Delictualul din penal. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de procesul penal
3 mai 2023 | Cornel PREDA
Cornel Preda
I. Precizări introductive
Indiferent de specializarea cititorului, fie că este un profesionist al dreptului, fie că este o persoană din afara domeniului juridic, vom stabili prealabil câteva repere orientative în jurul cărora articolul va gravita. Pentru că nu oricine are răgazul necesar să se aplece asupra tuturor chestiunilor tehnice și nu oricine găsește energia să se avânte în jargonul arid al unei probleme juridice date, articolul se poate citi și de la capăt la coadă. Cititorul care vrea să cuprindă doar esența regăsește în concluzii un rezumat suficient al problemelor abordate în articol.
Un proces penal, indiferent de anvergura sa, aduce cu sine destule neplăceri prin chiar natura sa. Nu orice disconfort cauzat de o cercetare penală sau un proces penal justifică pretinderea unor daune de către participanții la proces. Pentru formularea unei acțiuni sunt necesare principalele elemente ale răspunderii civile delictuale generale – faptă contrară legii, legătură cauzală, prejudiciu.
De regulă, răspunderea delictuală presupune, în esență, încălcarea unui drept sau interes legitim. În cursul procesului penal chiar și cea mai ușoară culpă în desfășurarea procesului penal poate deveni o astfel de încălcare a unui drept. Astfel, drepturile pe care subiecții procesuali le au în cursul procesului penal au o valență duală. Pe de-o parte, încălcarea dispozițiilor legale este sancționată în plan procesual cu anularea actelor efectuate astfel (sau încetarea de drept, inadmisibilitatea, decăderea), iar, pe de altă parte, nesocotirea prescripțiilor procesuale conferă dreptul la formularea unei cereri de chemare în judecată pentru repararea pagubei.
În unele situații, nerespectarea sistematică a drepturilor procesuale se transformă prin amploarea sa într-o încălcare a unui drept subiectiv, fapt pentru care în favoarea justițiabilului se naște dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului material sau moral cauzat. Cu alte cuvinte și mai concret, dacă prin activitatea organelor judiciare este încălcată durata rezonabilă a procedurilor, prezumția de nevinovăție, dreptul la viață privată, dreptul de proprietate sau alte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (“ConvențiaEDO”) justițiabilului poate să solicite instanței civile daune morale sau/și materiale, după caz.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanțele naționale acordă daune în special pentru încălcarea drepturilor enumerate mai sus, însă cred că lista rămâne una orientativă. În funcție de particularitățile cauzei, consider că se poate formula o acțiune în răspundere delictuală și pentru alte nereguli procesuale de o anumită amploare.
Două precizări cred că se mai pot dovedi importante în debutul articolului. Primo, drepturile despre care am făcut vorbire primesc ocrotire indiferent de calitatea participantului la procesul penal (persoană vătămată; parte civilă; parte responsabilă civilmente; inculpat; suspect; făptuitor – martor?! sau chiar un terț care justifica interes – e.g. o persoană care a fost afectată de un sechestru asiguratoriu). Secundo, anumite nereguli procesuale beneficiază de un temei special de reparare a prejudiciilor, fapt pentru care această formă de reparație va trebui folosită și nu acțiunea în răspundere delictuală generală, fiind vorba de un raport general-special. Am în vedere procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, prevăzută de către Codul de procedură penală la articolele 538-542, respectiv articolul 268 din Lg. 303/2022.
II. Dispoziții legale relevante
Codul Civil.
Art. 223. Statul și unitățile administrativ-teritoriale.
(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Art. 224. Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.
(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
Art. 1349. Răspunderea delictuală.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Codul de procedură penală.
Art. 538. Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară.
(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.
Art. 539. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate.
(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Art. 540. Felul şi întinderea reparaţiei.
(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.
(2) Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
(3) La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.
(4) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.
(5) Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Art. 541. Acţiunea pentru repararea pagubei.
(1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 538 şi 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului.
(2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
(3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
(4) Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Legea 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Art. 268
(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 272.
(3) În lipsa relei-credinţe sau a gravei neglijenţe, judecătorii şi procurorii nu răspund pentru soluţiile pronunţate.
(4) Există eroare judiciară atunci când:
a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;
b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.
(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare.
(6) Prin Codul de procedură penală pot fi reglementate ipoteze şi proceduri specifice în care se poate angaja răspunderea statului şi regresul acestuia.
III. Răspunderea delictuală specială.
Așa cum am precizat la începutul articolului, prima distincție relevantă este între temeiul răspunderii delictuale. Desigur, cele două pot fi cumulate, însă nu pot și nu ar trebui să fie confundate, având rigori de procedibilitate diferite. În scopul delimitării răspunderii generale de răspundere specială, vom decanta prealabil particularitățile răspunderii delictuale speciale prevăzute de Codul de procedură penală.
Capitolul VI din Codul de procedură penală prezintă enunțiativ și vizionar cazurile de reparare a pagubei materiale sau morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.
Aceste alte cazuri, intrigante, de altfel, nu apar propriu-zis în capitolul dedicat acestei instituții, după cum se poate desprinde din articolele 538 și 539 C.p.p. Tocmai de aceea am spus, mai în glumă, mai în serios, vizionare. Vrând-nevrând legiuitorul a anticipat evoluția răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciile cauzate și altfel decât prin eroare judiciară și privare nelegală de libertate, respectiv răspunderea ce a evoluat în urma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (“CurteaEDO”).
Observând cele șase decizii pronunțate cu privire la cele două forme de reparație a pagubei, putem să tragem concluzia că instituția este una ce ridică deja probleme de interpretare și aplicare.
Astfel, prin Decizia nr. 76/2018, Înalta Curte a lămurit un aspect de ordin tranzitoriu, stabilind că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. Cu alte cuvinte, legea la care ne vom raporta când vom formula o astfel de acțiune este cea în vigoare la momentul la care soluția a fost schimbată definitiv în calea extraordinară de atac.
Mai apoi, prin Decizia 54/2020, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală. Această decizie pronunțată în materia răspunderii speciale reprezintă o restrângere a unei căi de atac în cazul unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat prin privare nelegală de libertate ori prin eroare judiciară.
Importanța mențiunii rezidă în faptul că în situația unei acțiuni în repararea prejudiciului cauzat prin durata procesului penal ori încălcarea altor drepturi garantate de ConvențiaEDO, deci o acțiune în răspundere delictuală generală întemeiată pe articolul 1349/Convenție, acestea vor fi supuse recursului, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă.
În privința dreptului la repararea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate avem deja toate formele de jurisprudență obligatorie prezente, iar alături de acestea și deja obișnuitul “dialog pretorian” dintre Înalta Curte și Curtea Constituțională.
Prima decizie cu privire instituția prevăzută de articolul 539 C.proc.pen, Decizia 15/2017, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.
Ulterior, prin Decizia 11/2019, Secția penală a Înaltei Curți a stabilit că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestației la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală.
O precizare se impune cu privire la această decizie. Observând conținutul considerentelor Deciziei 15/2017, precum și și terminologia folosită de dispozitivul Deciziei 11/2019, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate va putea fi constat prin calea contestației la executare în două situații: (1) când, pe parcursul executării, intervine o privare nelegală de libertate; (2) în cazul în care inculpatul a fost condamnat, și nu achitat, iar pe parcursul procesului a existat o privare nelegală de libertate.
În acest sens este și paragraful 41 al Deciziei 15/2017, unde se punctează că, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din Codul de procedură penală.
Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: „a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.” Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat că acela prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) teza a doua din Codul de procedură penală, respectiv „când se iveşte (…) vreo împiedicare la executare”, este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei.
Curtea Constituțională, în Decizia 136/2021, a sancționat la rândul său articolul 539, stabilind că excluderea dreptului la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.
Deși ar putea părea că DCC 136/2021 interferează cu Decizia 15/2017, Înalta Curte vine cu un ultim cuvânt lămuritor. În paragraful 53 al Deciziei 1/2023, Înalta Curtea a stabilit că cele două decizii obligatorii nu oferă o viziune diferită asupra relevanţei hotărârii de achitare în ce priveşte dreptul la despăgubiri, întrucât se raportează la situaţii distincte în care se pretinde un asemenea drept. Decizia de recurs în interesul legii se referă la ipoteza arestării nelegale, caz în care hotărârea de achitare, prin ea însăşi, nu are valoare din perspectiva dreptului la despăgubiri, dacă arestarea nelegală nu s-a constatat în condiţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în timp ce decizia Curţii Constituţionale are în vedere ipoteza arestării injuste, demonstrate tocmai prin hotărârea de achitare în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi cod. Prin urmare, cele două decizii converg în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, evident, însă, pe laturi diferite.
În dispozitivul Deciziei 1/2023, Înalta Curte stabilește că, faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzaţiei în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală.
Cu privire la această din urmă decizie, achiesez mai degrabă la concluziile procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora, sesizarea ar fi fost inadmisibilă, întrucât nu era îndeplinită cerinţa caracterului veritabil al chestiunii de drept supuse dezlegării, în condiţiile existenţei în ordinea juridică a Deciziei de recurs în interesul legii nr. 15/2017 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021. Cred că cele 56 de paragrafe soluționaseră deja problema, însă n-ar fi pentru prima dată când cele două jurisprudențe obligatorii se supra-lămuresc reciproc. În orice caz, mai puțin loc de interpretare este mereu binevenit – cel puțin pentru justițiabili.
După această trecere prin deciziile cu caracter obligatoriu desprindem și una-două concluzii prealabile. Mai înâi, răspunderea civilă delictuală specială consacrată de Codul de procedură penală este fundamentată pe doar două situații (1) Eroarea judiciară – când ulterior unei hotărâri de condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei, se pronunță o hotărâre de achitare (2) Privarea de libertate nelegală sau nedreaptă.
Mai apoi, calitatea procesuală activă este acordată persoanei condamnate/private de libertate. În cazul în care aceasta din urmă a decedat, pot solicita despăgubiri persoanele aflate în întreținerea acesteia. Calitatea procesuală pasivă aparține statului prin Ministerul Finanțelor Publice, iar acțiunea este scutită de taxă judiciară de timbru. Din punctul de vedere al competenței materiale și teritoriale, cererea se adresează tribunalului de la domiciliul petentului, într-un termen de prescripție de 6 luni.
Cu privire la raportul dintre articolele 538; 539 din C.proc.pen. și art. 268 din Legea 303/2022 (vechiul art. 96 din Legea 303/2004 abrogată de Lg. 303/2022) consider că este, de asemenea, un raport de tipul specialia generalibus derogant, sens în care cazurile prescrise de Codul de procedură penală, așa cum au fost nuanțate de Înalta Curte și Curtea Constituțională, au o aplicabilitate restrânsă în raport cu art. 268. Acesta consacră dreptul la repararea prejudiciilor cauzate în două situații, altele decât privarea nedreaptă/nelegală de libertate și achitarea în căi extraordinare de atac.
Totodată, cazurile prevăzute de C.proc.pen reprezintă norma specială și în raport cu răspundere civilă delictuală prevăzută de Codul civil. Cu privire la acest aspect, instanța de contencios constituțional a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art.1.349 şi art.1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, procedura reglementată de art.539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant.
De asemenea, procedura specială, reglementată în art.539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art.252 şi 253 din Codul civil sau ale art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată [a se vedea Decizia nr.179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr.133 din 9 martie 2017, paragraful 20].
Așadar, având în vedere deciziile 136/2021 și 1/2023, ar trebui să considerăm că în cazul unor măsuri privative de libertate, succedate de o soluție de achitare sau clasare întemeiată pe art. 16 alin (1) lit. a-d, este instituită o prezumție absolută că măsura a fost nedreaptă și, pe cale de consecință, persoana îndreptățită va putea solicita despăgubiri materiale și/sau morale. În susținerea acestei afirmații aduc în sprijin două dintre paragrafele deciziei sus-numite, pe care eu le-am găsit, chiar fără vreo notă encomiastică, cel puțin interesante:
“39. Curtea constată că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă – subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale – poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător.
40. Dreptatea este un concept constituţional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaşte în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul şi măsura acţiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a o impune şi valoriza. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată.”[1]
La finalul acestei scurte anamneze, unde bolnavul a fost Codul de procedură penală, iar medicii Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție, las la dispoziția cititorului câteva exemple din practica judiciară recentă:
În Hotărârea 281/2021, Tribunalul Satu Mare constată că este evident că, urmare a acestei condamnări, s-au produs consecinţe nefaste atât asupra sa, cât şi asupra familiei sale, însă, totodată, nu a fost invocată deţinerea unei anumite calităţi în considerarea căreia să se concluzioneze că s-au produs consecinţe psihice negative semnificative din punct de vedere al imaginii reclamantului în mediul social. În schimb, instanţa constată că se justifică acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale în sumă de 270.000 lei. În acest sens, instanţa reţine că o despăgubire în cuantum de 2.000 lei pentru fiecare zi de închisoare respectă funcţia compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.
Prin Decizia 349/2022 din 28.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a reținut că suma de 200 000 euro cu titlu de daune morale pentru privarea nelegală de libertate (20.02.2013 până în 18.09.2013), sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 20 februarie 2013 (în temeiul art.1523 lit.e) NCC) şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată ar constitui un remediu de natură a compensa perioada petrecută în detenţie nelegală peste care s-au suprapus evenimente familiale nefaste (deces părinte, imposibilitate procreere), consecinţe pecuniare (pierdere loc de muncă, intrare societate în insolvenţă), dar şi sociale (expunere oprobiului public, ruşine, frustrare). Referitor la perioada în care reclamantul apelant a fost supus interdicţiei de a părăsi localitatea, Curtea va obliga pârâtul intimat la plata sumei de 100.000 euro pentru restrângerea dreptului de liberă circulaţie, sumă la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 18 septembrie 2013 (în temeiul art.1523 lit.e) NCC) şi până la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată. (n.n a se vedea considerațiile de la punct V cu privire la posibilitatea acordării de daune pentru măsuri specifice controlului judiciar).
Instanţa notează că aprecierea sumelor acordate cu titlu de daune morale nu trebuie privită matematic strict ca o împărţire a sumei totale la numărul de zile, ci trebuie evaluată dintr-o mai largă perspectivă care presupune pe lângă privarea efectivă de libertate/restrângerea libertăţii de circulaţie, care în sine sunt traumatizante, şi adăugarea suferinţelor suprapuse generate de pierderea concomitentă a uni părinte măcinat de o boală necruţătoare şi care a fost separat de fiul său în momente de cumpănă; de cursul modificat al vieţii de familie deteriorat de imposibilitatea aducerii pe lume a unui copil şi de turnura neaşteptată a vieţii sociale şi profesionale pentru o persoană cu studii superioare şi cu un orizont financiar peste medie. Corespunde adevărului că anumite suferinţe nu pot cuantificate, după cum nu pot fi nici probate în totalitatea detaliilor componente (cum ar fi jena din mediul penitenciar, şocul arestării, gândurile nocive ori dificultatea de a găsi resursele necesare de ordin fizic şi psihic pentru a surmonta întreaga situaţie), astfel că aprecierea întregului context revine instanţei de judecată prin luare în considerare, în mod global, a tuturor circumstanţelor relevante.
Curtea de Apel Oradea, în Hotărârea nr. 467/2019, reține că suma de 250.000 de lei acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale este excesivă şi nu respectă principiul proporţionalităţii prejudiciului cu despăgubirea acordată şi nici principiul echităţii. De altfel, şi în termenii Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, după cum s-a mai arătat anterior, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii. Din perspectiva principiilor enunţate anterior şi în acord cu criteriile de determinare a reparaţiei stabilite in art. 540 Cod pr.civilă, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, vârsta reclamantului la data încarcerării, perioada în care acesta a fost încarcerat -10 luni şi 5 zile, suferinţele resimţite de acesta şi de familia sa, ţinând seama de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, instanţa apreciază că suma de 70.000 lei cu titlu de daune morale (aproximativ 7.000 lei/lună de detenţie) este de natură să compenseze suferinţa provocată, nefiind nici excesivă şi nici derizorie, impunându-se schimbarea hotărârii apelate în acest sens.
IV. Răspundere civilă delictuală – durata procesului penal
Cu toate că, inițial, articolul „a vrut” să examineze strict cazurile de răspundere civilă delictuală întemeiate pe normele convenționale și Codul civil, pe parcursul documentării am constatat, prin prisma apărărilor efectuate în cauze cu un astfel de obiect, că există o oarecare confuzie între temeiul de drept utilizat. Așa fiind, pentru a da un contur cât mai pronunțat fiecărei forme de răspundere civilă, am considerat oportună o scurtă analiză a cazurilor de eroare judiciară prevăzute de C.proc.pen și Legea 303/2022.
Piatra de temelie în materia răspunderii statului pentru durata procesului penal a fost cauza Pantea c. România[2]. În această cauză Curtea a statuat că noțiunea „rezonabil” a duratei procedurii se apreciază ţinând seama de circumstanţele cauzei şi criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competenţe. În această cauză, ținând cont de argumentele aduse de părți și guvern, Curtea a stabilit că nu s-ar putea aprecia ca „rezonabilă” o durată totală a procedurii de mai mult de opt ani şi opt luni care, în plus, este încă pendinte pe rolul instanţei de fond.
Încălcarea termenului rezonabil de desfășurare a procesului a reprezentat și reprezintă o problemă sistemică, Statul Român fiind frecvent sancționat pentru încălcarea articolului 6 din Convenție. Cauza Vlad și alții c. României[3] a reprezentat, de asemenea, un factor important de influențare a cursului jurisprudențial autohton. CurteaEDO a reținut cu titlu de principiu că, devenind Înaltă Parte Contractantă la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul pârât îşi asumă obligaţia de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Titlul 1 al Convenţiei. De fapt, statele au obligaţia generală de a soluţiona problemele care au condus Curtea la constatarea unei încălcări a Convenţiei. Acesta ar trebui, prin urmare, să fie obiectivul principal al statului pârât.
În cazul în care încălcarea Convenţiei continuă să se producă, statele pârâte trebuie să instituie mecanisme în cadrul sistemelor lor juridice respective pentru soluţionarea eficientă a încălcărilor acestor drepturi. Curtea a stabilit în speţă că statul pârât nu şi-a respectat obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei, de a se asigura că reclamanţii au parte de judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi de a le oferi o cale de atac efectivă pentru încălcarea respectivă.
Finalmente, cercul problemei este închis prin Cauza Brudan c. României[4] și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 292/2014[5]. Prin cele două decizii evocate s-au stabilit limitele în care se vor circumscrie acțiunile privitoare la daune morale pentru încălcarea duratei rezonabile a procesului penal. Astfel, prin decizia sus-numită, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul de pârâtul Statul Român prin M.F.P stabilind că în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond admisibilitatea acestui petit al cererii de chemare în judecată [n.n. daune morale pentru durata excesivă], având în vedere obligaţiile asumate de Statul Român prin aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa C.E.D.O. relevantă în această materie. Astfel, dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice, durata excesivă a procedurilor judiciare reprezentând una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa C.E.D.O. punând în evidenţă în mod repetat acest element.
Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un litigiu. Astfel, obligaţia statului, decurgând din art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen echitabil. În plus, faţă de această obligaţie, art. 6 din Convenţie este coroborat cu art. 13, în baza căruia statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţie.
Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel, Statul Român nu şi-a respectat până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată obligaţia de a institui, pe cale legislativă, o procedură specială de valorificare a dreptului justiţiabililor de a se plânge de durata excesivă a procedurilor judiciare, cu toate că dreptul părţilor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil este consacrat de art. 21 din Constituţia României, precum şi de alte dispoziţii interne (ex. art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Drept consecinţă, în lipsa acţiunii legiuitorului român şi până la momentul consacrării pe cale legislativă a unui remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţie, instanţei de judecată îi revine rolul de a aprecia asupra pretenţiilor reclamantului şi de a stabili procedurile şi modalităţile de soluţionare a unei astfel de cereri.
Curtea de la Strasbourg a reținut că, în cazul în care o cale de atac internă este rezultatul unei evoluții a jurisprudenței, respectarea principiului echității impune luarea în considerare a unui interval de timp rezonabil, necesar pentru ca justițiabilii să ia cunoștință efectiv de hotărârea internă care o consacră. Durata acestui termen variază în funcție de circumstanțe, în special de publicitatea al cărei obiect l-a făcut decizia în cauză. De asemenea, Curtea concluzionează că acțiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe art. 1349 din noul Cod civil (art. 998-999 din vechiul Cod civil), astfel cum a fost interpretată în mod constant de instanțele naționale (a se vedea supra, pct. 30-51), constituie o cale de atac eficientă pentru a denunța durata excesivă a procedurilor desfășurate în fața instanțelor penale sau civile. (par.86).
În sfârșit, trecem în revistă și câteva decizii de speță pronunțate de către instanțele naționale în cererile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a statului pentru durata excesivă a procedurilor. Cu acest prilej putem observa termenul considerat excesiv de către instanțe, precum și cuantumul sumelor acordate.
Într-o decizie din 4 noiembrie 2014, Înalta Curte a reținut, în lumina jurisprudenței Curții, că suma de 5 000 EUR reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a unei proceduri penale care a durat aproximativ doi ani. Persoanei în cauză i-au fost rambursate integral cheltuielile de judecată efectuate. Introdusă la 10 iunie 2013, procedura a durat un an, patru luni și douăzeci și cinci de zile, pentru trei grade de jurisdicție.
Într-o decizie din 18 decembrie 2014, Curtea de Apel Oradea i-a acordat reclamantului suma de 43 691 EUR pentru a repara, printre altele, prejudiciul moral suferit ca urmare a întârzierilor în procedură. Aceasta a considerat că, în pofida complexității procedurii penale, durata acesteia (șase ani, unsprezece luni și nouă zile, pentru trei grade de jurisdicție) era excesivă. Introdusă la 25 iulie 2013, procedura a durat un an, patru luni și douăzeci și patru de zile, pentru două grade de jurisdicție.
Într-o decizie din 6 mai 2015, Curtea de Apel Iași a confirmat o sentință a judecătoriei prin care s-a dispus plata unei despăgubiri (5 436 EUR) pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei anchete care a durat trei ani, nouă luni și șapte zile. Curtea de apel a invocat răspunderea obiectivă a statului și absența unei căi de atac susceptibilă să remedieze durata excesivă a unei proceduri. Introdusă la 29 mai 2012, procedura a durat doi ani, unsprezece luni și șapte zile, pentru trei grade de jurisdicție.
Într-o decizie din 14 mai 2015, Înalta Curte a confirmat o decizie a Curții de Apel Târgu-Mureș, care, fără a nega complexitatea procedurii penale în cauză, a considerat excesivă durata acesteia de aproximativ nouă ani și i-a acordat reclamantului suma de 9 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Introdusă la 14 ianuarie 2013, procedura a durat doi ani, trei luni și douăzeci și opt de zile, pentru trei grade de jurisdicție.
V. Răspundere civilă delictuală – drepturi garantate de Convenție
Având în vedere toate cele expuse supra, posibilitatea sesizării instanței cu o cerere prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea duratei rezonabile a procesului penal nu mai comportă niciun secret, motiv pentru care vom trece mai departe cu analiza.
Deși majoritatea cererilor sunt orientate către – sau și către – durata procesului penal, nu trebuie să excludem posibilitatea ocrotirii altor drepturi fundamentale regăsite în ConvențiaEDO precum: dreptul la viată privată, dreptul la o anchetă efectivă, dreptul la proprietate, dreptul de a fi considerat nevinovat până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Spre exemplu, poate fi vorba de privarea de folosință/posesie în cazul unui sechestru luat eronat sau pe o durată nejustificat de lungă; dispunerea unor măsuri intruzive în viața privată cu nerespectarea subsidiarității sau proporționalității; încălcarea prezumției de nevinovăție prin comportamentul prepușilor statului; lipsa unei anchete efective.
Un exemplu elocvent al practicii judiciare este decizia 671/2020 a Curții de Apel București, unde s-a reținut că luarea măsurii de supraveghere tehnică fără a fi îndeplinită condiţia suspiciunii rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 C .proc.pen. reprezintă o atingere gravă adusă reputaţiei profesionale, nejustificată de existenţa unui interes legitim, cauzând un prejudiciu important ce se impune a fi reparat în mod corespunzător, prin acordarea unor despăgubiri pecuniare. Constatarea caracterului nelegal al măsurii şi distrugerea probelor nu reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru apelanţii reclamanţi, cu atât mai mult cu cât exercitarea acestui demers nu a fost facilă şi previzibilă, fiind necesară intervenţia instanţei de control constituţional pentru recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la formularea contestaţiei în materie penală. Faptul că atingerea adusă vieţii private a reclamanţilor s-a realizat pe perioada în care măsura de supraveghere tehnică era dispusă în mod valabil, de o instanţă nu înlătură gravitatea prejudiciului, altfel ar însemna ca orice intruziune în viaţa privată printr-o măsură legală, să fie reparată prin constatarea caracterului ilegal . Vătămarea suferită nu presupune doar constatarea existenţei, ci şi conţinutul ei concretizat în modalitatea în care poate fi acoperită.
Tot în sensul acesta și Cauza Abramiuc c. României[6] în care Curtea reține că trebuie să stabilească de fiecare dată dacă mijloacele de care justiţiabilii dispun în dreptul intern sunt „eficiente” în sensul că pot împiedica apariţia sau continuarea unei încălcări pretinse sau pot furniza persoanei interesate o măsură de reparaţie corespunzătoare pentru orice încălcare deja produsă. (…) Curtea evidenţiază că, de fapt, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia. De asemenea, se reţine faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, în cel mai bun caz, buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de convenţie şi protocoalele sale adiţionale.
De asemenea, sunt de evidențiat și considerațiile Curții din par. 67 al cauzei Rotaru c. României[7] unde se reține că art. 13 solicita ca în fiecare ţara sa existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Aceasta dispoziţie solicita deci o cale interna de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere intemeiata pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucura de o anume marja de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conformă obligaţiilor impuse de aceasta dispoziţie. Calea de atac la care art. 13 face referire trebuie să fie „efectivă” atât din punct de vedere al reglementării, cat şi al rezultatului practic
Cu privire la despăgubirea acordată, edificator este paragraful 69 al cauzei Brudan c. România, Curtea de la Strasbourg reținând că, atunci când se examinează dacă o acțiune în despăgubire constituie o cale de atac „efectivă” în sensul art. 13 din Convenție, criteriile stabilite în jurisprudența Curții sunt următoarele: a) acțiunea în despăgubire trebuie soluționată într-un termen rezonabil; b) despăgubirea trebuie plătită prompt, în principiu în termen de cel târziu șase luni de la data la care a devenit executorie decizia de acordare a sumei respective; c) normele procedurale privind acțiunea în despăgubire trebuie să fie în conformitate cu principiile echității, astfel cum sunt garantate prin art. 6 din Convenție; d) normele privind cheltuielile de judecată nu trebuie să le impună reclamanților o sarcină excesivă în cazul în care acțiunea lor este întemeiată; e) valoarea despăgubirilor nu trebuie să fie insuficientă în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare.
O altă chestiune interesantă este cea a controlului judiciar dispus într-o cauză în care s-a constatat lipsa de temeinicie a acuzației penale. Observând conținutul articolului 539 din C.proc.pen, măsura restrictivă de libertate a controlului judiciar nu intră în sfera de ocrotire a acestui text de lege. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive reglementate expres și limitativ în art.202 alin.(4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune).
Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate – cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu – (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale – cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune – (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate.
Cu toate acestea, apreciez că despăgubirea ar putea fi acordată în temeiul unei acțiuni în răspundere delictuală cu caracter general. Astfel, dacă într-o cauză o persoană a fost supusă controlului judiciar, cu sau fără cauțiune, iar subsecvent s-a dispus o soluție de clasare/achitare pentru lipsa de temei a acțiunii penale, prejudiciul material/moral ar trebui să fie reparat prin formularea unei acțiuni întemeitată pe răspunderea civilă delictuală generală și articolul 13 din ConvențiaEDO.
Cred că este judicioasă aprecierea că, în anumite situații, un control judiciar “generos” poate să reprezinte o faptă ilicită în raport cu soluția finală dată asupra acțiunii penale. Raționamentul Curții Constituționale cu privire la caracterul nedrept al unei măsuri preventive cred că poate servi ca argument în favoarea temeiniciei unei astfel de cereri. În paragraful 25 al deciziei 136/2021, Curtea reține că măsura procesuală, deși dispusă potrivit legii, devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.
În sensul în care elasticitatea controlului judiciar poate să transforme măsura într-una ce face obiectul protecției conferite de art. 5 Convenție, sunt și considerentele din cauza Guzzardi c. Italia[8], Curtea reținând că diferența dintre privarea de libertate și restrângerea libertății este totuși doar una de grad sau intensitate, și nu una de natură sau substanță. Deși procesul de clasificare în una sau alta dintre aceste categorii se dovedește uneori a fi o sarcină ușoară în sensul că unele cauze limită sunt o chestiune de apreciere, Curtea nu poate omite verifice aplicabilitatea sau inaplicabilitatea articolului 5 (art. 5). (…). Desigur, nu este posibil să se vorbească despre „privarea de libertate” în funcție de oricare dintre acești factori luați individual, dar în mod cumulativ și în combinație ridică cu siguranță o problemă de clasificare din punctul de vedere al articolului 5 (art. 5).
În final, o singură chestiune ar mai trebui punctată. Este vorba de cheltuielile judiciare efectuate într-un dosar penal în care organele judiciare s-au sesizat din oficiu, iar în final soluția a fost una de achitare/clasare pentru cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a-d. Persoana care a suportat aceste cheltuieli, într-o cauză în care în final s-a constatat nevinovăția sa, are dreptul la restituirea/rambursarea cheltuielilor efectuate cu prilejul procesului penal, chestiunea disputându-se, în opinia mea, tot pe tărâm delictual.
Sub acest aspect fac apel la considerațiile Înalte Curți din decizia 849/2022[9], în care aceasta reține că, în absenţa unei soluţii legale contrare şi în virtutea principiului echităţii, se înţelege că aceeaşi soluţie legală consacrată expres prin dispoziţiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ., trebuie să funcţioneze ori să fie valabilă şi în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzaţia săvârşirii unei infracţiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, faţă de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părţile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării penale în instanţă (faza de judecată), doar prin aplicarea directă a dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligaţii nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reţinerea caracterului ilicit al activităţii de cercetare şi investigare a infracţiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluţie de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, aşa cum corect s-a arătat şi de către instanţa de apel.
Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare. În calitatea sa de gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
Aşadar, chiar fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire a reclamantului constând în costurile reale, necesare şi rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârşirea unor infracţiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligaţia de garanţie ce revine statului şi pe raţiuni de interpretare şi aplicare echitabilă a dispoziţiilor art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.pen.
De aceea, se impune ca soluţionarea pretenţiilor reclamantului privitoare la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, să se realizeze în considerarea fundamentului acestora – obligaţia de garanţie care revine Statului român, în calitatea sa de titular al acţiunii penale în virtutea căreia acesta are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni – şi în cadrul procesual oferit de dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., art. 451 – 455 C. proc. civ.
VI. Concluzii/Rezumat
Cu toate că o soluție de achitare reprezintă o victorie, aceasta se poate transforma într-o victorie a la Pirus, o victorie obținută cu un cost atât de mare pentru justițiabil, încât aproape că reprezintă mai degrabă o înfrângere. Stigmatul, stresul, ostracizarea, inconvenientele de orice fel, încălcarea drepturilor garantate de Convenție și Constituție reprezintă, uneori, pagube mai mari chiar decât o soluție de condamnare.
De aceea, soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre reprezentanți săi au acționat în limitele legii. Astfel, statul are obligația de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiției, obligație care are corelativ un drept, care odată încălcat, reprezintă sorgintea unei acțiuni în repararea pagubei material și/sau morale.
Așadar, o persoană fizică/juridică are dreptul să pretindă daune materiale sau morale pentru desfășurarea neconformă a procesului penal, în trei cazuri:
1. Eroarea judiciară – Art. 268 din Lg 303/2022;
2. Arestarea nelegală/nedreaptă și condamnarea eronată – Art. 538 și 539 din C.proc.pen;
3. Răspunderea civilă delictuală pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenție.
În principiu, cele trei forme de răspundere au condiții de procedură diferite. Tot în principiu, cazul (3) poate fi cumulat fie cu cazul (2), fie cu cazul (1). Calitatea procesuală pasivă aparține, în toate cazurile, statului prin Ministerul Finanțelor Publice[10], iar calitatea procesuală activă aparține persoanei care a participat la procesul penal sau la urmărirea penală. În funcție de particularitățile cauzei, calitate poate să aparțină și moștenitorilor sau persoanelor aflate în întreținere.
In primele două cazuri, competența aparține tribunalului de la domiciliul petentului, iar în cazul de la punctul trei competența poate să aparțină atât judecătoriei cât și tribunalului, în funcție de valoarea cererii. Termenul de prescripție pentru cazurile (1) și (3) este de 3 ani, iar în cazul de la pct. (2) termenul de prescripție este de 6 luni. Este scutit de taxa judiciară de timbru doar cazul de la pct. (2). Conform deciziei 53/2020 nu vor fi supuse recursului cazurile de la pct. (1) și (2), însă împotriva soluției date cu privire la pct. (3), decizia instanței de apel va putea fi atacată cu recurs la instanța ierarhic superioară, conform art. 483 C.proc.civilă.
Mulțumiri
În încheiere, doresc să îmi exprim recunoștința față de doamna avocat Silvia Uscov pentru contribuția valoroasă adusă la realizarea acestui articol. Apreciez, în mod special, profesionalismul și expertiza sa în domeniul juridic, timpul și energia pe care le-a oferit acestui demers, dar și disponibilitatea sa de a oferi îndrumare și sfaturi utile.[11]
[1] Disponibil aici
[2] Disponibil aici
[3] Disponibil aici
[4] Disponibil aici
[5]Disponibil aici
[6] Disponibil aici
[7] Disponibil aici
[8] Disponibil aici
[9] Disponibil aici
[10] În acest sens a se vede HG 34/2009 art. 3 alin. (1) pct. 81 conform căruia Ministerul Finanțelor reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
[11] Limbajul de lemn se datorează intervenției inteligenței artificiale, dat fiind că cea naturală își găsește mai greu cuvintele de mulțumire și, oarecum, ca o dovadă că inteligența artificială este deja utilizată în avocatură.
https://www.juridice.ro/598395/silvia-uscov-ma-astept-ca-inteligenta-artificiala-sa-fie-utilizata-si-in-avocatura.html
Avocat Cornel Preda, Bradu, Neagu & Associates
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
