentru violența religioasă, spirituală sau economică. Legea specială este reglementarea ce acoperă domeniul violenței domestice cu rol în prevenire și combatere, NCP prevăzând infracțiunea de violență în familie la art. 199 care este văzută drept o variantă agravantă a infracțiunilor la care se raportează. În legea specială, noțiunea de membru de familie este mai largă, de exemplu cei care au relații asemănătoare soților nu mai trebuie să conviețuiască împreună, în timp ce în noțiunea definită de NCP conviețuirea este necesară în aceste cazuri. Cele două legi nu pot fi analizate printr-o comparație, întrucât acestea au roluri diferite, NCP fiind un cadru general. Legea specială 217/2003 se fundamentează pe măsurile de prevenție și de intervenție urgentă, reglementând instrumentul ordinului de protecție, o măsură frecvent întâlnită ce are rolul de a proteja victimele temporar de membrii de familie ce exercită violențe până la soluționarea fondului. Prin raportare la violența domestică, NCP sancționează infracțiunile de violență fizică care au ca urmare imediată decesul, suferințe fizice sau alte consecințe grave pentru viața victimei. De asemenea, sunt reglementate în cadrul diferitelor infracțiuni și variante agravante prin săvârșirea infracțiunii de către un membru de familie (de exemplu, viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor) doar că în aceste cazuri NCP face referire la ruda directă, fiind o protecție restrânsă. Legea specială reglementează un cadru în care și integritatea psihică a persoanei este protejată, existând violență și sub forma psihologică, economică, sexuală, socială, religioasă sau spirituală. Legea 217/2003 protejează persoanele aflate în dificultate fără condiționarea introducerii plângerii prealabile. Reglementarea specială este detaliată, iar punctul de interes îl reprezintă ordinul de protecție, instrument ce oferă protecție față de membrii de familie. Acesta este necesar tocmai pentru prevenirea unor urmări precum decesul, suferințele fizice sau lezarea libertății sexuale pedepsite de NCP. În mod real, legea specială oferă o protecție a victimelor, indiferent dacă fapta penală va fi calificată drept infracțiune. Reglementarea din legea 217/2003 nu este neapărat o completare a infracțiunii de violență în familie și a variantelor agravante, cât o prevenire a acestei infracțiuni. Cele două legi alcătuiesc un cadru legislativ ce oferă protecția necesară victimelor, modificările din ultimul timp aducând îmbunătățiri.

Trebuie subliniat faptul că violența domestică este posibilă și asupra copiilor, însă într-o proporție foarte mare este vorba de victimele soții sau partenere. Ordinele de protecție sunt emise în primul rând pentru victime, iar în unele cazuri se emit și pentru minori doar dacă s-au exercitat violențe asupra sa. Se consideră că fără un act de violență exercitat asupra minorului, ci doar asupra mamei sale, în cele mai multe cazuri, acesta nu este afectat, iar relația părinte-copil nu poate fi afectată. Minorul care asistă la scene de violență este afectat emoțional, trăind de multe ori o traumă psihică, dar în practică, instanțele emit ordine și față de minori doar atunci când minorul declară că are o stare de temere sau când rezultă din fișa psiho-pedagogică că există o tulburare. Există concepția că prin emiterea ordinului pentru victimă, copilul este protejat implicit.

Ordinul are caracter temporar, până la soluționarea fondului și este emis de instanță pentru o durată de maximum șase luni, dar adeseori, se emite pentru durate scurte precum o lună. Procedura ordinului este una ce se desfășoară cu celeritate, soluționarea cererii realizându-se în maximum 72 de ore tocmai pentru a înlătura pericolul, însă trebuie demonstrat și caracterul de urgență. Existenţa cererii trebuie să fie întemeiată pe însăşi existenţa stării de pericol pentru viața, integritatea fizică, psihică ori libertatea persoanei, pentru a se justifica caracterul urgent. Deși există o reglementare precisă, în practica judiciară se poate observa adeseori respingerea emiterii acestor ordine, iar soluția ordinelor provizorii este o măsură pe durată scurtă. Problema ce se ivește este dovedirea actului de violență. Adeseori, victimele nu au posibilitatea de a prezenta probe concrete sau sunt agresate fără a avea urme vizibile. Pentru a fi emis ordinul trebuie să îndeplinite mai multe condiții: existența cererii, starea de pericol provocată de un membru de familie, iar emiterea ordinului să fie în scopul de a înlătura starea de pericol. Cererea pentru ordin poate fi introdusă de victimă, dar și de procuror, de către reprezentantul autorităţii sau structurii competente cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie, astfel existând o protecție eficientă, întrucât de cele mai multe ori victimele refuză să depună cererea și chiar plângerea penală. O problemă a acestor ordine este emiterea lor, întrucât nu se pot da doar pentru înlăturarea unui posibil pericol, ci trebuie să fie un pericol actual, “probat”.

Necesitatea ordinului reiese din măsurile ce pot fi luate de judecător prin emiterea acestuia, câteva dintre acestea fiind: evacuare temporară a agresorului, chiar dacă e proprietar, limitarea folosirii locuinței de către agresor numai asupra unei părți, cazarea victimei, cu într-un centru de asistenţă, obligarea păstrării unei distanțe minime față de victime, copii sau alte rude, obligarea agresorului de a urma ședințe de psihoterapie, consiliere psihologică, recomandarea efectuării unui tratament, în special în scopul dezintoxicării. Legea prevede obligațiile pe care le au autoritățile publice în legătură cu aceste măsuri pentru a putea fi îndeplinite. Aceste măsuri reglementate asigură protecția victimei, agresorul fiind evacuat chiar și în cazul în care este proprietarul locuinței. Prin modificarea legii a fost adoptată și o măsură economică: plata chiriei locuinței în care victima s-a refugiat. Cazurile din practică au reliefat necesitatea unor măsuri precum acestea, iar legiuitorul a adaptat textele pentru o protecție reală prin regândirea articolului 23 din lege.

Dacă dovedirea violenței fizice este dificilă în anumite cazuri, violența psihologică ridică dificultăți și mai mari. Aceasta se manifestă prin atitudini ca umilirea în public, interdicția de a părăsi locuința, încuierea femeii în casă, sperierea sau intimidarea și amenințarea. Emiterea ordinului este condiționată de un act de violență, noțiune ce în momentul de față nu a mai fost definită de lege. Astfel, dacă este vorba de violențe psihologice, va fi greu de dovedit actul de violență dacă nu există amenințări spre exemplu. De aceea și în practica judiciară nu există numeroase exemple pentru violențele de acest gen, deși victimele prezintă stări de tulburare, temere, pericol, întrucât trebuie dovedită o stare de tensiune și de suferință psihică pricinuită de un act de violență.

În 2018, legea a fost completată, o modificare substanțială fiind apariția ordinului de protecție provizoriu emis direct de către polițiști și confirmată de către procuror. Ordinul provizoriu este o necesitate, deoarece este o măsură luată mult mai rapid care protejează victima în mod realistic într-o perioadă imediată de la reclamarea violenței. Față de cel emis de instanță, în acest caz este vorba de un risc iminent prin care viața, integritatea fizică sau libertatea unei persoane ar putea fi puse în pericol printr-un act de violență domestică. Scopul în cazul ordinului provizoriu este de a înlătura un risc ce este pe cale să se producă, iar pe baza aprecierii polițiștilor acesta se va emite pe o durată de cinci zile, perioadă în care se pot dispune măsurile similare ordinului de protecție. În anul 2019 au fost emise 17.899 de ordine de protecție și 7.986 de ordine de protecție provizorii[4].

Împăcările ce interveneau înainte reprezentau o destabilizare pentru demersurile din fața instanței, cât și măsurile luate prin ordinul de protecție, întrucât în final se ajungea în aceeași situație, cea a violenței, iar procedura trebuia reluată. Acest inconvenient a fost înlăturat prin Decizia nr. 11/2019 a ÎCCJ, astfel că împăcarea nu poate avea ca efect dispunerea încetării procesului penal, ci doar retragere plângerii prealabile. O altă modificare ce asigură garanția unei protecții reale este sancționarea autorităților locale prin contravenție conform art. 40 din lege în cazul în care nu sunt instituite măsurile necesare, precum implementarea de proiecte pentru prevenție și combatere sau înființarea serviciilor sociale. În 2018 a fost prevăzută intervenția de urgență care are ca scop acordarea de asistență socială prin intermediul unei echipe din cadrul Serviciului Public de Asistență Socială.

Cu toate că reglementarea a fost îmbunătățită, iar procedura și măsurile sunt explicite, emiterea și aplicarea acestor ordine devine uneori ineficientă atât prin rigurozitatea instanțelor față de luarea acestor măsuri, cât și prin executarea ordinelor de către organele abilitate. Uneori, victimele apelează la majoritatea măsurilor prevăzute de lege: ordine de protecție, divorț, evacuare permanentă, nenumărate plângeri penale și totuși pentru anumite cazuri tot nu este de ajuns, ceea ce arată în mod clar că încă ne confruntăm cu lacune atât pe plan legislativ, cât mai ales în ceea ce privește punerea în aplicare. Lipsa brățărilor de monitorizare este un alt exemplu ce duce adeseori la încurajarea agresorilor de a se repeta aceste fapte, iar ordinele de protecție în concepția multor făptuitori rămân simple hârtii. Achiziționarea brățărilor a fost amânată de mai multe ori, astfel încât deși măsura este prevăzută de lege, aplicarea acesteia nu este încă posibilă. Altă problemă urgentă cu care se confruntă autoritățile este lipsa adăposturilor sau centrelor de primire în regim de urgență, cum sunt definite de lege, în care victimele pot fi găzduite. În București, în 2019, a fost închis singurul centru non-stop de găzudire care exista. La nivel național numărul lor este redus ceea ce reprezintă o gravă lipsă de ocrotire din partea autorităților, întrucât majoritatea victimelor sunt și dependente economic de agresori, neavând posibilitatea de a pleca și a-și stabiliza situația.

O dificultate întâlnită în practică este cea a nerespectării ordinului de protecție, iar sancționarea acestor comportamente este inexistentă uneori, fapt ce incurajează agresorii să încalce în continuare măsurile dispuse. Chiar dacă reglementarea este precisă, lipsa aplicării sancțiunilor încălcării duce la ineficacitatea procedurii ordinului. Există numeroase cazuri în care victima a fost omorâtă din cauza nerespectării de către agresor a ordinului sau situații precum cea în care un agresor a încălcat chiar de opt ori ordinele de protecție pentru că nu a fost trimis în judecată de fiecare dată. Prin modificările aduse, încălcarea ordinului a devenit infracțiune, iar limitele speciale au fost mărite. Momentan, nu pentru toate măsurile încălcate se ajunge la săvârșirea unei infracțiuni, un exemplu fiind cazul plății chiriei, dar și a urmării de ședințe de psihoterapie, consiliere psihologică sau dezintoxicare. De asemenea, prin practica judiciară s-au semnalat cazuri în care organele abilitate nu au adoptat un comportament adecvat raportat la situațiile de fapt întrucât ordinele nu au fost executate în timpul necesar, iar de multe ori se dispune neînceperea urmăririi penale, atitudine ce lasă ineficiente reglementările în materie.

Violența domestică este o problemă generală pentru toate statele, fiind în creștere nu neapărat din cauza amplificării fenomenului, ci pentru că raportarea acestor fapte este din ce în ce mai frecventă, victimele fiind încurajate să reclame violențele. Având în vedere amploarea fenomenului nu doar la nivel național, ci chiar și la nivelul unor societăți considerate mai dezvoltate din punctul de vedere al educației și informării cu privire la aceste acte de violență, Agenția pentru Drepturi Fundamentale de la nivelul Uniunii Europene a realizat o anchetă privind violența domestică asupra femeilor, cât și a minorilor, rezultatele nefiind de neglijat: “se estimează că 13 milioane de femei din UE au fost supuse violenței fizice în decursul celor 12 luni premergătoare interviurilor din cadrul anchetei”, iar “numai 14 % dintre femei au raportat poliției cel mai grav incident de violență în cuplu și numai 13 % au raportat poliției cel mai grav incident de violență provocat de altcineva decât partenerul de viață”[5].

Privirea de ansamblu a acestor fapte este diferită prin prisma valorilor din țările europene, de obicei fiind considerate chestiuni ce țin de viața privată, ce nu se discută cu alte persoane și trebuie rezolvate tot în cadrul familiei. Față de reglementările la nivel internațional, se observă că România este printre puținele țări care are o infracțiune propriu-zisă, chiar dacă nu de sine-stătătoare, referitoare la violența în familie, deoarece în majoritatea țărilor întâlnim doar circumstanțe agravante sau elemente circumstanțiale. Aceasta se poate datora concepției generale cu privire la violența domestică la nivel național, întrucât încă se consideră în cadrul familiilor că este un comportament normal, ce se petrece în orice familie, astfel că legiuitorul a considerat că prin incriminarea într-un articol separat al violențelor în cadrul familiei s-ar ajunge la un impact mai mare atât sociologic, cât și la o sancționare potrivită, având în vedere “greutatea” relațiilor familiale din perspectiva societății românești, societate conservatoare a acestei valori.

Printr-o scurtă analiză asupra celorlalte legislații la nivel european, observăm că în principiu, reglementările sunt uniforme[6]. O perspectivă nouă se regăsește în Belgia și în Spania, deoarece sfera persoanelor care pot denunța actul de violență este extrem de largă, respectiv orice persoană care are dovezi de existența unui act de violență. Și în Cipru sfera persoanelor care pot denunța este mai largă, astfel că medicii, lucrătorii de spital şi profesioniştii din domeniul educaţiei sunt instruiți să raporteze cazurile de violență domestică pe care le cunosc la poliţie. În anumite state, precum Spania, există și direcții specializate în cazul poliției care se ocupă de aceste cazuri, fiind instruiți atât în legătură cu atitudinea față de victime, cât și față de agresor, iar victimele pot primi chiar și ajutoare financiare. În Suedia, regăsim pe lângă infracțiunea de violență în familie, infracțiunea de violare gravă a integrității femeii, dacă actele de exploatare sexuală, agresiune sau viol sunt repetate și duc la diminuarea încrederii în sine a victimei.

CEDO a contribuit și ea la identificarea și definirea unui cadru care să protejeze cu succes victimele violenței domestice, reușind să circumscrie acele încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenție care sunt în legătură cu noțiunea de violență domestică.

Astfel, în cazurile Kontrova c. Slovacia, Branko Tomasic c. Croația sau Talpis c. Italia s-a reținut o încălcare a art. 2 CEDO, întrucât autoritățile naționale erau la curent cu situația conjugală creată de comportamentul abuziv și periculos al soțului, dar nu au luat măsurile necesare, favorizând reapariția actelor de violență cu consecința directă a decesului partenerului sau al copiilor acestora. Se pot constata și încălcări pe terenul art. 3 CEDO în acele situații în care mecanismele de drept penal nu oferă reclamantei o protecție adecvată împotriva actelor de violență în familie, așa cum s-a constatat în cauzele E.S. și alții c. Slovacia, E.M. c. României sau Valiuliene c. Lituaniei.

Unul din cele mai uzitate mijloace de protecție din Convenție privitor la violența domestică îl reprezintă art. 8 ce consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea reținând în aceste cazuri neîndeplinirea obligației pozitive a statului de a lua măsurile necesare pentru asigurarea respectului vieții private (cauza Bevacqua și S c. Bulgaria). De asemenea, neimplementarea măsurilor dispuse de instanță sau nerespectarea obligațiilor legale de internare și de ameliorare a problemelor psihice ale soțului violent poate constitui o încălcare a art. 8, cum se arată în cazurile A. c. Croația sau Hajduova c. Slovacia.

O jurisprudență bogată reiese și prin prisma art. 14 ce privește interzicerea discriminării. Astfel, în cauzele Opuz c. Turciei, Kilic c. Turciei și Eremia și alții c. Republicii Moldova, art. 14, coroborat cu art. 2 și art. 3 a fost încălcat, Curtea observând că violența în familie afecta în special femeile, în timp ce pasivitatea judiciară generală și discriminatorie crea un climat propice pentru producerea acesteia.

În cauza Bălșan c. României, atitudinea discriminatorie a autorităților s-a manifestat prin faptul că acestea, deși pe deplin conștiente de abuzuri, nu au aplicat dispozițiile legale relevante, în pofida existenței unui cadru juridic de care reclamanta a făcut uz pe deplin. O astfel de abordare este incompatibilă cu standardele internaționale referitoare la violența împotriva femeilor, autoritățile reflectând o atitudine discriminatorie față de reclamantă ca femei și demonstrând o lipsă de implicare în abordarea violenței în familie, în general, în România. Recenta speță Buturugă c. României arată că aceste lipsuri sunt încă prezente.

O cauză cu o specificitate aparte, care arată cât de departe se întinde sfera protecției femeilor sub incidența CEDO, o reprezintă cauza N. c. Suediei în care Curtea a hotărât că expulzarea ar constitui o încălcare a art. 3 întrucât existau suficiente motive pentru a crede că în cazul expulzării reclamanta urma să fie supusă diferitelor riscuri cumulate, de represalii din partea soțului, a familiilor celor doi, precum și a societății afgane.

4. Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului

Infracțiunea se regăsește în cadrul capitolului “Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății” și nu în cel referitor la infracțiunile contra unui membru de familie, întrucât obiectul juridic se referă doar în subsidiar la sfera relațiilor de familie, la obligația părinților, dar și a altor persoane de a se îngriji de copil în mod corespunzător, în principal fiind ocrotite relațiile sociale referitoare la integritatea fizică sau sănătatea minorului și la asigurarea dezvoltării fizice, intelectuale sau morale. Prin ocrotirea minorului se apără instituția familiei în sine. Legea specială 217/2003 protejează și copii față de părinți, însă în realitate mult prea rar sunt emise ordine de protecție pentru minori, deoarece violențele nu îi vizează în principal pe ei.

Relele tratamente erau prevăzute și în Codul Penal din 1968, păstrându-și în integralitate textul, astfel că necesitatea incriminării nu este pusă sub semnul întrebării, având relevanță că deși societatea considera normale astfel de tratamente, totuși aceste fapte reprezentau infracțiune. În Codul Penal din 1936 infracțiunea era prevăzută sub denumirea de “abuz de drept de corecție”, iar minorul era protejat doar până la vârsta de 15 ani. Limita maximă specială a fost redusă, ajungându-se la o uniformizare la nivelul întregului Cod Penal.

Elementul material al infracțiunii este reprezentat de punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului constituite în acțiuni sau inacțiuni, fiind o infracțiune de pericol. Delimitarea exercițiului autorității părintești de un comportament abuziv poate fi uneori greu de făcut, mai ales dacă este vorba de tratamente ce se întâmplă rar sau foarte rar. Noțiunea de rele tratamente nu este definită, de aici și dificultățile pentru califica faptele ca fiind rele tratamente și a uzita în mod corespunzător de infracțiunea prevăzută în NCP. În doctrină[7], s-a considerat esențială cerința de a avea un tratament catalogat drept “rău”, urmărindu-se consecințele propriu-zise. Practica a reținut ca rele tratamente aplicate minorului „exercitarea, în mod repetat, de acte de violenţă fizică şi verbală, asupra lor sau în prezenţa lor, prin privarea de hrană, respectiv neglijarea nevoilor de bază, de dezvoltare afectivă şi cognitiv-comportamentală specifice vârstei[8] sau de a lăsa minorii „încuiați în interiorul locuinţei, fără căldură, fără mâncare şi fără lumină, procedând similar şi în alte ocazii anterioare neprecizate”.

Prin formularea de rele tratamente s-ar putea înțelege necesitatea mai multor manifestări, acte de rele tratamente asupra minorului, astfel încât infracțiunea să se desfășoare într-o perioadă mai îndelungată de timp. Astfel, „de regulă, se apreciază că infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului are în mod intrinsec un caracter de continuitate, deoarece săvârşirea unui singur act material nu are capacitatea de a întruni condiţiile prevăzute în norma de incriminare[9]. Un simplu act de tratament necorespunzător nu ar fi suficient pentru săvârșirea infracțiuni, ci ar trebui să existe un comportament general față de minor care să ducă la punerea în pericol a dezvoltării sale, fiind greu de crezut că pentru o palmă, un părinte ar fi condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de rele tratamente. Faptul că urmarea imediată este o stare de pericol pentru dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală poate duce la interpretarea tot a unei atitudini inadecvate persistente în timp, deoarece pentru a pune în pericol dezvoltarea morală sau intelectuală sunt necesare mai multe comportamente de acest gen în mod normal, iar în unele situații chiar și în cazul dezvoltării fizice. Dezvoltarea presupune diferite etape în care minorul experimentează și preia anumite comportamente, iar pentru a pune într-o stare de pericol această dezvoltare ar fi necesară o repetare a comportamentului, deoarece minorul s-ar putea să nu fie afectat de la un prim act, ci prin mai multe astfel de acte. Astfel, trebuie să existe o apreciere în ceea ce privește punerea în primejdie gravă. De exemplu, în Bistrița-Năsăud a fost deschis un dosar penal pentru fapta mamei care și-a speriat copilul angajând un bărbat ce s-a dat drept Moș Crăciun și a amenințat minorul[10]. Deși obiectiv am considera că un animator nu ar putea teroriza un copil atât de ușor, totuși depinde în mod concret de caz. Consecințele stării de pericol trebuie să provină din fapta adultului, nu din alte cauze, întrucât nu va exista legătură de cauzalitate[11]. În doctrină s-a considerat că pentru a ajunge la concluzia că respectivul comportament reprezintă un tratament inadecvat acesta trebuie să prezinte un grad de pericol social ridicat pentru minor. Un alt caz dezbătut de opinia publică a fost vaccinarea, existând opinii conform cărora nevaccinarea ar putea fi considerat caz de rele tratamente aplicate minorului, în contextul legii vacinării obligatorii.

Printr-un recurs în interesul legii din 2009[12] ce își păstrează valabilitatea și pe noul cod penal, Înalta Curte a reținut că infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corporală și lipsire de libertate vor intra în concurs ideal cu infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, întrucât prin analiza elementelor infracțiunilor s-a considerat că există particularități și că nu este posibilă absorbție. Există în această optică o protecție clară a relațiilor familiale, ce poate fi considerată chiar exagerată, în cazuri extreme ajungându-se la depășirea limitei pentru infracțiunea de omor, spre exemplu, în cazul în care s-ar reține pedeapsa maximă pentru o vătămare corporală provocată de părinte.

Jurisprudența instanțelor europene joacă și ea un rol important în definirea cadrului infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.

În cauza DMD c România, Curtea a reamintit că statele contractante trebuie să depună eforturi pentru a proteja demnitatea copiilor și că, în practică, acest lucru impunea existența unui cadru juridic adecvat pentru a proteja copiii împotriva violenței în familie. Autoritățile române nu au luat măsuri pentru protejarea copilului și nici pentru aplicarea unor pedepse suficient de aspre pentru a descuraja agresiunile asupra minorilor. După cum s-a exprimat și Curtea : „Nu poate exista compromis în condamnarea violenței împotriva copiilor, fie că este acceptată ca „tradiție”, fie că este deghizată ca „disciplină”[13]. În cauza M și M c. Croației, Curtea a reținut încălcarea art. 3 din Convenție cu privire la lipsa investigării prompte de către stat a acuzațiilor de rele tratamente aduse de mamă și de copil.

Curtea a condamnat de asemenea de pedepsele corporale aplicate minorilor, acestea constituind o încălcare a art. 3 din Convenție cum ar fi în cauza Tyrer c. Regatului Unit, în s-a reținut încălcarea acestui articol, în cazul în cazul unui adolescent de 15 ani i-a fost aplicată o pedeapsă corporală judiciară sau cauza A. c. Regatul Unit.

5. Propuneri de lege ferenda

Considerăm că ar trebui să existe variante agravate pentru membrul de familie agresor și pentru alte forme de violență domestică, precum cea psihologică sau economică soluție care ar fi în acord cu prevederile Convenției de la Istanbul. Modul general și dispersat în care este reglementat acest fenomen nu oferă claritatea legislativă necesară.

Considerăm că actuala reglementare a violenței domestice prezintă numeroase lacune de ordin practic care duc la o ineficiență crescută a prevederilor legale. Legea 217/2003 nu este un instrument propice pentru a combate acest fenomen în creștere al violenței domestice, în mare parte din cauza aplicării necorespunzătoare a legislației, astfel că subliniem necesitatea respectării cadrului legislativ actual. Primul mare impediment îl reprezintă dificultatea poliției de a verifica modul în care este respectat ordinul de protecție fiind dificil în practică să se stabilească cu exactitate momentul și existența încălcării ordinului de protecție. Cel mai eficient mod în care se poate asigura o monitorizare îl reprezintă brățările de monitorizare, care sunt însă facultative atât pentru victimă, cât și pentru agresor. De asemenea, susținem că ar trebui conferite atribuții mai largi polițiștilor care intervin în asemenea cauze, așa cum este cazul în anumite state europene în care aceștia dispun de posibilitatea arestării agresorului, imediat ce este constatat cazul de violență în familie.

În cazurile de expulzare din domiciliul conjugal trebuie să se prevadă mai clar care sunt măsurile și procedurile de urmat pentru ca victima rămasă singură să poată fi reintegrată în societate și într-un mediu lipsit de violență, una din principalele cauze ale pasivității victimelor fiind dependența economică față de agresor. În același sens trebuie să se ia măsuri și mai clare pentru asigurarea bunăstării copilului, de cele mai multe ori minor, care însoțește victima agresiunii.

Considerăm că se impune o intervenție legislativă pentru a mări numărul centrelor destinate victimelor și a permite atât instituțiilor specializate, cât și secțiilor de poliție să primească victime și să le ofere găzduire și consiliere, dar și departamente specializate în cadrul poliției pentru cazurile de violență domestică.

Mărirea pedepselor prevăzute pentru încălcarea ordinelor de protecție ar trebui să constituie altă modificare, cu scopul declarat de a descuraja agresorii să le încalce. De asemenea, ar trebui să se asigure un cadru organizat al consilierii psihologice și al dezintoxicării agresorilor care sunt de cele mai multe ori persoane care abuzează de substanțe sau băuturi alcoolice.

Considerăm necesare reglementări explicite pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului și măsuri mai clare pentru asigurarea bunăstării copilului în cadrul legii speciale nr. 217/2003, de cele mai multe ori minor, întrucât acesta nu este protejat în realitate prin acordarea protecției pentru mamă.


[1] A se vedea „Date statistice privind victimele violenței în familie pe total Minister Public” – disponibile aici și aici.
[2] STOICA, Oliviu Augustin, Drept Penal. Partea Specială, Ed. didactică și pedagogică, București, 1976, pg. 400
[3] A se vedea datele Rețelei pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor – disponibile aici.
[4]Disponibil aici.
[5] Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE, pg. 17, 24, disponibil aici.
[6] Violența împotriva femeilor: o anchetă la nivelul UE, pg. 17, 24, disponibil aici.
[7] DONGOROZ, Vintilă și colaboratorii, Explicații teoretice ale codului penal român, vol IV, Partea specială, ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, pg. 578
[8] Decizia nr. 186/2019 din 18.02.2019, Curtea de Apel Suceava
[9] Decizia nr. 554/2016 din 06.04.2016, Curtea de Apel Craiova
[10] Disponibil aici.
[11] DONGOROZ, Vintilă și colaboratorii, Explicații teoretice ale codului penal român, vol IV, Partea specială, ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, pg. 579
[12] Decizia nr. 37/22 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
[13] Disponibilă aici.


Smaranda Popescu
Student, Facultatea de Drept – Universitatea din București

Lucian-Dumitru Martimof
Student, Facultatea de Drept – Universitatea din București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.