Reținerea prescripției răspunderii penale ca temei de nelegalitate în cadrul verificării efectuate de judecătorul camerei preliminare
4 mai 2023 | Raul Alexandru NESTOR
Raul Alexandru Nestor
Abstract
Starting from the way in which the solutions that can be ordered by the preliminary chamber judge are regulated, both prior to the Constitutional Court Decision no. 358/2022 and after its publication, in practice the problem arose of the solution that the judge of the preliminary chamber can order in the event of the occurrence of a case that prevents the exercise of the criminal action, if in such a situation a solution of restitution of the case to the prosecutor or if it is necessary to adopt a solution to start the trial, following that immediately, in the trial phase, a solution to terminate the criminal process is ordered.
In the specialized literature, the point of view prevailed according to which, in the situation where, after the initiation of the criminal action and until the issuance of the indictment, the defendant died, the prosecutor’s omission in the sense of the death finding cannot constitute an element of irregularity of the act of notification, if the identity of this defendant was mentioned in the indictment, and the deed of which he is accused is unequivocally described, the object and limits of the judgment being able to be established. In this situation, at the first term of court, the court will order the termination of the criminal process, a solution that does not fall within the functional competence of the preliminary chamber judge.
Analyzing the criticism relative to the irregularity of the indictment, under the aspect of crimes in respect of which the limitation period for criminal liability has expired, in the majority direction, the national courts have assessed that these criticisms cannot be the subject of the preliminary chamber judge’s examination, they aim at the solution that can be pronounced on the merits of the case.
As part of a second jurisprudential guideline, the judge of the preliminary chamber proceeded to carry out a substantive analysis of the claims related to the potential incidence of the prescription of criminal liability for part of the facts recorded in the indictment.
According to this guideline of the national jurisprudence, the judge of the preliminary chamber could retain the existence of one of the cases provided by art. 16 para. 1 Criminal Procedure Code, as a reason for the illegality of an act, under the provisions of art. 309 para. (1) Code of Criminal Procedure, as it can be determined by the non-existence of one of the cases provided for by art. 16 para. (1) Criminal Procedure Code, as a reason for the illegality of an act of the prosecutor, under the provisions of art. 315 para. (1) lit. b criminal procedure code, in the complaint procedure against the classification solution provided by art. 336-341 Criminal Procedure Code.
The divergence on the manner of application of the provisions relating to the conditions for issuing the order to initiate the criminal action and the subsequent effects of its illegality is the consequence of the substantial law character of the rules regulating the institution of the prescription of criminal liability, circumscribed to a method of extinguishing the criminal action contained predominantly in the scope of activity of the judge of the merits of the case.
This option of the national legislator generated in jurisprudence the impossibility of dissociating procedurally the retention of the fulfillment of the limitation period from the ruling on the criminal action, the judge of the preliminary chamber thus not having the functional competence to order a solution to terminate the criminal process.
The inconveniences encountered in practice are multiple – ordering the start of the trial with respect to accused persons who died before the issuance of the indictment or with respect to facts for which the statute of limitations for criminal liability has expired.
In the situation where the legislator would opt to regulate the prosecutor’s obligation to verify at the end of the criminal investigation, respectively at the date of issuing the indictment, the existence of all legal conditions for issuing the indictment (implicitly if there was no impediment in the exercise of the criminal action), in the manner symmetrically, the possibility of the judge of the preliminary chamber to order a solution to return the case to the prosecutor for non-compliance with such an obligation to check at the time or to order the solution to send to court in violation of the result of these checks should also be regulated symmetrically.
Rezumat
Pornind de la modul în care sunt reglementate soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară, atât anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 cât și ulterior publicării acesteia, în practică a apărut problema soluției pe care o poate dispune judecătorul camerei preliminare în ipoteza incidenței unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, respectiv dacă într-o asemenea situație este justificată o soluție de restituire a cauzei la procuror sau dacă se impune adoptarea unei soluții de începere a judecății, urmând ca imediat, în faza de judecată să fie dispusă o soluție de încetare a procesului penal.
În literatura de specialitate a prevalat punctul de vedere conform căruia, în situația în care, după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la emiterea rechizitoriului, inculpatul a decedat, omisiunea procurorului în sensul constatării decesului, nu poate constitui un element de neregularitate a actului de sesizare, dacă identitatea acestui inculpat a fost menționată în rechizitoriu, iar fapta de care este acuzat este descrisă în mod neechivoc, putând fi stabilite obiectul și limitele judecății. Într-o această situație, la primul termen de judecată, instanța va dispune încetarea procesului penal, soluție care nu intră în competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară.
Analizând critica relativă la neregularitatea rechizitoriului, sub aspectul infracțiunilor cu privire la care a intervenit împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, în orientare majoritară, instanțele naționale au apreciat că aceste critici nu pot face obiectul examinării judecătorului de cameră preliminară, ele vizând soluția care poate fi pronunțată pe fondul cauzei.
În cadrul unei a doua orientări jurisprudențiale, judecătorul de cameră preliminară a procedat la efectuarea unei analize pe fond a susținerilor referitoare la potențiala incidență a prescripției răspunderii penale pentru o parte a faptelor reținute în rechizitoriu.
Conform acestei orientări a jurisprudenței naționale, judecătorul de cameră preliminară ar putea reține existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 Cod procedură penală, ca motiv de nelegalitate a efectuării unui act, în condițiile dispozițiilor art. 309 alin. (1) Cod procedură penală, așa cum poate reține inexistența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) Cod procedură penală, ca motiv de nelegalitate a efectuării unui act al procurorului, în condițiile dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b cod procedură penală, în procedura plângerii împotriva soluției de clasare prevăzută de art. 336-341 Cod procedură penală.
Divergența asupra modului de aplicare a dispozițiilor referitoare la condițiile de emitere a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale și a efectelor subsecvente ale nelegalității acestuia este consecința caracterului de lege substanțială a normelor reglementând instituția prescripției răspunderii penale, circumscris unei modalități de stingere a acțiunii penale conținută cu preponderență în obiectul de activitate al judecătorului fondului cauzei.
Această opțiune a legiuitorului național a generat în jurisprudență imposibilitatea de a disocia procesual reținerea împlinirii termenului de prescripție de pronunțarea asupra acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară neavând astfel competența funcțională de a dispune o soluție de încetare a procesului penal.
Incovenientele întâlnite în practică sunt multiple – dispunerea începerii judecății cu privire la persoane acuzate care au încetat din viață anterior emiterii rechizitoriului sau cu privire la fapte pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
În situația în care legiuitorul ar opta pentru a reglementa obligația procurorului de a verifica la finalul urmăririi penale, respectiv la data emiterii rechizitoriului, subzistența tuturor condițiilor de legalitate pentru emiterea rechizitoriului (implicit dacă nu a intervenit un impediment în exercitarea acțiunii penale), în mod simetric ar trebui reglementată și posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune o soluție de restituire a cauzei la procuror pentru nerespectarea unei asemenea obligații de verificare în momentul respectiv sau pentru dispunerea soluției de trimitere în judecată cu încălcarea rezultatului acestor verificări.
I. Justificarea demersului prin raportare la stadiul legislativ actual
În mod constant s-a susținut în literatura de specialitate că realizarea scopului legii penale impune ca răspunderea penala a infractorului să intervină cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii, ca procesul să se desfășoare cu celeritate. Trecerea timpului conduce la diluarea probelor, cu riscul condamnării unor persoane nevinovate, iar rezonanța socială a infracțiunii se diminuează pana la dispariție. De asemenea, ”teama de a nu fi descoperit, pe care timp îndelungat infractorul a trebuit să o înfrunte, echivalează cu o pedeapsă îndestulătoare pentru fapta penala comisă”[1].
Legea penală română conține termene — prevăzute în art. 154 C. pen. – în funcție de gravitatea infracțiunilor, în care neluarea unei măsuri punitive are ca efect înlăturarea răspunderii penale prin intervenția prescripției.
Considerată o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, care stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluționat într-o perioadă de timp rezonabilă și care determină imposibilitatea aplicării sau luării sancțiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranță), prescripția este determinată și justificată de influența pe care trecerea timpului o exercită asupra necesității de a se recurge la constrângere penală. Prescripția răspunderii penale presupune în esență stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege.
Prescripția răspunderii penale apare ca o instituție juridică având efecte atât pe planul dreptului penal substanțial, neîmplinirea termenului fiind o condiție de pedepsibilitate, cât și pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiție de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripție împiedicând exercitarea sau continuarea exercitării acțiunii penale.
În considerentele Deciziei nr. 358/2022[2], Curtea Constituțională a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancționate prin Decizia CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018[3]. Astfel, deși Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanța de contencios constituțional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale.
Observând că se impunea de urgență reglementarea unor condiții clare în care intervine întreruperea prescripției răspunderii penale, reglementare care să asigure și în continuare desfășurarea într-un cadru normativ accesibil și previzibil a activității organelor judiciare în cadrul procesului penal, evitându-se astfel o lacună legislativă, Guvernul României a adoptat Ordonanță de urgență nr. 71 din 30 mai 2022[4]. Conform acestei ordonanțe, art. 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins: “(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.”
Fără a fi calificate ele însele ca mitior lex, Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) Cod penal, un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale mai favorabile până la soluționarea definitivă a cauzei, constând dintr-un regim juridic mai favorabil aplicabil unei cauze care înlătură răspunderea penală (prescripția răspunderii penale). Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) Cod penal soluția normativă declarată neconstituțională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) și până la modificarea dispoziției legale prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanțială, în concret o lege penală mai favorabilă persoanei acuzate până la soluționarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.
Reglementarea prescripției răspunderii penale este privită în mod tradițional de legiuitorul român ca o chestiune ce ține de dreptul substanțial, structura reglementării instituționale fiind preluată din arhitectura unui sistem care nu conținea vreo reglementare similară cu actuala procedură de cameră preliminară.
În contextul în care legea de procedură penală în vigoare până la data de 01 februarie 2014 nu conținea decât trei faze în cadrul procesului penal, respectiv faza urmăririi penale, faza judecății și faza punerii în executare, legislația anterioară punea la dispoziția instanței de primă jurisdicție și a celei de apel un instrument procesual adecvat prin care cauza putea fi restituită în anumite cazuri la procuror, o asemenea soluție fiind temeiul reluării activității de urmărire penală, în conformitate cu dispozițiile art. 270 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală 1969[5].
Existența unor cauze de nulitate absolută menționate expres de art. 197 alin. (2) al Codului de procedură penală aflat în vigoare până la data de 01 februarie 2014, justifica posibilitatea primei instanțe dar și a instanței de apel de a restitui cauza procurorului, deficiențele activității de urmărire penală fiind atât de grave încât nu ar fi putut fi acoperite de cercetarea judecătorească efectuată de instanțele ordinare.
Anumite situații de nelegalitate care puteau fi constatate în cursul cercetării judecătorești, conform reglementării anterioare, nu justificau însă o soluție de restituire la procuror, instanța de judecată având posibilitatea de a se pronunța ulterior reținerii și eficientizării aspectelor de nelegalitate intervenite în cursul urmăririi penale.
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a decis că ”în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la sesizarea instanței, aceasta se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale, potrivit prevederilor art. 332 alin. (2) și (4) C. proc. pen. Dacă rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței, cuprinde toate elementele prevăzute în art. 263 C. proc. pen. și nu prezintă nicio neregularitate care să impună refacerea acestuia, instanța nu poate restitui cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen., constatând caracterul ilegal al mijloacelor de probă pe baza cărora s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât instanța se pronunță asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătorești și după dezbateri”[6].
În consecință, putem afirma că în perioada de aplicare a Codului penal din 1969, chiar în ipoteza în care prin rechizitoriu s-ar fi dispus soluția de trimitere în judecată pentru o faptă prescrisă chiar la data emiterii rechizitoriului, singurele soluții aflate la dispoziția instanței de judecată erau fie încetarea procesului penal, fie achitarea, însă numai în condițiile în care persoana acuzată, cunoscând că se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale, ar fi solicitat continuarea procesului penal.
* * *
Conform expunerii de motive a Codului de procedură penală intrat în vigoare la data de 01.02.2014, prin instituţia camerei preliminare, noua lege urmărește să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal.
Analiza textelor care constituie sediul materiei demonstrează că legiuitorul a avut în vedere soluționare cu celeritate a chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, fiind astfel asigurate premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.
Instituţia camerei preliminare a fost concepută astfel încât să producă un efect direct asupra celerităţii soluţionării unei cauze penale şi să înlăture o lacună a legii procesual penale anterioare în care examinarea legalităţii rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale ar fi putut împiedica pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti. În acest context, în procedura camerei preliminare legiuitorul a înțeles să reglementeze norme care să elimine posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată fiind soluţionate în această fază.
În forma intrată în vigoare la data de 01 februarie 2014, noua lege de procedură penală a dorit să răspundă și obiectivului legat de îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, prin reglementarea punctuală, atât sub aspectul termenului (maxim 30 zile de la înregistrarea cauzei şi nu mai puţin de 10 zile de la aceeaşi dată) în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, cât şi sub aspectul condiţiilor în care acesta dispune începerea judecății.
Prin acest cadru legislativ, judecătorul de cameră preliminară a dobândit competența ca, prin soluțiile pe care le poate dispune anterior începerii judecății în primă instanță, să stabilească dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.
Un asemenea sistem procedural a fost conceput și pentru a evita situațiile în care o cauză aflată în cursul cercetării judecătorești ar putea fi restituită la procuror, o astfel de situație fiind calificată ca și motiv de tergiversare.
Singurul organ judiciar care poate verifica actele de urmărire penală și poate dispune restituirea cauzei în condițiile prevăzute de legea procesual penală, este judecătorul de cameră preliminară. Odată depășită faza camerei preliminare, reluarea unor verificări specifice acestei noi etape a procesului penal, devine lipsită de suport în legea internă, prima instanță și cu atât mai puțin instanța de apel nemaiputând să dispună restituirea cauzei sau să redeschidă procedura de cameră preliminară, indiferent de motivul pe care partea interesată l-ar invoca în susținerea unei solicitări formulate în acest sens.
În condițiile în care reglementarea prescripției răspunderii penale este preluată din cadrul normativ în vigoare până la data de 01 februarie 2014, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr 358/2022, în procedura de cameră preliminară a apărut o orientare jurisprudențială prin care judecătorul de cameră preliminară poate reține împlinirea acestui termen, pe cale incidentală, ca temei concret al unor nelegalități ale actelor contestate, respectiv al unei nelegalități privind administrarea probelor ulterior împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, în mod subsecvent constatării nulității actului de punere în mișcare a acțiunii penale.
Problema a apărut numai după publicarea Deciziei CCR nr. 358/2022 și se referă la actele de urmărire penală, inclusiv la soluția de punere în mișcare a acțiunii penale în cazul în care se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale, o asemenea situație justificând în această orientare jurisprudențială, o soluție de restituire a cauzei la parchet.
În esență, în condițiile unei proceduri speciale de verificare a legalității activității de urmărire penală, legiuitorul român a preluat reglementarea tradițională a prescripției răspunderii penale și a impedimentelor de exercitare a acțiunii penale, fără a consacra însă la nivelul unei reglementări exprese, dreptul judecătorului de cameră preliminară de a analiza situația intervenirii prescripției răspunderii penale în cursul urmăririi penale, sau intervenția altor cauze de stingere a acțiunii penale prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală.
În contextul normativ actual, astfel cum a fost modificat ca urmare a deciziei instanței de control constituțional la care ne-am referit anterior, devine discutabil dreptul judecătorului de cameră preliminară de a constatata nelegalitatea actelor de urmărire penală, inclusiv a rechizitoriului, pentru motivul împlinirii termenului de prescripție, respectiv dacă împlinirea termenului de prescripție în cursul urmăririi penale, anterior desesizării organelor de urmărire penală, reprezintă un element de legalitate sau de temeinicie.
II. Soluțiile care pot fi dispuse de judecătorul de cameră preliminară și temeiul legal al acestora
Funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată apare ca o instituție distinctă, judecătorul camerei preliminare neefectuând acte de urmărire penală, neprocedând însă nici la judecarea cauzei.
În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât și a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată și cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate sau obținute prin încălcarea echitabilității procedurilor să fie eliminate.
Potrivit art 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor ori, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cadrul acestei etape se verifică, așadar, legalitatea sesizării instanței, competența acesteia, legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.
Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată și sesizarea instanței de judecată trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Astfel, trebuie să existe concordanță deplină între ordonanța de continuare a urmăririi penale față de suspect, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și dispoziția de trimitere în judecată din rechizitoriu, atât sub aspectul faptei reținute în sarcina inculpatului cu încadrarea juridică ce este corespunzătoare, cât și a identității acestuia.
Verificarea de către judecătorul de cameră preliminară în acest stadiu procesual a competenței instanței este legată de încadrarea juridică pe care procurorul de caz a înțeles să o stabilească pentru fapta cu privire la care s-au efectuat cercetări și în raport de care a dispus trimiterea în judecată a persoanei acuzate.
Nu există mijloace procedurale prin care judecătorul de cameră preliminară să poată eventual dispune, exclusiv pe baza datelor existente la dosarul de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în actul de trimitere în judecată, această posibilitate existând doar în cursul fazei procesuale a judecării, conform art. 386 Cod procedură penală.
Rezultă astfel, de lege lata, din interpretarea concordantă a dispozițiilor normative, că în cursul procedurii de cameră preliminară se verifică doar competența formală a instanței sesizate, în raport de cadrul procesual trasat de procurorul de caz.
Această interpretare este justificată de împrejurarea că în cadrul procedurii de cameră preliminară se tranșează în mod exclusiv aspecte ce țin de legalitatea sesizării instanței, în raport de cadrul procesual stabilit de procurorul de caz, pentru a se putea stabili dacă este sau nu cazul să se dispună începerea judecății.
Conform art. 346 alin. (3) C.proc.pen, ”Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a. rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății;
b. a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c. procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.
d. În acord cu dispozițiile art. 345 alin. (4) C.proc.pen., ”În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat potrivit art. 280 și 282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății.”
Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.
Se observă deci că singurele cauze în care judecătorul de cameră preliminară poate dispune restituirea cauzei la parchet sunt fie imposibilitatea stabilirii obiectului judecății, fie excluderea tuturor mijloacelor de probă pe care se întemeiază acuzarea.
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară ar observa că încadrarea juridică reținută în rechizitoriu nu este una corectă și se impune schimbarea acesteia, urmând ca în încadrarea juridică să fie reținută legea penală mai favorabilă, iar în temeiul aplicării legii penale mai favorabile ar fi incidentă prescripția răspunderii penale, legiuitorul național nu a reglementat posibilitatea judecătorului camerei preliminare de a proceda la schimbarea încadrării juridice, această procedură devenind aplicabilă numai după rămânerea definitivă a soluției de începere a judecății.
În concluzie, așa cum s-a arătat în mod pe deplin întemeiat în jurisprudență: ”Analiza materialului probator se face de către instanța de judecată sub două aspecte, respectiv sub cel al legalității și cel al temeiniciei. Din cele două aspecte, obiectul camerei preliminare se limitează doar la verificarea legalității administrării probelor, a actelor de procedură și a legalității actului de sesizare a instanței, fiind excluse orice aprecieri cu privire la temeinicia materialului probator ori a rechizitoriului. Aceasta din urmă activitate este specifică fazei de judecată, unde în timpul cercetării judecătorești probele sunt administrate în mod nemijlocit și în ședință publică, fiind supuse dezbaterii contradictorii orale a părților din procesul penal.
Prin urmare, nu pot fi primite susținerile inculpatul în sensul că din analiza probelor ar fi trebuit adoptată o altă soluție în ceea ce îl privește. Oricât de eronată ar fi aprecierea procurorului de caz, cenzurarea acesteia se face de către instanța judecătorească în faza de judecată, unde probele sunt supuse dezbaterii contradictorii orale a părților. De asemenea, doar în această fază atât inculpatul cât și părțile ori alți participanți procesuali pot propune administrarea oricăror alte probe care să demonstreze orice aspecte, împrejurări ori fapte apreciate ca fiind în sprijinul intereselor lor.”[7]
În condițiile acestei orientări jurisprudențiale, considerăm că și în ipoteza în care soluția de trimitere în judecată ar fi dispusă cu privire la o faptă pentru care la data emiterii rechizitoriului, ar fi fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea de a reține incidența unei sancțiuni procedurale care să permită infirmarea soluției de trimitere în judecată și restituirea cauzei unității de parchet.
Oricât ar fi de ”vizibilă” într-un asemenea caz împlinirea termenului de prescripție la data dispunerii soluției de trimitere în judecată, o asemenea neregularitate nu poate justifica restituirea cauzei la parchet în vederea adoptării unei soluții de clasare, singura posibilitatea a judecătorului de cameră preliminară fiind aceea de a începe judecata și ulterior, reținând aplicarea legii penale mai favorabile, va exista posibilitatea unei soluții de încetare a procesului penal.
Conform jurisprudenței instanțelor naționale, ”în camera preliminară, competenţele judecătorului de cameră preliminară se limitează, potrivit art. 54 C. pr. pen., la verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, a administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. În virtutea acestor prerogative, judecătorul de cameră preliminară cercetează, pe de o parte, regularitatea rechizitoriului, mai precis conformitatea acestuia cu prevederile art. 328 C. pr. pen. (art. 263-264 C. pr. pen. din 1969), iar, pe de altă parte, valabilitatea probelor şi a actelor procesuale specifice urmăririi penale, respectiv conformitatea acestora cu principiile şi normele de procedură care le tratează.
Atribuţiile judecătorului de cameră preliminară nu se întind asupra cercetării temeiniciei trimiterii în judecată şi a efectuării urmăririi penale, problemele legate de temeinicia urmăririi penale şi a sesizării instanţei urmând să fie dezbătute şi dezlegate de către instanţa de judecată pe parcursul fazei ulterioare – a judecăţii.”[8]
III. Trimiterea în judecată pentru o infracțiune prescrisă – orientări jurisprudențiale
Pornind de la modul în care sunt reglementate soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară, atât anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 cât și ulterior publicării acesteia, în practică a apărut problema soluției pe care o poate dispune judecătorul camerei preliminare în ipoteza incidenței unei cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, respectiv dacă într-o asemenea situație este justificată o soluție de restituire a cauzei la procuror sau dacă se impune adoptarea unei soluții de începere a judecății, urmând ca imediat, în faza de judecată să fie dispusă o soluție de încetare a procesului penal.
În literatura de specialitate a prevalat punctul de vedere conform căruia, în situația în care, după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la emiterea rechizitoriului, inculpatul a decedat, omisiunea procurorului în sensul constatării decesului, nu poate constitui un element de neregularitate a actului de sesizare, dacă identitatea acestui inculpat a fost menționată în rechizitoriu, iar fapta de care este acuzat este descrisă în mod neechivoc, putând fi stabilite obiectul și limitele judecății. ”În această situație, la primul termen de judecată, instanța va dispune încetarea procesului penal, soluție care nu intră în competența funcțională a judecătorului de cameră preliminară.”[9]
Analizând critica relativă la neregularitatea rechizitoriului, sub aspectul infracțiunilor de favorizare a făptuitorului, cu privire la care s-a învederat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, s-a apreciat că aceste critici nu pot face obiectul examinării judecătorului de cameră preliminară, ele vizând soluția care poate fi pronunțată pe fondul cauzei.[10]
În sensul acestei prime orientări jurisprudențiale, prin încheierea de ședință pronunțată la termenul din 10 februarie 2023 în dosarul 59102/299/2022/a1[11], judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Sectorului 1 București a reținut, în ceea ce priveşte susţinerea inculpatului privind incidenţa în cauză a prescripţiei răspunderii penale, că această critică excede obiectului camerei preliminare, fiind o apărare de fond, care poate face obiectul analizei doar în cursul judecății.
În această cauză, prin rechizitoriul nr. 7386/P/2016 din 07.11.2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P. C. P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, faptă prev. de art. 335 alin. 2 Cod penal, constând în aceea că, la data de 30.12.2018, în jurul orei 15,30, inculpatul ar fi condus autoturismul marca Mitsubishi, cu nr. de înmatriculare ….pe Bd Aviatorilor, sector 1, Bucureşti, având suspendat dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice, ca urmare a săvârşirii unei contravenţii la regimul circulaţiei rutiere.
Analizând actul de sesizare a instanţei, probele şi actele de urmărire penală efectuate în dosarul nr. 7386/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, judecătorul de cameră preliminară a reținut că acestea au fost îndeplinite cu respectarea prevederilor legale. Astfel, rechizitoriul întruneşte condiţiile prevăzute de art. 328, art. 329 C.P.P., mijloacele de probă au fost administrate cu respectarea prevederilor Titlului IV al codului de procedură penală şi nu există vreunul din cazurile de nulitate a actelor de urmărire penală.
Conform acestei primei orientări jurisprudențiale, nu poate fi constatată nelegalitatea actelor de urmărire penală, inclusiv a rechizitoriului, pentru motivul împlinirii termenului de prescripție, acesta nefiind un element de legalitate, ci de temeinicie. În situația în care, ulterior împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, în dosarul de urmărire penală nu s-a emis o ordonanță de clasare pe acest temei, toate probele și actele de urmărire penală sunt legal administrate/emise.
* * *
În cadrul unei a doua orientări jurisprudențiale, judecătorul de cameră preliminară a procedat la efectuarea unei analize pe fond a susținerilor inculpaților referitoare la potențiala incidență a prescripției răspunderii penale pentru o parte a faptelor reținute în rechizitoriu.
În acest sens persoana acuzată a invocat neregularitatea sesizării, susținând existența unui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, respectiv faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale (8 ani de la data pretinsei săvârșiri a faptei), întrucât până la data de 04.04.2013 inculpata nu a avut nici o calitate în dosarul penal.
Cu ocazia soluționării căii de atac a contestației, judecătorii de cameră preliminară au reținut că această excepție nu are caracter întemeiat și că în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la instanța de primă jurisdicție a avut în vedere dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal, potrivit căruia întreruperea cursului prescripției răspunderii penale produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei. Inculpata a fost considerată participant la comiterea unei infracțiuni de abuz în serviciu, astfel încât toate actele procesuale și procedurale efectuate față de ceilalți participanți au întrerupt cursul prescripției și față de aceasta, neavând nicio relevanță data la care s-a dispus extinderea acțiunii penale și cu privire la inculpată. Singura condiție pe care trebuia să o constate judecătorul de cameră preliminară era ca inculpatei să i se fi stabilit calitatea de participant. În raport de aspectele reliefate, devin aplicabile în cauză dispozițiile art. 155 alin. (4) C.pen, termenul de prescripție fiind astfel de 16 ani, iar nu de 8 ani, așa cum susține inculpata[12].
În sensul aceleiași orientări jurisprudențiale, judecătorul camerei preliminare a constatat că infracțiunea prevăzută de art 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 43 din Legea contabilității nr 82/1991 combinat cu art. 289 alin. 1 din Codul penal 1969 se pedepsea la data emiterii rechizitoriului, potrivit dispozițiilor art. 289 alin. 1 din Codul penal 1969 cu maxim 5 ani închisoare majorat cu doi ani, conform art. 17 lit. c) din Legea nr 78/2000 în vigoare la data emiterii rechizitoriului, iar în raport de pedeapsa maximă de 7 ani, termenul de prescripție a răspunderii penale, calculat conform art. 122 lit. c) din Codul penal 1969, nu era împlinit. Dacă se va constata în cursul judecății împlinirea acestui termen, ca urmare a schimbării încadrării juridice ori aplicării legii penale mai favorabile, instanța are la dispoziție soluția prevăzută de art. 396 alin. (6) C.proc.pen., însă la momentul emiterii rechizitoriului, acțiunea penală a fost corect pusă în mișcare pentru această infracțiune[13].
Conform acestei orientări a jurisprudenței naționale, judecătorul de cameră preliminară ar putea reține existența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 Cod procedură penală, ca motiv de nelegalitate a efectuării unui act, în condițiile dispozițiilor art. 309 alin. (1) Cod procedură penală, așa cum poate reține inexistența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) Cod procedură penală, ca motiv de nelegalitate a efectuării unui act al procurorului, în condițiile dispozițiilor art. 315 alin. (1) lit. b cod procedură penală, în procedura prevăzută de art. 336-341 cod procedură penală.
III. Concluzii și propuneri de lege ferenda
Așa cum am arătat anterior, divergența asupra modului de aplicare a dispozițiilor referitoare la condițiile de emitere a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale și a efectelor subsecvente ale nelegalității acestuia este consecința caracterului de lege substanțială a normelor reglementând instituția prescripției răspunderii penale, circumscris unei modalități de stingere a acțiunii penale conținută cu preponderență în obiectul de activitate al judecătorului fondului cauzei.
Această opțiune a legiuitorului național a generat în jurisprudență imposibilitatea de a disocia procesual reținerea împlinirii termenului de prescripție de pronunțarea asupra acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară neavând astfel competența funcțională de a dispune o soluție de încetare a procesului penal.
Incovenientele întâlnite în practică sunt multiple – dispunerea începerii judecății cu privire la persoane acuzate care au încetat din viață anterior emiterii rechizitoriului sau cu privire la fapte pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Faptul că ulterior rămânerii definitive a încheierii prin care s-a dispus începerea judecății, judecătorul are posibilitatea de a dispune o soluție de încetare a procesului penal, nu poate reprezenta o reglementare echitabilă în toate cazurile. Astfel, deși se cunoaște cu certitudine incidența în cauză a unei cauze de încetare a procesului penal, judecătorul de cameră preliminară trebuie să dispună închiderea acestei proceduri ca și cum o asemenea cauză de încetare nu ar exista în realitate – este citat inculpatul, i se asigură asistență juridică iar persoanele interesate se pot constitui parte civilă cu respectarea termenului legal imperativ. Or, prin raportare la exigențele de echitabilitate a procedurii, chiar în condițiile existenței unei cauze de încetare a procesului penal, dispunerea unei soluții de încetare a procesului penal sub aspectul laturii penale, nu va reprezenta în același timp și terminarea procesului, nu puține fiind cauzele în care instanța are obligația de a se pronunța asupra acțiunii civile, devenind uneori necesară administrarea acelorași probatorii care ar fi permis pronunțarea unei soluții sub aspectul temeiniciei acuzației reținute în absența cauzei de încetare. Or, în ipoteza unei soluții de clasare dispuse de procuror prin reținerea aceluiași temei de încetare a procesului penal, orice alte aspecte subsecvente ar fi fost de competența instanței civile, neexistând o sesizare a instanței penale prin dispunerea începerii judecății de către judecător de cameră preliminară.
Prin raportare la cadrul normativ actual, având în vedere specificul procedurii de cameră preliminară, credem că judecătorul camerei preliminare nu are posibilitatea de a dispune o soluție de restituire a cauzei la procuror, nici chiar reținând existența unui impediment în exercitarea acțiunii penale la data emiterii ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.
Așa cum am arătat anterior, singurele cauze în care judecătorul de cameră preliminară poate dispune restituirea cauzei la parchet, sunt fie imposibilitatea stabilirii obiectului judecății, fie excluderea tuturor mijloacelor de probă pe care se întemeiază acuzarea. Or, chiar reținând că a fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale la data ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, cu mare dificultate s-ar putea argumenta în sensul excluderii întregului material probator, inclusiv a celui administrat anterior punerii în mișcare a acțiunii penale.
În actualul stadiu legislativ, trimiterea în judecată pentru comiterea unei infracțiuni pentru care a intervenit anterior împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, nu oferă altă posibilitate judecătorului de cameră preliminară decât să dispună începerea judecății, urmând ca ulterior să dispună încetarea procesului penal, în situația în care persoana acuzată nu solicită continuarea judecății.
Chiar dacă în anumite cazuri, o asemenea soluție poate părea inechitabilă (de exemplu când se dispune începerea judecății față de un inculpat care a decedat anterior sau pentru fapte prescrise la data emiterii rechizitoriului), legea nu acordă posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune o altă soluție, respectiv o soluție de restituire a cauzei la procuror pentru verificarea unui posibil temei de clasare.
Instanța de control constituțional a reținut că, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că obiectul procedurii desfășurate în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Așa fiind, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunța asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației, aceasta fiind atributul exclusiv al instanței competente să judece fondul cauzei. Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională a reținut că ”obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată”.[14]
În concluzie, o eventuală soluție de restituire a cauzei la procuror, inclusiv prin reținerea pe cale incidentală, a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale în cadrul verificării legalității sesizării instanței, a administrării probelor efectuării actelor de către organul de urmărire penală (în contextul analizării, în principal, a unor excepții de nelegalitate a actului de punere în mișcare a acțiunii penale și a actului de sesizare a instanței, pentru motivul emiterii acestora după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale) ca temei concret al unor nulități a actelor contestate, în principal, respectiv al unei nelegalități subsecvente a administrării probelor ulterior împlinirii termenului de prescripție, ar presupune o intervenție legislativă care să reglementeze expres posibilitatea unei asemenea soluții.
În acest sens, credem că se se impune reglementarea obligației procurorului de a verifica la finalul urmăririi penale, respectiv la data emiterii rechizitoriului, subzistența tuturor condițiilor de legalitate pentru emiterea rechizitoriului. Cum în anumite situații, intervalul de timp între data punerii în mișcare a acțiunii penale și data emiterii rechizitoriului este unul substanțial, credem că ar fi justificată o ultimă verificare în cursul urmăririi penale a situației inculpatului, accesul direct la bazele de date cu caracter personal facilitând fără îndoială o asemenea verificare. Observând spre exemplu că anterior emiterii rechizitoriului, inculpatul a încetat din viață sau că ar fi intervenit prescripția răspunderii penale, procurorul nu ar mai avea niciun temei pentru întocmirea rechizitoriului.
Semnalăm faptul că în reglementarea anterioară, existând procedura prezentării materialului de urmărire penală (art. 250 – 254 C.proc.pen 1969), procurorul avea obligația de a efectua aceste verificări, fiind necesare citarea inculpatului și prezentarea întregului material pe care se întemeia soluția procurorului. Cum o asemenea procedură nu a mai fost preluată în actualul Cod de procedură penală, chiar în condițiile în care procurorul este de bună credință, va exista posibilitatea emiterii unui rechizitoriu prin care să fie dispusă trimiterea în judecată pentru fapte prescrise, instanța urmând a reține incidența prescripției răspunderii penale prin raportare la legea penală mai favorabilă.
În situația în care legiuitorul ar opta pentru a reglementa obligația procurorului de a verifica la finalul urmăririi penale, respectiv la data emiterii rechizitoriului, subzistența tuturor condițiilor de legalitate pentru emiterea rechizitoriului (implicit dacă nu a intervenit un impediment în exercitarea acțiunii penale), în mod simetric ar trebui reglementată și posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune o soluție de restituire a cauzei la procuror pentru nerespectarea obligației de verificare în acel moment sau pentru dispunerea soluției de trimitere în judecată cu încălcarea rezultatului acestor verificări.
Neexistând o încălcare legală a dispozițiilor la momentul emiterii rechizitoriului, cu atât mai puțin la momentul extinderii urmăririi penale față de alți suspecți și a punerii în mișcare a acțiunii penale, actele de urmărire penală vor putea fi considerate ca efectuate potrivit dispozițiilor legale.
Dacă ulterior a intervenit o decizie a instanței de contencios constituțional sau hotărâre de dezlegare a unor chestiuni de drept, un asemenea element va fi avut în vedere la soluționarea cauzei pe fond, respectiv în cursul judecății, în faza camerei preliminare neputându-se constata încălcarea unei dispoziții legale la momentul efectuării actului de urmărire penală.
Considerăm că soluția de restituire a cauzei la procuror ar trebui să fie reglementată expres de legiuitor pentru situația în care procurorul ar dispune o soluție de trimitere în judecată pentru fapte prescrise, soluția legiuitorului putând fi întemeiată pe nelegalitatea actului de urmărire penală la momentul efectuării sale, nu în funcție de împrejurări ulterioare, necunoscute la momentul dispunerii soluției de trimitere în judecată.
[1] Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, pag.714 – 715;
[2] Monitorul Oficial nr. 565/09 iunie 2022;
[3] Monitorul Oficial nr.518/25 iunie 2018;
[4] Monitorul Oficial nr. 531/30 mai 2022;
[5] Art. 270 alin. (1) lit. b) C.proc,pen 1969: ”Urmărirea penală este reluată în caz de (…) restituirea de către instanța de judecată în vederea refacerii urmăririi penale”;
[6] Î.C.C.J., s. pen., decizia nr. 13 din 8 ianuarie 2007, nepublicată;
[7] Tribunalul Galați, Hotărârea nr. 317/2014, portal.just.ro;
[8] Curtea de Apel Târgu Mureș, Hotărârea nr. 4/CU/CP din 29 aprilie 2014, portal.just.ro;
[9] Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ed. a-3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2016, pag 154;
[10] Curtea de Apel Oradea, s.pen., înch. JCP nr. 14CP din 20 martie 2015, portal just.ro;
[11] Accesabilă la adresa portal just.ro;
[12] Î.C.C.J., s.pen., înch. JCP nr. 862 din 17.06.2015, nepublicată;
[13] A. Brașov, s.pen., înch. JCP din 11.06.2014, nepublicată;
[14] Decizia Curții Constituționale nr.493/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, Monitorul Oficial al României nr. 832 din data de 20 octombrie 2016;
Jud. Raul Alexandru Nestor, Tribunalul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
