Evaluarea prejudiciului posttraumatic în accidentele rutiere – criterii juridice și medico-legale
27 octombrie 2022 | Cristian Adrian STAN, Cătălin Radu CODESCU
Cristian Adrian Stan
Cătălin Radu Codescu
Abstract
Bodily injuries caused in road accidents can affect the life of the victims for a certain period or permanently. In relation to this damage, the legal doctrine includes the existence of bodily damage that reveals the impact of the traumatic event in the life of the victim, damage whose assessment involves an interdisciplinary approach.
Aspects such as functional deficit (temporary or permanent), pain felt by the victim, aesthetic damage or sexual damage, which represent subcategories of bodily damage, must be evaluated scientifically with the support of legal medicine.
In the practice of the courts, the evaluation of bodily harm is done in most cases according to the criteria of the criminal code regarding bodily harm and not according to the specific criteria of civil law that refer to the harm. This factual situation is possible due to the lack of a legal nomenclature that contains the classes of physical or mental injuries that are part of bodily injury, but also due to the absence of medico-legal scales specifically adapted for this area of justice. This paper highlights the particularities of bodily injury and needs from both the legal and medico-legal areas for a correct assessment in order to establish a fair compensation for the victim of the road accident.
INTRODUCERE
Accidentele rutiere în urma cărora anumite persoane suferă vătămări corporale fac obiectul unor cauze soluționate în baza procedurilor judiciare specifice dreptului penal, dar și dreptului civil.
Vătămările suferite în astfel de evenimente reprezintă încălcări ale dreptului fundamental la integritate fizică și psihică și impun repararea prejudiciului suferit în baza normelor de drept civil.
Acest tip de prejudiciu se încadrează, conform unei clasificări moderne din doctrina juridică, în prejudiciu corporal, ce are o natură mixtă, cu o alcătuire duală: o latură patrimonială reprezentată de pierderi de valoare economică şi o altă latură morală concretizată în durerea suferită (pretium doloris), lezarea afecţiunii (pretium affectionis)[1].
Întrucât prejudiciul corporal îmbracă multiple forme de manifestare având în vedere infinita variabilitate individuală, problema reparării acestuia este complicată și, în egală măsură, complexă, fiind necesară o abordare interdisciplinară.
Aparent, latura patrimonială a prejudiciului sau dauna materială nu ar trebui să ridice mari probleme de evaluare și compensare întrucât are în vedere acele pierderi, ştirbiri, afectări ale patrimoniului persoanei vătămate, cuantificabile în bani, ce pot fi probate.
Componenta extrapatrimonială, ce acoperă atingerea valorilor care privesc persoana şi personalitatea sa fizică, afectivă sau socială, întotdeauna prezentă într-un prejudiciu corporal, este mult mai dificil de evaluat și testează achiziţiile ştiinţifice, competenţele şi, în egală măsură, experienţa ori sensibilitatea magistratului[2].
Dar care sunt principalele nevoi în domeniul juridic pentru a putea aprecia și compensa un astfel de prejudiciu corporal, cu accent pus pe latura nepatrimonială, ținând cont și de faptul că prejudiciul corporal este singular (prin formele de manifestare a leziunilor), este diferit perceput (în contextul socio-profesional al fiecărei victime) şi, frecvent, este iremediabil ori cu consecinţe greu decelabile în timp?
CRITERII JURIDICE
Dreptul pozitiv din țara noastră nu prevede criterii de apreciere a vătămării în scopul despăgubirii persoanelor prejudiciate. Pentru astfel de situații, Codului de Procedură Civilă stabilește că pricina va trebui judecată în baza principiilor generale de drept, având în vedere toate circumstanțele cauzei, ținând seama de cerințele echității[3]. Același Cod de Procedură reglementează și „rolul judecătorului în aflarea adevărului”, fiind menționat expres că „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză,…”[4].
Totodată Curtea Europeana a Drepturilor Omului – CEDO, printr-o jurisprudență relevantă a subliniat că în evaluarea daunelor morale nu se operează cu criterii de evaluare prestabilite[5] ci se judecă în echitate, adică se procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
În coordonatele jurisprudenței CEDO și având în vedere principiile generale de drept aplicabile în astfel de cauze, Instanța Supremă din România a stabilit, cu valoare de principiu, anumite criterii ajutătoare în baza cărora judecătorii să poată realiza o particularizare a cauzei și o compensare a victimei. Astfel se vorbește despre:
– consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic;
– importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori;
– intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării;
– durata consecințelor vătămării;
– măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială[6]
La baza analizării, în vederea compensării prejudiciului corporal se află principiul proporționalității care, în astfel de cauze ne trimite spre a identifica intensitatea sau severitatea traumei sub aspectul consecințelor negative suferite de victimă în plan fizic și psihic și durata de afectare a vieții victimei. Cu alte cuvinte trebuie lămurit din punct de vedere juridic dacă prejudicial este temporar și dacă da, care este durata, sau dacă prejudicial este permanent.
În funcție de această clasificare necesară validării principiului juridic al proporționalității, trebuie înțelese și compensate victimei durerile, eforturile sporite pentru acoperirea nevoile de viață și limitările ce afectează viața într-o manieră severă (prejudiciul sexual, privarea de orice proiect de viață normală, prejudiciul estetic etc.), apărute ca urmare a afectării integrității fizice și psihice și a sănătății, în urma accidentului rutier.
Științele medicale din zona traumatologiei arată că de cele mai multe ori traumatismele produc leziuni care sunt în evoluție pentru o perioadă de timp și care au un impact diferit asupra vieții pacientului în funcție de mai multe aspecte, atât medicale cât și din alte discipline precum psihologia sau sociologia.
Evoluția vătămărilor poate duce la vindecarea completă, stabilizată biologic, atât tisulară, cât și funcțională a victimei, după un anumit interval de timp și atunci vorbim de prejudicii temporare sau, din contra, la agravarea stării de sănătate sau la apariția unor sechele sau limitări funcționale definitive ce vor afecta iremediabil viața celui vătămat, regăsind în acest caz prejudiciile permanente.
În doctrina juridică franceză sunt definite și prejudiciile evolutive[7], particulare prin modificarea în timp a formelor de manifestare a leziunilor și/sau simptomatologiei, aspect ce impune o abordare diferită întrucât componenta nepatrimonială este preponderentă.
În raport cu aceste particularități se procedează la evaluarea prejudiciului posttraumatic în vederea compensării daunelor materiale și morale suferite de victimă.
În cazul prejudiciilor nepatrimoniale se are în vedere momentul la care leziunile traumatice s-au stabilizat. Desigur că un astfel de moment nu se identifică cu perioada aferentă zilelor de îngrijiri medicale din legislația penală română întrucât nu se urmărește numai vindecarea tisulară a leziunilor ci și vindecarea funcțională survenită după epuizarea tuturor procedurilor medicale specifice.
Atunci când un interval optim de stabilizare a vătămării este depășit, vom vorbi despre prejudiciul corporal definitiv, caz în care durata de afectare a vieții victimei este evidențiată prin raportare la vârsta victimei la momentul accidentului și la speranța medie de viață.
Conturând întinderea prejudiciului, putem purcede la identificarea aspectelor concrete privind afectarea vieții victimei.
Deși există, așa cum am arătat, repere adecvate pentru juriști și în special pentru judecători, pentru parcurgerea celor două etape ale procesului de compensare a victimei și anume evaluarea prejudiciului și respectiv stabilirea despăgubirii, procesul real este marcat de dificultăți ce privesc atât latura juridică, cât și cea a științelor ajutătoare justiției și cu precădere cea a medicinei legale.
Referitor la domeniul juridic, prejudiciul corporal ar trebui înțeles ca o sumă a prejudiciilor ce evidențiază fiecare categorie de probleme apărute posttraumatic și care afectează viața victimei. Un eventual nomenclator al acestor prejudicii, inexistent în prezent în doctrina juridică națională din România, ar ușura semnificativ munca juriștilor.
În mai multe țări europene există astfel de nomenclatoare orientative pentru specialiștii în drept însă o posibilă impunere a lor, prin transpunerea în legislația comunitară, ar putea crea conflicte juridice în raport cu legislația și jurisprudența privind drepturile omului. Acesta este motivul pentru care în prezent astfel de nomenclatoare nu pot fi impuse în mod uniform în toate țările UE, ele fiind regăsite numai în doctrina anumitor state europene unde sunt corelate cu jurisprudența specifică a fiecărei țări.
Scopul elaborării unui nomenclator juridic de evaluare a prejudiciului corporal este acela de a răspunde nevoilor victimelor, care se poziţionează în aşteptarea unei optime identificări şi previzibilităţi în ceea ce priveşte daunele corporale susceptibile de indemnizare[8].
În cele ce urmează vom prezenta o componentă a nomenclatorului-reper regăsit în doctrina franceaza sub numele de Dintilhac[9], mai exact categoria de prejudicii extrapatrimoniale temporare și permanente:
I. Prejudiciile nepatrimoniale temporare
– Deficitul funcțional temporar;
– Prejudiciul de agrement temporar;
– Suferințe îndurate temporar;
– Prejudiciul estetic temporar;
– Prejudiciul excepțional temporar.
II. Prejudicii nepatrimoniale permanente:
– Deficitul funcțional;
– Prejudiciul de agrement;
– Prejudiciul estetic;
– Prejudiciul sexual;
– Prejudiciul permanent care constă în imposibilitatea de realizare a unui proiect de viaţă personală/familială normală;
– Prejudiciile permanente excepționale.
Aceste subdiviziuni ale prejudiciului corporal acoperă întreaga paletă de activități și situații de viață ce privesc victimele accidentelor rutiere.
Astfel, în categoria deficitului funcțional, întâlnim aspecte de afectare a vieții familiale privind gospodăria, auto-îngrijirea, a vieții profesionale întrucât activitatea profesională poate fi continuată și după evenimentul traumatic însă cu eforturi sporite, a vieții sociale. Din păcate sintagma „deficit funcțional”, se regăsește în mod excepțional în evaluările medico-legale din România motiv pentru care este străină de cele mai multe ori și specialiștilor în drept.
În ceea ce privește prejudiciul estetic, regăsit în doctrina franceză atât în categoria prejudiciilor temporare, cât și permanente, constatăm că în țara noastră persistă o confuzie între acesta și criteriul medico-legal de evaluare a gravității unui traumatism prevăzut în legislația penală, respectiv „prejudiciul estetic grav și permanent”. Pe fondul acestei confuzii, prejudiciul estetic temporar, ca subcategorie a prejudiciului corporal, este de cele mai multe ori omis din evaluarea juridică.
În categoria prejudiciului sexual sunt evaluate trei elemente: prejudiciul morfologic care priveşte vătămările aduse organelor sexuale; prejudiciul care priveşte actul sexual (pierderea libidoului, diminuarea sau pierderea capacităţii de a realiza actul sexual); prejudiciul care priveşte imposibilitatea sau dificultatea de a procrea. In concreto, se va ţine seama şi de parametrii personali ai fiecărei victime (vârsta, starea civilă, împrejurarea că, în urma faptei ilicite, persoana de vârstă tânără, a rămas sterilă, în condiţiile în care nu are copii şi este necăsătorită).
Lipsa din doctrina juridică națională a unui nomenclator privind categoriile de prejudicii corporale a influențat procesul de evaluare și compensare echitabilă a victimelor. Astfel, deși în acest proces trebuie evidențiat impactul evenimentului traumatic în viața victimei în baza normelor de drept civil, în practică sunt utilizate, într-o proporție semnificativă, criteriile prevăzute de Codul Penal în Capitolul privind Înfracțiunile contra integrității corporale sau sănătății[10].
Este important de arătat că medicina legală nu poate soluționa problemele cu care se confruntă științele juridice din proprie inițiativă, întrucât medicina legală este „știința ale cărei lumini contribuie la evitarea, în măsura posibilului, a erorilor judiciare și ajută știința dreptului să găsească o dezlegare echitabilă atunci când aceasta nu este în măsură prin propriile ei mijloace” așa cum emblematic ținea să arate Prof. Mina Minovici.
În consecință, putem afirma că științelor juridice le revine rolul primordial pentru identificarea problemelor a căror rezolvare implică opinii sau studii moderne ale specialiștilor din medicina legală.
Nu poate fi negată și o lipsă de dialog științific, constatată în prezent, între domeniile juridic și medico-legal, dialog care ar fi deosebit de util pentru corelarea permanentă a evoluției științei dreptului cu descoperirile medicale cele mai recente.
De asemenea, lipsa reglementării instituției expertului medico-legal independent care este esențial pentru garantarea unui proces echitabil reprezintă o altă carență legislativă majoră pentru care statul român a fost sancționat în mod repetat de CEDO[11][12].
CRITERII MEDICO-LEGALE
Evaluarea medico-legală a gravității leziunilor și a prejudiciului fizic posttraumatic
Din punctul de vedere al teoriei medico-legale, metodologia de evaluare a gravității unor leziunilor traumatice și a prejudiciului fizic posttraumatic utilizează în esență criteriul morfologic de diagnostic al leziunilor traumatice și anume tipul de leziune corelat cu perioada de timp medie necesară pentru vindecarea biologică a leziunii celei mai grave; această perioadă este stabilită în mod convențional pentru anumite categorii de leziuni (echimoze, excoriații, unele fracturi, entorse, luxații, etc.).
La unele cazuri mai grave, care necesită tratament de recuperare medicală pe perioade lungi de timp, este completat primul criteriu cu cel al tratamentului adresat tulburărilor funcționale reziduale, acest aspect fiind întâlnit mai ales în cazul leziunilor osteo-tendinoase ale articulațiilor mari sau când se constituie unele sechele neurologice definitive.
Trebuie să precizăm faptul că, evaluarea medico-legală a prejudiciului corporal, ce este bazată aproape exclusiv pe prevederile din codul penal, nu utilizează criteriul durerii fizice, cel al numărului de zile de spitalizare sau al zilelor de incapacitate temporară de muncă (concediu medical).
De asemenea, nu se utilizează criteriul numărului de zile necesar tratării comorbiditaţilor decât atunci când aceste boli influențează în mod direct vindecarea leziunilor traumatice sau însăși leziunile produc apariția unor complicații ale unor bolilor cornice preexistente ceea ce duce fie la creșterea perioadei de vindecare a leziunilor fie la o vindecare defectuoasă a acestora.
Un alt aspect al acestor evaluări bazate pe numărul de zile de îngrijiri medicale (stabilit în concluziile actului medico-legal) este faptul că acest număr de zile se acordă pe baza celei mai grave leziuni traumatice, fără a se însuma toate zilele de îngrijiri medicale acordate pentru fiecare leziune traumatică în parte.
Au fost elaborate de-a lungul timpului o serie de bareme orientative de evaluare a numărului de zile de îngrijiri medicale ce pot fi acordate pentru diferitele tipuri de leziuni traumatice, bareme care sunt întocmite pe criterii statistice, luând în considerare modalităţile de evoluţie obişnuită a proceselor de vindecare valabile pentru majoritatea oamenilor care au suferit o leziune similară cu cea evaluată.
Aceste bareme reprezintă doar o cuantificare a gravității vătămării produsă de traumatism și nu o evaluare a perioadei efective de tratament medical de care are nevoie victima până la vindecarea leziunilor sau stabilizarea definitivă a evoluției acestora (uneori cu constituirea unor sechele).
Din acest motiv baremele nu au valoare absolută ci doar orientativă, având în vedere și apariția unor metode ultramoderne de tratament în ultimii ani, ce pot ajuta la remedierea sau compensarea funcțională a unor invalidități dar care sunt de multe ori inaccesibile datorită costurilor foarte mari.
Un alt criteriu medical ce este utilizat în aprecierea prejudiciului fizic în cauzele civile se referă la invaliditate, noțiune ce cuprinde atât zilele de invaliditate temporară cât și invaliditatea definitivă dar care în practica medicală din România este raportat la capacitatea de muncă și mai puțin la incapacitatea adaptativă.
Clasic invaliditatea este definită ca ”o incapacitate atestată medical prin care se constată că prejudiciul suferit are un impact asupra funcţiilor organismului uman al victimei”.
Menționăm că în practica medico-legală curentă este utilizat mult mai frecvent criteriul infirmității, care se referă exclusiv la aprecierea penală a gravității unei vătămări fizice sau psihice, decât noțiunile de invaliditate sau dizabilitate care evaluează prejudiciul corporal definitiv.
Evaluarea medico-legală a gravității unui prejudiciu corporal
Estimarea gravității prejudiciului corporal trebuie să acopere mai multe domenii medicale și este recomandabil să fie finalizată după vindecarea leziunilor traumatice (după ”consolidarea” acestora) când pot fi evaluate sechelele definitive.
Această evaluare medico-legală a prejudiciului corporal trebuie să cuprindă mai multe etape de diagnostic medico-legal clinic și funcțional:
– Aprecierea gravității deficitului morfo-funcțional posttraumatic și a caracterului temporar sau definitiv al acestuia
– Aprecierea gravității prejudiciului estetic și a caracterului temporar sau definitiv al acestuia.
– Aprecierea prejudiciului sexual, în măsura în care acesta poate fi obiectivat.
– Aprecierea potențialului de agravare viitoare a sechelelor posttraumatice putând fi recomandate reevaluări periodice ulterioare ale unor medici specialiști (ORL, oftalmologie, ortopedie etc.). Aceste aspecte sunt întâlnite cel mai frecvent în cazul infecțiilor sau leziunilor evolutive produse de substanțe chimice ori de agenți fizici.
– Aprecieri de ordin medical asupra restricțiilor de ordin fizic sau psihic ale unor activități cu scop recreativ, doar atunci când raportarea la aceste activități este solicitată de instanță.
Criteriul punctelor traumatice
Despăgubirea victimei pe cale amiabilă se va face pe baza unui punctaj traumatic ce are în vedere un nivel mediu prezumat al suferinței îndurate de persoanele prejudiciate și care va include numai prejudiciile legate de durerile fizice[13].
În baremele de evaluare a durerii aceasta e cuantificată cu ajutorul unor criterii din medicina asigurărilor, în funcție de:
– durata spitalizării;
– durata imobilizării;
– procedurile chirurgicale aplicate (sub anestezie locală sau generală);
– durata reabilitării și numărul ședințelor;
– tratamentul psihotrop și/sau terapia psihică aplicată /pe ce perioadă de timp.
Scala de evaluare propusă în prezent[14] reprezintă o adaptare a baremelor medico-legale privind vătămarea corporală și numărul de zile de îngrijiri medicale acordate pentru diferitele categorii de leziuni traumatice. Prin modalitatea în care a fost concepută, această scală nu cuprinde criterii sau metode de evaluare a multor categorii de deficite funcționale, a incapacității adaptative, invalidității sau a altor dizabilități posttraumatice.
Propunerea de scala europeană unică pentru evaluarea dizabilității
La nivelul UE nu există încă o definiție clară a prejudiciului corporal deși încă din anul 2003 a fost propusă o scală de evaluare europeană a dizabilității care a constituit primul pas spre o armonizare a compensării prejudiciului posttraumatic neeconomic în țările UE[15].
Această propunere de scală privind dizabilitățile le cuantifică în procente, stabilindu-se „gradul de dificultate în efectuarea mișcărilor și acțiunilor obișnuite ale vieții cotidiene non-profesionale, măsurat în raport cu un maxim teoretic de 100%”.
În cazul unor sechele multiple, rata globală nu este automat obținută din suma ratelor de prejudiciu fizic izolate iar calculul dizabilității globale diferă în funcție de faptul dacă sechelele participă la aceeași funcție (sechele sinergice) sau dimpotrivă, nu sunt sinergice.
Există multe bareme medicale statistice sau orientative în țările UE dar sunt bareme diferite pentru dizabilități survenite în circumstanțe diferite: accidente de muncă, accidente rutiere, boli profesionale, etc. ceea ce ne arată că pentru a putea avea un barem corect în cazul accidentelor rutiere acesta trebuie adaptat atât la particularitățile traumatologiei rutiere cât și la prevederile legislației civile din România.
Expertiza medicală a capacității de muncă[16]
În această specialitate medicală principalele noțiuni utilizate sunt:
Deficienţa funcţională este consecinţa unor tulburări morfologice sau funcţionale și este cuantificabilă prin evaluări clinice şi funcţionale standardizate. Se corelează cu gradul de invaliditate.
Incapacitatea adaptativă este generată de tulburări morfologice şi funcţionale diverse şi exprimă limitele persoanei în efortul de a se adapta la mediul natural şi social. Se exprimă procentual în cadrul unui sistem cuantificat din capacitatea adaptativă normală. Incapacitatea adaptativă se corelează cu deficiența funcţională. Incapacităţile adaptative nu se sumează.
Capacitatea de autoservire presupune: achiziţionarea celor necesare, pregătirea hranei, efectuarea treburilor casnice, sarcini casnice, îngrijirea obiectelor de uz casnic; spălatul, îngrijirea părţilor corpului, toaleta intimă, îmbrăcatul, mâncatul, băutul, îngrijirea sănatăţii.
Capacitatea de muncă se defineşte prin posibilitatea desfăşurării unei activităţi organizate, prin care persoana îşi asigură întreţinerea sa şi a familiei. Capacitatea de muncă se exprimă ca un raport între posibilităţile biologice individuale (evaluate din punct de vedere medical) şi solicitarea profesională (ca element medico-social). Este determinată de abilităţile fizice şi intelectuale, determinate genetic, şi de nivelul de integrare socio- profesională, care ţine de pregătire şi de experienţă.
Invaliditatea este o noţiune medico-juridică care exprimă statutul particular al unei persoane. Invaliditatea este cuantificată în raport cu posibilitatea desfăşurării activităţilor legate de viaţa profesională şi/sau cotidiană în funcție de gradul de pierdere a capacității de muncă:
– invaliditatea de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, acest statut fiind compatibil cu prestarea unei activităţi profesionale cu program redus şi în condiţii adecvate de
– invaliditatea de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, dar cu conservarea capacităţii de autoservire;
– invaliditatea de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cât şi a capacităţii de autoservire, necesitând asistenţă permanentă din partea altei.
CONCLUZII
Gestionarea activităţilor medico-legale ce cuprinde constatările și expertizele necesare în toate etapele procesului penal și civil reprezintă o activitate deosebit de complexă și cu grad înalt de responsabilitate, cu implicații majore în stabilirea gravității prejudiciului fizic și psihic.
Criteriologia medico-legală utilizată pentru încadrarea penală a faptei, respectiv: zilele de îngrijiri medicale, infirmitatea, prejudicial estetic grav și permanent și punerea în primejdie a vieții victimei nu poate acoperi toate cerințele moderne privind evaluarea prejudiciului corporal în accidentele rutiere.
Problema cauzalității leziunilor traumatice, inclusiv cea a complicațiilor și a legăturilor cauzale ale acestora cu traumatismul rutier conține o profundă componentă medico-legală și de aceea considerăm că nu poate fi externalizată la alte specialități medicale.
Evaluarea medicală a prejudiciului corporal în dreptul civil necesită o foarte bună cunoaștere a aspectelor medico-legale privind traumatologia mecanică care trebuie însă corelată și adaptată la noțiunile specifice din domeniul expertizei capacității de muncă.
Rolul expertizei medico-legale în evaluarea prejudiciului corporal este acela de sinteză multidisciplinară a unor leziuni diagnosticate și tratate de medici din mai multe specialități. Utilizarea unor standarde medico-legale diferite pentru fiecare domeniu judiciar sau în concilierea amiabilă extrajudiciară va determina o lipsă de coerență în ceea ce privește compensarea echitabilă a victimelor accidentelor rutiere.
[1] Neculaescu S., Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 272.
[2] Jugastru Călina, Revista Universul Juridic, nr. 8, august. 2017, p. 58
[3] Cod Procedură Civilă, art. 5 alin. 3.
[4] Cod Procedură Civilă, art. 22 alin. 2.
[5] ÎCCJ Sectia I Civilă, Decizia 457/2012
[6 ÎCCJ Sectia a 2-a Civilă, Decizia 900/2015
[7] Dintilhac J.-P., Rapport du groupe de travail chargé d’élaborer une nomenclature des préjudices corporels, iulie 2015, p. 41, https://solidaritessante.gouv.fr/IMG/pdf/ Rapport _groupe_de_travail_ nomenclature_ des_prejudices _corporels_de_Jean-Pierre_Dintilhac.pdf
[8] Dintilhac J-.P., Rapport du groupe de travail chargé d’élaborer une nomenclature des préjudices corporels, p. 1, disponibil pe pagina http://www.aredoc.com/system /files/Rapport%20 Dintilhac.pdf
[9] Hivert P., Arcadio D., Grandguillotte J.-M., Regards croisés pour une nouvelle expertise médicale issue de la nomenclature Dintilhac, Gazette du Palais, 17-19 iunie 2007, p. 2.
[10] Noul Cod Penal, art. 193 art.194.
[11] CEDO, Cauza Eugenia Lazăr împotriva României (Cererea nr. 32146/05), Hotărârea din 16 februarie 2010.
[12] CEDO, Cauza Baldovin împotriva României (Cererea nr. 11.385/05), Hotărârea din 7 iunie 2011.
[13] Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, art.22.
[14] Ordin MS nr.2.293 din 27 iulie 2022 privind stabilirea despăgubirii persoanei prejudiciate în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății în urma producerii accidentelor de vehicule…, M.Of. P I, Nr. 880 bis/7.IX.2022.
[15] www.europarl.europa.eu/meetdocs/committees/juri/20040223/505310EN.pdf
[16] http://mmuncii.ro/j33/index.php/ro/transparenta/proiecte-in-dezbatere/6698-proiect-hg-aprobare-norme-diagnostic-clinic-functional-06092022
Prof. univ. dr. Cristian Adrian Stan, INML Mina Minovici București
Jur. Cătălin Radu Codescu, Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație – AVAC
* Lucrarea științifică a fost prezentată în cadrul Conferinței Internaționale de Medicină Legală, ediția a 5-a, Cluj-Napoca. Varianta în limba engleză va fi publicată în volumul de lucrări științifice al Conferinței.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
