CJUE. C-827/21. Banca A. Interpretare a dreptului Uniunii în afara domeniului său de aplicare. Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, membru al completului de judecată
4 mai 2023 | JURIDICE.ro
Jud. dr. Octavia Spineanu-Matei, judecătorul român la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a fost membru al completului de judecată.
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 din Directiva 2009/1331[1], fiind adresată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui litigiu între Banca A, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) (România), pe de altă parte, cu privire la aplicarea impozitului pe profit câștigului înscris de Banca A în contul de venituri pentru exercițiul financiar 2015, în urma cumpărării de către aceasta, în condiții avantajoase, a tuturor acțiunilor unei Bănci B pe care ulterior a absorbit-o.
La data de 25 noiembrie 2015, Tribunalul Specializat Cluj a autorizat efectuarea mențiunilor în Registrul Comerțului referitoare la fuziunea prin absorbție intervenită între Banca A, societate absorbantă, și Banca B, societate absorbită, în condițiile în care Banca A cumpărase deja 100% din acțiunile băncii absorbite. Părțile negociaseră un preț al acțiunilor inferior valorii lor de piață, iar câștigul obținut în urma cumpărării acestor acțiuni în condiții avantajoase fusese înscris de Banca A în situațiile sale financiare la data efectivă a fuziunii, 31 decembrie 2015.
Banca A a adresat ANAF o cerere de emitere a unei soluții fiscale individuale anticipate cu privire la tratamentul fiscal al acestui câștig, susținând că acesta nu ar trebui să fie inclus în calculul impozitului pe profit aferent exercițiului fiscal în cursul căruia fuziunea a devenit efectivă, întrucât fuziunea este o operațiune neutră din punct de vedere fiscal, transferul activelor și pasivelor nefiind, în opinia sa, impozabil.
La 1 noiembrie 2016, președintele ANAF a respins această cerere, Banca A a introdus o contestație care a fost respinsă de ANAF. Ulterior, acțiunea Băncii A prin care aceasta urmărea ca tratamentul fiscal al câștigului în urma cumpărării în condiții avantajoase, înregistrat la data fuziunii, să fie cel al unui venit neimpozabil, a fost admisă de Curtea de Apel Cluj – Secția de contencios administrativ și fiscal (România) și, mai apoi, respinsă de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (România).
La 28 octombrie 2010, Banca A a formulat o cerere de revizuire a deciziei civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată pe articolul 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Instanța de trimitere, Înalta Curte de Casație și Justiție (România), consideră necesar, pentru a fi în măsură să aprecieze dacă cererea de revizuire este admisibilă, să se stabilească, pe de o parte, dacă este ținută să dea regimului fiscal național aplicabil operațiunii pur naționale de fuziune prin absorbție în discuție în litigiul principal o interpretare conformă cu Directiva 2009/133 și, pe de altă parte, cum trebuie interpretat articolul 7 din această directivă.
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii obligă o instanță națională să dea o interpretare conformă cu Directiva 2009/133 unei dispoziții de drept național aplicabile unei operațiuni pur interne a două societăți care au fiecare sediul social în același stat membru, din moment ce această operațiune nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea a amintit că, pentru a garanta efectivitatea ansamblului dispozițiilor dreptului Uniunii, principiul supremației impune printre altele instanțelor naționale să dea, în cea mai mare măsură posibilă, dreptului lor intern o interpretare conformă cu dreptul Uniunii. A contrario, dreptul Uniunii nu impune o astfel de obligație în afara domeniului său de aplicare, din moment ce principiul supremației nu este aplicabil în această ipoteză.
Curtea a constatat că, în speță, este cert că dispoziția de drept național menționată de instanța de trimitere reglementează o operațiune pur internă de fuziune a două întreprinderi care au sediul social în România, care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/133, care definește un regim fiscal comun ce vizează numai operațiunile transfrontaliere. În aceste condiții, Curtea a afirmat că dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să dea acestei dispoziții de drept național o interpretare conformă cu Directiva 2009/133.
Prin urmare, Curtea a statuat că este necesar să se răspundă la prima întrebare că dreptul Uniunii nu obligă o instanță națională să dea o interpretare conformă cu Directiva 2009/1331 unei dispoziții de drept național aplicabile unei operațiuni pur interne de fuziune a două întreprinderi care au fiecare sediul social în același stat membru, din moment ce această operațiune nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.
Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, pe care Curtea a considerat că trebuie să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 7 din Directiva 2009/133.
Curtea a reamintit că, potrivit articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene. În cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin acest articol, numai instanța națională are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate de instanțele naționale privesc interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe.
Pe de altă parte, a fost subliniat că, atunci când Curtea este sesizată de o instanță națională în contextul unei situații care nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aceasta nu poate, fără o altă precizare din partea instanței de trimitere în afara faptului că reglementarea națională în cauză este aplicabilă fără deosebire situațiilor reglementate de dispozițiile de drept al Uniunii în cauză și situațiilor pur interne, să considere că cererea de interpretare preliminară privind dispozițiile acestui drept îi este necesară pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa. De asemenea, Curtea a mai precizat că revine instanței de trimitere sarcina să indice, în conformitate cu articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții, motivul pentru care, în pofida caracterului său pur intern, litigiul pendinte în fața sa prezintă un element de legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu.
Curtea a constatat că, în speță, operațiunea de fuziune a celor două societăți românești în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/133, care definește regimul fiscal comun aplicabil printre altele fuziunilor societăților care au sediul în state membre diferite. În această situație pur internă, o interpretare de către Curte a dispozițiilor Directivei 2009/133 nu se justifică decât dacă aplicabilitatea acestora a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat. Or, a observat Curtea, nu numai că instanța de trimitere nu a arătat motivul pentru care, în pofida caracterului său pur intern, litigiul pendinte în fața acesteia prezintă un element de legătură cu dispozițiile dreptului Uniunii care face ca interpretarea preliminară solicitată să fie necesară pentru soluționarea respectivului litigiu, dar aceasta, dimpotrivă, a indicat în mod expres în cererea sa de decizie preliminară că aplicabilitatea Directivei 2009/133 în temeiul dreptului național situației din litigiul principal i se pare incertă și parțială.
În aceste condiții, nu se poate considera, conform jurisprudenței Curții, că din decizia de trimitere reiese că aplicabilitatea dispozițiilor Directivei 2009/133 în situația pur internă din litigiul principal a fost determinată de dreptul național în mod direct și necondiționat. Din moment ce, pe de o parte, situația de fapt din litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/133 și, pe de altă parte, aplicabilitatea acestei directive nu a fost determinată de dreptul național în cazul faptelor respective în mod direct și necondiționat, Curtea a statuat că nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare privind interpretarea directivei menționate.
În concluzie, Curtea a statuat, prin hotărârea din data de 27 aprilie 2023[2], că este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că nu este competentă să răspundă la întrebările preliminare privind interpretarea Directivei 2009/133, din moment ce, pe de o parte, situația de fapt din litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al acesteia și, pe de altă parte, aplicabilitatea acestei directive nu a fost determinată de dreptul național în cazul faptelor respective în mod direct și necondiționat.
[1] Directiva 2009/133/CE a Consiliului din 19 octombrie 2009 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, divizărilor, divizărilor parțiale, cesionării de active și schimburilor de acțiuni între societățile din state membre diferite și transferului sediului social al unei SE sau SCE între statele membre (JO 2009, L 310, p. 34).
[2] Hotărârea integrală, în limba de procedură, care a fost limba română poate fi accesată aici.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
