Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Declarația de primire în spațiul locativ. Calificare juridică și utilitate
06.05.2020 | Codrin MACOVEI, Marcela-Georgiana OPĂRIUC

JURIDICE - In Law We Trust
Codrin Macovei

Codrin Macovei

Marcela-Georgiana Opăriuc

Marcela-Georgiana Opăriuc

1. Se reglementează o declarație în vederea stabilirii domiciliului…

În curând se împlinesc 15 ani de la reglementarea de către Ordonanța de urgență nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români a unei noi modalități de determinare a existenței domiciliului, prin introducerea în practica serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor a posibilității utilizării „declarației de primire în spațiu”[1]. Considerăm că este un timp îndestulător pentru a putea supune analizei conținutul, regimul juridic, efectele acestei declarații și pentru a cântări eventuale propuneri de modificare ale normei. Din acest punct de vedere, demersul nostru este simultan cu cel al Ministerului Afacerilor Interne care a inițiat la data de 14.01.2020 dezbaterea publică a Proiectul de Ordonanță pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români[2]. Astfel, la final, vom putea și compara în ce măsură concluziile studiului nostru și ale ministerului coincid.

Cuvântul „domiciliu” provine din expresia latină domum colere care are semnificația casei pe care o locuiește cineva[3].

Noțiunea juridică a domiciliului[4] este reglementată de C. civ. care o definește în cuprinsul art. 87, arătând că domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală[5], definiție preluată și de norma specială, care reglementează cu privire la domiciliu, reședință și actele de identitate ale cetățenilor români[6]. Remarcăm caracterul declarativ al domiciliului instituit de dispozițiile legale în vigoare, spre deosebire de reglementarea anterioară, potrivit căreia, domiciliul era determinat prin raportare la caracterul statornic al locuinței[7].

Potrivit art. 86 alin. (1) C. civ., cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. Alineatul (2) al art. 86 C. civ. stipulează că, dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe[8]. Pentru a deosebi locuința statornică de cea temporară[9] se utilizează deci două noțiuni juridice distincte, și anume domiciliul și reședința. Prezentul studiu nu este interesat decât de noțiunea juridică a domiciliului din perspectiva exclusivă a dreptului intern, perspectiva dreptului internațional privat sau a dreptului Uniunii europene nefiind de interes în problematica analizată în cele ce urmează.

Domiciliul persoanei fizice cunoaște o importanță deosebită pentru toate ramurile de drept. În domeniul dreptului civil putem da ca exemplu rolul domiciliului în materia capacității civile[10], a ocrotirii persoanei fizice[11], a executării obligațiilor civile[12], a succesiunilor[13], a investițiilor[14] etc.

În considerarea implicațiilor atât de extinse, domiciliul nu este doar un mijloc de identificare a persoanei fizice. Acesta este și un drept personal nepatrimonial care cunoaște toate caracterele juridice ale acestor drepturi. Este un drept absolut, inalienabil, imprescriptibil, strict personal, universal. În mod diferit, locuința face obiectul drepturilor subiective patrimoniale, utilizarea sa putând fi apropriată de persoana fizică cu diverse titluri: proprietate, uzufruct, uz, abitație, folosință derivată din raporturi locative sau de utilizare gratuită.

Având în vedere importanța instituției domiciliului care se degajă din cele de mai sus este firesc ca domiciliul să fie caracterizat de obligativitate, prin aceasta înțelegând că orice persoană fizică are nu numai dreptul ci și obligația de a avea un domiciliu. Lipsa unui domiciliu actual al unei persoane determină prezumarea unuia în termenii art. 90 C. civ.: reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut, respectiv în lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.

Caracterul specific al obligativității domiciliului presupune că statul este interesat ca situația dobândirii unui drept de utilizare a unei locuințe să facă obiectul unei analize a posibilității calificării acestei situații ca aptă să determine atribuirea unor anumite calități circumstanțelor în vederea validării domiciliului. Conform dispozițiilor art. 89 C. civ., această analiză este caracterizată de următoarele trei elemente: a) un regim legal imperativ [alin. (1)], preluat și dezvoltat de Ordonanța de urgență nr. 97/2005, b) stabilirea intenției reale de a avea o locuință [alin. (2)] și c) subordonarea acestui rezultat imperativului administrării unor dovezi, care pot consta în declarațiile persoanei și/sau alte împrejurări de fapt [alin. (3)].

Finalizarea acestui proces are drept rezultat ridicarea situației de fapt a locuirii (justificate, unice, stabile) la statutul juridic al deținerii unui domiciliu, care în felul acesta devine opozabil erga omnes prin menționarea sa în cartea de identitate a persoanei fizice [art. 91 alin. (1) C. civ.]. Validitatea efectului de opozabilitate nu încetează la momentul schimbării situației de fapt premisă, ci doar la momentul constatării abilitate (de organele administrative sau judiciare competente) [art. 91 alin. (2) C. civ.].

În aplicarea acestui regim juridic, Ordonanța de urgență nr. 97/2005 aduce în domeniul dovezilor administrate pentru determinarea îndeplinirii condițiilor existenței juridice a domiciliului o noutate și anume „declarația de primire in spațiul locativ al proprietarului” [art. 28 alin. (1) lit. b) OUG nr. 97/2005]. Conținutul declarației este următorul[15]: „Subsemnatul(a) _ fiul (fiica) lui _ și al _ născut(ă) la data de _ în localitatea _ județul _ posesor al actului de identitate seria _ numărul _ proprietar al locuinței din _ str. _ nr. _ bl. _ sc. _ etj. _ apt. _ sector _ având actul de spațiu (denumirea) _ nr. _ din _ emis de _ declar că primesc în spațiul meu de locuit pe _ fiul (fiica) lui _ și al _ născut(ă) la data de _ în localitatea _ județul _ cu ultimul domiciliu în localitatea _ str. _ nr. _ bl. _ sc. _ etj. _ apt. _sector _ în calitate de _. Dau prezenta declarație pentru a-i servi numitului(ei) _ la schimbarea adresei de domiciliu în spațiul de locuit de la adresa mai sus amintită”.

Această declarație completează varietatea mijloacelor care constituie dovezi pentru adresa de domiciliu și care sunt, în principiu[16], următoarele: acte încheiate în condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare, privind titlul locativ [art. 28 alin. (1) lit. a) OUG nr. 97/2005]; declarația pe propria răspundere a solicitantului, însoțită de nota de verificare a polițistului de ordine publică, prin care se certifică existența unui imobil cu destinație de locuință și faptul că solicitantul locuiește efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele anterior menționate de noi (declarație de primire în spațiu sau acte ce atestă existența unui drept locativ) [art. 28 alin. (1) lit. c) OUG nr. 97/2005]; documentul eliberat de autoritatea administrației publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinație de locuință [art. 28 alin. (1) lit. d) OUG nr. 97/2005]; în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate, actul de identitate al unuia dintre părinți sau al reprezentantului său legal ori actul de încredințare, însoțit, de una dintre dovezile anterioare ale existenței unui drept de a folosi o locuință [art. 28 alin. (1) lit. e) OUG nr. 97/2005].

Declarația analizată poate fi dată în fața lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, a polițistului de siguranță publică, a notarului public ori a funcționarului misiunii diplomatice sau oficiului consular al României [art. 28 alin. (2) OUG nr. 97/2005].

Noutatea declarației este absolută în sistemul legislației aplicabile operațiunilor de evidență a populației în țara noastră. Legislația anterioară și anume Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate[17], Legea nr. 5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetățenilor români, precum și la procedura schimbării domiciliului și a reședinței[18] sau Decretul nr. 334/1957 privind regimul de evidență a populației[19] reglementează, în mod generic, doar existența unei declarații pe propria răspundere a solicitantului coroborată, în funcție de circumstanțe și de posibilități (de exemplu, exista un regim diferit între mediul urban și mediul rural[20], care, fără îndoială, avea în vedere diferențele existente între modul în care se realizau evidențele urbanistice, fiscale etc.), cu dovezi din care rezulta că acesta are locuința asigurată.

Literatura de specialitate[21] a concluzionat în legătură cu aceste acte normative că, în activitatea practică, se solicita persoanei fizice care dorea stabilirea sau schimbarea domiciliului să facă dovada asigurării spațiului de locuit prin următoarele categorii de acte: a) contract de vânzare-cumpărare a unui imobil cu destinație de locuință, transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare sau în cartea funciară; b) testament sau certificat de moștenitor, dacă nu s-a realizat ieșirea din indiviziune; c) contract de donație, autentificat de notarul public; d) hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au admis acțiuni în constatare și revendicare a dreptului de proprietate asupra unor imobile cu destinația de locuință; e) contractul de închiriere a locuinței sau comodat asupra unui spațiu cu destinație de locuință.

O observație importantă poate fi făcută în legătură cu această enumerare. Este evidentă distanța dintre atenția acordată cunoașterii stării actuale a dreptului real care rezultă prin încheierea unui contract translativ prin consultarea la zi a registrului de publicitate imobiliară și acceptarea testamentului ca titlu al deținerii unui spațiu de locuit, fără ca acesta să fie recunoscut ca valabil în cadrul dezbaterii succesorale care s-ar finaliza cu emiterea certificatului de moștenitor sau a unei hotărâri judecătorești care să constate calitatea de moștenitor, masa succesorală și cota de moștenire. Imaginea de ansamblu creează impresia unei anumite adaptări voite a legiuitorului la realitățile sociale și nu neapărat evoluția riguroasă în timp (de la un act normativ la un nou act normativ) a procesului de identificare a titlurilor valabile ale locuirii la o anumită adresă. Dovadă în acest sens stă chiar unul dintre termenii care au supraviețuit tuturor schimbărilor legislative, mai sus identificate, din 1957 și până în prezent: „găzduitor”. Termenul cunoaște astăzi o utilizare aproape arhaică în definirea procesului de primire a cuiva în casă pentru o anumită vreme, dându-i adăpost (și, eventual, mâncare)[22], găsindu-și o formă de supraviețuire în cu totul alt domeniu și anume pentru traducerea expresiei „web hosting” – „găzduire pagină internet” (în această expresie remarcăm că numește un contract de prestări servicii/antrepriză și nu unul de locațiune). În limbajul contemporan, termenul de găzduire a fost înlocuit cu termenii de ospitalitate, primire sau adăpostire. De altfel, putem observa că încă de la C. civ. din 1818 („Codul Caragea”) termenul de găzduire este utilizat numai pentru descrierea complicității penale [am identificat cu titlu de exemplu: „Câți se vădesc gazde de tâlhari, să se cerceteze, și când siliți fiind de frică primeau pe tâlhari, și-i tăinuia, să se ierte; iar de nu, să se osândească la ocnă în soroc de cinci ani” și „Gazda de furi, să se pedepsească ca furul”, „Furul de lucruri sfinte din biserici, să se osândească ca și cel ce fură de la particulari, dar mai strașnic, și gazdele lor asemenea (…)”] și nicidecum a unui titlu juridic valabil de utilizare a spațiului de locuit. Pentru acesta din urmă se utilizează deja termenul de locațiune/închiriere.

Față de cele de mai sus, apreciem în mod pozitiv, ultima formulare a legiuitorului de la alin. (1) litera a) a art. 28 OUG 97/2005, acte încheiate în condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare, privind titlul locativ, întrucât reprezintă cel mai bine avansul dreptului asupra compromisului.

În concluzie, ceea ce se poate desprinde din aspectele analizate de noi sunt indiciile unei atitudini a legiuitorului adaptate evoluției societății noastre în administrarea dovezilor privind existența locuinței necesare domiciliului. Urmează să răspundem în ce măsură noua declarație de primire în spațiu se înscrie în această orientare mai laxă, sau dimpotrivă tinde spre o juridizare a titlului locuirii, în mod asemănător fenomenului prezent în formularea lit. a) alin. 1 art. 28 OUG nr. 97/2005.

2. … iar declarația naște nelămuriri …

În secțiunea de „Opinii” a bine-cunoscutului și apreciatului site JURIDICE.ro a apărut în cursul anului trecut un articol intitulat „Dreptul donatarului de a-și declara și stabili domiciliul la locul unde-și exercită nuda proprietate”[23]și, ulterior, chiar și o completare intitulată „Update”[24]. Autorul, absolvent al studiilor juridice, susține că lucrătorii Serviciului de evidență a persoanelor l-au nedreptățit prin refuzul de a-i instrumenta actul de donație prin care a primit de la părinți nuda proprietate a apartamentului acestora (ei reținându-și uzufructul viager) ca act valabil al titlului locativ necesar stabilirii domiciliului. Soluția administrativă propusă, cea a obținerii acordului titularului dreptului de uzufruct viager, la domiciliul acestuia, prin intermediul polițistului de siguranță publică este calificată de autor ca fiind motiv de reclamație administrativă și cerere de ordonanță președințială prin care se solicită instanței „să suplinească consimțământul Primăriei Sector 3 – Direcția de Evidență a Persoanelor, Biroul 3”, respectiv „să ordone pârâtei să procedeze la emiterea unei noi cărți de identitate” petentului.

Motivația autorului îmbrățișează două paliere: a) pe de o parte se insistă că situația sa locativă este aceeași după încheierea contractului cu cea dinainte (cităm: „chiar dacă părintele donator și-a rezervat dreptul de uzufruct, împrejurarea că donatarul nu este găzduit, respectiv primit în spațiu de părintele donator, ci, dimpotrivă, a locuit în imobil împreună cu părinții săi donatori încă din 1984, rezultă faptul că donatarul are dreptul să-și declare domiciliul acolo unde a fost și este tolerat, respectiv își exercită nuda proprietate, fără a aduce atingere dreptului de uzufruct al părintelui donator, dincolo de faptul că, un contract de donație este translativ de proprietate”); în sprijinul acestei idei se invocă și existența prezumției de domiciliu reglementată de art. 92 alin. (2) C. civ.; b) în versiunea actualizată a articolului se face analiza instituției domiciliului invocându-se că în dovedirea existenței unei locuirii stabile nu este necesară și exhibarea unui titlu juridic valabil al ocupării locuinței (cităm „Titlul juridic cu care un individ ocupă o locuință nu intră în definiția domiciliului; este indiferent că o persoană ar fi proprietar sau locatar al unei locuințe; este posibil ca o persoană să fie locatarul unui apartament unde își are locuința statornică și principală și, totodată, proprietarul unei reședințe”).

Din păcate, autorul opiniei juridice este în eroare în susținerile sale, în principal întrucât nu achiesează la ierarhizarea dovezilor privind adresa de domiciliu operată de art. 28 alin. (1) din OUG nr. 97/2005.

Astfel, este firesc ca mai întâi dovada dreptului de a locui la o anumită adresă să se facă cu acte juridice privind titlul locativ, încheiate în condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare. Acest aspect rezultă neîndoielnic din prevederile art. 28 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 97/2005. Autorul nu se regăsește în această situație în calitate de nud proprietar al unui bun imobil primit cu titlu de donație de la părinții săi. Din punct de vedere juridic, argumentarea autorului nu ține cont de definiția și drepturile uzufructuarului, perfect surprinse de art. 709 C. civ.: „uzufructuarul are folosința exclusivă a bunului”. Cum în contractul de donație nu există o stipulație de limitare a acestui uzufruct al părinților, menționarea domiciliului autorului în acel imobil nu este de natură să primească o astfel de interpretare și calificare. Mai mult decât atât, pe de o parte menționarea domiciliului donatorului se face în actul notarial în scopul exclusiv al identificării sale complete, iar pe de altă parte valabilitatea juridică (nu și administrativă) a acelui domiciliu expiră odată cu realizarea încheierii de autentificare de către notarul public fiindcă titlul în baza căruia, în trecut, părinții au fost de acord ca descendentul lor să locuiască cu ei a încetat, prin urmare, privind acest aspect cu diligență juridică, ar fi nevoie de un nou acord din partea or în calitate de uzufructuari… În plus, invocarea prezumției de domiciliu este lipsită de sens în împrejurarea în care se găsește autorul opiniei juridice fiindcă recunoașterea unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până la proba contrarie nu poate fi administrată în procedura eliberării cărții de identitate de către autoritățile administrative (tocmai!) întrucât ele sunt chemate să stabilească pe bază de probe existența elementului material (locuirea) asupra căruia trebuie să se imprime elementul volițional (stabilirea domiciliului). Deși autorul se exprimă în mod corect în această privință „domiciliul se determină, deci, prin conjuncția unui element intențional (animus) și unul material (corpus)” este evident că nu reușește să discearnă decât asupra primului, care de altfel este perfect vizibil autorităților administrative prin chiar cererea adresată acestora.

Abia mai apoi, dacă primul pas al dovedirii locuirii nu poate fi îndeplinit (evident, din lipsa unui titlu juridic valabil al locuirii) se poate apela la declarația de primire în spațiu. Din acest punct de vedere, respingerea de către autor a aplicabilității acestei declarații pe motiv că locuirea sa în acel spațiu este de durată nu poate fi primită întrucât dreptul de creanță al folosirii unui spațiu locativ nu face obiectul niciunei prescripții achizitive în sistemul de drept românesc.

Prin urmare, declarația de primire în spațiu reprezenta, în circumstanțele prezentate de autor, singura opțiune valabilă pentru dovedirea existenței adresei de domiciliu. În mod identic, niciuna dintre soluțiile subsecvente prevăzute de art. 28 la literele c) – e) nu sunt aplicabile speței întrucât spațiul de locuit este deja ocupat în mod exclusiv de deținătorul unui titlu juridic valabil, iar părțile sunt majore.

Astfel, apreciem că în condițiile în care se urmărește reformarea art. 28 din OUG nr. 97/2005 ar fi de utilitate sublinierea caracterului ierarhizat al enumerării tuturor documentelor care constituie dovada adresei de domiciliu, de la regulă [lit. a)] la situațiile de excepție [și nu doar în privința celor de la lit. c – „pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) și b)”].

3. … și manipulări sistemice …

În măsura în care nelămuririle descrise la punctul anterior de „declarația de primire în spațiu” ar putea fi privite ca benigne și relativ ușor de îndreptat de către legiuitor, nu același lucru se poate spune despre fenomenul denumit de mass-media „traficul de cetățenie” sau „bișnița cu cetățenie”. Începând în special cu anul 2010, o serie de articole ale presei centrale și din zona Moldovei documentează stabilirea în mod fictiv a cetățenilor români originari din Republica Moldova (care au dublă cetățenie, urmare a dobândirii/redobândirii cetățeniei române), în special în localități din România (cât mai apropiate de graniță) în vederea obținerii cărții de identitate românești[25]. Interesul urmărit prin declararea domiciliului în România constă în accesul pe care cartea de identitate românească îl acordă în spațiul Schengen și pe piața muncii Uniunii Europene. Acest acces nu ar fi posibil în baza cetățeniei Republicii Moldova (întrucât această țară nu este membră a Uniunii Europene), prin urmare fenomenul dezvăluit de mass-media nu vizează obținerea cetățeniei române, ci exploatarea beneficiilor care decurg din stabilirea domiciliului în România. Apreciem că mijlocul tehnico-juridic care permite acest fenomen este „declarația de primire în spațiu”, iar amploarea sa este una cu totul neobișnuită: de exemplu, la nivelul anului 2015 erau înregistrate 51.391 de persoane născute în Republica Moldova, cu domiciliul pe raza județului Iași, reprezentând 5,7% din populația județului Iași; la nivelul anului 2019 cifra depășește 60.000 de persoane[26]. Raportată însă la numărul locuitorilor din comune (locul predilect de alegere a domiciliului pentru aceste persoane) manifestarea acestei realități ridică și mai multe motive de îngrijorare: conform datelor din anul 2019 în comuna Moșna, județul Iași sunt 8.635 de locuitori din care aproximativ 6.500 de cetățeni din Republica Moldova, în comuna Grajduri, județul Iași sunt 8.358 locuitori din care 5.086 de cetățeni din Republica Moldova[27]. S-a observat că această creștere record se realizează prin instrumentalizarea extremă a „declarației de primire în spațiu”. Astfel, sunt cetățeni români care au luat în spațiu 300 de cetățeni moldoveni, alții 800[28], iar în localitatea Huși, județul Vaslui, există o garsonieră în care sunt luați în spațiu aproximativ 1.800 de cetățeni[29]. În plus, alte două modalități de facilitate a obținerii cărților de identitate românești au fost imaginate de cetățenii moldoveni: a) fie se cumpără case vechi, abandonate de cetățenii români, doar în scopul acordării ulterioare a declarațiilor de primire în spațiu – în Comuna Costuleni, județul Iași sunt documentate, pentru un singur imobil, 2.000 de astfel de declarații de primire în spațiu aprobate de serviciul de evidență a persoanelor[30]; b) fie, ca metodă mult mai ingenioasă și mai ieftină, se cumpără doar o cotă parte (de obicei infimă) din dreptul de proprietate al unui imobil deținut de cetățeni români, prin care, ulterior, cumpărătorul dispune după cum dorește de monetizarea „declarațiilor de primire în spațiu”.

Cu o mai mică amploare, același fenomen este întâlnit în țara noastră și înainte de înscrierea copiilor la unitatea de învățământ preuniversitar dorită: părinții sunt „luați în spațiu” de prieteni care se întâmplă să locuiască în zona arondată școlii dorite[31].

Aceste aspecte urmează să fie analizate în secțiunea următoare, cu mențiunea că demersul nostru se va concentra doar asupra naturii și regimului juridic al declarației de luare în spațiu. Analiza altor consecințe ale fenomenului prezentat de noi, cum ar fi îndreptățirea acestor cetățeni de a primi alocația pentru copiii, creșterea artificială a numărului de aleși locali[32], posibilitatea U.A.T.-ului de beneficia în diverse moduri de această creștere a populației[33] etc. exced prezentului studiu.

Evenimentele descrise atestă crearea unei practici largi de instrumentalizare a „declarației de primire în spațiu” dincolo de utilizarea avută în vedere de legiuitor. Aceste aspecte au avut ecou și în Parlamentul României, înregistrându-se în anul 2017 o propunere legislativă pentru modificarea reglementării „declarației de primire în spațiu” după cum urmează:

„Art. 28 – alin. (1) lit. b) se modifică și va avea următorul cuprins:
b) declarația scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spațiu, care să cuprindă suprafața utilă a locuinței și numărul de persoane din locuință, însoțită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d).

Art. 28 – alin. (1), după lit. d) se introduce lit. e), care va avea următorul cuprins:
e) stabilirea domiciliului nu este permisă pentru terțe persoane, altele decât membrii familiei, în cazul în care numărul de persoane pe locuință și suprafața minima utilă nu se încadrează în prevederile anexei 1 din Legea locuinței nr. 114/1996.

La art. 43, lit. c) se modifică și va avea următorul cuprins:
c) nerespectarea dispozițiilor art. 25, art. 28 alin. (1), art. 31 alin. (3), art. 34 alin. (2) și art. 36, cu amendă de la 75 la 150 lei”[34].

Din păcate, propunerea este și astăzi în dezbatere parlamentară la Camera Deputaților după respingerea sa de către Senat[35].

4. … și unele dificultăți de calificare juridică …

Dacă cele evidențiate de noi la punctul 2 anterior ne-au condus la concluzia că declararea domiciliului solicită prin dispozițiile art. 28 din OUG nr. 97/2005 existența unui titlu valabil al locuirii, urmează să analizăm în lumina fenomenelor descrise la punctul 3 ce tip de titlu reprezintă „declarația de primire în spațiu” și ce regim juridic îi este aplicabil.

Să recapitulăm mai întâi conținutul declarației: deținătorul unui titlu valabil de ocupare a unui imobil cu destinația de locuință [adică acea persoană care ar îndeplini condițiile art. 28 alin. (1) lit. a) sau d)], declară că primește în spațiul său de locuit o altă persoană pentru ca aceasta să își poată declara domiciliul la acea adresă, iar Serviciul competent de evidența persoanelor să îi elibereze o carte de identitate cu această constatare.

Fără posibilitate de îndoială, suntem în prezența unui act juridic unilateral.

Sub aspectul formei este reglementată forma solemnă în două modalități: a) fie solemnitatea actului scris și consimțit în fața uneia dintre următoarele categorii de funcționari: lucrătorul din cadrul serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, polițistul de siguranță publică sau funcționarul misiunii diplomatice sau oficiului consular al României, b) fie solemnitatea actului notarial, iar aici nu se specifică procedura pe care ar trebui să o îndeplinească notariatul – apreciem că ar putea fi incidente procedura notarială a autentificării[36] sau procedura notarială a legalizării de semnătură[37] – dar am putea afirma, din experiență prin analogie cu alte acte normative asemănătoare, că legiuitorul face, în general, trimitere la procedura autentificării actelor juridice, ceea ce ar trebui în mod expres menționat în forma viitoare a ordonanței.

Sub aspectul conținutului, declarația analizată îmbracă criteriile generale de clasificare ale actului juridic unilateral[38] întrucât conține o voința juridică unică[39]. Voința este aceea de a oferi beneficiarului declarației un drept de creanță care constă în folosirea unei locuințe. Din acest punct de vedere, credem că declarația ar putea fi identificată juridic din nu mai puțin de trei perspective: ofertă de a contrata[40], angajament unilateral (promisiune unilaterală)[41]sau promisiune de contract. Respingem cu hotărâre posibilitatea ca această declarație să se poată constitui într-un titlu valabil sui-generis al locuirii. În sistemul nostru legal, dreptul de a ocupa o locuință poate fi recunoscut a) fie în temeiul unui act juridic (contract translativ de proprietate, certificat de moștenitor, hotărâre a instanței de judecată, autorizație de construire) care constată, constituie sau transferă un drept de proprietate sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate (uz, uzufruct, abitație)[42]; b) fie în temeiul unui act juridic care naște dreptul de creanță al utilizării locuinței cu titlu oneros (închirierea/subînchirierea[43]) sau cu titlu gratuit (comodatul – împrumutul de folosință[44]); c) fie în temeiul legii: dreptul de abitație al soțului supraviețuitor[45] și, într-o anumită măsură, regimul locuinței de familie[46]. Nu regăsim, per se, actul unilateral al luării în spațiu.

Sub aspectul analizei și calificării ulterioare a voinței juridice, procesul se poate adeveri dificil din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, în literatura de specialitate a fost și rămâne controversat caracterul juridic unilateral al ofertei de a contracta și al promisiunii unilaterale. Astfel, conform unor autori acestea ar reprezenta nu acte juridice, ci fapte juridice, deoarece nu produc efecte prin ele însele, ci doar în temeiul legii[47]. Practic, în lipsa realizării acordului de voințe, aceste acte nu duc la nașterea actului juridic urmărit. Explicația ar putea lumina punctul de vedere al legiuitorului, căci, pentru acesta, „declarația de luare în spațiu” pare a fi un fapt juridic care justifică existența elementului material al domiciliului[48]. Dar aceasta nu rezolvă situația juridică în care se găsesc părțile după instrumentalizarea declarației de către serviciul de evidență a persoanelor.

Mai apoi, trebuie rafinat procesul identificării naturii juridice a declarației.

Sunt părțile în prezența unei oferte de contract? Am fi de părere că nu se poate susține nicio ipoteză în care „declarația de primire în spațiu” este făcută cu intenția încheierii unui contract[49]. În plus, acesteia îi lipsește cu desăvârșire caracterul precis: lipsește identificarea tipului de contract, a clauzelor contractuale, a duratei de timp, a prețului etc. Prin urmare, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile certitudinii ofertei (nu încap discuții în privința existenței ei) și ale consimțământului ferm al ofertei (veritabil), considerăm că acestea nu sunt suficiente și răspunsul este negativ.

Sunt părțile în prezența unui angajament unilateral? Promisiunea unilaterală este de natură să dea naștere, prin ea însăși, unui raport juridic, așadar ar avea aptitudinea de a lega două persoane ca urmare a declarației de voință a unei singure persoane și anume a emitentului actului[50]. Doctrina a determinat admisibilitatea angajamentului unilateral ca sursă de obligații prin trei caracteristici ale acesteia[51]: a) caracterul subsidiar – în sensul că angajamentul este sursă de obligații doar dacă celelalte tehnici juridice prioritare (de exemplu, contractul) nu sunt apte prin ele însele să explice nașterea obligațiilor; acest caracter nu este îndeplinit în cazul „declarației de luare în spațiu” întrucât există două contracte care pot îmbrăca relațiile părților: închiriere, respectiv comodat; b) caracterul necesarmente utilitar; raportarea declarației analizate la considerațiile de natură socială ar putea valida existența acesteia ca un act juridic unilateral; c) caracterul precis; acest caracter nu este îndeplinit de conținutul declarației care nu detaliază tipul de găzduire care este oferit (oneros sau gratuit), durata de timp, obiectul său (întreaga locuință sau doar o parte) etc. Prin urmare, și acest răspuns este negativ.

Sunt părțile în prezența unei promisiuni de contract?Promisiunea de contract este acordul prealabil al părților privind încheierea în viitor a unui contract. Promisiunea de contract este deci un act juridic bilateral care trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate cerute de lege și să cuprindă toate elementele esențiale ale viitorului contract[52]. Prin urmare, declarația nefiind act juridic bilateral și necuprinzând elementele menționate nu poate fi nici promisiune de contract de împrumut de folosință în condițiile art. 2.145 C. civ. sau, pentru aceleași motive, orice altă promisiune de contract (închiriere, subînchiriere etc.).

Totuși, dintre cele trei tipuri de acte unilaterale cu care declarația împarte trăsăturii comune, putem aprecia că cele mai multe asemănări există cu promisiunea unilaterală. În cea mai mare parte, aceasta ar explica pozițiile juridice ale părților dacă se completează conținutul declarației cu circumstanțele sociale incidente. Așa cum arată și trimiterea făcută de legiuitor prin utilizarea termenului de „găzduire”, am fi în prezența unei excepții de la regula caracterului oneros al actelor juridice de drept privat și anume în prezența unui act dezinteresat. În măsura în care termenul lipsește din declarație înțelegem că acesta nu este esențial pentru acest act juridic. Singura problemă juridică rămasă de soluționat ar fi determinarea efectelor acceptării actului din partea beneficiarului. Teoria generală a dreptului ne indică faptul că dacă terțul acceptă beneficiul actului, atunci acesta poate pretinde executarea actului în condițiile generale ale principiului forței obligatorii a contractului sau poate pretinde despăgubiri pentru încălcarea obligației asumate prin declarație. Prăpastia juridică rămâne una singură: în momentul acceptării din partea beneficiarului, relația juridică a celor doi nu mai este una unilaterală, ci se transformă instantaneu într-una a … comodatului. Asumarea locuirii de către beneficiar nu poate fi fără consecințe juridice pentru acesta, practic se nasc obligații și pentru această parte. Orice aspect analizat de noi anterior se încadrează în definiția și regimul juridic al contractului de împrumut de folosință. Și atunci ne putem întreba în mod rezonabil cât de folositoare este ocolirea evidenței juridice.

În privința regimului juridic al „declarației de primire în spațiu”, având în vedere cele mai sus exprimate putem susține următoarele.

Declarația este supusă comunicării, dar aceasta se produce în mod implicit, întrucât beneficiarul ia la cunoștință despre conținutul său în procedura inițiată chiar de el. În conformitate cu dispozițiile art. 1.326 alin. (3) C. civ. actul produce efecte din momentul în care declarația este utilizată în cursul procedurii administrative de obținere a domiciliului.

În privința condițiilor de validitate sunt aplicabile dispozițiile art. 1.325 C. civ., care prevăd că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”. Deci, „declarației de primire în spațiu” îi sunt aplicabile toate prevederile legale privitoare la condițiile consimțământului, capacității, obiectului și cauzei contractului. În ceea ce privește capacitatea, esențială este mai întâi, clasificarea actelor juridice în acte de conservare, administrare și dispoziție. Având însă în vedere, că declarația este dată cu titlu gratuit devin aplicabile dispozițiile art. 641 alin. (4) C. civ. care conduc la calificarea acestui act ca fiind unul de dispoziție[53]. De aici rezultă o consecință foarte importantă a regimului juridic aplicabil acestui act juridic unilateral și anume, că, în situația în care cel care dă declarația este coproprietar al imobilului, serviciul de evidență a persoanelor nu poate procesa cererea de stabilire/schimbarea domiciliului decât după ce toți coproprietarii și-au exprimat consimțământul pentru luarea în spațiu. Sancțiunea inopozabilității actului juridic încheiat fără acordul tuturor proprietarilor prevăzută de art. 642 C. civ. atrage lipsa caracterului stabilității de care trebuie să se bucure domiciliul și, prin urmare, susține soluția exprimată mai sus. Această concluzie conduce la ideea că situațiile documentate la punctul 3 din lucrarea noastră în care o persona dobândea o cotă (de cele mai multe ori infimă) din dreptul de proprietate asupra unui imobil de locuit pentru a putea astfel facilita acordarea de „declarații de primire în spațiu” către zeci, sute și mii de persoane au fost posibile doar prin nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile regimului coproprietății obișnuite. În plus, în practica actelor notariale se remarcă și utilizarea unei declarații prin care coproprietari își exprimă consimțământul anticipat ca fiecare dintre ei să poată primi în spațiu pe oricine doresc fără a mai fi necesară respectarea regulii unanimității. Ne exprimăm ezitarea față de aprecierea perfectei valabilități a unei astfel de declarații fiindcă acordarea unui drept gratuit de utilizare a locuinței face ca acest act să fie intuitu personae, iar valabilitatea acordului unui act cu titlu gratuit adresat oricărei persoane nedeterminate încă contrazice caracterele juridice ale declarației analizate de noi. Situația ar fi asemănătoare cu aceea în care mandatarul decide cui dorește donatorul mandant să transmită cu intenție liberală bunul său. Tot în ceea ce privește exprimarea consimțământului, remarcăm că regulile speciale ale regimului locuinței de familie[54] impun ca ambii soți să dea declarația de primire în spațiu.

În privința efectelor declarației apreciem că este aplicabil principiul forței obligatorii – art. 1.270 C. civ. Procedura utilizării „declarației de primire în spațiu” impune ca aceasta să nu poată fi revocată cel puțin pe perioada de soluționare a cererii de stabilire sau schimbare a domiciliului [ art. 1.327 alin. (3) C. civ.]. Motivat de faptul că mai sus am demonstrat că odată cu acceptarea utilizării declarației în procedura administrativă, beneficiarul acesteia urcă în rolul de comodatar, considerăm că mai departe devin aplicabile cazurile de încetare prevăzute de legiuitor în materia acestui contract. În egală măsură, soluția aceasta este aplicabilă și în ceea ce privește incidența principiului relativității efectelor contractului – art. 1.280 C. civ. Din această perspectivă însă, o ipoteză interesantă este aceea în care, din orice motive, cererea beneficiarului declarației va fi respinsă de serviciul competent de evidență a populației. Am putea să considerăm că declarația este în această situație afectată de condiția rezolutorie a respingeri cererii și drept consecință desființată cu caracter retroactiv, sau, dimpotrivă, serviciul competent de evidență a populației trebuie ca în soluționarea unei noi cereri (a aceluiași petent) care prevede un alt domiciliu să se asigure că efectele mai vechii declarații au încetat? Din nou, poate ar fi de dorit intervenția legiuitorului întrucât condițiile nu pot fi atât de ușor (…) subînțelese în conținuturi fruste.

În ipoteza în care beneficiarul refuză dreptul său născut din promisiunea unilaterală, „declarația de primire în spațiu” este lipsită de orice efecte juridice, devenind caducă – art. 1.327 alin. (2) C. civ.

5. … care ne conving să conchidem că declarația este vătămătoare.

„Declarația de primire în spațiu” este un artificiu la mijlocul distanței dintre interesul statului de a performa în activitatea importantă de evidență a persoanelor, urmărind ținta eliberării mai facile a cărții de identitate, dacă petentul nu are un titlu locativ valabil preexistent, și realitatea juridică. Prin urmare, suntem în prezența unei ficțiuni juridice. Integrarea acesteia între instituțiile de drept privat se adeverește dificilă. Maximul stridenței în raport cu figurile juridice pe care le înlocuiește e cauzat de imposibilitatea dovedirii necesității adaptării, redimensionării, redefinirii raportului închirierii sau împrumutului de folosință pe care acest raport pretins unilateral îl maschează. Beneficiarul nu poate clama că prin „declarația de primire în spațiu” se integrează într-o categorie nou inventată, neutră, a unui „tolerat” în spațiul de locuit al altei persoane. Acest demers intelectual ar fi acceptabil pentru o foarte scurtă perioadă de timp. Câteva nopți pot fi sustrase dictaturii dreptului și remodelate după bunul profit al legiuitorului și al societății. Dar când discutăm despre o locuire care trebuie să îndeplinească condiția stabilității în timp, nu putem admite că cele două contracte (închiriere și comodat) ar fi în vreun fel anacronice sau revolute. Da, implică drepturi și obligații și alte formalități, dar panteonul juridic nu are pentru situația noastră o treia cale. Închirierea și comodatul există deja pentru a proteja părțile contractante și odată cu ele societatea. Opțiunile sunt epuizate fiindcă au fost deja absorbite în reglementări juridice adaptate caracterului oneros sau gratuit.

Nu există, deci, o „anchilozare” a dreptului pe care ficțiunea aparentă[55] a acestei declarații să o rezolve. Există numai o ușurare a situației petentului fără titlu locativ preexistent, deci o utilitate birocratică. Însă, imaginarea unui procedeu calp de imitare a realității juridice naște în cazul nostru îngrijorări, întrucât o „minciună a legii” care nu convinge pe nimeni atrage știrbirea autorității dreptului. Prin urmare, inventarea, disimularea care indică abaterea arbitrară de la realitate, atât timp cât nu ne seduc, ne invită să manipulăm în interes propriu. Ceea ce credem că tot realitatea a demonstrat-o deja, la punctul 3 din studiul nostru.

Finalmente, ineficiența funcțională a „declarației de primire în spațiu” poate fi înțeleasă și altfel. Ce s-ar întâmpla dacă legiuitorul ar abroga mâine lit. b) alin. 2 al art. 28 din OUG nr. 97/2005? Părțile care ar fi dorit să beneficieze de aceste prevederi sunt în situația de a alege între contractul de împrumut de folosință și contractul de închiriere sau subînchiriere. Prin urmare, vor atașa cererii lor un astfel de act juridic. Vor cunoaște exact situația juridică în care se găsesc ca urmare a demersurilor efectuate. Ar fi oare prea mult pentru România anului 2020?

Aparent, Proiectul de Ordonanță pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români, respectiv concluziile dezbaterii publice a acestuia par să ne dea răspunsul negativ. Textul reținut pentru continuarea demersurilor în vederea amendării Ordonanței este următorul: „declarația scrisă de primire în spațiu a persoanei fizice sau a reprezentantului persoanei juridice, din care să rezulte consimțământul și numărul de persoane care locuiesc la adresă (…)”. Termenul de găzduitor este eliminat din acest text, dar este în continuare folosit la alin. (2). Remarcăm introducerea criteriului numărului de ocupanți ai locuinței, ceea ce denotă cunoașterea fenomenului prezentat la punctul 3 al studiului nostru și constituie o reacție certă pentru eradicarea acestuia. Dar, din păcate, lipsesc din textul proiectului alte amănunte pentru a ști care sunt consecințele acestei noi prevederi. Prevederea din inițiativa parlamentară de modificare și anume „stabilirea domiciliului nu este permisă pentru terțe persoane, altele decât membrii familiei, în cazul în care numărul de persoane pe locuință și suprafața minima utilă nu se încadrează în prevederile anexei 1 din Legea locuinței nr. 114/1996” nu este în niciun fel preluată. Parțial, putem înțelege motivele: prevederea nu acoperă situația contractului de comodat, iar pentru a o putea face ar trebui modificat chiar C. civ.

De asemenea, îngrijorător în textul proiectului este că prima dovadă a deținerii spațiului de locuit devine extrasul de carte funciară, iar actele privind titlul locativ încheiate în condițiile de validitate prevăzute de legislația română în vigoare sunt prevăzute abia în subsidiar[56]. Reamintim că extrasul de carte funciară pentru informare[57]reprezintă situația cadastral-juridică a imobilelor, la momentul întocmirii acestuia. Acesta conține informații cu privire la suprafața imobilului și descrierea acestuia, la dreptul de proprietate și eventualele sarcini existente asupra imobilului. Atragem atenția că extrasul de carte funciară pentru informare nu are puterea de a înlocui titlu valabil al deținerii locuinței, iar pe de altă parte este posibil ca în cartea funciară să nu fie intabulate/înscrise/notate aspecte de importanță pentru regimul juridic al locuinței, prin urmare serviciul de evidență al populației ar trebui să citească întotdeauna extrasul împreună cu actul juridic care a stat la baza înscrierii. Extrasul de carte funciară pentru informare este foarte util pentru a demonstra că titlul locativ prezentat de către petent este de actualitate și că între timp nu au survenit modificări juridice de natură să îl afecteze. Deci, trebuie atașat actelor privind titlul locativ și nu poate constitui o categorie de sine stătătoare, după cum și în trecut, am arătat în cele de mai sus, erau percepute aceste aspecte.

În concluzie, îndrăznim să credem că proiectul ne oferă prea puțin față de cât de mari sunt provocările practicii. În plus, în speranța că studiul nostru conține argumentele necesare adoptării unor soluții mai curajoase, dorim să mai subliniem că prezentarea de către legiuitor de o manieră clară și exhaustivă a dovezilor elementului material al domiciliului ar fi de folos atât petenților, cât și serviciilor de evidentă a persoanelor cărora, în interpretarea unor prevederi lacunare, li se cere să înțeleagă și să aplice dreptul civil dincolo de atribuțiile de serviciu.


[1] Ordonanța de urgență nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 719 din 12 octombrie 2011 în temeiul Legii de aprobare nr. 290/2005, cu modificările și completările ulterioare.
[2] Informațiile privind dezbaterea publică sunt disponibile on-line: https://www.mai.gov.ro/informatii-publice/transparenta-decizionala/; accesat la data de 30.04.2020.
[3] A se vedea, în acest sens, Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009.
[4] Pentru dezvoltări, a se vedea: L.-C. Gavrilescu, Drept civil. Persoanele, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 177 și urm.; C.-T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2002, p. 335 și urm.; I.R. Urs, C. Ilie-Todică, Teoria persoanelor. Subiectele de drept civil, Ed. Oscar print, București, 2003, p. 111și urm.
[5] De asemenea, Constituția României prevede în art. 25 alin. (2) că fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară.
[6] Art. 27 alin. (1) OUG nr. 97/2005.
[7] Art. 25 din Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate, publicată în M.O., Partea I nr. 237 din 30 septembrie 1996, cu modificările și completările ulterioare.
[8] Această reglementare este izvorul caracterului specific al domiciliului: unicitatea.
[9] Această distincție este izvorul calificării stabilității de care trebuie să se bucure domiciliul, spre deosebire de reședință.
[10] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2001, p. 397.
[11] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Șt. Rauschi, Gh. Popa, Șt. Rauschi, Drept civil. Teoria generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed. Junimea, Iași, 2000, p. 219.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Pentru mai multe amănunte, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 397.
[15] Modelul declarației este prevăzut de Anexa 12 a H.G. nr. 1375/2006 pentru abrogarea Normei metodologice de aplicare unitară a dispozițiilor legale privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români din 04.10.2006, publicată în M.O., partea I, nr. 851 din 17 octombrie 2006, cu modificările și completările ulterioare; Anexa 13 conține aceeași declarație adaptată pentru situația în care este dată prin mandatar (reprezentant convențional)
[16] Reglementarea situațiilor speciale are loc prin dispozițiile art. 34 din OUG nr. 97/2005.
[17] Legea nr. 105/1996 privind evidența populației și cartea de identitate, publicată în M.O., Partea I nr. 237 din 30 septembrie 1996, cu modificările și completările ulterioare.
[18] Legea nr. 5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetățenilor români, precum și la procedura schimbării domiciliului și a reședinței, republicată în B.O. nr. 34/1978.
[19] Decretul nr. 334/1957 privind regimul de evidență a populației, publicat în B.O. nr. 18/1957, modificat prin Decretul nr. 346/1959.
[20] „În comune, dovada că o persoană are locuință asigurată se poate face și cu declarație scrisă dată în fața organului miliției de către persoana care își schimbă domiciliul” – art. 17 alin. final din Legea nr. 5/1971 cu privire la actele de identitate ale cetățenilor români, precum și la procedura schimbării domiciliului și a reședinței.
[21] A se vedea, de exemplu, Gh. Beleiu, op. cit., p. 399-400, nota 1 subsol.
[22] A se vedea, Dicționarul explicativ al limbii române, cit. supra.
[23] S. Șerban, Dreptul donatarului de a-și declara și stabili domiciliul la locul unde-și exercită nuda proprietate, (07.04.2019), disponibil on-line: https://www.juridice.ro/634767/dreptul-donatarului-de-a-si-declara-si-stabili-domiciliul-la-locul-unde-si-exercita-nuda-proprietate.html; accesat la data de 30.04.2020.
[24] În data de 17.04.2019, disponibil on-line: https://www.juridice.ro/636077/dreptul-donatarului-de-a-si-declara-si-stabili-domiciliul-la-locul-unde-si-exercita-nuda-proprietate-update.html; accesat la data de 30.04.2020.
[25] P. Bălhuc, Grajduri, cea mai mare poartă din Iaşi spre UE. Românii de aici au fost „invadaţi” şi au ajuns minoritari la ei acasă, Ziarul de Iași, 07.12.2014, disponibil on line: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/grajduri-cea-mai-mare-poarta-din-iasi-spre-ue-romanii-de-aici-au-fost-quot-invadatiquot-si-au-ajuns-minoritari-la-ei-acasa–82172.html; A. Dîscă, Oraş fantomă în județul Iași. Are peste 51.000 de locuitori, care apar la vedere o dată pe an, Ziarul de Iași, 17.11.2015, disponibil on line: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/oras-fantoma-in-judetul-iasi-are-peste-51-000-de-locuitori-care-apar-la-vedere-o-data-pe-an–111658.html; accesate la data de 30.04.2020.
[26] Știrile TVR, În comuna ieșeană Moșna locuiesc, în acte, 4.000 de moldoveni de peste Prut, 01.02.2019, disponibil on line: http://stiri.tvr.ro/in-comuna-ie–eana-mo–na-locuiesc–in-acte–4-000-de-moldoveni-de-peste-prut_827570_video.html#view; accesat la data de 30.04.2020.
[27] A. Dîscă, op. cit., loc. cit.
[28] P. Bălhuc, op. cit., loc. cit.
[29] Digi24.ro, Casele în care locuiesc mii de oameni doar pe hârtie țin goale secțiile de votare, 24.11.2019, disponibil on-line: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/alegeri-prezidentiale-2019/casele-in-care-locuiesc-mii-de-oameni-doar-pe-hartie-tin-goale-sectiile-de-votare-in-aceasta-garsoniera-sunt-cam-1-700-1-800-1221666; Ziarul de Iași, Mii de persoane locuiesc fictiv în comunele din județul Iași și nu vor vota niciodată, 24.11.2019, disponibil on-line: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/mii-de-persoane-locuiesc-fictiv-in-comunele-din-judetul-iasi-si-nu-vor-vota-niciodata–237047.html; accesat la data de 30.04.2020.
[30] Ibidem.
[31] Amploarea redusă este cauzată și faptul că în acest caz se poate utiliza, în mod alternativ, viza de flotant; pentru mai multe detalii, a se vedea: ȘtirileProTV.ro, Afacerea vizelor de flotant pentru școli mai bune înflorește. Au apărut și intermediari, 27.02.2019, disponibil on-line: https://stirileprotv.ro/educatie/afacerea-vizelor-de-flotant-pentru-scoli-mai-bune-infloreste-au-aparut-si-intermediari.html; A.-R. Tănase, Managementul defectuos al înscrierii copiilor la grupa pregătitoare. Reședința minorului sub 14 ani, identică cu cea a părintelui său?, 05.03.2015, disponibil on-line: https://www.juridice.ro/363909/managementul-defectuos-al-inscrierii-copiilor-la-grupa-pregatitoare-resedinta-minorului-sub-14-ani-identica-cu-cea-a-parintelui-sau.html; accesate la data de 30.04.2020.
[32] Documentat aici: Ziarul de Iași, Filiera actelor pentru basarabeni umflă numărul consilierilor locali, 23.03.2016, disponibil on-line: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/filiera-actelor-pentru-basarabeni-umfla-numarul-consilierilor-locali–123377.html; accesat la data de 30.04.2020.
[33] P. Bălhuc, op. cit., loc. cit., A. Dîscă, op. cit., loc. cit.
[34] Legestart nr. 10/2018, Propunere legislativă: Viza de reședință sau de flotant, acordată în funcție de spațiu și persoanele din locuință, 30.10.2018, disponibil on-line: https://lege5.ro/App/Document/gmydqnrsgu3q/propunere-legislativa-viza-de-resedinta-sau-de-flotant-acordata-in-functie-de-spatiu-si-persoanele-din-locuinta?pid=273206716&expression=#p-273206716; accesat la data de 30.04.2020.
[35] Pentru mai multe mănunte, a se vedea: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=16474; accesat la data de 30.04.2020.
[36] A se vedea art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M.O., partea I, nr. 237 din 19 martie 2018, cu modificările și completările ulterioare.
[37] A se vedea art. 148 din Legea nr. 36/1995, a activității notariale,
[38] A se vedea și M. Avram, Actul juridic unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, passim.
[39] În acest sens, a se vedea, M. Nicolae, Drept civil: teoria generală. Vol. II Teoria Drepturilor subiective civile, Ed. Solomon, București, 2018, p. 315 și urm.
[40] Art. 1.188 și urm. C. civ.
[41] Art. 1.327 C. civ.
[42] Art. 555 și urm. C. civ.
[43] Art. 1.824 și urm. C. civ.
[44] Art. 2.146 și urm. C. civ.
[45] Art. 973 C. civ.
[46] Art. 321 și urm. C. civ.
[47] M. Nicolae, op. cit., p. 316.
[48] Pentru dezvoltări, a se vedea, I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002, p. 168-169.
[49] Pentru dezvoltări, a se vedea, L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 72 și urm.
[50] Ibidem, p. 182.
[51] Ibidem, p. 269; pentru dezvoltări, a se vedea, J. Flour, J.-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les Obligations, vol. 1, Lacte juridique, ed. 15, Ed. Sirey, Paris, 2012, p. 495 și urm.; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Obligations, vol. 2, Contrat, ed. 4, Ed. Litec, Paris, 1993, p. 17 și urm.
[52] I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 124.
[53] A se vedea și V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 288 și urm.
[54] Art. 322 C. civ.
[55] A se vedea, pentru dezvoltări, I. Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, passim.
[56] Proiect de Ordonanță pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor români, art. 24: Articolul 28 se modifică și va avea următorul cuprins:
,,Art. 28 – (1) Dovada adresei de domiciliu şi, după caz, de reşedinţă din România se poate face cu:
a) extrasul de carte funciară;
b) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, pentru imobilele care servesc total sau parţial ca locuinţă;
c) declaraţia scrisă de primire în spaţiu a persoanei fizice sau a reprezentantului persoanei juridice, din care să rezulte consimţământul și numărul de persoane care locuiesc la adresă, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a), b) şi d). d) documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă;
e) declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a), b) şi d);
f) în cazul minorilor şi al persoanei puse sub interdicţie, actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal şi, după caz, actul de încredinţare, cu respectarea art. 92 din Codul Civil.
(2) Declaraţia de primire în spaţiu a găzduitorului prevăzută la alin. (1) lit. c) poate fi dată în faţa lucrătorului din cadrul serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, a poliţistului de ordine publică, a notarului public ori a personalului consular al misiunii diplomatice sau oficiului consular al României.
(3) În cazul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie, declaraţia pe propria răspundere prevăzută la alin. (1) lit. e) se dă şi se semnează de către părintele sau, după caz, părinţii care exercită autoritatea părintească sau de către reprezentanţii lor legali.”
[57] A se vedea Ordinul nr. 700/2014 al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepție și înscriere în evidențele de cadastru și carte funciară, publicat în M.O., partea I, nr. 571 din 31 iulie 2014, cu modificările și completările ulterioare, art. 65 și urm.


Lect. univ. dr. Codrin Macovei
Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Marcela-Georgiana Opăriuc
Primăria oraşului Târgu Frumos

* Prezentul studiu este în curs de publicare de către Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Tomul LXV/I, Științe Juridice, 2020.


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.