Secţiuni » Selected
Selected Top Legal
CorporatePlatinum members
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Restrângerea exercițiului libertății religioase în preajma sărbătorilor pascale – o analiză critică
05.05.2020 | Radu ZIDARU

JURIDICE - In Law We Trust
Radu Zidaru

Radu Zidaru

Rezumat: Pe fondul apariției și în România a unor cazuri de persoane infectate cu virusul COVID-19[1], autoritățile statului au aplicat mai multe măsuri restrictive, unele dintre ele vizând direct creștinii și cultele religioase care urmau să serbeze praznicul Învierii Domnului. Felul cum evenimentele s-au desfășurat în timp, precum și serioasele consecințe juridice pe care respectivele măsuri le-au produs în domeniul libertății religioase m-au determinat să întocmesc acest modest studiu și să îl supun atenției dumneavoastră.

I. Prezentare cronologică a actelor juridice prin care s-a operat restrângerea libertății religioase

La data de 16 martie 2020, Președintele României a semnat Decretul nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României[2], măsură ce a fost încuviințată de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020[3]. Ulterior, la 17 martie, Ministrul Afacerilor Interne a emis Ordonanța militară nr. 1 din 17 martie 2020 privind unele măsuri de primă urgență care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri[4]. Lecturând decretul se constată că acesta nu prevede nicio măsură de restrângere a exercițiului credințelor religioase, însă ordonanța militară stipulează următoarele: «Se suspendă toate activitățiile […] religioase […] realizate în spații închise» [art. 2]. Stipularea acestei măsuri a generat reacții puternice în rândul credincioșilor[5], dar și în rândul acelora care, în general, nu agrează prezența Bisericii Ortodoxe Române în spațiul public[6]. Nici acțiunile care aveau să pună în discuție corectitudinea juridică a actului nu au întârziat să fie înteprinse, astfel că, la 7 aprilie a.c. a fost îregistrată la Curtea de Apel Iași crerea de chemare în judecată a petentului Petrescu Ioan, formulată în contradictoriu cu pârâta Ministerul Afacerilor Interne, în Dosarul nr. 155/45/2020, obiectul acțiunii fiind: «anularea parțială a art. 2 din Ordonanța militară nr. 1/2000». Ca o coincidență, la data de 14 aprilie s-au petrecut două evenimente conexe și cu relevanță pentru analiza de față, anume:

1. Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Afacerilor Interne şi respingerea acţiunii petentului Petrescu Ioan ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

2. Emiterea de către Președintele României a unui nou Decret pentru prelungirea stării de urgență pe teritoriul României[7], în Anexa nr. 1 a acestuia prevăzându-se expres că: «Slujitorii cultelor religioase recunoscute oficial în România pot oficia în lăcașurile de cult, în spații publice sau în spații private: practicile și ritualurile cu caracter public specifice cultului, fără participarea publicului; practicile și ritualurile cu caracter privat specifice cultului, precum botezurile, cununiile sau înmormântările, cu participarea numărului minim de persoane, potrivit normelor canonice și cu respectarea strictă a măsurilor de protecție individuală și colectivă pentru prevenirea răspândirii COVID-19 [art. 1 alin. (2) lit. a) și b)]. În fine, Ordonanța militară nr. 2 privind măsurile de prevenire a răspândirii COVID-19[8] a introdus la art. 2 noi alineate, în acestea stipulându-se următoarele: «Se pot oficia slujbe în lăcașurile de cult de către slujitorii bisericești/religioși, fără accesul publicului, slujbele putând fi transmise în mass-media sau online; se pot oficia acte liturgice/religioase cu caracter privat [botezuri, cununii, înmormântări], la care pot participa maximum 8 persoane, precum și împărtășirea credincioșilor bolnavi la spital sau la domiciliul acestora» [art. 9 alin. (1) pct. 1]. Măsura de prelungire a stării de urgență a fost încuviințată de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020[9].

II. Libertatea religioasă la nivel constituțional și restrângerea exercițiului ei. Aspecte relevante

Libertatea religioasă, ca dimensiune[10] sau parte[11] a libertății de conștiință, este consacrată în Constituția României[12], prin intermediul mai multor alineate ale art. 29, dar mă voi referi strict la acelea care sunt relevante pentru analiza de față.

1. Libertatea religioasă la nivel constituțional

a) «Libertatea credinţelor religioase nu poate fi îngrădită sub nici o formă» [art. 29 alin. (1)][13]. Credințele religioasesunt acele sentimente și acte pe care o persoană le raportează la lumea înconjurătoare și la existență. Libertatea religioasă implică atât o latură interioară cât și una exterioară de manifestare. Din perspectiva laturii interioare, ce presupune dreptul persoanei de a avea sau adopa, în forul interior, o credință, libertatea religioasă are un caracter absolut, în sensul că statul nu poate să o restrângă[14]. Din perspectiva laturii exterioare, presupunând dreptul persoanei în a-și exterioriza respectiva credință, prin participare la slujbe, procesiuni etc.[15], libertatea are un caracter relativ, statul putând să o restrângă[16], însă doar pe cale de excepție, deoarece regula o constituie imposibilitatea îngrădirii credințelor religioase.

b) «Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii» [art. 29 alin. (3)]. În acest alineat sunt consacrate două principii fundamentale și conexe: libertatea cultelor religioase și organizarea lor statutară, în condițiile legii. Prin cult se înțelege: «într-o accepțiune organică–o asociație/organizație religioasă și într-o accepțiune funcțională–ritualul practicat»[17]. Cultul [asociația/organizația] are libertatea, între altele, să își exercite propriul ritual religios [slujba], bucurându-se această libertate, care este de rang constituțional. Statutul reprezintă actul juridic de organizare și, totodată, de legătură al cultului religios cu statul. Ca o paranteză, deși în Constituție se folosește doar termenul statut, în Legea nr. 489/2006 se folosește, alături de acesta, și sintagma coduri canonice [ 8 alin. (3)][18], prin urmare va rămâne în sarcina CCR să se pronunțe, pe viitor, în sens restrictiv sau extensiv, asupra constituționalității sau nu a sintagmei[19]. În fine, este de observat caracterul diriguitor al legii. Ea trasează condițiile în care cultele religioase se pot organiza și prevederile statutare nu pot contraveni legii, deoarece respectarea legii reprezintă o obligație de rang constituțional [art. 1 alin. (5)]. Așadar, vorbim de o limitare a cultelor religioase în a se organiza intern, limitare care este prevăzută de Constituție, in abstracto și care devine in concreto, atunci când legea o prevede expres[20].

c) «Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate» [art. 29 alin. (5)]. Textul consacrată două principii fundamentale exercitării libertății religioase: autonomia cultulelor religioase față de stat [21] [sau separația față de stat], precum și sprijinire cultelor de către stat. În literatura de specialitate autonomia cultelor religioase a fost definită astfel: «capacitatea cultelor de a legifera și de a se conduce potrivit propriilor statute» [22]; «dreptul Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale și judiciare specifice naturii sale și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de stat» [23] sau: «libertatea fiecărui cult în a-şi organiza forma de ritual, învăţământul, relaţiile adepţii cultului, relaţiile cu statul» [24]. În jurisprudența sa Curtea a arătat că: «principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă insanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare» [25]. Deci, vorbim de o consistență constituțională a acestui preincipiu, în sensul că dispozițiile din lege, care interferează cu unele prevederi din statutele de organizare și funcționare ale cultelor religioase, nu trebuie să îl înfrângă, deoarece, la rândul său, este de rang constituțional. Se observă, deci, necesitatea existenței unui echilibru între principiul respectării legii [art. 1 alin. (5)] și cel al autonomiei cultelor religioase [art. 29 alin. (4)], echilibru pe care tot Curtea va trebui să îl mențină, prin intermediul jurisprudenței. În ceea ce porivește principiul separației cultelor față de Stat [26], acesta nu este altceva decât un sinonim al principiului autonomiei și, cu toate că există un regim de separație între stat și cultele religioase, totuși statul are obligația pozitivă «de a sprijini cultele recunoscute de lege» [27], «inclusiv prin mijloace financiare» [28]. În această privință, nu trebuie pierdut din vedere că această obligație a statului reprezintă o măsură compensatorie raportată la secularizarea averilor mănăstirești, care a afectat Biserica Ortodoxă Română [29] și, de asemenea, trebuie evidențiat și ajutorul material, concret, oferit de Biserica Ortodoxă Română în contextul epidemiei COVID-19, ajutor care a ajuns, până în prezent, la suma de 14.876.474[30][31]. Prin urmare, obligația constituțională amintită este justificată atât din punct de vedere al contextului istoric trecut, cât și din punct de vedere al celui actual. În fine, văzut în ansablul său, alin. (5) al art. 29 poate fi intitulat: Raportul cultelor religioase cu statul [32].

2. Modalitatea de reglementare în domeniul libertății religioase – regula și excepția

Legea fundamentală stipulează, ca regulă, că: «prin lege organică se reglementează – regimul general al cultelor» [art. 73 alin. (3) lit. s)], dar având în vedere dispozițiile constituționale care prevăd, prin excepție, posibilitatea reglementării în domeniu legii organice și prin intermediul ordonanței de urgență [cf. art. 115 alin. (4) – (6)][33], dar, este evident că și în domeniul libertății religioase se poate reglementa prin OUG, aceasta fiind actul juridic normativ minim ca forțăacceptat. Prin ordonanță simplă, decret, hotărâre de Guvern, ordonanță militară etc., nu se pot introduce reglementări în domeniu.

3. Restrângerea libertății religioase în spirit constituțional

O astfel de restrângere se poate opera strict în condițiile evocate de art. 53 din Constituție și, deoarece consider că actele administrative care au prevăzut restrângerea nu îndeplinesc condiția legalității, nu voi mai analiza celelalte condiții privind măsura de restrângere. Așadar, Constituția precizează că exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns «numai prin lege» [art. 53 alin.(1)], aceasta fiind prima condiție obiectivă pe care actul jurdic de dispunere a măsuri de restrângere va trebui să o îndeplinească, pentru ca el să fie considerat constituțional. Va fi total lipsit de obiect a discuta despre constituționalitatea măsurii restrictive, dacă, ab initio, actul însuși nu îndeplinește exigența cerută. Termenul lege desemnează, în sens material, atât legea organică sau ordinară, adoptată de Parlament [art. 73 alin.(1)] cât și actul juridic cu forță egală cu a legii, prin care se poate opera restrângerea în domeniul unui drept sau al unei libertăți prevăzute de Constituție. Acest aspect presupune că, în anumite situații, restrângerea «se poate face și prin ordonanță de Guvern»[34]. Totuși, având în vedere că, de regulă: «Prin lege organică se reglementează [] regimul general al cultelor» [art. 73 alin. (3) lit. s)], precum și că «Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice» [art. 115 alin. (1)], rezultă că printr-o ordonanță dată în baza unei legi de abilitare [ordonanță simplă], Guvernul nu poate să restrângă exercițiul libertății religioase, un astfel de act putând fi declarat neconstituțional, fiindcă nu îndeplinește, d.p.d.v. material, condiția stipulată de art. 53 alin. (1) din Constituție. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat interdicţia pentru Parlament de a abilita Guvernul pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice[35], precum și interdicția reglementării în domeniul legilor organice prin intermediul ordonanţelor emise în baza unei legi de abilitare[36]. Mai mult, dacă interdicția exclude ordonanța simplă, care totuși are o anumită forță juridică, cu atât mai mult nu se poate restrânge exercițiului libertății religioase printr-un decret președențial sau ordonanță militară, acestea fiind acte juridice cu forță inferioară legii. Dacă restrângerea libertății religioase s-ar face printr-o ordonanță simplă, atunci actul juridic normativ poate face obiectul unui control de neconstituționalitate, sub aspectul neîndeplinirea de către acesta a condiției obiective stipulate de art. 53 alin. (1). Deci, nu se va mai verifica de către Curte dacă și măsura respectă condițiile obiective evocate de art. 53 alin. (1) și (2). Dacă restrângerea libertății religioase s-ar face printr-o ordonanță de urgență, atunci măsura poate face obiectul uni control de neconstituționalitate, raportat la neîndeplinirea uneia dincondițiile stipulate de art. 53 alin. (1) și (2), ne mai verificându-se condiția ce vizează actul juridic normativ.

III. Libertatea religioasă la nivelul Legii nr. 489/2006. Dispoziții relevante din perspectiva restrângerii exercițiului ei

În Legea nr. 489/2006[37] două sunt, în principal, normele relevante pentru libertatea religioasă, din perspectiva restrângerii: «Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă» [art. 2 alin. (1)]. Libertatea religioasă este recunoscută persoanei fizice [creștinului], care și-o manifestă, în forul interior, prin simțământul religios pe care îl experiază și în exterior prin acte vizibile, ca: participarea la sfintele slujbe, împărtășire, închinarea și sărutarea sfintelor icoane și moaște [nu oase!] etc. De asemenea, libertatea religioasă este recunoscuscută și persoanei juridice [art. 8 alin. (1)], adică cultului religios recunoscut [e.g. bisericii], care și-o manifestă în exterior, prin organizarea de sfinte slujbe, procesiuni, acțiuni filantropice, culturale etc. Ca o paranteză, o întrebare interesantă ar putea fi pusă, anume dacă cultul religios recunoscut își poate exercita libertatea religioasă în forul său intern și, după părerea mea, răspunsul este nu, deoarece, potrivit dreptului canonic «biserica este o comunitate sau societate religioasă»[38], iar potrivit teologiei creștine conștiința de sine și sentimentul sunt atribute exclusive ale omului[39]. Textul legal stipulează, mai departe, că manifestarea libertății religioase poate avea loc în mod individual sau colectiv, ambele variante de exercitare putând fi efectuate în public sau privat. De exemplu, închinarea în dreptul unei biserici, obicei atât de românesc, reprezintă o manifestare individuală, realizată în public. Forma de concretizare exterioară a libertății religioase o reprezintă: practicile și ritualurile săvârșite. Legat de diferențierea întrebuințată, arăt că termenul practici evocă acele acte religioase mai simple, săvârșite, în general, de laici [e.g. închinarea][40], pe când cel de ritualuri evocă acele acte de o complexitate ridicată și pentru care există un cadru organizat prin reguli proprii, ele fiind săvârșite, în special, de clerici [e.g. Sfânta Liturghie]. În fine, legea cultelor prevede restrângerea dreptului la libertate religioasă, în acest mod: «Libertatea [persoanei-s.n.] de a-și manifesta credința religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege și constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului» [art. 2 alin. (2)]. Practic, textul legii preia prevederile constituționale incidente în materie [art. 53 alin. (1)-(3)] și le transpune la nivel legal, astfel că, din această perspectivă trebuie avută în vedere, atât obligativitatea legalității actului de dispunere a măsurii de restrângere, cât și obligativitatea legalității măsurii însăși.

IV. Lămuriri cu privire la OUG nr. 1/1999 în raport cu libertatea religioasă

În cele ce urmează vom analiza anumite aspecte ce țin de prevederile prezentei ordonanțe și care au legătură directă cu restrângerea libertății religioase.

1. Libertatea religioasă în prevederile OUG nr. 1/1999 și caracterul de act normativ cadru al ordonanței

Din lecturarea OUG nr. 1/1999[41] se observă că ea nu conține nicio prevedere expresă care să vizeze restrângerea libertății religioase. Aceasta deoarece, deși aplicabilă în domeniu stării de urgență, ordonanța nu este exhaustivă, ci reprezintă, în ansamblul ei, un act normativ cadru. Concluzia se poate deduce din interpretarea mai multor articole, după cum urmează: Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentalepoate fi restrâns [art. 4]. Sintagma unor drepturi și libertăți, ce conține pronumele nehotărât unor, indică, ca regulă, o enumerare nelimitativă și neexhaustivă, în sensul că și exrecițiul altor drepturi sau libertăți poate fi restrâns, prin adoptarea unor legi sau emiterea de alte ordonanțe, în funcție de caz. Se mai precizează că: «Pe durata stării de asediu și a stării de urgență sunt interzise–limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război; tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante; condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional; restrângerea accesului liber la justiție» [art. 3ˆ2 lit. a)-d)][42]. Dacă raportăm prezenta prevedere de excepție la disp. art. 4, ajungem la concluzia că, excluzând exercițiul drepturilor strict enumerate la art. 3ˆ2 lit. a)–d) pentru care restrângerea este interzisă, și exercițiul unor drepturi sau libertăți care nu sunt prevăzute în OUG nr. 1/1999 poate fi restrâns. Posibilitatea rezultă din economia textului, care face trimitere la rațiunea stării de urgență, unde acte de o anumită putere trebuiesc adoptate sau emise și în domeniul unor depturi sau libertăți, scopul fiind unul bine determinat[43]. Ideea unei enumerări neexhaustive poate fi dedusă, de asemenea, și din lipsa prevederi unor măsuri restrictive, fiind amintită doar măsura închiderii frontierei de stat, ce restrânge libera circulație [art. 25 din Constituție]. Concluzionând, privitor la libertatea religioasă OUG nu stipulează nimic, tocmai pentru că este un act normativ cadru, fără pretenție de exhaustivitate.

2. Posibile aspecte de neconstituționalitate observate în OUG nr. 1/1999

Referindu-se în general la decretul președențial, OUG stipulează, mai multe aspecte care, în opinia mea, contravin Constituției: în situația în care Parlamentul nu încuviințează starea instituită, Președintele României revocă de îndată decretul, măsurile dispuse încetându-și aplicabilitatea [art. 13][44]; în cazul stării de urgență […] coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine MAI [art. 18 alin. (1)]; pe durata stării de urgență […] gestionarea măsurilor dispuse [prin decret-s.n.] revine SNMSU [art. 19 alin. (1)]; aplicarea planurilor aprobate, conform dispozițiilorprezentei ordonanțe de urgență și ale decretului de instituire [art. 26 alin. (1) lit. a)]. Sintagmele măsuri dispuse prin decret și dispozițiilor decretului, cel puțin d.p.d.v. gramatical, pare să sugereze pentru acesta caracterul de act de dispoziție cu privire la libertatea religioasă, în sensul posibilității restrângerii ei de către Președintele României. Ele se dovedesc a fi o nefericită alegere a executivului, deoarece, actualmente, au generat o restrângere a libertății religioase prin efectul direct al dispozițiilor din Decretul nr. 240/2020, nefiind adoptată nicio lege, sau emisă vreo OUG, care să o restrângă. Așa stând lucrurile, sintagmele sunt contrare mai multor prevederi constituționale, dar în special aceleia potrivit căreia: exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai prin lege [art. 53 alin.(1)]. Luând în considerare că la nivel constituțional se stipulează, ca regulă, reglementarea printr-o lege organică în domeniul libertății religioase și regimului general al cultelor [art. 73 alin. (3) lit. s)], precum și excepția reglementării și prin OUG, [art. 115 alin. (4)], rezultă că, în ipoteza unei stări de urgență, cel mai mic act prin intermediul căruia se poate restrânge în mod constituțional libertatea religioasă este ordonanța de urgență a Guvernului [art. 115 alin.(1) și (4)][45]. În altă ordine de idei, sintagmele măsuri dispuse prin decret și dispozițiilor decretului, raportate la libertatea religioasă, contravin și interdicției constituționale potrivit căreia: Ordonanţele de urgenţă […] nu pot afecta […] drepturile și libertăţile [] prevăzute de Constituţie [art. 115 alin. (6)] și nu doar că sunt contrare, dar, după modesta mea părere, prin intermediul acestor sintagme, afectarea s-a și produs. De asemenea, el par să sugereze și posibilitatea Președintelui României de a „legifera” în situații excepționale, prin decret, în domeniul drepturilor și libertăților, în general, și în cel al libertății religioase, cu precădere. Dacă într-adevăr este corectă ipoteza pe care o propun, atunci prin OUG nr. 1/1999 se stabilește o altă procedură de „legiferare” în situați excepționale, peste procedura constituțională, care stipulează, strict și limitativ, că: «Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată» [art. 115 alin. (4)][46].

V. Decretul nr. 240/2020 și restrângerea libertății religioase

Analiza din prezenta secțiune o voi desfășura pe două planuri, respectiv: cel al Decretului nr. 240 și cel al conduiteiconstituționale a Președintelui României.

1 Aspecte privind decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020

Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 pentru prelungirea stării de urgență pe teritoriul României conține, în esență, următoarele restrângeri: neparticiparea publicului [a credincioșilor-s.n.] la slujbele săvârșite de preoți și participarea numărului minim de persoane la botezuri, cununii sau înmormântări [art. 1 alin. (2) lit. a) și b)], ele vizând latura exterioară a libertății religioase. În general, decretul nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare pe calea contenciosului administrativ când el reflectă relația Președintelui cu Parlamentul. În acest sens, Legea 554/2004[47]stipulează că: «nu pot fi atacate în contenciosul administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul» [art. 5 alin. (1) lit. b)][48]. În ceea ce privește Decretul nr. 240, sunt de părere că întrucât el reprezintă o „excepție de neprimire”[49], lui nu i se poate aprecia caracterul legal sau nelegal de către instanță și, de asemenea, el nefăcând nici obiectul unui control de constituționalitate [cf. art. 146], nu i se poate aprecia nici caracterul constituțional sau nu. Având în vedere aceste două imposibilități de apreciere, a nelegalități, afirmată expresis verbis, precum și a neconstituționalității, dedusă implicit, s-ar părea că decretul ar fi oarecum „infailibil”, atât în fața legii, cât și a Constituției, dar, reținând că: în situația în care Parlamentul nu încuviințează starea instituită, Președintele României revocă de îndată decretul [art. 13 din OUG nr. 1/1999][50], rezultă că existența decretului poate fi determinată fie de Parlament, fie de Președinte. Parlamentul nu îl poate revoca, dar, prin neîncuviințarea stării instituite prin el, îl obligă pe Președinte să o facă. Mai mult, și în ipoteza încuviințării de către Parlament a măsurii de instituire, Președintele, ulterior, poate revoca decretul, dacă el constată că acesta conține aspecte ce contravin Constituției, legii sau dacă dectretul este inoportun.

2 Aspecte privind conduita constituțională a Președintelui României referitoare la restrângerea libertății religioase

Având în că exercițiul libertății religioase poate fi restrâns numai prin lege [art. 53 alin. (1)], că Președintele României are obligația negativă de a nu comite fapte grave prin care să încalce prevederile Constituţiei [art. 95 alin. (1)], precum și că el vechează la respectarea ei [art. 80 alin. (2)], socotesc că ar fi de analizat conduita sa, dacă el a avut sau nu un rol activ, în sensul medierii între puterile statului [art. 80 alin. (2)], ca acestea să adopte o lege sau să emită o OUG, care să prevadă restrângerea libertății religioase, deoarece nici până în prezent nu sunt în vigoare astfel de acte. Mai mult, dacă Președintele a observat [și nu se poate susține contrariul] că cele două puteri statale nu au acționat în acest sens, este de analizat și dacă el ar fi avut obligația pozitivă să revoce decretul, sau acele prevederi din el, care au restrâns libertatea religioasă, ținând cont și de faptul că în urma decretului au fost emise doar ordonanțe militare de aplicare a lui. În fine, ar fi de apreciat dacă acest lucru s-ar fi impus și din perspectiva imposibilității atacării Decretului nr. 240 la instanța de contencios administrativ sau la CCR.

VI. Ordonanțele militare nr. 1 și 2 din – acte de încălcare a libertății religioase

La momentul la care Ordonanțele militare nr. 1 și 2 din 2020 au fost emise, nu a existat nicio lege organică sau OUG în vigoare, care să prevadă vreo restrângere a libertății religioase. Potrivit Legii nr. 554/2004: «Actele emise pentru aplicarea regimului stării de urgență [] pot fi atacate numai pentru exces de putere» [art. 5 alin. (3)]. Excesul de putere este definit și ca: «încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor» [art. 2 alin. (1) lit. n) teza finală]. Deoarece, în general, ordonanțele militare nu poate face obiectul controlului de neconstituționalitate [art. 146], lor nu i se poate aprecia caracterul constituțional, dar ele poate face obiectul controlului de legalitate [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004]. Ambele ordonanțe militare prevăd măsuri de restrângere a libertății religioase, ca: «suspendare a tuturor activităților [] religioase [] realizate în spații închise»; «interzicerea accesul publicului în biserică» etc. Prevederile reprezintă un exces de putere prin faptul că ele restrâng libertatea religioasă aparținând cetățenilor creștini, care este stipulată în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 489/2006. Prevăzându-se aceste măsuri restrictive, s-a nesocotit îndrumarea legală potrivit căreia: «Libertatea [persoanei-s.n.] de a-și manifesta credința religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege [art. 2 alin. (2)], or Ordonanțele militare nr. 1 și 2 din 2020 nu sunt legi, ci simple ordine de ministru și nu au caracterul strict militar pentru a fi exceptate de la controlul contenciosului administrativ [v. art. 2 alin. (1) lit. l)]. Față de evidenta încălcare a prevederilor legale, dar luând în considerare și disp. art. 4 din OUG nr. 1/1999, se impunea revocarea ordonanțelor, fie de către Ministrul Afacerilor Interne[51], fie de către Primul-ministru[52], sau în ipoteza unor inacțiuni din partea ambilor, se impune anularea lor de către instanța de contencios administrativ [art. 1 alin. (1) Legea 554/2004].

Pompoasa denumire

În fine, îmi atrage atenția pompoas denumire Ordonanțe militare și, tind să mă gândesc dacă nu cumva, prin năravul cel prea greu de săpânit al firii omenești, executivul a dorit să „înveșmânteze”, printr-o denumire stridentă, un act care, în esență, nu este altceva decât un ordin de ministruMotivul să fi fost oare acela de a-l „ridica” la nivelul OUG-urilor și ordonanțelor simple ale Guvernului, chiar și prin procedura contrasemnării de către Primul-ministru, la fel ca în cazul acestora? Să fi fost oare dorința de a-l „sustrage” de la controlul contenciosului administrativ, știindu-se că actele de comandament cu caracter militar sunt exceptate de la acest control? Se poate afirma că executivul nu știe că ordonanțele militare nu se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004? Acestea sunt simple întrebări pe care, ca și cetățean, mi le pun și, dacă răspunsul este afirmativ la toate, nu sunt singur, dar cred că prin emiterea celor două ordonanțe militare s-a îngrădit, nelegal, libertatea religioasă, într-un context plin de semnificație spirituală pentru întreaga creștinătate. Hristos a Înviat!

VII. Concluzia

Oameni și fapte!


[1] Coronavirus 2019 sau COVID-19 este o boală infecțioasă cauzată de sindromul respirator acut sever, Coronavirus 2 [SARS-CoV-2].
[2] Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.
[3] Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020.
[4] Publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 219 din 17 martie 2020.
[5] În contextul existenței fobiei de Coronavirus, precum și a restricțiilor operate în domeniul exercițiului credințelor religioase, pe unele site-uri cu conținut religios sa vorbit de un «VAL DE INTIMIDĂRI și ACUZAȚII IRESPONSABILE cu iz de persecuție ANTI-ORTODOXĂ din partea dușmanilor ideologici ai Bisericii»; «DENUNȚ PENAL pentru PREOȚII Catedralei Mitropolitane din CLUJ pentru folosirea aceleiași lingurițe euharistice» sau «EMIL MOISE cere testarea sau IZOLAREA LA DOMICILIU A TUTUROR SLUJITORILOR BISERICII». Informație preluată de la adresa: http://www.cuvantul-ortodox.ro. Pagină accesată la data de 19 aprilie 2020, ora 19:45 [ora Franței].
[6] Este relevantă în acest sens opinia domnului Andrei Caramitru, acesta precizând pe pagina sa de Faceboock, între altele, că și el dorește instituirea aceleiași măsuri [de a închiderii bisericilor-s.n.]. De asemenea, Caramitru Junior a amenințat că va da în judecată Biserica Ortodoxă Română și că va instiga zeci de mii de oameni să îi urmeze exemplul. Mai mult, dânsul a catolgat Biserica Ortodoxă Română ca fiind deja o organizație extremistă. Tot în același spirit, și domnul Emil Moise, afirma pe pagina sa de Faceboock că: «Preoții ortodoși din România trebuie să fie testați sau izolați la domiciliu». Declarația domnului Moise a fost preluată de la adresa: http://www.cuvantul-ortodox.ro. Pagină accesată la data de 19 aprilie 2020, ora 19:55 [ora Franței].
[7] Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, publicat în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 martie 2020.
[8] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 232 din 21 martie 2020.
[9] Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviințarea măsurii adoptate de Președintele României privind prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020.
[10] M. Andreescu, Libertatea conștiinței. Implicații juridice și religioase, în rev. «Management Intercultural», vol. XVII, nr. 2 [34] din 2015, p. 308.
[11] Alți specialiști renumiți ai dreptului constituțional, și nu numai, afirmă că: «libertatea religioasă este parte a libertății de conștiință». M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 57.
[12] Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare [art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156]. Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul național din 18 – 19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale a României nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.
[13] Sunt de părere că, la rândul său, și art. 29 alin. (1) din Constituția României consacră, implicit, o autonomie pesonală în domeniul în domeniul libertății religioase, la fel ca art. 9 din Convenție. A se vedea, în mod deosebit, Hotărârea CEDO nr. 2346/02 în cauza Pretty c. Regatului Unit, în care s-a arătat, indirect, că autonomia personală în materie religioasă presupune: «manifestarea unei religii sau credințe prin venerare, învățare,practicare [a cultului-s.n.. Unii specialiști în domeniu drepturilor omului, au afirmat că: «Curtea [CEDO-s.n.] nu a dat o definiție a ceea ce înseamnă autonomia, deși a folosit destul de frecvent noțiunea, în două accepțiuni: autonomie persoanlă, care decurge în principal din art. 8 din Convenție, dar care are implicații și în ceea ce privește viața religioasă, și mai ales, autonomia comunităților religioase, aflată în inima libertății de religie, garantată de art. 9 din Convenție». Pr. I.-G. Corduneanu, Neutralitatea religioasă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 206.
[14] Libertatea credințelor religioase «sub aspectul laturii interioare, are caracter absolut». Vezi în acest sens: Decizia CCR nr. 47 din 31 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (1) şi ale art. 41 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 409 din 31 mai 2017; tot referitor la acest aspect, în literatura de specialitate s-a precizat că: «o dimensiune importantă a conţinutului juridic propriu libertății de conștiință este „dreptul de a avea o convingere”. Acesta este un drept cu caracter general, protejează forul interior, adică domeniul convingerii personale şi al credinţelor religioase. Este important de a remarca că, din punct de vedere juridic, dreptul de a avea o convingere nu poate fi supus unor restricţii, limitări, condiţionări sau derogări». M. Andreescu, op. cit., p. 309.
[15] Pentru o opinie similară, a se vedea: M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 57.
[16] Supra. cit.
[17] I. Muraru și E. S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ediția a XIII-a, Ed. Ch. BECK, București, 2008, p. 181; M. Safta, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 231.
[18] Din punct de vedere istoric, expresia „cod canonic” ia naștere abia la începutul sec. al XIX-lea, când Biserica Catolică promulga primul său Codex Iuris Canonici [cf. Codex Iuris Canonici Pio X Pontificis Maximi iussu digestu Benedicti Papae XV auctoritate promulgatus (Praefatione, fontium annotatione et indice analytico-alphabetico ab Emo Petro Card. Gasparri auctus)], Romae, 1917. Arhid. G. Grigoriță, Legea nr. 489/2006 și Biserica Ortodoxă Română, în rev. «Studii Teologice», seria a III-a, anul III, nr. 2 din 2007, București, p. 198.
[19] Referitor la utilizarea sintagmei coduri canonice în legea cultelor, dar din pespectiva legalității, un reputat specialist în Drept canonic este de părere că: «ea crează două unități de măsură, respectiv „statutele de organizare” sau „codicele”. Astfel, legea intră în conflict cu ea însăși, căci nu se mai poate vorbi despre „culte egale în fața legii și a autorităților publice” [art. 9 alin. (2)], ci de „culte cu statut de orgnizare” și de „culte cu coduri canonice”. Deci, menținerea în textul de lege a acestui tip de formulare nu poate conduce decât la crearea unui regim legislativ discriminant. Actuala legislație canonică a Bisericii Catolice cuprinde două Coduri canonice: „Codex Iuris Canonici” [pentru Biserica Catolică Latină] și „Codex Canonum Ecclesiarum Orientalum” [pentru Bisericile Orientale Catolice]. Însă, cei doi codici nu reprezintă legislația unei singure Biserici locale, ci au un caracter universal. Deci, nu poate fi vorba în nicun caz de codici ai unor Biserici catolice din România, care ar putea fi recunoscuți de Statul român. Aceasta deoarece, pentru recunoașterea acestor documente canonice, Sfântul Scaun îcheie acorduri politice cu Statul interesat, acorduri numite „concordate”. Cum singurul concordat încheiat între România și Sfântul Scaun a fost denunțat unilateral de autoritățile române prin Decretul nr. 151/18 iulie 1948, ne întrebăm ce caută expresia conduri canonice în Legea nr. 489/2006». Arhid. G. Grigoriță, op. cit. pp. 197-199; pentru unii autori citați, statutul reprezintă și «modalitatea de concretizare a organizării cultului religios». M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 58.
[20] Unii specialiști, pun un semn de egalitate între ipoteza de limitare și cea de restrângere, arătând, totodată, că: «în temeiul art. 53 alin. (1) din Constituție, orice restrângere a exercițiului oricărui drept și sub orice aspect nu poate fi presupusă, ci trebuie prevăzută expres de lege». T. Bodoașcă, Utilizarea operei de către terțe persoane fără consimțământul titularului dreptului de autor, în rev. «Universul Juridic» nr. 6 din 10 iunie 2019, București, p. 24; pentru opinie întru-câtva asemănătoare, a se vedea: I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 181.
[21] În litertură, autonomia cultelor mai este denumită și: «libertate instituțională». B. G. Scharffs, The Autonomy of Church and State, în «BYU Law Review», no. 4/2004, sine loco, p. 1226.
[22] M. Safta, op. cit., p. 232.
[23] Pr. I.-G. Corduneanu, Biserica și Statul: două studii, Ed. Evloghia, Târgușorul Vechi, 2006, pp. 52-82.
[24] M. Andreescu, op. cit., p. 309.
[25] Decizia CCR nr. 448/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 26 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 17 iunie 2011.
[26] «Constituţia României consacră separarea statului faţă de autoritate». M. Andreescu, op. cit., p. 309; «Constituţia României consacră separarea statului faţă de biserică». I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 181; M. Safta, op. cit., p. 232.
[27] I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 182.
[28] M. Andreescu, op. cit., p. 309.
[29] În literatura istorică s-a arătat că: «Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor și mănăstirilor închinate din țară au fost trecute în proprietatea statului». M. Mihalache, Cuza Vodă, Ed. Tineretului, București, 1967, p. 164; «Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor, era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafața arabilă a țării aparținea mănăstirilor românești aflate sub influență preponderent greacă. Aceste proprietăți generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinătății și pe care călugării greci instalați în mănăstiri îi cheltuiau fără să dea socoteală autorităților și fără să aducă un folos real». L. Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Ed. Saeculum, București, 1999, p. 772; totuși, trebuie avut în vedere că: «Chiar dacă prin Legea de secularizare s-a realizat soluționarea problemei averilor mănăstirilor închinate, s-a creat o altă problemă, anume Biserica Oortodoxă Română a rămas lipsită de mijloacele proprii de întreținere, cu atât mai mult cu cât preluarea proprietăților bisericești neînchinate s-a făcut fără nicio despăgubire». Din Cuvântul Preafericitului Părinte † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor Sesiunii de comunicări științifice: «Secularizarea averilor bisericești [1863]. Motivații și consecințe», organizată de Patriarhia Română și Academia Română, marți, 12 noiembrie 2013. Disponibil la: www.patriarhia.ro. Pagină accesată la 1 mai 2020, ora 16:40 [ora Franței].
[30] Informație preluată de la adresa: www.trinitas.tv. Pagină accesată la 1 mai 2020, ora 16:25 [ora Franței].
[31] Disponibil pe: www.basilica.ro. Site accesat la 3 mai 2020, ora 18:30 [ora Franței].
[32] Ați autori optează pentru denumirea: «Raporturile dintre stat şi culte». M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru și E. S. Tănăsescu, op. cit., p. 58.
[33] În acord și cu deciziile CCR cu nr. 34 din 17 februarie 1998; 95 din 4 martie 2004 și 245 din 10 mai 2005.
[34] Pentru opinie concurentă a se vedea: M. Safta, op. cit., p. 181.
[35] Decizia CCR nr. 34 din 17 februarie 1998 cu privire la constituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 88 din 25 februarie 1998.
[36] Decizia CCR nr. 95 din 4 martie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 din Codul de procedură penală, cu modificările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 234 din 17 martie 2004. A se consulta și Decizia CCR nr. 245 din 10 mai 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 79 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, precum şi a ordonanţei în integralitatea sa, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 612 din 14 iulie 2005.
[37] Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007 și a fost modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012 și republicată în temeiul art. 248 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare.
[38] Arhid. I. N. Floca și S. Joantă, Drept bisericesc, vol. I, Ed. Sofia, 2006, p. 96; † Andreiu baron de Șaguna, Compendiu de drept canonic al unei sântei sobornicești și apostolești Biserici, ediția a III-a, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, p. 18; N. Popovici, Manual de drept bisericesc ortodox oriental, vol. I – p. I și II, Tparul Tipografiei Diecezane Ortodoxe, p. 55; pr. M. Plătică, Drept canonic, EIBMBOR, București, 2006, p. 55; M gr Andre et L’Abbe Condis, Cours alfabétique et métodique de Droit Canon, tom. deuxième, Chez L’Éditeur, Paris, 1844, p. 1111; M. Durand, Dictionnaire de Droit Canonique et de practique bénéficiale, tom. second, Joseph Duplain Libraire, Lyon, M. DCC. LXXVI. [1776], p. 437; «la Chiesa una società d’uomini». Fr. Mercanti, Compendio di Dritto Canonico con Illustrazioni, edizione treza, tom. I, parte I, Ranieri Guasti [eds.], Prato, 1843, p. 6.
[39] † Silvestru de Canev, Teologia dogmatică ortodoxă, trad. de † Silvestru al Hușilor, tom. III, Tipografia Cărților Bisericeștĭ, Bucureștĭ, 1900, pp. 220-229 și 273-283; «Come la cosmologia constata l’unità organica tra le cose sensibili e quelle spirituali, così l’antropologia segnala l’unità esistenziale. L’accentuazione delle funzioni superiori dell’anima – dell’intelletto teorico e della ragione pratica – non svaluta il corpo né distrugge l’unità organica nel suo insieme», N. A. Matsoukas, Teologia dogmatica e simbolica ortodossa, tom. II, Edizioni Dehoniane, Roma, 1990, p. 285; «Constituţia omului are caracter dihotomic, fiind alcătuit de Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul, cât şi trupul». Pr. acad. D. Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, București, 2005, p. 168.
[40] Termenul laici vine din grecescul λαὁς și înseamnă: adunare de oameni, mulțime, națiune sau armată. C. Alexandre, Abrégé du Dictionnaire Grec-Français, deuxièmé édition, Libraire Classique de L. Hachette, Paris, 1835, p. 526; Gh. Ioanidŭ, Dikționarŭ Elino – Româneskŭ tradusŭ dupe a luĭ Skarlatŭ D. Bizantie, Ed. Tipografia Statuluĭ, Bukureștĭ, 1864, p. 1319.
[41] Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999.
[42] Art. 3^2 a fost introdus de pct. 4 al art. 1 din Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.
[43] «Acesta este unul dintre motivele pentru care Constituția dispune ca pe perioada stării de urgență Parlamentul să se găsească în sesiune și, totodată interzice dizolvarea sa. Fiind la post, parlamentarii pot adopta în regimul de urgență, compatibil cu starea generală a națiunii, toate restricțiile legale ce se impun». A. Severin, Amenzile aplicate în starea de urgență sunt nule. Haosul constituțional generează abuz administrativ, în «DCNEWS», disponibil pe www.dcnews.ro. Accesat la 30 aprilie 2020, ora 20:23 [ora Franței].
[44] Art. 13 a fost modificat de pct. 11 din Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.
[45] A se avea în vedere și Decizia CCR nr. 34 din 17 februarie 1998, prin care s-a stabilit: «interdicţia pentru Parlament de a abilita Guvernul pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice», precum și Decizia CCR nr. 95 din 4 martie 2004, prin care s-a stabilit: «interdicția reglementării în domeniul legilor organice prin intermediul ordonanţelor emise în baza unei legi de abilitare».
[46] Unii specialiști ai dreptului au arătat că: «deși unica autoritate legiuitoare în România este Parlamentul [art. 61 alin. (1) teza a doua]. În anumite condiții, competența de a legifera se poate delega Guvernului, dar acesta o face ad referendum, adică sub controlul Parlamentului, respectiv sub condiția aprobării parlamentare ulterioare. Nicăieri Constituția nu acordă Președintelui dreptul de a legifera. Ar fi și ilogic, întrucât el este mediator, iar nu putere. Orice încercare a acestuia de a o face este neconstituțională și de aceea este lovită de nulitate absolută. Ce se întâmplă, însă, dacă, să zicem, din nebăgare de seamă, decretul prezidențial privind starea de urgență cuprinde și dispoziții cu caracter legislativ? Dacă prin acest instrument dedicat constatării unei situații, se încearcă stabilirea unor norme de comportament obligatorii? Dacă Președintele legiferează? Evident, un asemenea abuz nu poate schimba Constituția». A. Severin, Amenzile aplicate în starea de urgență sunt nule. Haosul constituțional generează abuz administrativ, în «DCNEWS», disponibil pe www.dcnews.ro. Accesat la 30 aprilie 2020, ora 20:23 [ora Franței].
[47] Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.
[48] Specialiști de marcă au precizat că: «existența instituției contenciosului administrativ nu înseamnă și nu poate însemna un drept absolut, fără limite, de control judecătoresc asupra actelor administrative». A. Iorgovan, L. Vișan, A. S. Ciobanu și D. I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ. Comentariu și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 143.
[49] În doctrină, situația reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004 a mai fost definită și prin sintagma fine de neprimire. «În mod tradițional, finele de neprimire au fost grupate în două categori: a) finele de neprimire deduse din natura actului și b) finele de neprimire determinate de existența unui recurs paralel. Față de noile reglementări constituționale, trebuie admis că este vorba de un sens larg al noțiunii, pentru că, în sens strict, sunt vizate două categorii de situații: excepțiile absolute, cele două ipoteze reglementate de alin. (1) lit. a) și b) și excepțiile relative, ipoteza recursului paralel, reglementată de alin. (2) al art. . A. Iorgovan, L. Vișan, A. S. Ciobanu și D. I. Pasăre, op. cit., pp. 149-150.
[50] În ceea ce privește revocarea, ea este definită ca: «operațiunea juridică prin care organul emitent sau organul ierarhic superior desfințează un act». D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ediția a III-a, Ed. Ch. BECK, București, 2015, p. 68; când ea se face de însuși organul emitent «se numește retractare sau retragere». R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009, p. 346; revocarea a mai fost denumită în doctrină și: «scoaterea din vigoare a actului». V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 119.
[51] Așa cum Președintele României poate revoca Decretul nr. 240/2020, independent de încuviințarea acordată de către Parlament, prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020, tot așa și Ministrul de Interne, independent de prevederile Decretului nr. 240/2020, pecum și de contrasemnarea de către Primul-ministru a Ordonanțelor militare nr. 1 și 2 din 2020, ca emitent al acestora, le poate revoca, cu atât mai mult cu cât ele prevăd măsuri restrictive contrare legii; referitor la acest aspect, doctrina a arătat că: «Orice deciziune sau regulament poate să fie retras sau modificat de autorul lui». P. Negulescu, Tratat de drept administrativ român, tom. I, cartea I -a și a II -a, edițiunea a II-a cu numeroase adaogiri și modificări, Tipografia Gütemberg Joseph Göbel, București, 1906, p. 108; D. A. Tofan, op. cit., p. 68; R. N. Petrescu, op. cit., p. 346.
[52] «Revocarea poate fi dispusă și de organul ierarhic superior». V. Vedinaș, op. cit., p. 120; R. N. Petrescu, op. cit., p. 346; D. A. Tofan, op. cit., p. 68.


Av. Radu Zidaru
Institutul de Drept Canonic,
Facultatea de Teologie Catolică, Universitatea din Strasbourg


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.