Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Unele consideraţii critice referitoare la oportunitatea reluării activităţilor de judecată în contextul epidemiologic actual
04.05.2020 | Ciprian COADĂ

JURIDICE - In Law We Trust
Ciprian Coadă

Ciprian Coadă

1. Despre necesitatea şi utilitatea demersului

La data de 29.04.2020, Asociaţia profesională Forumul Judecătorilor din România a dat publicităţii un comunicat, solicitând Parlamentului României, Guvernului României, Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit competenţelor lor, să stabilească reguli care să asigure reluare graduală a activităţii instanţelor de judecată, în scopul prevenirii răspândirii infecţiilor respiratorii cauzate de virusul SARS-CoV-2, făcându-se apel şi la o serie de propuneri organizatorice şi legislative, menite să asigure o restrângere a procedurilor orale în faţa instanţelor judecătoreşti.

Acest comunicat a fost emis în contextul în care, prin adresa nr. 8081/2020 din data de 27.04.2020, Consiliul Superior al Magistraturii a iniţiat un proces de consultare a instanţelor judecătoreşti din România, cu privire la necesitatea stabilirii unei modalităţi de reglementare derogatorie a vacanţei judecătoreşti în anul 2020, iar diferite entităţi ale unor profesii juridice au solicitat ca în timpul vacanţei judecătoreşi activitatea judiciară să revină la parametrii normali sau să se bucure de o anumită relaxare, care să permită o reluare a judecăţii într-o serie de procese, prin extinderea categoriilor de cauze incluse în hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii date în aplicarea decretelor prezidenţiale de instituire şi de prelungire a stării de urgenţă.

În cadrul comunicatului emis de Asociaţia Forumul Judecătorilor din România se arată, în mod corect, că “trebuie imaginat un plan de reluare graduală, cuprinzând mai multe etape, de natură a permite şi a asigura distanţarea fizică între participanţii la actul de justiţie şi protejarea sănătăţii publice, fiind cunoscut că, în instanţele mari, de tipul Tribunalului Bucureşti sau Curţii de Apel Bucureşti, fluxul de persoane într-o zi normală de lucru depăşeşte 3.000 de justiţiabili, avocaţi, magistraţi, personal auxiliar, jandarmi…”.

Prima etapă (delimitată în timp în funcţie de evoluţia pandemiei în România) ar presupune judecarea cauzelor cu caracter deosebit de urgent (ca şi până acum), dar şi a dosarelor cu caracter urgent, apreciate astfel de instanţele judecătoreşti şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Pentru judecata acestor cauze, va putea fi recomandată atât fixarea unor intervale orare distincte, pentru a evita aglomerarea sălii de judecată, cât şi măsuri de protecţie/distanţare a părţilor în interiorul sălii de judecată şi în restul instanţei.

Accesul la arhive şi registraturi va trebui restricţionat în continuare la minimum, fiind recomandată comunicarea actelor de procedură exclusiv pe cale electronică, cu obligativitatea menţionării imediate, în acest sens, a unor adrese de e-mail de către părţi, iar numai ca excepţie şi prin poşta obişnuită.”

Asociaţia consideră că “se impune adoptarea cu rapiditate a unui act normativ, în vederea stabilirii unor reguli privind judecata prin videoconferinţă, aplicabile inclusiv după încetarea stării de urgenţă. Toate litigiile care antrenează ca părţi exclusiv autorităţi publice ori alte persoane fizice sau juridice, părţi reprezentate prin avocaţi sau consilieri juridici, ar putea fi soluţionate prin videoconferinţă, în măsura existenţei acestei posibilităţi tehnice. Este necesar, de asemenea, ca instanţele la care nu există suportul tehnic pentru desfăşurarea şedinţei, fără prezenţa efectivă a părţilor şi a participanţilor în sala de judecată, să fie dotate cu astfel de echipamente.

A doua etapă ar presupune, pe lângă soluţionarea dosarelor cu caracter urgent, stabilite pentru prima etapă, judecata acelor cauze caracterizate printr-un număr limitat de participanţi, apreciate astfel de instanţele judecătorşti şi de Consiliul Superior al Magistraturii, prin stabilirea unor reguli de prioritizare.

De asemenea, în prima şi a doua etapă se vor putea judeca şi cauzele care nu implică citarea părţilor, precum şi dosarele (cel puţin în materie civilă lato sensu) în care părţile consimt ca soluţionarea să se facă fără citarea părţilor, pe baza înscrisurilor existente la dosar şi a probelor deja propuse, doar instanţa judecătorească putând aprecia necesitatea existenţei fazei orale.

Cu privire la restrângerea fazei orale în procedurile judiciare, Guvernul şi Parlamentul României vor trebui să aibă rol activ şi să propună/reglementeze rapid o soluţie care să permită judecata a sute de mii de cauze de pe rolul instanţelor, fără dezbateri orale, atât în prima instanţă, cât şi în căile de atac, în condiţiile respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi al jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.”

Aducându-se o serie de argumente întemeiate, în principal, pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cuprinsul comunicatului se mai arară că “procedurile în formă scrisă în cazul recursului sunt, în general, acceptate ca fiind compatibile cu prevederile articolului 6 din Convenţie.

O audiere orală nu ar putea fi necesară pentru recurs în cazul în care nu apar aspecte ce ţin de credibilitatea martorilor, faptele nu sunt contestate şi părţile beneficiază de posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cauza lor în scris şi de a contesta dovezile împotriva lor. În unele tipuri de cauze (contenciosul asigurărilor sociale sau contenciosul administrativ, spre exemplu) oralitatea şi publicitatea nu sunt absolut necesare în faza căii de atac, ca regulă generală.”

Se mai susţine faptul că sănătatea personalului instanţelor, a avocaţilor şi a justiţiabililor primează, revenirea la şedinţele de judecată încărcate nefiind o soluţie şi că opţiunea este aceea de a alege responsabil între statistici judiciare încărcate, prezentate în şedinţele de bilanţ anuale, şi viaţa participanţilor la actul de judecată.

În acest sens, se propun o serie de măsuri de protecţie în scopul prevenirii riscului de răspândire cu COVID-19 şi evitării prezenţei neesenţiale a avocaţilor, a justiţiabililor, a studenţilor aflaţi în practică şi a auditorilor de justiţie în incintele palatelor de justiţie.

În cuprinsul comunicatului, se mai arată şi faptul că, “la nivel mondial, există preocupări similare pentru reluarea graduală a activităţii, fiind organizate grupuri de lucru pentru propuneri în acest sens şi fiind adoptate diferite mijloace tehnice pentru asigurarea distanţării fizice în sălile de judecată, exemplele de bune practici oferite de o serie de state, precum Coreea de Sud, Statele Unite ale Americii ori Italia, putând fi preluate şi în România, cel puţin parţial.

În concluzie, Parlamentul României, Guvernul României, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii sunt autorităţi direct responsabile de aplicare a unui plan concret de prevenire a răspândirii virusului SARS-CoV-2, pentru ca instanţele judecătoreşti să nu devină focare de infecţie, fiind necesar ca eforturile de legiferare, de susţinere financiară (dotarea instanţelor cu tehnologia şi infrastructura necesare) sau de stabilire de reguli de aplicare unitară a legislaţiei ori de administrare a justiţiei să fie luate rapid, fără întârziere.”

2. Despre inconvenientele unui proces de consultare publică a magistraţilor, în contextul specific actual

Achiesând la cele mai multe din observaţiile şi propunerile menţionate mai sus, înţelegem, la rândul nostru, să ne manifestăm rezervele cu privire la necesitatea luării unor măsuri de relaxare a activităţilor judiciare pe perioada vacanţei judecătoreşti, însă, distinct de argumentele reliefate în cuprinsul comunicatului, înţelegem să aducem, în atenţia cititorilor noştri, o serie de alte argumente de ordin formal, referitoare la condiţiile actuale de oportunitate ale unui proces de consultare publică a instanţelor, dar şi o serie de argumente de ordin tehnic, privind eventuala soluţie la problema supusă dezbaterii, din perspectiva mai largă a dreptului muncii, a dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României a unor prevederi cuprinse în diferitele convenţii internaţionale ratificate de ţara noastră.

Un prim aspect pe care înţeleg a-l evidenţia priveşte modalitatea de consultare a instanţelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât, deşi binevenită, această iniţiativă face totuşi ca exprimarea oricăror puncte de vedere într-o perioadă critică, ce se caracterizează prin restrângerea şi schimbarea tipului de activităţi judiciare, să fie una destul de dificilă, punând în discuţie legitimitatea procesului de consultare publică.

Astfel, prin efectul instituirii stării de urgenţă, judecata celor mai multe cauze este suspendată, fiind de notorietate faptul că prezenţa judecătorilor în instanţe se realizează prin rotaţie, o parte dintre aceştia asigurând activităţile judiciare urgente, în timp ce alţii asigură concepţia hotărârilor judecătoreşti neredactate, la sediul instanţei sau la domiciliu.

Prin urmare, posibilitatea ca cei mai mulţi dintre judecători să nu aibă cunoştinţă de conţinutul acestei adrese şi termenul foarte scurt de răspuns, îi pune în imposibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la problemele supuse dezbaterii, fiind necesară discutarea măsurilor propuse într-un cadru mai larg, care să permită exprimarea unor opinii, prin organizarea unor dezbateri în cadrul secţiilor specializate.

În caz contrar, procesul de consultare este unul formal, întrucât cei mai mulţi dintre judecători fie nu cunosc de existenţa acestei adrese, fie se aşteaptă ca procesul de consultare să se defăşoare într-un cadrul organizatoric propice formulării unor puncte de vedere, care să exprime un tip de abordare comună, convenită la nivelul fiecărei secţii.

În măsura în care organizarea unor astfel de întâlniri nu este una oportună, din raţiuni ce ţin de necesitatea menţinerii standardelor de siguranţă a personei, ne întrebăm totuşi care să fie raţiunea pentru care se urmăreşte o derogare a perioadei vacanţei judecătoreşti, prin reluarea la parametrii normali a activităţii de judecată pe timpul verii, în condiţiile în care motivele care au condus la instituirea stării de urgenţă nu s-au modificat, fiind supuse unei situaţii viitoare incerte, iar riscurile de îmbolnăvire cu virusul COVID-19 nu s-au diminuat totuşi cu nimic.

În raport de cele evidenţiate mai sus, procesul de consultare publică, pe lângă faptul că pare a fi unul formal – concluzie ce se poate desprinde din însăşi formularea nefericită folosită de autorii adresei C.S.M. nr. 8081/2020 din data de 27.04.2020 (”…s-a examinat necesitatea unei modalităţi de reglementare derogatorie…”), preferabilă fiind utilizarea unei alte sintagme (…s-a examinat posibilitatea unei modalităţi de reglementare derogatorie a vacanţei judecătoreşti…) – este unul prematur, întrucât evoluţia riscurilor generate de răspândirea virusului COVID-19 nu poate fi anticipată la acest moment.

De aceea, înainte de lua o hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să consulte Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă sau Comisia AntiCovid-19 din cadrul Ministerului Sănătăţii, pentru a se aprecia în deplină cunoştinţă de cauză asupra oportunităţii reluării întregii activităţi în cadrul instanţelor judecătoreşti.

Astfel, există posibilitatea ca starea de urgenţă să fie prelungită şi după jumătatea lunii mai a anului 2020, astfel încât nu va exista posibilitatea fixării unor termene de judecată foarte apropiate în toate tipurile de cauze sau o parte din acestea, în condiţiile în care desfăşurarea în luna iulie a unor activităţi judiciare multiple de către toate instanţele şi completele de judecată, care se folosesc de aceleaşi incinte, nu se poate realiza decât prin sacrificarea unor cerinţe minimale de securitate.

În sfârşit, credem că realizarea procesului de consultare publică pe această temă, sugerându-se o posibilă decizie, cu privire la întinderea cu titlu excepţional a vacanţei judecătoreşti pe durata unei singure luni, nu este una oportună, datorită presiunilor altor profesii juridice care, în spaţiul public, şi-au exprimat opinia cu privire la necesitatea reluării activităţilor judiciare, sugerând chiar posibilitatea ca vacanţa judecătorească din acest an să fie eliminată în integralitate.

Acest tip de abordare, pe lângă faptul că sacrifică posibilitatea valorificării unui drept legal al salariaţilor, ignoră chiar raţiunile ce au stat la baza măsurilor de suspendare a activităţilor judiciare şi chiar propriile revendicări ale acestor profesiuni juridice, care, chiar mai înainte de instituirea stării de urgenţă, şi-au manifestat nemulţumirea, rezervele şi, pe alocuri, refuzul de a mai presta servicii de asistenţă juridică, exceptând serviciile acordate în cauzele urgente, din raţiuni de siguranţă publică.

3. Despre posibilele implicaţii ale reluării activităţilor de judecată pe timpul vacanţei judecătoreşti asupra unor drepturi fundamentale ale participanţilor la actul de justiţie şi diferitele proceduri judiciare

Pe fondul problemei, trebuie remarcată o primă chestiune legată de modalitatea în care perioada vacanţei judecătoreşti ar putea fi restrânsă şi care, în urma posibilei modificări a Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, ar părea că se abate de la dispoziţiile prevăzute în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea de organizare judiciară şi Constituţia României.

Potrivit art. 139 alin. 1 lit. e din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se stabileşte vacanţa judecătorească.

Astfel, potrivit art. 178 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, vacanţa judecătorească este de două luni în fiecare an calendaristic, în intervalul 1 iulie – 31 august, iar potrivit art. 178 alin. 2 din Regulament, concediul de odihnă anual pentru întregul personal al instanţelor judecătoreşti se efectuează, de regulă, în timpul vacanţei judecătoreşti.

Deşi dispoziţia regulamentară permite concluzia că efectuarea concediului de odihnă nu trebuie realizată în întregime în timpul vacanţei judecătoreşti, totuşi concediul ce urmează a fi efectuat în această perioadă este cel anual, astfel încât, prin raportare la durata celor două luni a vacanţei judecătoreşti, cuprinsă în intervalul 1 iulie – 31 august, această perioadă este practic singura care asigură valorificarea efectivă a acestui drept.

În acest sens, art. 79 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că judecătorii şi procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile.

Respectarea întocmai a acestor dispoziţii legale presupune efectuarea concediului de odihnă potrivit cu durata sa, în vederea asigurării unei continuităţi care să contribuie la refacerea stării fizice şi psihice şi sănătăţii magistraţilor.

Respectarea acestor dispoziţii presupune însă şi asigurarea condiţiilor optime de efectuare a concediului legal de odihnă, care, în cazul magistraţilor şi întregului personal auxiliar al instanţelor şi parchetelor, nu pot fi asigurate în integralitate decât pe timpul vacanţei judecătoreşti şi, în nici un caz, într-o altă perioadă a anului.

Iată de ce, efectuarea concediului legal de odihnă pe parcursul unei singure luni a vacanţei judecătoreşti conduce practic la golirea de conţinut de a unui drept fundamental, aşa cum este şi dreptul la un concediu de odihnă plătit, prevăzut de art.41 alin.2 din Constituţia României, alături de alte drepturi circumscrise măsurilor de protecţie socială.

Acest drept se valorifică în condiţiile generale stipulate prin Codul Muncii, de la care nici Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi nici nu alt regulament nu pot deroga, aceste reglementări secundare fiind emise în aplicarea unei legislaţii primare specifice tuturor salariaţilor.

Cum efectuarea concediului de odihnă se efectuează, de regulă, în timpul vacanţei judecătoreşti, orice altă derogare, care ar conduce la reducerea în mod artificial a duratei acestui concediu sau la fragmentarea lui – de o manieră care să îi afecteze continuitatea şi aptitudinea de a servi la refacerea stării de sănătate a salariaţilor – este nelegală şi aptă a intra în conflict cu o lege fundamentală, aşa cum este Constituţia.

Potrivit art. 53 din Constituţie exerciţiul unor drepturi şi libertăţi nu se poate face decât prin lege, astfel încât, prin efectele generate, orice eventuală măsură de modificare a Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, printr-o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, vine şi conflict cu Constituţia, fiind de natură să conducă la restrângerea unui drept fundamental.

Restrângerea concediului de odihnă al magistraţilor, ca o consecinţă directă a unei decizii obligatorii de reluare a activităţii judiciare la parametrii optimi, este contrară chiar scopului prevăzut de art. 53 alin. 1 din Constituţie, deoarece restrângerea acestui drept fundamental nu este de natură să conducă la prevenirea consecinţelor unei calamităţi şi nici la apărarea sănătăţii publice ori a dreptului cetăţenilor de a avea acces la justiţie, ci ea conduce la punerea în pericol a sănătăţii lucrătorilor şi a participanţilor la actul de justiţie, amplificând riscurile de contaminare cu virusul COVID-19.

În măsura în care evoluţia pandemiei rămâne una necunoscută, analizarea unor măsuri organizatorice referitoare la restrângerea vacanţei judecătoreşti şi la necesitatea reluării activităţii judiciare la parametri normali, este inoportună şi face ca examinarea caracterului necesar al restrângerii dreptului la concediu de odihnă plătit al personalului din justiţie să nu poate fi apreciată nici din perspectiva condiţiei imperative impuse de art.53 alin.2 din Constituţie, efectele produse putând fi chiar discriminatorii în raport cu alte categorii de salariaţi exceptate de la reluarea unor activităţi cu un puternic impact asupra sănătăţii publice, cum sunt cele didactice, recreative sau sportive.

Măsura propusă este cu atât mai discutabilă cu cât nicio altă autoritate publică sau putere a statului şi nicio altă instituţie bugetară nu şi-a propus intensificarea activităţii în perioada imediat următoare ieşirii din starea de urgenţă, iar o astfel de măsură nu este specifică perioadei preconizate, câtă vreme nu mai există temei pentru restrângerea unor drepturi.

În măsura în care restrângerea dreptului la concediu de odihnă al judecătorilor s-ar impune în scopul asigurării efectivităţii altor drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute prin Constituţie, aşa cum sunt accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor în termen rezonabil, această restrângere trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, potrivit art.53 alin.2 din Constituţie.

Or, proporţionalitatea acestei restrângeri, dincolo de faptul că nu este dispusă prin lege, nu este realizată nici printr-o modalitate adecvată scopului propus, întrucât conduce la periclitarea altor drepturi fundamentale, cum sunt dreptul la sănătate al lucrătorilor şi participanţilor la actul de justiţie, punând în pericol sănătatea şi ordinea publică, inclusiv prin riscul încetării activităţii instanţelor, confruntate deja cu unele cazuri de îmbolnăvire.

Aceste drepturi prevăzute prin Constituţie sunt incluse, la rândul lor, în categoria drepturilor fundamentale, constituind reflectarea pe plan intern a unor dispoziţii care le consacră prin diferite instrumente internaţionale ratificate de România.

Astfel, art. 41 alin. 2 din Constituţie prevede că salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, iar aceste măsuri privesc, între altele, securitatea, sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, precum şi prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, or, toate aceste drepturi sunt sacrificate, în condiţiile în care un mare număr semnificativ de angajaţi din justiţie sunt femei şi tineri, iar prestarea muncii în condiţiile deosebite sau speciale, ce au condus la instituirea stării de urgenţă, nu se bucură decât de o protecţie minimală.

Revenirea la programul normal de muncă pe perioada vacanţei judecătoreşti, prin stabilirea de măsuri imperative, şi nu a unor măsuri cu titlu de recomandare, este de natură să aducă atingere şi dreptului la ocrotirea sănătăţii, garantat prin dispoziţiile art. 34 alin. 1 din Constituţie, mai cu seamă în contextul actual, caracterizat prin instituirea unor măsuri relative de protecţie a sănătăţii publice şi participanţilor la actul de justiţie.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este unul dintre cele mai importante drepturi sociale şi economice, figurând în toate documentele internaţionale în materie: Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, art. 25 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, art. 11 şi art. 13 ale Cartei Sociale Europene revizuite.

Ca şi alte categorii de drepturi, dreptul la ocrotirea sănătăţii este reglementat ca un „drept-creanţă, menţionându-se expres în textul constituţional obligaţia pozitivă generală a statului de a garanta îndeplinirea sa efectivă: de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Această obligaţie se corelează, totodată, şi cu caracterul social al statului român, afirmat de art. 1 alin. 3 din Constituţie.[1]

De aceea, reluarea în integralitate a activităţilor de judecată pe perioada vacanţei judecătoreşti pare să intre în conflict şi cu dispoziţiile art. 34 alin. 2 din Constituţie, care instituie în sarcina statului obligaţia pozitivă de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Deşi această obligaţie nu poate fi una absolută, ea trebuie să capete însă un caracter efectiv, fiind circumscrisă şi unei obligaţii negative din partea statului, aceea de a se abţine de la orice măsuri organizatorice care, în contextul epidemiologic actual, ar periclita sistemul de justiţie, sănătatea publică şi dreptul la viaţă al persoanei.

Această concluzie este susţinută şi de interpretările Comitetului pentru Drepturi Sociale, instituit de Carta Socială Europeană revizuită, ce reţin că art. 11 şi 13 din Cartă, privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul la asigurări sociale de sănătate, se referă la măsuri şi obligaţii complexe din partea statelor, datorită legăturii lor cu o serie de drepturi protejate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, Comitetul pentru Drepturi Sociale, în cadrul procedurii de soluţionare a plângerilor colective, a dezvoltat un ansamblu de interpretări şi jurisprudenţă, relevantă în acest sens fiind interpretarea din anul 2005, potrivit căreia dreptul la ocrotirea sănătăţii prevăzut de art.11 din Carta Socială Europeană completează dispoziţiile art. 2 şi art.3 ale Convenţiei, potrivit interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în instuituirea unor obligaţii pozitive ale statelor privind protecţia acestor drepturi.

Afirmaţia cu caracter general din partea Comitetului formulată în cauza FIDH – International Federation of Human Rights Leagues contra Franţei (2004) – demonstrează tendinţa integrării sistemelor europene de protecţie a drepturilor omului, întrucât reţine că demnitatea umană este valoarea fundamentală şi nucleul dreptului european al drepturilor omului, iar ocrotirea sănătăţii este o precondiţie pentru menţinerea demnităţii umane.

4. Implicaţiile unor măsuri de relaxare a restricţionărilor aduse liberului acces la justiţie asupra unor drepturi fundamentale ale angajaţilor din sistemul judiciar, din perspectiva reglementărilor europene

Distict de cele subliniate mai sus, trebuie precizat că necesitatea instituirii unei modalităţi derogatorii a vacanţei judecătoreşti este inoportună şi în raport de faptul că, în cazul celor mai multe instanţe din România, perioada de efectuare a concediului anual de odihnă nu coincide cu întreaga durată a vacanţei judecătoreşti, limitându-se la o perioadă de doar 4 sau 5 săptămâni.

Astfel fiind, restrângerea perioadei vacanţei judecătoreşti este lipsită de obiect şi tinde la restrângerea perioadei concediului anual de odihnă la o durată de numai două săptămâni, întrucât judecătorii nu îşi vor putea efectua concediul în aceeaşi lună.

Această măsură este una profund inechitabilă în raport de munca depusă de corpul judecătorilor pe perioada stării de urgenţă, circumscrisă activităţilor de redactare şi de soluţionare a cauzelor urgente, acestui efort fiindu-i asociate activităţi zilnice curente de rezolvare a mapelor de corespondenţă, de efectuare a unor activităţi curente de punere în executare a hotărârilor penale sau de redactare a unui număr semnificativ de hotărâri mai vechi, al căror termen de redactare fusese depăşit, datorită volumului ridicat de activitate.

De altfel, din perspectiva dispoziţiilor cuprinse în art. 61 din Anexa 1 la Decretul Preşedintelui României nr.240/2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, Comisia nr. 1 din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii reţine implicarea instanţelor judecătoreşti în activitatea de redactare a hotărârilor pronunţate, pe durata stării de urgenţă şi atrage în mod deosebit atenţia asupra necesităţii de respectare în continuare a acestor dispoziţii legale, aspect ce subliniază încă o dată eforturile depuse de judecători pe durata stării excepţionale ivite.

Aşadar, perioada stării de urgenţă, pe care nu judecătorii au decis-o şi care nici nu pare să fi fost provocată de aceştia, a fost folosită tot în interesul sistemului judiciar, prin eliminarea şi reducerea numărului de redactări restante.

Totodată, în sistemul judiciar există numeroase exemple care conduc la concluzia că judecătorii au amânat efectuarea întregului concediu de odihnă, pentru eliminarea restanţelor sau reducerea acestora, dar şi nenumărate situaţii în care orele suplimentare efectuate în afara programului normal de lucru, nu au fost în nici un fel remunerate, contrar soluţiei adoptate în privinţa avocaţilor din oficiu, al căror onorariu, suportat din bugetul de stat, se dublează, fără să fie cenzurat în nicio situaţie de către judecător.

Deşi măsurile propuse urmăresc ca vacanţa judecătorească să fie efectuată într-o singură lună, se omite din vedere chiar faptul că hotărârile pronunţate în respectiva perioadă ar trebui motivate în perioada imediat următoare, care poate fi asociată cu luna rezervată concediului de odihnă sau cu o lună extrem de aglomerată, aşa cum este luna septembrie, astfel încât procesul de refacere a sănătăţii judecătorilor riscă să fie golit de conţinut, iar judecătorii să fie supuşi riscului de a acumula noi redactări restante.

Măsurile propuse pot avea efecte contrare scopurilor urmărite şi pot atrage efecte secundare în planul sănătăţii magistraţilor şi întregului personal auxiliar, în condiţiile în care expunerea angajaţilor şi publicului la factori de risc poate compromite un întreg efort de protejare a sănătăţii desfăşurat până în prezent, poate afecta calitatea actului de justiţie, lipsindu-l de eficienţa dorită şi poate încuraja formularea cererilor de concediu pe alte căi ori absenţa participanţilor de la procedurile judiciare, cu consecinţa avansării de cheltuieli inutile în contul actelor de procedură îndeplinite.

Este de notorietate că numărul angajaţilor care deservesc instanţele din capitală şi marile oraşe ale ţării, precum şi numărul de justiţiabili care frecventează aceste instanţe, conduc la o scădere semnificativă a standardelor actului de justiţie, perioada caniculară de vară făcând ca performanţele tuturor participanţilor la procedurile judiciare să scadă.

Măsurile propuse pot avea consecinţe inechitabile şi în plan familial, întrucât perioada vacanţei judecătoreşti coincide cu perioada vacanţei şcolare şi concediilor de odihnă acordate altor salariaţi, astfel încât restrângerea acestui drept afectează persoanele aflate în întreţinerea angajaţilor din sistemul judiciar şi periclitează confortul familial care trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi şi alte legături asemănătoare celor de familie, în condiţiile în care acest climat de siguranţă a fost semnificativ afectat pe perioada stării de urgenţă.

Nu trebuie omis din vedere nici faptul că multe legături de familie au fost întrerupte în această perioadă, că stresul datorat şi expunerilor la riscuri profesionale nu a fost în nici un fel decompensat şi că impunerea unui ”domiciliu forţat” pe perioada stării de urgenţă deja consumate nu reprezintă în nici un caz o recompensă, care trebuie să îşi găsească o contraprestaţie în munca ce s-ar putea efectua pe durata vacanţei judecătoreşti.

Având în vedere că vacanţa judecătorească se suprapune vacanţelor şcolare, desconsiderarea acestui aspect, poate reprezenta o încălcare a altor drepturi fundamentale consfinţite prin Constituţia României şi Conveţia Europeană a Drepturilor Omului, cum sunt dreptul la viaţă intimă familială şi privată, consacrat de art. 26 din Constituţie, dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, consacrat de art. 8 din Convenţie, dar şi a unor principii generale în materie, cum sunt principiul egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituţie şi principiul interzicerii generale a discriminării, prevăzut de art. 14 din Convenţie şi art.1 din Protocolul 12 al Convenţiei, în raport de tratamentul defavorabil aplicat magistraţilor aflaţi în activitate în raport cu alţi magistraţi sau persoane asimiliate magistraţilor ori alte categorii de salariaţi, care se pot bucura de exerciţiul acestor drepturi fără nici un fel de îngrădiri.

În cauza Marchx contra Belgiei (13 iunie 1979) şi întreaga jurisprudenţă care i-a urmat, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de viaţă familială se bazează pe o combinaţie a rudeniei şi efectivităţii şi că, astfel înţeleasă, „respectarea” vieţii familiale implică obligaţia statului de a acţiona de o manieră care să permită dezvoltarea normală a raporturilor de rudenie şi a altor raporturi asemănătoare acestora.

În afară de recunoaşterea juridică a oricăror legături familiale, statului îi revine un angajament negativ de a nu se amesteca în respectarea dreptului la viaţă familială, dar şi o obligaţie pozitivă inerente unei „respectări” efective a vieţii familiale. Această obligaţie pozitivă implică luarea tuturor măsurilor necesare, care să permită celor interesaţi să ducă o viaţă familială normală, mergând până la necesitatea adoptării unor măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile dintre indivizi. De aceea, în cazul obligaţiilor pozitive, responsabilitatea statelor părţi poate fi angajată nu numai în cazul unor ingerinţe active, caracterizate prin existenţa unor obstacole materiale, care împiedică valorificarea efectivă a anumitor drepturi, ci şi în cazul unor ingerinţe active sau pasive, caracterizate prin existenţa obstacolelor juridice, care paralizează ori restrâng exerciţiul real al unor drepturi şi libertăţi proclamate.

Pe plan intern, reflectarea constituţională a acestui drept este însă şi o consecinţă a ratificării de către România a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Pactului internaţional cu provire la drepturile civile şi politice care, în esenţă, prevăd că nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale.

Nici propunerea ca vacanţa judecătorească să se desfăşoare în luna decembrie a anului 2020, cu consecinţa desfăşurării activităţilor de judecată la parametri optimi pe întreaga durată a lunilor iulie şi august, nu este una oportună, din raţiunile evidenţiate mai sus, dar mai cu seamă datorită riscului de apariţie a unui nou val al epidemiei în luna noiembrie a acestui an. În raport cu acest ultim risc, efectuarea concediului de odihnă în luna decembrie ar fi echivalent cu o nouă măsură de izolare a magistraţilor la domiciliu, astfel că obiectul unui drept fundamental prevăzut prin lege şi prin Constituţie ar fi lipsit de orice eficienţă.

Plecând de la premisa potrivit căreia orice drept prevăzut prin lege, aşa cum este şi dreptul la concediu de odihnă plătit, se valorifică de comun acord cu angajatorul, dar potrivit nevoilor beneficiarului şi în vederea satisfacerii necesităţilor proprii ale acestuia, este evident că angajatorul nu ar putea impune salariatului condiţii legate de perioada şi de modalitatea de valorificare a acestui drept, prin crearea unor situaţii conjuncturale care să conducă la diminuarea posibilităţior de valorificare ale concediului şi la fragmentarea perioadei acestuia.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[2], dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanţă deosebită, de la care nu se poate deroga şi care are o dublă finalitate : să îi permită lucrătorului să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă şi să dispună de o perioadă de destindere şi de recreere. Pentru punerea în aplicare a acestui drept, autorităţile naţionale competente trebuie să respecte atât prevederile art. 7 din Directiva 2003/88/CE, privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru[3], cât şi prevederile art.31 alin.2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Articolul 7 din Directiva 2003/88/CE prevede că „statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni…” şi că „..perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.”

În Hotărârea din 6 aprilie 2006 – Federatie Nederlandse Vakbeweging, C-124/05, ca şi în alte decizii ulterioare, Curtea a reţinut că „incitările la renunţarea la concediul de odihnă sau la determinarea lucrătorilor să renunţe la acesta sunt incompatibile cu obiectivele dreptului la concediu anual plătit, astfel cum au fost amintite la pct. 32 şi 33 din hotărâre şi ţinând seama în special de necesitatea de a garanta lucrătorului beneficiul unui repaus efectiv, în vederea protecţiei eficiente a securităţii şi a sănătăţii sale.

Aşa fiind, orice practică sau omisiune a unui angajator, care are un efect potenţial disuasiv asupra efectuării concediului anual de către un lucrător, este incompatibilă cu finalitatea dreptului la concediu anual plătit (Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C- 214/16, EU:C:2017, punctul 39 şi jurisprudenţa citată, CJUE, C-684/16).

Astfel, Curtea a statuat că dreptul la concediu de odihnă anual plătit, este un drept care se aplică cu privire la toţi lucrătorii, iar Directiva 93/104 – ce a fost codificată prin directiva 2003/88/CE, trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiţii de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept (Hotărârea BECTU, punctul 52 – pct.17, Dominguez, din 24 ianuarie 2012).

În cauza Neidel, C-337/10, din data de 4 mai 2012, Curtea de Justiţie a statuat că „dreptul la concediu anual plătit nu numai că are, în calitatea sa de principiu al dreptului social al Uniunii, o importanţă deosebită, ci este de asemenea consacrat în mod expres la articolul 31 alineatul 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, căreia articolul 6 alineatul 1 TUE îi recunoaşte aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor” (Hotărârea KHS, C-214/10, din data de 22 noiembrie 2011, punctul 37, pct. 40).

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-214/10 – KHS, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa, potrivit căreia dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu de drept social al Uniunii de o importanţă deosebită de la care nu se poate deroga şi a cărui punere in aplicare de către autorităţile naţionale competente poate fi efectuata numai in limitele prevăzute in mod expres de dreptul Uniunii.

Cu privire la natura juridică a concediului de odihnă, Curtea de Justiţie (Camera a cincea – completul de trei judecători) s-a pronunţat la data de 21.06.2012, cu privire la una dintre cererile analizate în cauza ANGED, C-78/11, cerere sosită de la Tribunalul Suprem din Spania.

Astfel, Curtea reţine că este cert că finalitatea dreptului la concediul anual plătit este aceea de a‑i permite lucrătorului să se odihnească şi să dispună de o perioadă de destindere şi de recreere, finalitate care diferă de cea a dreptului la concediul medical, ce se acordă lucrătorului pentru a se putea reface după o boală ce a determinat incapacitatea de muncă (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2009, Vicente Pereda, C‑277/08, Rep., p. I‑8405, punctele 21 19), momentul la care survine respectiva incapacitate fiind lipsit de relevanţă [.]” (pct. 22).

Această finalitate, care distinge dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalităţi diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referinţă. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecţia securităţii şi a sănătăţii sale, vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere şi de recreere.

Chiar dacă drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite, în principiu, în funcţie de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă (a se vedea, Hotărârea din 11 noimebrie 2015, Greenfield, C‑219/14, EU:C:2015:745, punctul 29), absenţa de la serviciu a angajatului nu îl exclude pe acesta de la posibilitatea de a-şi valorifica dreptul la concediu de odihnă, în cazul în care această absenţă s-a datorat unor motive imprevizibile şi independente de voinţa sa, precum cele de boală ori forţă majoră.

Or, precum spuneam în cele ce preced, această ipoteză se suprapune celei aduse în discuţie, deoarece perioada stării de urgenţă, pe care nu judecătorii au decis-o şi care nici nu a fost provocată de aceştia, a fost folosită în beneficiul societăţii şi în propriul interes al sistemului judiciar, prin soluţionarea unor categorii de cauze considerate urgente şi prin eliminarea ori reducerea numărului de redactări restante.

Sub forma unui ultim argument, înţelegem să aducem în discuţie însăşi faptul că efectuarea concediului pe timpul vacanţei judecătoreşti previne şi posibilitatea, pe care nimeni nu şi-o, doreşte ca zilele de concediu rămase neefectuate să nu fie valorificate în alte perioade ale aceluiaşi an calendaristic sau în anul următor, eliminându-se astfel şi riscurile repetate de amânare a şedinţelor de judecată, în vederea respectării principiului continuităţii. În acest fel, se dă eficienţă unui obiectiv urmărit prin Directiva 2003/88/CE, privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru şi subliniat în mod constant prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, referitor la protecţia angajatoruluiîmpotriva riscului de cumul foarte mare a unor perioade de absenţă a lucrătorului şi a dificultăţilor pe care aceste perioade le-ar putea implica pentru organizarea muncii.

5. Concluzii

Propunerile de reluare sau de relaxare a activităţilor de judecată nu sunt oportune deocamdată şi generează numeroase riscuri, prin aceea că nu ţin cont nici de specificul activităţilor judiciare desfăşurate pe perioada stării de urgenţă şi nici de riscurile iminente pentru sănătatea publică, pe care activităţile judiciare, reluate la parametri normali, le pot avea pe viitor.

De aceea, măsurile de reluare a activităţilor de judecată trebuie să se limiteze, în mod strict, la cauzele cu caracter urgent, iar ele trebuie să se circumscrie, ca şi până în prezent, unor măsuri stabilite cu titlu de recomandare, care să se asigure reluarea graduală a activităţilor judiciare, prin eliminarea oricăror factori de risc la adresa sănătăţii publice, potrivit modelului aplicat în diferite state europene sau din afara Europei şi exemplificat în comunicatul Asociaţiei Forumul Judecătorilor din România.

Plecând de la premisa că menţinerea vacanţei judecătoreşti, astfel cum este reglementată în prezent, oferă cadrul necesar şi suficient pentru soluţionarea cauzelor ce impun urgenţă, este necesar ca sistemul judiciar să identifice soluţii, care să îşi găsească aplicarea în cuprinsul normelor de procedură, de natură să limiteze prezenţa părţilor în sălile de judecată şi care să simplifice procedurile actuale de lucru, făcându-se apel la proceduri scrise, recunoscute în cele mai multe din statele europene, compatibile cu cele mai multe din exigenţele dezvoltate pe cale jurisprudenţială de Curtea de la Strasbourg şi care pot fi diversificate în cele mai multe ramuri ale dreptului procesual.

Distinct de identificarea unor soluţii legislative adaptate provocărilor actuale, sistemul judiciar trebuie să găsească propriile instrumente care să ajute la normarea muncii, prin fixarea unui număr rezonabil de cauze pentru fiecare şedinţă de judecată, asigurându-se timpul studierii dosarelor şi al redactării hotărârilor judecătoreşti la nivelul tuturor instanţelor din România.

De altfel, până în prezent resursele logistice asigurate de Ministerului Justiţiei au avut o valoare simbolică, iar sistemul judiciar nu beneficiază de dotări performante care să asigure testarea angajaţilor şi a publicului, în scopul prevenirii riscului de îmbolnăvire cu virusul COVID-19, conducerile instanţelor de judecată fiind, la râdnul lor, expuse unor riscuri manageriale accentuate, care pot decurge din răspândirea virusului pe diverse căi.

În concluzie, o precipitare în sensul reluării sau relaxării activităţilor judiciare poate se poate dovedi contraproductivă, sens în care menţinerea în integralitate a vacanţei judecătoreşti în anul 2020, cu regimul configurării completelor de urgenţă şi a judecării cauzelor urgente, reprezintă soluţia care ar asigura o protecţie eficientă a angajaţilor şi publicului împotriva unui risc major de infectare cu virusul COVID-19, contribuind la prevenirea apariţiei în cadrul instanţelor a unor noi cazuri de îmbolnăvire, ce ar determina închiderea pe termen mediu sau lung a activităţii acestora.


[1] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, coordonatori, Constituţia României, Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pagina 319.
[2] Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, punctul 43, Hotărârea din 18 martie 2004, Merino Gómez, C-342/01, punctul 29, Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson-Steele şi alţii, C-131/04 şi C-257/04, punctul 48, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, punctul 22.
[3] Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru, modifică şi codifică Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.


Judecător Ciprian Coadă
Curtea de Apel Constanţa

Secţiuni: Covid 19 Legal React, Opinii, Selected | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO