Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





COVID-19. Implicațiile practice în cadrul juridic românesc
29.04.2020 | Răzvan CREȚU, Andreea LIVIȚĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Răzvan Crețu

Răzvan Crețu

Andreea Liviță

Andreea Liviță

Organizația Mondială a Sănătății a declarat, în data de 30 ianuarie 2020, că răspândirea virusului COVID-19 generează o situație de urgență în domeniul sănătății publice și a recunoscut-o ca pandemie la data de 11 martie 2020. Totuși, efectele acesteia (sociale și juridice) au început să se resimtă în România odată cu impunerea unor restricții, prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, emis de către Președintele României la data de 15 martie 2020 („Decretul”).

După cum era de așteptat, efectele economice și, implicit, efectele de natură juridică ale pandemiei Covid-19 și ale restricțiilor impuse prin Decret, respectiv prin Ordonanțele Militare nu au întârziat să apară. Acestea constau în principal în suspendarea sau reducerea unor activități economice și conduc, implicit, la reducerea cash-flow-ului pentru unii operatori economici. În acest context, acești operatori economici au invocat forța majoră (cu sau fără ajutorul unei asistențe juridice) pentru a încearcă să obțină suspendarea, amânarea sau chiar reducerea obligațiilor de plată a unor sume de bani.

În aceste condiții, considerăm că este nevoie de o analiză juridică detaliată cu privire la (i) efectele neîndeplinirii obligațiilor contractuale, având în vedere în special obligațiile de plată a unor sume de bani și (ii) condițiile de aplicare și efectele invocării forței majore.

Partea I

Efectele neîndeplinirii obligației de plată în contextul pandemiei COVID-19

Cu privire la acest aspect, în practică, întâlnim din ce în ce mai des solicitări de suspendare a plăților, argumentate prin faptul că această obligație nu se mai poate executa integral și/sau la timp ca urmare a intervenirii unui eveniment de forță majoră generat de pandemia COVID-19.

În cele ce urmează vom prezenta opțiunile pe care le are la dispoziție creditorul în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile în modalitatea prevăzută în contract și/sau în Codul Civil și, implicit, consecințele pe care le poate suporta debitorul ca urmare a neexecutării acestor obligații, particularizând asupra obligațiilor de a da o sumă de bani.

I. Remedii pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale

Codul Civil reglementează, prin art. 1516 alin. (1), dreptul creditorului de a obține „îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, însă, în ipoteza în care obligațiile contractuale nu sunt îndeplinite integral, într-un mod exact și/sau la timp, Codul Civil, conferă creditorului și alte drepturi, denumite, în doctrina de specialitate „remediile neexecutării contractului[1]. Astfel, creditorul este îndreptățit să[2]:
(i) solicite executarea în natură a obligației;
(ii) invoce excepția de neexecutare[3];
(iii) obțină rezoluțiunea/rezilierea contractului sau reducerea obligației corelative; și
(iv) solicite executarea prin echivalent a obligației, respectiv, plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligației.

Cu toate acestea, dintre remediile pe care creditorul le are la dispoziție în caz de neexecutare a obligației, doar executarea prin echivalent reprezintă o aplicare/un rezultat al atragerii răspunderii contractuale a debitorului, fapt care rezultă din coroborarea prevederilor articolului 1350 alin. (2) din Codul Civil[4], cu prevederile articolului 1530 din Codul Civil[5]. Astfel, după cum se poate observa, răspunderea contractuală operează atunci debitorul a creat un prejudiciu ca urmare a unei neexecutări fără justificare a obligației sale (art. 1350), într-o asemenea ipoteză, creditorul având dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului care este consecința directă și necesară a neexecutării (art. 1530).

Având în vedere aceste argumente, considerăm că răspunderea contractuală este doar unul dintre remediile neexecutării obligațiilor contractuale pe care le poate alege creditorul, acesta având și posibilitatea cumulării remediilor, în măsura în care nu sunt incompatibile (i.e. rezoluțiunea este incompatibilă cu executarea în natură a obligației).

Odată îndeplinite condițiile răspunderii contractuale (i.e. fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitatea dintre faptă și prejudiciu și vinovăția), operează principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă în obligarea debitorului la plata daunelor-interese compensatorii, care înlocuiesc, practic, executarea în natură a obligațiilor contractuale și a daunelor-interese moratorii, destinate acoperirii prejudiciului cauzat prin întârzierea executării obligației. Pe cale de consecință, se observă faptul că daunele-interese compensatorii nu ar putea fi cumulate cu executarea în natură a obligației, însă daunele-interese moratorii pot fi solicitate împreună cu alte remedii, în măsura în care creditorului poate dovedi un prejudiciu, iar neexecutarea este nejustificată sau culpabilă. [6]

II. Remedii pentru neîndeplinirea obligației de a plăti o sumă de bani

Astfel cum am menționat anterior, în cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligațiile contractuale, creditorul are dreptul de a apela la unul dintre remediile reglementate de Codul Civil, inclusiv de a solicita executarea în natură a obligației neîndeplinite. În acest sens, art. 1527 alin. (1) din Codul Civil prevede faptul că „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

Din modalitatea de reglementare a executării silite în natură, reies următoarele concluzii:
(i) creditorul este întotdeauna îndreptățit să solicite executarea în natură a obligației, chiar dacă această executare este mai oneroasă față de alte remedii pentru debitor sau chiar și pentru creditor[7];
(ii) această regulă are o sigură excepție, respectiv, imposibilitatea de executare a obligației.

Imposibilitatea de executare poate fi de natură materială (i.e. în cazul pieririi fortuite a bunului individual-determinat), de natură juridică (i.e. intrarea în vigoare a unei legi care interzice desfășurarea conduitei care constituie obiectul obligației asumate contractual) sau poate fi generată de natura obligației (i.e. obligația de nu face nu se poate executa în natură).

Cu toate acestea, în ceea ce privește obligațiile monetare, doctrina de specialitate a statuat faptul că acestea pot fi întotdeauna executate în natură[8], chiar și în cazul reducerii cash-flow-ului, pentru că, în fond, daunele-interese compensatorii ar echivala cu însuși executarea obligației de a plăti respectiva sumă de bani, iar la aceasta se pot adăuga daunele-interese moratorii, datorate pentru întârzierea în executarea obligației.

Prin urmare, putem concluziona prin faptul că, în cazul neîndeplinirii obligației de a plăti o sumă de bani, creditorul poate uza de toate celelalte remedii, cu excepția solicitării daunelor-interese compensatorii. Răspunderea contractuală va opera și în cazul acestor obligații, prin acoperirea prejudiciilor cauzate de întârzierea în plata respectivei sume de bani.

III. Remedii în cazul imposibilității fortuite de executare

În primul rând, articolul 1.351 alin. (1) din Codul Civil menționează faptul că răspunderea este înlăturată în cazul în care prejudiciul este cauzat de forță majoră, dacă legea nu prevede altfel sau dacă părțile nu convin contrariul, astfel încât, deși dreptul de a obține daune-interese este, în principiu cumulabil cu alte remedii, în cazul aplicării remediilor prevăzute pentru imposibilitatea fortuită de executare, nu pot fi solicitate și daune-interese.

În ceea ce privește soarta obligațiilor în caz de imposibilitate fortuită de executare[9], trebuie coroborate prevederile articolului 1634 din Codul Civil, care prevăd faptul că, în funcție de durata și urmările evenimentului, obligația debitorului se va suspenda sau va înceta, cu articolul 1557, care reglementează obligațiile creditorului într-o astfel de situație și, respectiv, soarta contractului în ansamblul său.

De asemenea, menționăm faptul că revine debitorului sarcina de a notifica creditorul cu privire la existența evenimentului care determină imposibilitatea de executare. Notificarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, care curge din momentul când debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, consecința încălcării acestui termen fiind acoperirea prejudiciului produs prin întârzierea notificării. Cu toate acestea, părțile pot stabili în contract și alte sancțiuni pentru lipsa notificării în termen, cel mai adesea prevăzând decăderea debitorului din dreptul de a mai invoca forța majoră, sau pot institui un termen cert în care trebuie efectuată notificarea[10].

1. Imposibilitatea definitivă de executare

Alineatul (1) al art. 1634 din Codul Civil[11], coroborat cu prevederile art. 1557 alin. (1) din Codul Civil[12] stabilesc efectele juridice în situația în care debitorul se află într-o imposibilitate definitivă de executare, astfel încât, obligația debitorului se stinge, iar contractul este desființat de drept, fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Așadar, se stinge și obligația corelativă a creditorului obligației imposibil de executat cu condiția ca, într-un asemenea caz, creditorul să nu fi fost anterior pus în întârziere.

2. Imposibilitatea temporară de executare

Pe de altă parte, însă, alineatul (2) al art. 1557 din Codul Civil[13] se raportează la alineatul (3) al art. 1634 din Codul Civil[14], astfel încât, dacă imposibilitatea de executare este temporară, obligația debitorului se suspendă pe un termen rezonabil, caz în care creditorul are la îndemână două posibilități, să își suspende propria obligație sau să ceară rezoluțiunea contractului.

3. Imposibilitatea fortuită de executare – bunurile de gen

Cu privire la acest aspect, trebuie menționat faptul că, în conformitate cu art. 1634 alin. (6) din Codul Civil, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare, dacă obligația are ca obiect bunuri de gen[15], deoarece, în temeiul principiului genera non pereunt, acestea nu pier, putând fi înlocuite unele prin altele[16]. Pe cale de consecință, o obligație care are ca obiect astfel de bunuri este întotdeauna posibil de îndeplinit, chiar dacă intervine un caz de forță majoră, caz fortuit sau alte asemenea evenimente.

În ceea ce privește sumele de bani, doctrina de specialitate[17] reține că acestea sunt bunuri de gen, iar debitorii care au obligația de plată a unor sume de bani, nu ar putea solicita aplicarea prevederilor specifice imposibilității de executare. În același sens a statuat și jurisprudența în materie, care admite faptul că nu se poate prevala de efectele imposibilității de executare debitorul unei obligații de a plăti o sumă de bani.[18]

IV. Situația contractelor în derulare în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare

În contextul decretării, în data de 16 martie 2020, a stării de urgență și a adoptării ulterioare a Ordonanțelor Militare, prin care au fost impuse o serie de măsuri de natură a restrânge, temporar, libertatea economică, în scopul prevenirii răspândirii virusului SARS-COV-2, legiuitorul a intervenit în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii, prin adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal bugetare, care a intrat în vigoare în data de 22 aprilie 2020 („O.U.G. 29”).

Astfel, legiuitorul a introdus noi reguli aplicabile contractele în derulare încheiate de întreprinderile mici și mijlocii, astfel cum sunt definite în Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările și completările ulterioare [19]. În acest sens, articolul X din O.U.G. 29[20] face o distincție între (i) contractele care au ca obiect servicii de utilități – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și contractele de închiriere a imobilelor cu destinație de sediu social și de sedii secundare și (ii) alte contracte aflate în derulare, astfel:

(i) contractele care au ca obiect servicii de utilități – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice și de internet, precum și contractele de închiriere a imobilelor cu destinație de sediu social și de sedii secundare

Se instituie un moratoriu legal în ceea ce privește obligațiile de plată, în măsura în care debitorul unei astfel de obligații este o întreprindere mică sau mijlocie care și-a întrerupt activitatea total sau parțial în baza deciziilor emise de autoritățile publice competente, potrivit legii, pe perioada stării de urgență decretate și care deține certificatul de situație de urgență emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.

Această amânare a plății este instituită doar în măsura în care întreruperea activității a survenit ca urmare a măsurilor obligatorii impuse de autorități, nu și în cazul în care întreruperea activității era recomandată sau facultativă. În mod firesc, întreprinderile mici și mijlocii pot alege să nu se prevaleze de moratoriul legal și să invoce alte prevederi legale, spre exemplu: prevederile privind încetarea/rezilierea contractului de locațiune sau reducerea chiriei ca urmare a imposibilității folosirii bunului (art. 1818 din Codul Civil).

(ii) alte contracte aflate în derulare

În cazul altor contracte decât cele enumerate la punctul (i), nu va opera moratoriul legal, însă se limitează posibilitatea invocării forței majore, la dovedirea îndeplinirii uneia din condițiile impreviziunii, respectiv dovedirea încercării de renegociere a contractului în vederea adaptării clauzelor contractuale cu luare în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență. Deși scopul legii a fost acela de salvgardare a relațiilor comerciale și de adaptare, într-o măsură acceptată de părți, a acestuia pe perioada stării de urgență, apreciem că modalitate de reglementare, prin crearea unui mecanism mixt, este nepotrivită.

***

În lumina celor de mai sus, putem concluziona că debitorul unei obligații de plată a unei sume de bani nu poate să invoce imposibilitatea de executare a obligației atunci când creditorul solicită executarea în natură a acesteia, deoarece obligația de a plăti o sumă de bani (i.e. bunuri de gen) poate fi întotdeauna executată în natură în temeiul principiului genera non pereunt și a prevederilor art. 1634 alin. (6) din Codul Civil, chiar dacă debitorul este afectat de o eveniment de forță majoră, caz fortuit sau alte asemenea. Într-o asemenea situație, debitorul este dator să își îndeplinească obligația indiferent dacă această obligație a devenit mai oneroasă în urma efectelor pandemiei Covid-19 și/sau a măsurilor impuse de către autorități.

Soluțiile, în acest caz, pot consta în (i) renegocierea clauzelor contractuale între creditori și debitorii afectați de pandemia de Covid-19 cu privire la suspendare/amânarea termenului de plată sau reducerea cuantumului sumelor datorate, (ii) amânarea plății, în cazul debitorilor care se încadrează în categoriile de operatori economici care beneficiază de anumite reguli speciale, în temeiul O.U.G. 29, sau (iii) prevalarea de alte reglementări aplicabile în conformitate cu legislația românească cum ar fi, spre exemplu: prevederile privind încetarea/rezilierea contractului de locațiune sau reducerea chiriei ca urmare a imposibilității folosirii bunului (art. 1818 din Codul Civil) sau prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Partea a II-a

Forța majoră în contextul pandemiei COVID-19

Astfel cum am argumentat mai sus, imposibilitatea de executare nu se aplică obligațiilor de a plăti o sumă de bani, însă, având în vedere interesul cu privire la aplicabilitatea cazurilor de forță majoră în contractele civile, considerăm că se impune analiza condițiilor forței majore, delimitarea acesteia de alte instituții juridice și aplicarea acesteia în contextul pandemiei Covid-19.

I. Forța majoră și delimitarea de alte instituții juridice

Pornind de la definiția forței majore, astfel cum este prevăzută în art. 1351 alin. (2) din Codul Civil, respectiv ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”, pot fi extrase condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca evenimentul survenit în cursul perioadei contractuale să fie considerat un caz de forță majoră. Astfel, atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial, este admis că forța majoră privește un eveniment:

a. extern, care nu ține de voința internă a părților și nici de caracteristicile bunului care reprezintă obiectul derivat al obligației contractuale – această condiție exclude, așadar, ideea de culpă a vreuneia dintre părți, plasând sursa evenimentului care îndeplinește condițiile forței majore în afara cadrului contractual.

b. imprevizibil din punct de vedere obiectiv – forța majoră vizează evenimente imprevizibile absolut, care, deși erau considerate susceptibile de a se produce, nu erau previzibile în mod rezonabil, față de contextul existent la momentul încheierii contractului.

Momentul la care se raportează imprevizibilitatea este cel al încheierii contractului, părțile asumându-și doar riscurile care, din punct de vedere obiectiv, ar fi putut fi prevăzute în acel moment.

c. absolut invincibil și inevitabil

Forța majoră este aplicabilă doar în măsura în care nicio persoană nu ar fi putut evita sau preîntâmpina producerea evenimentului. Și în acest caz, aprecierea se face tot in abstracto, însă, raportarea se va face la un standard absolut, al celei mai diligente și prudente persoane.

Având în vedere cele de mai sus, în cazul în care producerea evenimentului era imprevizibilă în momentul încheierii contractului, dar pe parcursul executării acestuia devine previzibilă, iar debitorul nu ia toate măsurile necesare pentru prevenirea producerii evenimentului, deși era posibilă evitarea lui, va interveni culpa părții în cauză și, implicit, se creează premisele atragerii răspunderii contractuale a acesteia.

Din această perspectivă legală, în jurisprudență au fost admise drept cazuri de forță majoră: cutremurele, inundațiile, furtuna, trăsnetul și alte calamități ale naturii, precum și diferite evenimente social-politice, cum ar fi războaiele sau revoluțiile.

Cu toate acestea, pe tărâm contractual, părțile pot da forței majore o definiție mai largă[21], incluzând cazuri care nu ar putea fi calificate ca forță majoră strict în baza prevederilor legale sau atenuând cerințele imprevizibilității, invincibilității sau inevitabilității[22]. Jurisprudența acceptă aceste clauze contractuale, voința părților prevalând față de definiția legală, iar existența sau inexistența forței majore se va aprecia prin prisma prevederilor contractuale. De asemenea, părțile pot enumera chiar în mod exhaustiv evenimentele care pot constitui cazuri de forță majoră sau pot stabili că debitorul va răspunde pentru orice neexecutare a contractului, inclusiv pentru cea generată de survenirea unui caz de forță majoră.[23]

Forța majoră nu este, însă, singurul mecanism juridic aplicabil în situații imprevizibile, părțile având la dispoziție și alte instituții juridice, aplicabile contextual, de care se pot prevala în funcție de interesul contractual, respectiv cazul fortuit și impreviziunea.

– Cazul fortuit – atenuează condițiile analizate în cazul forței majore, eliminând condiția ca evenimentul să fie unul extern.

De asemenea, imprevizibilitatea și inevitabilitatea se vor analiza in concreto, de această dată, prin raportare la persoana debitorului, la nivelul său de diligență și prudență, la cunoștințele, experiența și mijloacele sale. Din perspectiva răspunderii contractuale, cazul fortuit operează, de asemenea, ca o cauză exoneratoare de răspundere, însă, având în vedere că cerințele cazului fortuit nu sunt atât de stricte ca cele ale forței majore, Codul Civil prevede, în mod firesc, faptul că în cazul în care debitorul este exonerat de răspunderea contractuală dacă intervine un caz fortuit, atunci el va fi exonerat de răspundere și în situația în care evenimentul survenit întrunește cerințele mai restrictive ale forței majore.

– Impreviziunea are în vedere o schimbare excepțională a împrejurărilor existente în momentul încheierii contractului, care face ca obligațiile asumate de părți să devină atât de disproporționate, încât ar fi inechitabil ca debitorul obligației care a devenit excesiv de oneroasă să o mai execute.

Evident, există un risc inerent fiecărui contract, un risc asumat, de altfel, de părți în momentul încheierii contractului, însă ceea ce excedă acestui risc cade sub incidența impreviziunii[24], urmărindu-se tocmai înlăturarea unei situații injuste, în care una din părți ar fi obligată să execute o prestație, care din cauza unui împrejurări excepționale, independente de culpa sa, a devenit excesiv de oneroasă.

Impreviziunea nu operează ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci, poate constitui o cauză de modificare a obligațiilor contractuale, în cazul adaptării contractului sau chiar o cauză de stingere a obligației, în situația în care adaptarea nu ar fi posibilă și s-ar impune încetarea contractului. Totuși, instanța va putea aplica impreviziunea numai dacă debitorul a încercat să negocieze, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, în vederea adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

II. Pandemia de COVID-19 prin raportare la condițiile forței majore

Se constată, în contextul pandemiei Covid-19, interesul generalizat al operatorilor economici de a invoca intervenirea unor evenimente fortuite, însă aplicarea forței majore în aceste cazuri, suscită anumite discuții.

În primul rând, trebuie făcută o distincție cu privire la înțelesul evenimentului survenit deoarece acesta poate să difere de la caz la caz, spre exemplu:
a. pentru unii debitori poate consta în intrarea în vigoare a unor legi sau a altor acte juridice cu caracter normativ care interzic sau suspendă desfășurarea anumitor activități, generând, deci, o imposibilitate juridică de executare,
b. pentru alți debitori, evenimentul survenit poate consta chiar în infectarea cu virusul SARS-COV-2, în contextul în care obligația care trebuia să fie executată era una intuitu personae etc.

Astfel, trebuie analizat în concret dacă evenimentul care generează imposibilitatea de executare pentru debitorul reprezintă un caz de forță majoră în condițiile impuse în Codul Civil.

În al doilea rând, contractele pot conține clauze de forță majoră care (i) atenuează condițiile prevăzute de lege, (ii) enumeră exhaustiv cazurile care constituie forță majoră sau (iii) prevăd anumite proceduri de invocare a forței majore, care prevalează față de dispozițiile legale, etc. Într-o asemenea situație punctul de plecare în această analiză îl constituie chiar contractul.

Având în vedere cadrul juridic aplicabil, pandemia Covid-19 poate să fie clasificată ca un eveniment extern, însă, imprevizibilitatea producerii pandemiei trebuie analizată prin raportare la momentul încheierii contactului, astfel:

a. pe de o parte, se poate afirma că răspândirea virusului în Europa ar fi fost previzibilă încă de la momentul apariției primelor cazuri în Republica Chineză, ceea ce ar duce la concluzia că nu s-ar putea invoca forța majoră, în contextul pandemiei, în ceea ce privește contractele încheiate după această dată,

b. pe de altă parte, ar putea fi susținut că evenimentul a devenit previzibil în Europa abia la momentul apariției cazurilor în Italia, sau la momentul declarării pandemiei, în data de 11 martie 2020, de către Organizația Mondială a Sănătății.

De aceea, nu poate fi dată o soluție de principiu, analiza urmând a se face contextual, cu mențiunea că în cazul contractelor încheiate după momentul în care evenimentul a devenit previzibil, riscul devine asumat de către părțile contractante.

Condiția inevitabilității și a invincibilității evenimentului suscită, de asemenea, unele discuții. Spre exemplu, în cazul magazinelor cu alt profil decât cel alimentar, se poate afirma că este îndeplinită cerința inevitabilității și a invincibilității, pentru că desfășurarea, în continuare a activității în acel spațiu, ar constitui o încălcare a legii. Pe de altă parte, în cazul restaurantelor este interzisă doar desfășurarea activităților care presupun rămânerea clienților în respectivele spații, nu și producerea sau comercializarea produselor alimentare, astfel încât ar fi posibilă desfășurarea în continuare a unor activități în respectivul spațiu, în funcție și de destinația acestuia.

Prin urmare, nu poate fi dată o soluție generală cu privire la aplicarea forței majore în contextul pandemiei, analiza făcându-se de la caz la caz, în funcție de clauzele contractele, de natura obligațiilor contractuale și de efectele concrete generate asupra debitorilor.

III. Dovada forței majore

În scopul exonerării de răspundere contractuală pentru prejudiciile produse ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale din cauza unui eveniment de forță majoră, debitorul trebuie să demonstreze, pe de o parte (i) faptul că a intervenit un eveniment care îndeplinește condițiile forței majore și, pe de altă parte, (ii) faptul că evenimentul de forță majoră a generat imposibilitatea de executare a propriilor obligații contractuale.

(i) Survenirea evenimentului susceptibil de a constitui un caz de forță majoră poate fi dovedită cu orice mijloc de probă

Debitorul trebuie să demonstreze prin orice mijloc de probă faptul că a survenit un eveniment care îndeplinește condițiile forței majore, adică faptul că evenimentul este unul extern, care nu ține de persoana debitorului sau de bunul care constituie obiectul derivat al obligației sale și, pe de altă parte, faptul că acest eveniment era absolut imprevizibil la momentul încheierii contractului, respectiv absolut invincibil și inevitabil, astfel că nicio persoană aflată în aceeași situație cu cea a debitorului nu ar fi putut prevedea sau preîntâmpina producerea acestuia.

(ii) Debitorul trebuie să demonstreze și faptul că se află într-o imposibilitate de executare a propriei obligații, iar această imposibilitate de executare este consecința cazului de forță majoră

Din acest punct de vedere, dispozițiile privind forța majoră sunt aplicabile numai în măsura în care cazul de forță majoră generează, în concret, o imposibilitate de executare pentru respectivul debitor. Deși această mențiune este aparent evidentă, considerăm utilă enunțarea ei în contextul în care unii debitori au înțeles să invoce forța majoră în vederea suspendării propriilor obligații, deși pandemia nu a avut efecte semnificative în ceea ce îi privește.

Părțile pot stabili în contract faptul că dovada forței majore se va putea face cu un certificat constatator emis de Camera de Comerț și Industrie a României, însă, în lipsa unei clauze contractuale care să prevadă faptul că acest certificat face singur dovada forței majore, instanța poate solicita și alte probe în acest sens. Cu toate acestea, prin raportare la dispozițiile art. 256 din Codul de Procedură Civilă, nu se poate institui un termen pentru dovedirea forței majore, dacă prin natura sa, acest termen ar face dificilă proba acestui fapt juridic [25].

IV. Prezumția de forță majoră instituită prin O.U.G. nr. 29/2020 privind unele măsuri economice și fiscal-bugetare

Modalitatea de reglementare a beneficiilor instituite în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii suscită o serie de dezbateri doctrinare și generează incertitudine cu privire la modalitatea de aplicare.

Astfel, prin O.U.G. 29, a fost instituită o prezumție de forță majoră [26] în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii care demonstrează că activitatea lor a fost afectată de acțiunile autorităților și care dețin un certificat de situație de urgență, emis de Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri.

După cum am arătam anterior, în lipsa acestui text de lege, debitorul ar fi trebuit să probeze faptul că se află într-o imposibilitate fortuită de executare care a fost generată de apariția unui caz de forță majoră, însă, în virtutea acestui text de lege, sarcina probei este răsturnată, în sensul în care, de această dată, creditorul trebuie să demonstreze, cu orice mijloc de probă, fie faptul că nu există un caz de forță majoră, fie faptul că activitatea debitorului nu a fost afectată într-o asemenea măsură încât să se afle într-o imposibilitate de executare.

De remarcat este faptul că legiuitorul asimilează evenimentului de forță majoră acțiunea autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei, însă stabilește că măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență nu sunt imprevizibile, deci nu întrunesc condițiile pentru a constitui un caz de forță majoră. Aparent, legiuitorul ar prezuma ca imprevizibile acțiunile autorităților în aplicarea măsurilor instituite, însă ar considera previzibile măsurile în sine, fapt ce ar lipsi de logică prezumția de forță majoră.

Considerăm că mențiunea conform căreia nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență, după reiterarea unei chestiuni de principiu în domeniu, respectiv faptul că imprevizibilitatea se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat, are mai de grabă rolul de a exclude din sfera de a aplicare a prezumției de forță majoră contractele încheiate după instituirea stării de urgență, considerând faptul că părțile și-au asumat faptul că pot fi adoptate anumite măsuri restrictive în vedere prevenirii răspândirii virusului.


[1] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil – Obligațiile, Editura Universul Juridic, 2012, pag. 254-256.
[2] Un alt remediu este și termenul suplimentar de executare, ca aplicare a prevederilor privind punerea în întârziere a debitorului, însă, având în vedere faptul că obligația de a plăti o sumă de bani este asumată, de cele mai multe ori, în exercițiul activității unei întreprinderi, acest remediu nu este de interes în analiza noastră deoarece, în temeiul art. 1523 alin. (2) lit. d) din Codul Civil, debitorul este de drept pus în întârziere în cazul în care nu își îndeplinește obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi.
[3] Chiar dacă Codul Civil reglementează „excepția de neexecutare” în secțiunea referitoare la cauzele justificate de neexecutare și nu în articolul 1516 alin. (2), alături de celelalte remedii, considerăm că și aceasta constituie un remediu în caz de neexecutare, care, prin caracterul justificat al neexecutării de către creditor, acționează ca mijloc de presiune asupra debitorului în vederea executării propriilor obligații.
[4] Art. 1350 – Răspunderea contractuală „(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
[5] Secțiunea a 4-a „Executarea prin echivalent”. Art. 1530 – Dreptul la daune interese „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.
[6] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., pag. 247.
[7] Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil – Obligațiile, Editura Universul Juridic, 2015, pag. 195.
[8] Idem, pag. 196. În plus, prin Hotărâre nr. 170/2018 din 30/01/2018, Curtea de Apel BUCUREŞTI – Secția a VI-a civilă (S6 Completul 14A) s-a stabilit că o obligație de plată a unor sume de bani poate fi întotdeauna executată în natură.
[9] În cazul pieirii bunului, ca obiect derivat al prestației, se vor aplica dispozițiile articolului 1274 din Codul Civil privind riscul în contractele translative de proprietate.
[10] În acest context, în mod judicios, instanța de apel a interpretat clauzele contractului încheiat între părți, cu referire la obligația inserată la art. 6.1 potrivit cu care intervenția oricărui eveniment de forță majoră sau caz fortuit urmează a fi notificată în termen de 5 zile de la constatarea sa. Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, instanța a constatat a nu fi îndeplinită condiția notificării intimaților cu consecința neluării în considerare a respectivului eveniment. (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă, Decizia nr. 1637/2015)
[11]Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.
[12]Atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
[13]Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
[14]Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.
[15] Curtea de Apel București, hot. cit., a reținut că reclamații au mai invocat și imposibilitatea fortuită de executare a contractului, determinată de creșterea excesivă a cursului valutar. Fiind vorba de o obligație de plată a unor sume de bani, ea poate fi întotdeauna executată în natură, nepunându-se problema vreunei imposibilități fortuite de executare.
[16] Menținerea contractului era posibilă deoarece obiectul obligației reclamantei constă în plata unor sume de bani cu titlu de rate de leasing, iar sumele de bani, ca bunuri de gen, nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră (Decizia nr. 3848/2012 privind reziliere contract, ÎCCJ – Secția a II-a civilă).
[17] Iosif R. Urs, Carmen Todică, Drept Civil. Partea Generală, Editura Hamangiu, 2015. Tit Nicolae Horia, Dumitrache Bogdan, Bozesan Vasile, Legea nr. 77/2016 privind darea in plata din 01-iul-2017, Universul Juridic, 2017. Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Reflecții privind moneda în dreptul privat, Revista Română de Drept Privat nr. 4/2016, Editura Universul Juridic.
[18] Tribunalul București – Secția a-VI-a Civilă (C12-APEL) prin Hotărâre nr. 4632/2018 din 24/10/2018 a reținut că o obligație având ca obiect bunuri generice s-ar putea stinge pentru imposibilitate fortuită de executare numai în cazul în care ar pieri fortuit toate bunurile din acel gen, ceea ce se poate întâmpla foarte rar, de pildă, atunci când bunuri de un anumit fel sunt scoase din circuitul civil pentru rațiuni de siguranță, nefiind cazul în speță cu privire la bani.
[19] Întreprinderile mici și mijlocii sunt definite ca fiind acele întreprinderi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) au un număr mediu anual de salariați mai mic de 250; b) realizează o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau dețin active totale care nu depășesc echivalentul în lei a 43 milioane euro, conform ultimei situații financiare aprobate. Prin active totale se înțelege active imobilizate plus active circulante plus cheltuieli în avans.”
[20] Prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1), încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1), poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență.
[21] Monna-Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Editura Hamangiu, 2017.
[22] Patulea Vasile, Clauzele prin care se fixează răspunderea debitorului în caz de neîndeplinire a obligațiilor sale contractuale, Universul Juridic nr. 9/2015.
[23] În ceea ce privește clauza privind asumarea riscurilor, reglementată de art. 13.1 din contractul de credit privitoare la suportarea riscului politic și de forță majoră sau asimilat forței majore, urmează să se constate că acestea nu pot avea, în niciun caz, un caracter abuziv, atâta vreme cât părțile sunt libere să modifice efectele pe care legea le conferă forței majore (Hotărârea nr. 372/2019 din 02/10/2019, Curtea de Apel PLOIEȘTI – Secția a II-a civilă).
[24] Însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului (Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională a României).
[25] În esență, a aplica fără rezerve, de plano, condiția de la art. 8.2 (n.n. dovedirea forței majore în termen de 5 zile, printr-un certificat emis de Camera de Comerț și Industrie) din contract așa cum dorește reclamanta, ar duce la anularea totală de la art. 8.1, întrucât pârâta s-ar afla iremediabil în imposibilitatea de a mai invoca și dovedi evenimentul ce a constituit forța majoră; ori, o clauză ulterioară din contract nu poate face ineficientă o altă clauză anterioară, doar ca urmare a impunerii unui termen, acesta fiind efectual aplicării art. 256 C. proc. civ., al îndeplinirii condițiilor ce limitează dreptul părților de a încheia convenții asupra probelor.(Hotărâre nr. 77/2017 din 01/02/2017- Curtea de Apel TIMIȘOARA – Secția a II-a Civilă (A4).
[26] Art. X alin. (3) „Se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă și inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea și combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusului COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici și mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă. Caracterul imprevizibil se raportează la momentul nașterii raportului juridic afectat. Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență”.


Răzvan Crețu, Associate Kinstellar București
Andreea Liviță, Junior Associate Kinstellar București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.