Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Drept penal Procedură penală Proiecte legislative RNSJ SELECTED Studii

Probele „secrete”. O analiză preliminară a proiectului de lege L867/2022, Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi a altor acte normative

3 februarie 2023 | Ovidiu BUDUȘAN, Liana IACOB
Ovidiu Budușan

Ovidiu Budușan

Liana Iacob

Liana Iacob

Afirmația că probele de vinovăție trebuie să fie secrete este respingătoare pentru oamenii liberi, deoarece oferă o acoperire pentru ca persoane răuvoitoare, dezinformate, bâfitoare sau corupte să joace rolul informatorului, nedetectate și necorectate” (Curtea Supremă de Justiție a Statelor Unite, US ex. rel. Knauff v. Shaughnessy, 338 US, 597, 551, Jackson J, opinie separată)

În anul 2022, legiuitorul român și-a propus modificarea și completarea Codului de procedură penală[1], sub pretextul generos al punerii în acord a prevederilor legale cu numeroasele decizii ale Curții Constituționale a României („CCR”) prin care norme procedurale au fost declarate neconstituționale și, în consecință, al remedierii aspectelor de neconstituționalitate și al respectării standardului de claritate și predictibilitate a legii procesuale. În cele ce urmează ne-am propus să analizăm în ce măsură proiectul de lege, aflat în prezent în lucru la comisiile Senatului României, răspunde acestui deziderat, în ceea ce privește înregistrările rezultate ca urmare a desfășurării unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, realizate în baza legii privind securitatea națională.

Pentru bună ordine, reamintim contextul avut în vedere de legiuitor, și anume, intervenția Deciziei CCR nr. 55/2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală și ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională, M.O. 517/17.06.2020 („Decizia 55/2020”) prin care Curtea a constatat, cu majoritate, că dispozițiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1995. Tocmai această Decizie 55/2020 este reținută în expunerea de motive[2] a proiectului de act normativ (f. 21), în condițiile în care în considerentele acesteia, instanța de contencios constituțional a analizat în mod detaliat și structurat cadrul legal aplicabil și, mai mult, a trasat coordonatele de constituționalitate în care legiuitorul trebuie să se încadreze atunci când reglementează în materia avută în vedere.

În rezumat, Curtea a statuat, în considerentele obligatorii ale Deciziei 55/2020, următoarele aspecte esențiale:

• în esenţă, reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului care are, în principiu, libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente, iar marja de apreciere și competența legiuitorului nu sunt absolute și nu exclud exercitarea controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate.

• Indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii.

• Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, printre care legiferarea unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Conform Curții (par. 31), „lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora”, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

• În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza legii privind securitatea naţională, Curtea a constatat că activitățile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător, dar calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările nu implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate și nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a posteriori.

• Ca atare, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, atât în ceea ce privește legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie.

• Curtea a reținut, de asemenea, că, spre deosebire de situația înregistrărilor rezultate din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, „în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora” (par. 52 teza finală).

• Curtea a subliniat, de asemenea (par. 53) că analiza legalității înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activități specifice de siguranță națională nu se poate face de către judecătorul de cameră preliminară prin raportare la prevederile Codului de procedură penală, având în vedere finalitățile diferite ale activității procesual-penale și activităților de siguranță națională. Potrivit Curții, „dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii” (par. 54).

• În egală măsură, Curtea a statuat că analiza legalității înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activități specifice de siguranță națională nu se poate face de către judecătorul de cameră preliminară nici prin raportare la prevederile legii siguranței naționale, întrucât, într-o asemenea situație, „instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă”, și anume, Înalta Curte de Casație și Justiție, conform Legii nr. 51/1995, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, având şi o anumită competenţă specializată strict determinată de lege” (par. 53).

• În acest context, Curtea a constatat „lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal”, care „determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie și a pretins legiuitorului o conduită în spiritul Constituției, în care conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, să fie însoțită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element.

Reținem la acest moment că exigențele obligatorii de ordin constituțional exclud posibilitatea unei reglementări în care verificarea legalității înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991 să se realizeze de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța învestită cu soluționarea cauzei în primă instanță, întrucât un asemenea control ar fi unul formal și lipsit de efectivitate, consecința fiind încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție, raportat la elementele clar identificate de Curte, și anume:

• Lipsa competenței specializate a instanțelor inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție, care reprezintă, totodată, instanțe ordinare în materie penală, în materia siguranței naționale, competență care este conferită de Legea nr. 51/1991 exclusiv Înaltei Curți de Casație și Justiție;

• Verificarea activității Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia siguranței naționale de către instanțe inferioare în grad, care transformă controlul de legalitate într-unul formal și ineficace și pune, în opinia noastră, inclusiv probleme de constituționalitate proprii, în raport de prevederile art. 126 din Constituția României;

• Respectarea prevederilor legii securității naționale la momentul autorizării interceptărilor nu presupune ipso fapto legalitatea și conformitatea lor cu standardele procesului echitabil.

Tocmai aceste repere de constituționalitate, extrem de clar și limitativ trasate (Curtea a subliniat, de altfel, în considerentele Deciziei nr. 55/2020 că reglementarea „se poate realiza numai în măsura în care este însoţită de o procedură clară şi explicită” referitoare la verificarea legalităţii acestui element (par. 57), formularea fiind, așadar, imperativă), trebuiau urmărite și asumate de către puterea legiuitoare.

Or, inițiatorii proiectului de lege propun o soluție legislativă (reglementată drept art. 1391) prin care se conferă calitatea de mijloace de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului dacă:

• din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, așadar, pentru, în mod practic, marea majoritate a infracțiunilor reglementate de lege;

• au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări, și anume, dispozițiile legii siguranței naționale;

• verificarea legalității se face de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, legiuitorul ratând, practic, să marcheze toate reperele de constituționalitate deja identificate și impuse de jurisprudența constituțională anterioară, invocată în expunerea de motive a actului normativ.

Astfel, în reglementarea propusă, judecătorul de cameră preliminară de la instanțele inferioare Înaltei Curți de Casație și Justiție, lipsit de competență specializată în materia siguranței naționale (art. 20 din Legea nr. 51/1991, coroborat cu art. 54 Cod procedură penală), este chemat să verifice, prin raportare la dispozițiile legii siguranței naționale, legalitatea interceptărilor și să cenzureze activitatea instanței supreme, în exercitarea competenței sale exclusive în materie de siguranță națională, conferite de legea specială, soluție legislativă deja respinsă de instanța de contencios constituțional și considerată inadmisibilă în raport de exigențele constituționale, întrucât concretizează un control exclusiv formal și nu echivalează cu o procedură efectivă de verificare a legalității de natură să permită calificarea acestei categorii de înregistrări drept mijloace de probă în procesul penal.

Legiutorul din 2022 nu s-a oprit însă aici, ci a propus introducerea a două alineate noi (11 și 12) la art. 345, reglementând procedura camerei preliminare (iar nu în Titlul IV, destinat probelor), care să reglementeze în probele secrete în procesul penal, obținute, desigur, din activitățile specifice culegerii de de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului.

Prin cele două texte completatoare propuse, se admite, în esență, posibilitatea ca mijloacele de probă obținute din activitățile specifice culegerii de de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, astfel cum (neconstituțional) sunt reglementate la potențialul articol 1391, să „constituie informații clasificate”.

De asemenea, principial, propunând reglementarea regimului acestor informații clasificate care să constituie probe în procesul penal abia în procedura camerei preliminare, se omite întreaga etapă a urmăririi penale, ca fază esențială a procesului penal, cu ignorarea și încălcarea dreptului la apărare, consacrat la nivel constituțional și convențional, pe deplin aplicabil în această etapă inclusiv în dimensiunea dreptului de acces la dosarul de urmărire penală recunoscut persoanei acuzate ca și garanție a procesului echitabil.

Numeroase probleme de convenționalitate, prin raportare la dispozițiile Art. 2, art. 5, Art. 6 și Art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția EDO”), relevante în materia „probelor secrete” și, implicit, de constituționalitate, sunt ridicate fie și numai de această omisiune a legiuitorului din 2022, care înțelege să pună în discuție chestiunea probelor constituind informații clasificate abia la finalul urmăririi penale, în ipoteza emiterii unui act de sesizare care „se întemeiază pe probe ce constituie informații clasificate”.

De la bun început, persoana acuzată este, așadar, pusă în situația de a lua cunoștință de existența unor probe împotriva sa abia la momentul emiterii actului de sesizare și trimiterii în judecată, fără ca acest lucru să echivaleze, însă, cu luarea la cunoștință despre probele existente, în concretețea lor. Mai mult, remarcăm lipsa de predictibilitate și claritate a reglementării propuse, căci legiuitorul ne vorbește despre un rechizitoriu care „se întemeiază” pe probe clasificate, secrete, fără a fi lămurită, spre exemplu, nici maniera în care, în atare situație, s-ar realiza comunicarea actului de sesizare care referă la asemenea informații, prin prisma exigențelor art. 344 alin. 2 C.pr.pen.

Remarcăm, de asemenea, lipsa posibilității accesului judecătorului de drepturi și libertăți la astfel de informații în cursul urmăririi penale, în eventualitatea punerii în discuție a măsurilor preventive în cursul procesului penal, cu referire particulară la dispozițiile art. 5 din Convenție.

Reamintim, în context, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului („CEDO”) permite excepții de la exigențele Articolului 6 în cauze penale numai dacă și în măsura strict necesară pentru salvgardarea unor interese publice esențiale, cum ar fi securitatea națională, și numai dacă orice dificultăți astfel cauzate apărării sunt suficient contrabalansate de garanții procedurale în procedurile urmate de autoritățile judiciare[3]. De asemenea, în atare ipoteze, „o soluție de condamnare nu trebuie să se bazeze în integralitate sau în mod decisiv” pe informații anonime[4].

De asemenea, CEDO a statuat în jurisprudența sa că intervine violarea Art. 6 din Convenție atunci când acuzarea invocă probe secrete, la care nu a fost conferit acces nici persoanei acuzate și nici apărătorului, dacă materialul secret este de importanță esențială pentru finalitatea procesului penal, iar informațiile au fost divulgate judecătorului fără a fi disponibile apărării[5]. Curtea de la Strasbourg nu a considerat că există o încălcare a art. 6 în situația în care „materialul care nu a fost divulgat nu a făcut parte din cazul acuzării” [i.e., nu a fost invocat în probațiune], iar decizia de a nu divulga materialul a fost luată de un judecător pe deplin informat de circumstanțele cauzei[6].

În sfârșit, în materia măsurilor preventive, când propunerea de arestare preventivă se bazează pe probe secrete pentru considerente de siguranță națională, CEDO a stabilit, în jurisprudența sa, că dispozițiile Art. 5 para. 4 din Convenție impun aceleași exigențe și garanții ca și Art. 6, și anume, sistem adversarial, egalitatea armelor, oralitate și posibilitatea de a contesta în mod efectiv probele în acuzare. Curtea a admis că procedura adversarială poate fi limitată de considerente de siguranță națională, dar în atare situație, dificultățile cauzate apărării trebuie să fie suficient contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare[7]. În speță, procedura națională presupunea desemnarea unor avocați care să ia cunoștință despre materialul clasificat, pe care îl puteau discuta în linii generale cu persoana acuzată, pentru a primi instrucțiuni din partea acesteia. Curtea a stabilit că procedura este echitabilă atâta timp cât judecătorul este complet independent, abilitat să examineze toate probele relevante, iar avocatul desemnat își poate îndeplini rolul de contrabalansare în mod eficient dacă persoana acuzată și deținută este beneficiarul unor informații suficiente despre acuzațiile împotriva sa, de natură să îi permită instructarea avocatului în exercitarea dreptului la apărare[8].

Apreciem că aceste garanții pot fi translatate, prin raportare la Art. 6 din Convenție, și în procedura camerei preliminare, perspectivă din care vom examina reglementarea propusă, cu referire la cele trei condiții pe care le desprindem din jurisprudența instanței de la Strasbourg, și anume:

• completa independență a judecătorului

• accesul nelimitat al judecătorului independent la probele relevante

• punerea la dispoziție direct persoanei acuzate de informații suficiente pentru instructarea apărării.

Analizând textul de lege propus, se constată că legiuitorul din 2022 înțelege să stabilească în sarcina judecătorului de cameră preliminară demersurile pentru „declasificarea sau trecerea [informațiilor] la un nivel inferior de clasificare”, prin realizarea unor activități de tipul „solicită autorității competente”, ori „consultă” aceeași autoritate.

Ab initio, considerăm asemenea sarcini impuse judecătorului de cameră preliminară incompatibile atât cu jurisprudența CEDO, care impune drept garanții procesuale independența absolută a judecătorului și accesul nelimitat la probele clasificate, cât și cu funcțiile procesuale ale judecătorului de cameră preliminară și competența acestuia, reglementate de art. 54 C.pr.pen., cu trimitere și la dispozițiile art. 344 C.pr.pen., reglementând măsurile premergătoare judecății în cameră preliminară.

Or, în maniera avută în vedere de inițiatorii proiectului, funcția judecătorului de cameră preliminară este pervertită, prin aceea că nu mai realizează doar controlul legalității probelor, ci devine actor determinant în stabilirea regimului probelor a căror legalitate ar avea să o analizeze, rol care, în opinia noastră, ar trebui să revină cel mult procurorului, anterior sesizării instanței, pentru că numai în această manieră actul de sesizare îndeplinește exigențele de la art. 328 alin. 1 C.pr.pen. în ce privește indicarea probelor și a mijloacelor de probă. Sesizarea instanței cu un rechizitoriu care nu indică în mod clar probele și regimul acestora nu considerăm că se conformează acestor exigențe de legalitate.

În plus, se aduce atingere imparțialității cel puțin în dimensiunea sa obiectivă, odată ce judecătorul este în situația să „solicite” și să se „consulte” cu autoritatea competentă care a procedat la clasificarea informațiilor (nimeni alta decât SRI, conform art. 20 din Legea nr. 51/1991). Din această perspectivă, textul de lege propus este lipsit de predictibilitate și claritate, căci nu este reglementată procedura de „solicitare” ori „consultare” și, mai mult, se reglementează o procedură nepublică, la care apărarea nu are acces în camera preliminară, din nou, în contra jurisprudenței constituționale care impune accesul tuturor părților la toate etapele procedurii în camera preliminară, precum și la dosarul cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară este astfel redus de la poziția de independență absolută la o poziție inferioară, de „solicitant” ori, după caz, la o poziție de colaborare, de „consultare” cu serviciile de informații. Mai grav, atare „consultare” are incidență asupra soluției pronunțate, odată ce, după realizarea ei, judecătorul de cameră preliminară „poate refuza motivat accesul la informațiile clasificate dacă acestea ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau drepturilor fundamentale ale unei persoane, sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important” (sintagma „alt interes public important” este din nou, lipsită de previzibilitate și claritate, n.ns.).

O asemenea reglementare apreciem că este contrară testului de imparțialitate obiectivă, căci potrivit CEDO, „în marea majoritate a cazurilor care pun probleme de imparțialitate, Curtea s-a bazat pe testul obiectiv (…) care reprezintă o garanție importantă. Potrivit testului obiectiv, urmează a se determina dacă (…) există fapte concrete care pot ridica dubii asupra imparțialității” (Micallef c. Malta, para. 95-96), iar „iar existența sa poate fi testată în moduri diferite. Conform practicii constante a Curții, existența imparțialității (…) trebuie determinată (…) de asemenea, pe baza unui test obiectiv, pentru a stabili dacă instanța înseși și, între altele, componența sa, oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială rezonabilă cu privire la imparțialitate” (a se vedea și Fey c. Austria, 24 Februarie 1993, para. 27, 28 și 30, Serie A nr. 255-A, și Wettstein c. Elveția, decizia nr. 33958/96, para. 42, ECHR 2000-XII).

De asemenea, deși se prevede că într-o atare situație, informațiile clasificate nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei, nu putem face abstracție de experiența constituțională română, care a consacrat soluția că excluderea juridică a probelor nu reprezintă o garanție suficientă a drepturilor fundamentale, ci una pur teoretică în lipsa îndepărtării efective din dosarul cauzei, întrucât menținerea în dosar pe parcursul soluţionării eventualelor căi ordinare şi extraordinare de atac produce acelaşi efect cognitiv contradictoriu, de natură a afecta procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului[9]. Remarcăm și că încheierea pe care judecătorul de cameră preliminară ar urma să o pronunțe în această procedură nu este supusă niciunei căi de atac – nu este clar nici dacă apărarea este informată despre pronunțarea încheierii, ori dacă aceasta, la fel ca și probele la care se referă, rămâne secretă, din redactarea propusă a textului de lege, astfel încât se pune și problema respectării Art. 13 din Convenție, raportat la Art. 8 și Art. 6 din Convenția EDO.

Astfel, opinăm că procurorul, în cursul urmăririi penale, înainte de emiterea actului de sesizare, ar putea fi organul judiciar care să facă demersurile pentru declasificarea informațiilor sau trecerea acestora la un regim inferior, iar în ipoteza în care după consultarea organului competent, se constată motivat că acestea ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau drepturilor fundamentale ale unei persoane, sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important (sic!) să dispună prin ordonanță motivată îndepărtarea de la dosarul cauzei.

De altfel, menținerea și menționarea în actul de sesizare, în condițiile în care într-o atare situație, informațiile clasificate nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei nu își are nicio justificare legitimă, astfel încât acestea nu ar trebui, neputând produce niciun efect în plan procesual, să poată sta la baza unei soluții de trimitere în judecată.

Abia asemenea ordonanțe ale procurorului ar urma să fie supuse, la rândul lor, unui control de legalitate realizat de un judecător independent, dar cu respectarea reperelor de constituționalitate și a competenței materiale, inclusiv a competenței specializate, a instanțelor judecătorești, ceea ce, după cum am arătat, reglementarea propusă nu asigură.

Trebuie remarcată și reglementarea unei noi categorii ad hoc de avocați care să dețină autorizație de acces la informații clasificate și care să reprezinte persoana acuzată, fie că este vorba de apărători aleși care dețin autorizațiile de acces prevăzute de lege, fie că este vorba de apărători desemnați din oficiu, în ipoteza în care apărătorii aleși nu dețin atare autorizație.

Principial, desemnarea unui apărător din oficiu în ipoteza existenței unui apărător ales (reamintim că Legea nr. 51/1991 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat garantează dreptul oricărei persoane să își aleagă în mod liber avocatul) este interzisă de normele procedurale, dar și de exigențele dreptului la apărare, ca garanție a procesului echitabil, la fel cum limitarea și condiționarea dreptului de exercitare a profesiei în astfel de cazuri pentru apărătorii aleși de obținerea unor autorizări speciale, administrative, nereglementate de legislația profesiei, poate constitui o ingerință în libertatea de prestare a serviciilor, ca pilon al ordinii de drept europene.

De asemenea, se poate ridica problema stringentă a exercitării efective a dreptului la apărare, în condițiile în care pe de o parte, opțiunea persoanei acuzate pentru un apărător ales este limitată prin intervenția organelor judiciare, iar pe de altă parte, chiar independența apărătorului ales în exercitarea profesiei, de asemenea, ca dimensiune a dreptului la apărare, prezintă riscuri, exercitarea profesiei fiind practic condiționată de emiterea și menținerea unei autorizații din partea aceluiași „organ competent” care a clasificat informațiile în discuție. În aceste condiții, și dreptul la apărare riscă să devină unul pur formal, lipsit de conținut și eficiență. De asemenea, se generează noi dificultăți în exercitarea dreptului la apărare, care nu sunt în niciun fel contrabalansate prin garanții procedurale.

Dincolo de aceste chestiuni asupra cărora legiuitorul din 2022 nu s-a aplecat nici măcar în treacăt, modul de redactare a textului propus, care prevede posibilitatea luării la cunoștință despre informațiile clasificate doar de către apărător, nu apare drept compatibil cu standardele convenționale, întrucât nu asigură punerea la dispoziție direct persoanei acuzate de informații suficiente pentru instructarea apărării. Concret, textul de lege propus (art. 345 alin. 11 teza a II-a) nu prevede decât accesul avocatului desemnat la informațiile clasificate, fără a permite furnizarea de informații suficiente persoanei acuzate pentru instructarea apărării, contrar standardelor convenționale.

Cu greu ne putem imagina o justificare pentru atare opțiune a legiuitorului în condițiile în care, față de obiectul specific al probațiunii în procesul penal, informațiile clasificate se presupune că privesc chiar fapte și circumstanțe personale ale persoanei acuzate, pe care acesta se prezumă că le cunoaște, odată ce le-a săvârșit. Astfel, se ridică numeroase dubii că persoana acuzată beneficiază de posibilitatea efectivă a reprezentării specializate prin avocat, așadar, de exercițiul efectiv al dreptului la apărare și de dreptul de informare cu privire la acuzația formulată împotriva sa sub toate aspectele sale esențiale, în special în condițiile în care comunicarea reprezentantului (avocat) cu persoana interesată este restricționată, odată ce accesul la materialele clasificate ar fi fost obținut.

Concluzionând, opinăm că, în materia analizată, proiectul de lege reprezintă un regres, întrucât nu reglementează o procedură clară, efectivă și predictibilă care să permită conferirea calității de mijloace de probă înregistrărilor obținute din activitățile de siguranță națională și nu numai că nu răspunde scopului urmărit, respectiv, punerea în acord a prevederilor Codului de procedură penală cu jurisprudența constituțională, ci, dimpotrivă, contravine flagrant acestei jurisprudențe, de natură a genera, dacă ar fi adoptat în această formă, noi incidente de constituționalitate.


[1] https://www.senat.ro/legis/lista.aspx#ListaDocumente, L867/2022, Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi a altor acte normative
[2] https://www.senat.ro/legis/PDF/2022/22L867EM.PDF
[3] E.g., Doorson c. Olanda, 1996, 22 ECHR 330
[4] Id., Doorson precit., par. 67
[5] Edward și Lewis c. Marea Britanie, 2005, 40 ECHR 24
[6] Jasper c. Marea Britanie, 2000, 30 ECHR 441
[7] A c. Marea Britanie, 2007
[8] Idem
[9] Decizia nr. 22/2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3), art. 345 alin. (3) şi art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, M.O. nr. 177/26.02.2018


Avocat Ovidiu Budușan, Partener Coordonator Budușan și Asociații SPARL
Avocat Liana Iacob, Partener Budușan și Asociații SPARL

Citeşte mai mult despre , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership