Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Legătura indisolubilă dintre rechizitoriu (act procedural) și dispoziția de trimitere în judecată (act procesual). Motive în plus pentru care remedierea neregularităţilor rechizitoriului nu poate fi realizată prin ordonanță, supliment de rechizitoriu, referat, proces-verbal, notă, act de remediere a neregularităţilor actului de sesizare etc. (II)
29.04.2020 | Cătălin ONCESCU

Secţiuni: Drept penal, Opinii, Selected
JURIDICE - In Law We Trust
Cătălin Oncescu

Cătălin Oncescu

Acest material reprezintă partea a II-a a motivelor suplimentare care dovedesc că remedierea neregularităţilor rechizitoriului nu poate fi realizată prin ordonanță, supliment de rechizitoriu, referat, proces-verbal etc. Partea I a acestor motive suplimentare poate fi consultată aici[1], iar studiul inițial ce a avut ca obiectiv identificarea actului procedural prin care procurorul poate remedia neregularitățile actului de sesizare în procedura Camerei preliminare poate fi accesat la această adresă[2], prin bunăvoința redacției Revistei „Dreptul”.

Așa cum se cunoaște, dispozițiile procesual penal actuale arată că neregularitatea unui rechizitoriu poate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Cu privire la obiectul judecății, avem definiția oferită de art. 371 C.pr.pen. care arată că judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Referitor la limitele judecății, dispozițiile legale care reglementează faza de judecată nu oferă o definiție a acestei noțiuni. Iar în ceea ce privește exprimarea regăsită în cuprinsul art. 328 alin. (1) C.pr.pen. [„Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală (…)”], din punctul nostru de vedere, este vorba doar despre o coincidență nefericită, astfel că înțelegerea limitelor judecății nu se poate realiza prin raportare la acest text legal. De altfel, fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cu privire la care art. 328 alin. (1) C.pr.pen. arată că se limitează rechizitoriul, reprezintă obiectul judecății.

Apreciem astfel că sintagma „limitele judecății” poate fi înțeleasă prin raportare la activitatea de deliberare a instanței de judecată (art. 392 și urm. C.pr.pen.), care privește atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, măsurile preventive şi asigurătorii, mijloacele materiale de probă, cheltuielile judiciare, precum şi orice alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Ar putea fi astfel identificate neregularități ale actului de sesizare care privesc aceste chestiuni și care atrag imposibilitatea stabilirii limitelor judecăţii, fără a fi constatate neregularități care privesc obiectul judecății (fapta și persoana).

Spre exemplu, judecătorul de cameră preliminară ar putea decide restituirea cauzei la parchet, dacă aspectele privind cheltuielile judiciare realizate în cursul urmăririi penale nu sunt clar expuse în rechizitoriu și nici nu sunt prezentate de parchet dovezi în susținerea cuantumului acestor cheltuieli. Având în vedere că toate acele cheltuieli au fost gestionate de parchet (în cursul urmăririi penale), ar fi imposibil pentru instanța de judecată să administreze probe în această privință sau să stabilească partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare dintre inculpați, câtă vreme parchetul nu a înaintat niciun fel de probe din care să rezulte justificarea acelor cheltuieli. Fără dovezi, instanța nici măcar nu are posibilitatea de a verifica realitatea acelor cheltuieli.

Este evident că, atunci când parchetul emite rechizitoriul, nu urmărește doar trimiterea în judecată a inculpatului, ci și condamnarea acestuia; deci, inclusiv obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Însă, dacă parchetul nu înaintează către instanță dovezile care susțin realizarea acelor cheltuieli (nici măcar după ce judecătorul de cameră preliminară constată neregularitatea rechizitorului sub acest aspect), instanța nu poate dispune obligarea inculpatului/inculpaților la plata cheltuielilor judiciare doar în baza unui număr înscris în rechizitoriu, urmat de perscurtarea RON.

În concluzie, din punctul nostru de vedere, obiectul judecății nu poate fi confundat cu limitele judecății.

De asemenea, conform art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară poate constata următoarele două tipuri de neregularităţi ale rechizitoriului:
– cele care atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;
– cele care nu atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Ajungem la această concluzie deoarece, potrivit art. 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la parchet doar dacă neregularitatea rechizitoriului atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Per a contrario, dacă există o neregularitate a rechizitoriului, dar aceasta nu atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecăţii.

***

Însă, până la soluția finală care poate fi dispusă în procedura Camerei preliminare conform art. 346 C.pr.pen., în anumite dosare penale, există și o procedură prealabilă reglementată de art. 345 alin. (3) C.pr.pen., în care judecătorul de cameră preliminară comunică procurorului încheierea prin care sunt constatate neregularităţi ale actului de sesizare. Iar în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.

Mai mult decât atât, analizând dispozițiile legale care reglementează procedura Camerei preliminare, am ajuns la concluzia că, odată ce judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare în procedura prealabilă reglementată de art. 345 alin. (3) C.pr.pen., „dispoziţia de trimitere în judecată” din cuprinsul rechizitoriului neregulamentar întocmit nu își mai produce efectele juridice. Practic, prin această quasi-restituire, judecătorul de cameră preliminară îi comunică procurorului că nu poate proceda la judecată în baza rechizitoriului respectiv, iar „dispoziţia de trimitere în judecată” din cuprinsul rechizitoriului este anulată.

***

Rechizitoriul, fiind actul de sesizare a instanței, are un conţinut prestabilit de art. 328 C.pr.pen., iar dispoziţia principală şi obligatorie este „trimiterea în judecată”. De altfel, rechizitoriul este singurul act prevăzut de Codul de procedură penală care poate să conțină „dispoziția de trimitere în judecată”. În mod evident, legiuitorul nu s-a referit doar la dispoziţia de trimitere în judecată exprimată în scris pe una dintre paginile rechizitoriului, ci a avut în vedere voința juridică a procurorului, ca act procesual.

Putem afirma astfel că actul procesual care constă în „dispoziția de trimiterea în judecată” nu poate fi transpus decât prin intermediul actului procedural care poartă denumirea de „rechizitoriu”.

În ceea ce privește noțiunea de act procesual, arătăm că a fost definit ca fiind instrumentul juridic prin care sunt exercitate drepturile, prerogativele și facultățile organelor judiciare și ale subiecților procesuali, prin care se asigură buna desfășurare a procesului penal[3]. În același sens, doctrina a mai arătat că actul procesual reprezintă o manifestare de voință legată de luarea unor măsuri procedurale, în vederea îndeplinirii sau realizării de activități ori forme procesuale. Prin urmare, apreciem că „dispoziția de trimitere în judecată” [la care face trimitere art. 328 alin. (1) C.pr.pen.] este un act procesual specific procurorului.

La rândul său, actul procedural a fost definit ca fiind acea activitate desfășurată de organele judiciare, precum și de părți sau de subiecți procesuali, prin care se aduce la îndeplinire actul procesual sau o măsură procesuală ori se constată efectuarea și se consemnează conținutul unui act procesual sau al unei măsuri procesuale[4]. Astfel, pentru ca „dispoziția de trimitere în judecată” (act de voință al procurorului) să capete o manifestare obiectivă, o exteriorizare care să producă efecte juridice, trebuie să existe un mijloc prin care actul procesual/dispoziția de trimitere în judecată să se realizeze. Acest mijloc este actul procedural prin intermediul căruia este sesizată instanța de judecată: rechizitoriul[5].

***

Revenind la tema pe care ne-am propus să o analizăm în acest material, așa cum precizam mai sus, prin quasi-restituirea reglementată de dispozițiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen., „dispoziția de trimitere în judecată” cuprinsă de rechizitoriu este anulată de către judecătorul de cameră preliminară.

Dovada că emiterea încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare conduce automat la anularea manifestării de voință a procurorului constând în „dispoziția de trimitere în judecată”sunt prevederile art. 346 alin. (3) lit. c) teza II C.pr.pen. Acestea arată ce se întâmplă atunci când procurorul rămâne în pasivitate și nu răspunde judecătorului de cameră preliminară: întreaga cauză este restituită cauza la parchet.

De asemenea, am constatat că această regulă este atât de puternică, încât își produce efectele indiferent de natura neregularităților constatate de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea emisă în procedura prealabilă reglementată de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. Se poate observa așadar că nu contează dacă neregularitățile constatate privesc obiectul sau limitele judecăţii, respectiv nici dacă aceste neregularități atrag sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. Dacă procurorul rămâne în pasivitate și nu răspunde judecătorului de cameră preliminară, „dispoziția de trimitere în judecată” din cuprinsul Rechizitoriului își pierde efectele (este anulată).

***

În caz contrar, pentru a se dispune trimiterea în judecată, procurorul trebuie să iasă din pasivitate, trebuie să remedieze neregularităţile actului de sesizare şi trebuie să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă „menţine dispoziţia de trimitere în judecată”.

Prin urmare, constatăm că „dispoziția de trimitere în judecată” (cuprinsă de rechizitoriu) și „menținerea dispoziţiei de trimitere în judecată” (cuprinsă de răspunsul procurorului) au aceeași valoare juridică. Mai exact, aceste manifestări de voință, specifice doar procurorului, reprezintă același tip de act procesual.

Schematic, succesiunea acestor ”evenimente” procesuale specifice procedurii prealabile reglementate de art. 345 alin. (3) C.pr.pen. ar putea fi prezentată în felul următor:
– „dispoziția de trimitere în judecată” (cuprinsă de rechizitoriu) este anulată prin constatarea neregularităților rechizitoriului;
– dacă procurorul nu răspunde, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet;
– dacă procurorul răspunde, trebuie să comunice dacă „menţine dispoziţia de trimitere în judecată”.

Așadar, comunicarea procurorului că „menţine dispoziţia de trimitere în judecată” [specifică art. 345 alin. (3) C.pr.pen.] reprezintă un act procesual de aceeași natură și însemnătate procesuală precum dispoziția de trimitere în judecată. Care, de altfel, a și fost anterior anulată prin constatarea neregularităților de către judecător și emiterea încheierii „intermediare” specifice procedurii reglementate de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.

Altfel spus, actul procesual constând în „dispoziția de trimitere în judecată” din cuprinsul rechizitoriului neregulamentar (fiind anulată) trebuie să fie înlocuită cu manifestarea de voință constând în menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată, în situația în care procurorul dorește trimiterea în judecată a inculpatului. Aceste două acte procesuale reprezintă exact aceeași exprimare de voință juridică și chiar putem spune că sunt identice, din punct de vedere procesual.

Este adevărat că art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu conține dispoziții exprese cu privire la actul prin care procurorul remediază neregularitățile actului de sesizare și prin care comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția de trimitere în judecată”.

Însă, rechizitoriul este singurul act procedural prevăzut de Codul de procedură penală care poate conține actul procesual constând în „dispoziția de trimitere în judecată”. În egală măsură, astfel cum am arătat mai sus, „menținerea dispoziției de trimitere în judecată” reprezintă același tip de act procesual (aceeași manifestare de voință procesuală) precum „dispoziția de trimitere în judecată”. Și, mai mult decât atât, amândouă sunt specifice doar procurorului.

În aceste condiții, putem concluziona următoarele:actul procesual care constă în „menținerea dispoziției de trimitere în judecată” [art. 345 alin. (3) C.pr.pen.] nu poate fi transpus decât prin intermediul singurului act procedural prevăzut de Codul de procedură penală care poate cuprinde în conținutul său un asemenea act procesual. Evident, ne referim la „rechizitoriu”.

„Menținerea dispoziţiei de trimitere în judecată” are exact aceeași valoare juridică și exact aceleași efecte precum „dispoziţia de trimitere în judecată”. Practic, este aceeași operațiune juridică, aceeași manifestare de voință din partea procurorului, același tip de act procesual. De aceea, apreciem că „menținerea dispoziţiei de trimitere în judecată” nu poate fi realizată decât prin intermediul unui rechizitoriu.


[1] https://www.juridice.ro/673355/motive-in-plus-pentru-care-remedierea-neregularitatilor-rechizitoriului-nu-poate-fi-realizata-prin-ordonanta-supliment-de-rechizitoriu-referat-proces-verbal-nota-act-de-remediere-a-neregularitati.html
[2] https://www.juridice.ro/449792/actul-procedural-prin-care-procurorul-remediaza-neregularitatile-actului-de-sesizare-in-procedura-camerei-preliminare.html
[3] V. Dongoroz et alii, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea Generală, Volum 5, Ediția a II-a, ed. Academiei Române – ALL Beck, București 2003, op.cit., p. 344.
[4] Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ediția a 3-a, ed. Hamangiu, București 2013, p. 413.
[5] N. Volonciu, Drept procesual penal, ed. Didactică și Pedagogică, 1972, op.cit., pag. 209.


Av. dr. Cătălin Oncescu

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti