Contopirea și liberarea condiționată în cazul pedepselor pentru care se împlinise termenul de prescripție la data condamnării definitive
10 ianuarie 2023 | Manuela GORNOVICEANU
Manuela Gornoviceanu
În loc de preambul, redăm mai jos câteva pasaje din Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, în scopul definirii în termini cât mai riguroși a ipotezei de la care urmează să pornim – existența unor condamnări definitive la pedepse aflate în executare ca urmare a unor erori de judecată și lipsa oricăror remedii pentru a restabili legalitatea acestor hotărâri, atunci când instanța de apel a analizat deja, chiar greșit, chestiunea prescripției:
„Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, se reţine că aprecierea eronată a instanţelor de judecată asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată, respectiv „o greşeală de drept, ce implică reevaluarea fondului hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate”.
(…)
Aşadar, în ipoteza în care persoana condamnată a invocat în faţa instanţei incidenţa dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale, iar instanţa de apel a examinat această chestiune, invocarea aceleiaşi cauze de încetare a procesului penal pe calea contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală echivalează cu o critică a raţionamentului judiciar al instanţei cu prilejul soluţionării apelului şi ar determina o reevaluare a fondului cauzei. În această situaţie, s-ar transforma calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare din una de anulare şi retractare în una de reformare, lărgind nepermis sfera controlului judiciar, contrar voinţei legiuitorului astfel cum a statuat instanţa de contencios constituţional.
În schimb, în ipoteza în care instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra incidenţei dispoziţiilor referitoare la prescripţia răspunderii penale invocate de către persoana condamnată ori dacă acestea nu au fost invocate şi nici examinate din oficiu, omisiunea instanţei va constitui o eroare de procedură care va putea fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
(…)
Deşi, aşa cum s-a arătat ulterior prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, practica judiciară generalizată a fost una eronată şi a condus la aplicarea de către organele judiciare a legii penale prin analogie, această situaţie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecată, iar nu una de procedură, întrucât vizează chiar fondul cauzei, respectiv regimul răspunderii penale.
(…)
Prin aceeaşi decizie, instanţa de contencios constituţional a dezvoltat analiza prin raportare la cauzele de încetare a procesului penal şi a reţinut că „Având în vedere diferenţele dintre calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi cea a recursului în casaţie, Curtea reţine că o asemenea greşeală juridică (constând în faptul că instanţa s-a pronunţat greşit cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal) ar putea fi îndreptată, eventual, pe calea recursului în casaţie, aceasta fiind calea de atac reglementată de legiuitor în scopul îndreptării erorilor de drept comise cu prilejul judecării apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe va fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, care are ca scop îndreptarea unor erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului (paragraful 32). Curtea reţine însă că ipoteza invocată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se regăseşte, în prezent, printre cazurile în care poate fi invocat recursul în casaţie, întrucât art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală vizează, în mod expres, doar ipoteza dispunerii în mod greşit a încetării procesului penal, nu şi soluţia simetrică a greşitei nedispuneri a încetării procesului penal. Reglementarea acestei din urmă soluţii ar putea constitui obiectul unei viitoare intervenţii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedură penală sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constituţionalitate a dispoziţiilor legale anterior menţionate (paragraful 33). Prin urmare, Curtea reţine că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cauze de încetare a procesului penal poate face obiectul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, prevăzută la art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, pe când soluţia greşitei nedispuneri a încetării procesului penal, în situaţia în care instanţa, în mod eronat, a constatat lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, având în vedere natura instituţiei recursului în casaţie, greşita pronunţare a instanţei cu privire la lipsa incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal este necesar a fi reglementată la art. 438 din Codul de procedură penală (paragraful 34)”.
Concluzionând preliminar, în cauzele în care a fost analizată în apel prescripția răspunderii penale din perspectiva deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, în ciuda erorii de judecată confirmată atât de instanța de contencios constituțional, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție, statusul actual al dreptul pozitiv național nu oferă niciun remediu pentru înlăturarea nelegalității pedepsei, ambele instanțe sugerând necesitatea intervenției legiuitorului în sensul extinderii cazurilor de recurs în casație, singura cale de atac considerată adecvată pentru înlăturarea erorilor de drept săvârșite cu prilejul judecății.
Propunem, însă, o analiză dincolo de acest punct, cu puține detalii tehnice și apel la logică juridică.
Asumând că dreptul nu dispare odată cu pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, se ridică o serie de întrebări legitime privind instituții de drept penal substanțial legate de pedeapsă a căror incidență intervine ulterior condamnării, cum ar fi contopirea pedepselor (atunci când aceasta nu s-a realizat prin ultima hotărâre de condamnare) sau liberarea condiționată.
Putem face abstracție în cadrul procedurilor având ca obiect contopirea sau liberarea condiționată de principiul legalității pedepsei? Este suficientă autoritatea de lucru judecat, respectiv securitatea juridică, pentru a continua, în cadrul unei noi etape, eroarea de judecată sau încălcarea legalității?
Trebuie subliniat, înainte de a încerca răspunsuri la aceste întrebări, că nu vom găsi soluții în lege, doctrină sau jurisprudență, întregul tablou fiind suficient de greu de imaginat încât legea să nu reglementeze reguli pentru asemenea cazuri și, în consecință, nici doctrina să nu trateze ipoteze de acest fel.
Însă, imediat după expunerea problematicii, în mintea juristului apar câteva raționamente de bun simț: contopirea poate implica aplicarea unui spor de pedeapsă, iar sporul de pedeapsă este tot pedeapsă, cu deosebirea că respectivul spor s-ar stabili la o dată când se cunoaște cu certitudine că intervenise prescripția la data condamnării. Liberarea condiționată este o măsură alternativă la pedeapsa închisorii, acordată, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, (doar) persoanei condamnate cu privire la care se apreciază că scopul pedepsei a fost atins, deși de la bun început acea pedeapsă nu trebuia și nu putea fi aplicată.
În ambele cazuri, evaluarea se realizează prin proceduri distincte, după ce a fost statuat cu claritate și efect obligatoriu de către instanțele naționale de cel mai înalt rang caracterul eronat al aplicării pedepsei în executarea căreia se află persoana propozabilă sau caracterul nelegal al pedepselor ce urmează a fi contopite. De aici reiese că hotărârile pronunțate în cadrul analizat nu pot valorifica autoritatea de lucru judecat, întrucât nu se tinde la desființarea soluțiilor de condamnare, ci la aplicarea unor instituții de sine stătătoare ce asigură tratamentul juridic al pluralității de infracțiuni sau accesul la o măsură alternativă la pedeapsa închisorii.
De facto, contopirea poate conduce (în cazul în care s-ar realiza după regulile vechiului cod penal) sau obligă (în situația aplicării noului cod penal) la majorarea pedepsei, iar liberarea condiționată la reducerea acesteia.
Revenind la întrebările anterioare, cum vor fi soluționate cauzele de acest fel? Vor reuși instanțele să găsească resurse pentru a pronunța hotărâri care, deși nu constituie un remediu, să evite, cel puțin, amplificarea încălcării principiului legalității?
Apreciem că în cazul liberării condiționate și contopirii pedepselor în temeiul vechiului cod penal, soluțiile sunt la îndemână, dar, în cazul în care contopirea s-ar realiza potrivit noului cod, este necesară fie intervenția legiuitorului, fie o decizie interpretativă a Curții Constituționale a României.
Liberarea condiționată
În ciuda recomandărilor multor instrumente internaționale, a practicii vechi naționale și a opiniilor comisiilor de specialitate din cadrul penitenciarelor din România, s-a creat uzanța sau poate chiar automatismul ca instanțele să respingă prima propunere de liberare condiționată, motivând în substanță că scopul pedepsei nu a fost atins, fiind necesară executarea unei perioade peste fracția prevăzută de lege și că, de vreme ce liberarea condiționată este nu un drept, ci o vocație, cererea poate fi respinsă.
Fără a relua aici în detaliu argumentele pentru care un sistem discreționar în privința acestei măsuri nu înseamnă că deciziile pot avea caracter arbitrar, amintim:
(i) Rezoluția 70 (1) adoptată de Delegații Miniștrilor la 26.01.1970, potrivit căreia liberarea condiționată trebuie aplicată ori de câte ori acest lucru este posibil, având în vedere că măsurile alternative au întâietate față de pedeapsa închisorii cu executare;
(ii) Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de Miniștri, conform căreia criteriile de acordare a liberării condiționate trebuie să fie explicite, clare, realiste și suficiente pentru a garanta liberarea condiționată a tuturor persoanelor condamnate care sunt considerate că fac față nivelului minim de siguranță pentru a deveni cetățeni supuși legii;
(iii) Rezoluția (76) 2 din 17 februarie 20176, potrivit cu care liberarea condiționată trebuie să se acorde, sub rezerva cerințelor legale privind termenele, din momentul în care poate fi formulat un prognostic favorabil, simplul considerent legat de prevenția generală neputând justifica refuzul;
(iv) Consiliul Uniunii Europei a adoptat, în decembrie 2018, în cursul președinției austriece, Concluziile privind „Promovarea recunoașterii reciproce prin sporirea încrederii reciproce”[1]. Potrivit acestora, „statele membre sunt încurajate să dispună de măsuri legislative care permit, dacă este cazul, să se recurgă la măsuri alternative detenției, în vederea reducerii populației din centrele lor de detenție, promovând astfel obiectivul reabilitării sociale”.
(v) Recomandarea Nr. R (92) 16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate[2] în al cărei preambul se arată că „nu trebuie să insistăm asupra faptului că sancţiunile şi măsurile aplicate în comunitate, ca şi cele prevăzute în cadrul acestor reguli, prezintă o reală utilitate, atât pentru delincvent, cât şi pentru comunitate, deoarece delincventul continuă să-şi exercite opţiunile mai degrabă şi să-şi asume responsabilităţile sociale. Executarea sancţiunilor penale în sânul comunităţii oferă o mai bună protecţie societăţii”.
De asemenea, pare redundant să reiterăm jurisprudența constantă și notorie a Curții Europene a Drepturilor Omului privind constatarea încălcării Convenției prin condițiile de detenție din România, condiții care stau și la baza respingerii frecvente a mandatelor europene de arestare emise de către autoritățile naționale, soluții justificate de această dată de practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Recent, însă, s-a adăugat acestui tablou și situația respingerii propunerilor de liberare condiționată din executarea unor pedepse aplicate cu încălcarea legii, ca efect al erorilor de judecată asociate interpretării greșite a regulilor privind prescripția răspunderii penale.
La prima vedere, instanțele „nu văd” legătura dintre admisibilitatea și temeinicia cererii de liberare condiționată și eroarea de drept săvârșită prin hotărârea de condamnare; odată ce această hotărâre nu poate fi desființată, nu ar intra în preocuparea instanței de liberare niciun aspect legat de pedeapsă din perspectiva evocată.
Or, astfel cum a reținut Curtea Constituțională a României în Decizia nr.443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.839 din 24 octombrie 2017, „dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituție și art.1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și la art.15 alin.(2) din Codul penal, conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă,dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază idea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.” (subl. ns.)
Prin urmare, cum s-ar putea reține că scopul pedepsei nu a fost atins după executarea fracției stabilită de lege din pedeapsa aplicată unei persoane, dacă încă de la momentul aplicării acelei pedepse, împlinit fiind termenul de prescripție a răspunderii penale, scopul însuși lipsea, făcând inutilă sancțiunea?
Absurditatea unei atare afirmații nu dispare la enunțarea principiului securității juridice. Instanța învestită cu o propunere de liberare condiționată trebuie să realizeze propria evaluare a temeiniciei cererii, prilej cu care nu poate ignora aspectul esențial că, deși aplicată și executată în proporția cerută de lege, sancțiunea era, ab initio, definită de lege ca inutilă.
În concluzie, fără a susține că este posibilă liberarea condiționată în lipsa îndeplinirii condițiilor legale formale și în măsura în care acestea se regăsesc, în cazul particular al pedepselor pentru care se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale la data condamnării definitive, aprecierea că scopul pedepsei nu a fost atins, fiind necesară executarea unei perioade suplimentare din pedeapsă constituie o anomalie juridică, o părăsire a dreptului și a principiilor sale esențiale.
Contopirea
De vreme ce sporul de pedeapsă reprezintă o sancțiune complementară în cazul concursului de infracțiuni, este necesar că premisa stabilirii unui astfel de spor să fie legalitatea pedepselor stabilite pentru celelalte infracțiuni.
Prescripția este intim legată de conceptul de responsabilitate penală, care implică necesitatea existenței unei legi substanțiale care să permită persoanei să prevadă consecințele acțiunilor sale, precum și aplicabilitatea deplină a principiului legalității incriminării și a sancțiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege). Legiuitorul român a considerat că trecerea timpului produce efecte de drept penal substanțial fie asupra răspunderii penale (prescripția răspunderii penale), fie asupra executării pedepsei (prescripția executării pedepsei), care relevă inutilitatea exercitării de către stat a funcției represive consecutiv comiterii unei infracțiunii, făcând astfel să înceteze raportul penal de conflict[3].
În aplicarea tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni, instanța de contopire nu poate face abstracție de faptul că înăsprirea pedepsei celei mai grele are rolul de responsabilizare penală și de sancționare complementară a pluralității de infracțiuni, rol ce se află într-o evidentă contradicție cu efectele prescripției răspunderii penale.
Cu alte cuvinte, cel puțin în situația în care adăugarea unui spor de pedeapsă este facultativă, în sensul dispozițiilor vechiului cod penal, nu este posibilă și legală sporirea pedepsei celei mai grele pentru care, însă, nici nu putea fi atrasă răspunderea penală.
Ceea ce rămâne de analizat este în ce măsură în prezent, într-o procedură de drept comun, operațiunea de contopire a unor astfel de pedepse pentru fapte concurente permite sau nu aplicarea unui spor de pedeapsă.
Răspunsul nu poate fi decât negativ, întrucât un spor de pedeapsă reprezintă o pedeapsă, respectiv o câtime de pedeapsă alăturată celei mai mari dintre pedepse pentru a reflecta și stabili pedeapsa rezultantă, urmare a unui proces de individualizare a pedepsei aplicate pentru un concurs de infracțiuni.
Natura juridică a sporului de pedeapsă urmează natura pedepsei. Diferența între situația pedepselor aplicate ca rezultat al unei erori judiciare, ce, însă, nu pot fi desființate în temeiul principiului securității juridice, și situația sporului de pedeapsă posibil de aplicat în procedura contopirii este aceea că sistemul absorbției prevede un spor facultativ, iar acest caracter presupune o aplicabilitate care depinde de aprecierea instanței specifică mecanismului individualizării pedepsei ulterior condamnării.
Astfel cum s-a precizat în doctrină referitor la interpretarea dispozițiilor legale privind contopirea din vechiul Cod penal, „textul deosebește, așadar, operația de stabilire a pedepsei, de aceea a aplicării pedepsei ce urmează a fi executată și care reprezintă sancțiunea pentru toate infracțiunile aflate în concurs. Instanța este obligată să stabilească, pentru fiecare infracțiune, pedeapsa ce se cuvine, făcând abstracție de celelalte infracțiuni concurente. Numai după ce au fost stabilite pedepsele pentru infracțiune în parte, instanța procedează la ultima operație de individualizare a pedepsei, adică la aplicarea pedepsei comune pentru toate infracțiunile aflate în concurs.”[4] (subl. ns)
Or, o pedeapsă nelegală, dar stabilită cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi sporită legal într-o procedură judiciară ulterioară. Adăugarea unui spor de pedeapsă ar însemna realizarea unei noi erori, bazată pe o alta eroare, în loc de remediu.
Problema se complică în cazul contopirii pedepselor în baza dispozițiilor noului cod penal, aplicarea sporului fiind obligatorie, iar spațiul de manevră al judecătorului extrem de restrâns.
Cu toate acestea, tezele mai sus expuse rămân valide, iar finalul același – o pedeapsă rezultantă stabilită acum, când este clar că răspunderea penală s-a prescris. Intervenția legiuitorului este, în acest caz, imperios necesară și singura care ar putea schimba cursul complet nefiresc al acestor proceduri.
[1] JO C 449, 13.12.2018, p. 6.
[2] Adoptată de Comitetul de Miniştri în 19 octombrie 1992, cu ocazia celei de a 482-a reuniune a Delegaţiilor de Miniştri.
[3] Curtea de Apel Oradea, Secția penală, Decizia penală nr. 350/A/2022.
[4] V. Dongoroz, Explicațiile teoretice al Codului penal român, pag. 241.
Av. Manuela Gornoviceanu, Managing Associate ȚUCA ZBÂRCEA & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
