Elemente de neconstituționalitate în Codul penal. Partea I – Renunţarea la aplicarea pedepsei şi limitele speciale prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită
19 martie 2021 | Vasile COMAN, Daiana Florina BURCĂ
Vasile Coman
Daiana Florina Burcă
Calea de atac împotriva încheierilor prin care instanța de apel dispune asupra măsurilor preventive – dispozițiile art. 206 alin. (1) din Codul de procedură penală
Precizare: Prezentul studiu cuprinde o analiză punctuală a unor dispoziții din Codul de procedură penală care, în opinia noastră, prezintă vicii de neconstituționalitate ce afectează drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor implicate în procesul penal. Cercetarea este structurată în mai multe părți, fiecare parte urmând a analiza argumentat câte un articol/dispoziție aflată în situație de conflict cu dispozițiile Constituției României. Ulterior, o analiză similară va fi făcută și asupra unor dispoziții din Codul penal.
Dreptatea se va realiza la nivelul societății atunci când va exista o punte între voința legiuitorului transpusă în dispozițiile legale și dispozițiile Constituției, loc în care procesul penal se va putea perinda în mod armonios și echitabil.
Regula dreptății are la bază norme de procedură penală care reglementează desfășurarea procesului, iar acestea urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor de către garda pretoriană judiciară cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Existența unei rivalități între dispozițiile legale în ceea ce vizează normele de procedură penală și dispozițiile Constituției are capacitatea de a vătăma drepturile părților, a subiecților procesuali principali și interesele acestora, alterând totodată și principiul aflării adevărului până la intervenția legiuitorului, care prin soluționarea acestor incongruențe legislative conferă unei norme o veritabilă resuscitare.
Conform opiniei filosofului J. Locke societatea îmbracă haina dreptății atunci când omul acționează în așa fel încât nu lezează pe nimeni; tocmai din acest citat reiese în mod evident dorința societății de a conserva valorile/drepturile/interesele destinatarilor, iar această opinie se regăsește și pe tărâm procedural având la brațul său, în mod fidel, această aprigă dorință care rezidă în păstrarea intactă a valorilor/drepturilor/intereselor, sub condiția arătată.
Unui alt filosof și jurist, anume M. Cicero, îi suntem recunoscători pentru faimoasa maximă ”summum ius, summa iniuria” care făcea trimitere la aplicarea inechitabilă a legilor producând nedreptăți cauzate de un anumit abuz al legii sau dintr-o interpretare eronată, tendențioasă, înșelătoare a dreptului.[1]
De foarte multe ori, după cum remarcăm, este necesară intervenția unor corijări în aplicarea normelor procedurale/substanțiale, deoarece acestea sunt fie interpretabile, fie incomplete, cu exprimări generice, sau sunt într-o relație de „dușmănie” cu Constituția, tratatele Uniunii Europene ș.a.m.d.; astfel că, la auzul strigătului instanțelor care solicită ajutor, Î.C.C.J. și C.C.R. vor interveni de urgență în vederea remedierii unor aspecte ce cârmuiesc o normă juridică.
Având în vedere faptul că ”omul are dreptul la justiție, așa cum are dreptul la aer. Dacă acesta îi este răpit, sufletul se înăbușă” (Jakob Wassermann), dreptul său trebuie să fie accesorizat cu instrumente constituționale pentru ca acest drept să ducă la îndeplinirea scopului primordial și indispensabil justiției, respectiv la aflarea adevărului.
Parcurgând dispozițiile legislative din Codul de procedură penală, apreciem că unele dintre acestea „au expropriat” în mod cel puțin discutabil voința legiuitorului constituțional sau în mod injust s-au îndepărtat de adevărata interpretare legislativă, creând în acest sens polemici atât la nivel de practică, cât și la nivel de teorie, susceptibile de a da naștere unui război între text și voință, eveniment ce va aduce de plano existența unor prime victime legislative în procesul penal – subiecții procesuali principali și părțile, tocmai pentru a evita ivirea unei asemenea situații în peisajul juridic fiind imperios necesar ca un text de lege să nu prezinte în conținutul său spații lacunare și sintagme neconstituționale.
După o analiză a legii de procedură penală ne-au atras atenția mai întâi dispozițiile art. 206 alin. (1) Codul procedură penală (în continuare, CPP) care prevede că „împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula o contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. (…)”; în opinia noastră, sintagma de ”în prima instanță” cuprinsă în acest articol este neconstituțională pentru considerentele pe care le vom prezenta în continuare.
În prealabil, am remarcat că acest articol se află în opoziție cu art. 9 alin. (3) CPP, unde legiuitorul prevede în mod expres necesitatea existenței într-o societate democratică a unei căi de atac în ceea ce privește o măsură privativă/restrictivă de libertate – „Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a face contestație împotriva dispunerii măsurii”, fără a distinge fază procesuală în care se dispune luarea acestor măsuri.
Necesitatea de a supune o încheiere care privește o măsură preventivă/restrictivă de libertate unei contestații reiese în mod indubitabil din art. 9 alin. (2) CPP, loc în care legiuitorul stabilește că regula este libertatea, măsurile preventive și restrictive de libertate dispunându-se în ”mod excepțional” și doar în ”condițiile prevăzute de lege”, iar atunci când în cadrul unui proces domnește excepția este imperios necesar ca aceasta să fie subsumată îndeplinirii cerințelor legale, de aceea constatarea respectării cerințelor legale se va realiza printr-un filtru de verificare de către instanța superioară, indiferent de faptul că luarea acestor măsuri se dispune în calea apelului exercitat în cauză; sărind peste această etapă, respectiv peste contestație, care în viziunea legiuitorului reprezintă o cale de atac conform art. 4251 CPP, încheierea va dobândi valență definitivă, fapt ce va atrage neconstituționalitatea din două motive, astfel, în primul rând, sintagma „în prima instanță” contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție care consacră dreptul unei persoane la o cale de atac împotriva hotărârilor și în al doilea rând, se încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la dublu grad de jurisdicție.
Articolul supus discuției este în opoziție cu art. 129 din Constituție, unde legiuitorul constituțional stabilește că cel nemulțumit de o hotărâre judecătorească are dreptul de a solicita revederea cauzei de către o altă instanță decât cea care a pronunțat-o, iar conform art. 370 alin. (3) CPP „toate celelalte hotărâri pronunțate de instanțe în cursul judecății se numesc încheieri”, astfel că și încheierea prin care se dispune luarea unei măsuri privative/restrictive de libertate își are izvorul în sintagma de hotărâre, aspect care atrage, de plano, necesitatea existenței unei căi de atac, pentru ca instanța de control să aibă posibilitatea de a verifica dacă sunt întrunite condițiile necesare în vederea dispunerii acestei măsuri, adică legalitatea și temeinicia ei.
Contestația împotriva măsurilor preventive reprezintă o cale de atac introdusă de către legiuitor, iar lipsa acesteia încalcă dreptul constituțional al unei persoane cu privire la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Așadar, lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul de fond de la instanța de control judiciar se pronunță asupra unor măsuri preventive creează discriminare sub aspectul dreptului de a exercita căile de atac prevăzute de lege între persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsuri preventive în cursul urmăririi penale, al procedurii camerei preliminare și în cursul judecății asupra cărora s-au pronunțat judecătorul de cameră preliminară și judecătorul de fond de la prima instanța sesizată cu rechizitoriu, printr-o încheiere ce poate fi contestată, conform dispozițiilor art. 205 CPP.
În problematica analizată precizăm că dispozițiile Codului de procedură penală anterior (1968) prevedea, în mod just, în art. 141 privind calea de atac împotriva încheierii pronunțate de instanța în cursul judecății privind masurile preventive, că „(1) Încheierea data în prima instanța și în apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum și împotriva încheierii prin care se dispune menținerea arestării preventive, poate fi atacata separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, şi de la comunicare, pentru cei lipsa. Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei cai de atac”.
Pentru a înrăma sintagma „în prima instanță” din art. 206 alin. (1) CPP în tabloul cu neconstituționalități în scopul de a demonstra omisiunea legiuitorului (voită sau nevoită) facem trimitere la jurisprudența CCR[2] care a admis excepția de neconstituționalitate din art. 348 alin. (2) CPP, constatând în mod just și echitabil, că imposibilitatea titularilor de a-și exercita drepturile cu privire la căile de atac aferente măsurilor privative/restrictive de libertate atrage vătămarea acestora.
Curtea Constituțională în vederea admiterii acestei excepții de neconstituționalitate a adus în considerente o serie de argumente menite să critice această omisiune legislativă în ceea ce vizează contestația, apreciind că această diferență de tratament juridic prin raportare la instanța care are plenitudinea de a soluționa apelul îi lipsește pe titularii drepturilor de a formula contestații, de pârghiile juridice ce le-au fost donate de către ascendentul constituțional cu scopul de a păstra un echilibru juridic între beneficiarii legii, iar această privarea în ceea ce privește contestația are un efect nociv susceptibil de a șterge această urmă ancestrală.
De asemenea, Curtea Constituțională într-o altă deciziei[3] reținea că ”unele instanțe de judecată, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunță, absolutizează prezumția de legalitatea și temeinicie” asupra chestiunii soluționate, aspect ce afectează, fără putință de tăgadă, demersul judecății; în lipsa unei căi de atac, instanțele abandonează cu regrete minime principiul rolului activ, înlăturându-se astfel, ca efect al acestui abandon, administrarea probelor utile, pertinente și concludente în cauză, acțiune ce, în opinia Curții Constituționale, va atrage cu sine în viitor condamnarea statului român de către cea care, cu adevărat, se îngrijește de calitatea drepturilor și interesele persoanelor care sunt supuse unor proceduri judiciare, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă, oferind în acest sens celor „răniți” în războiul juridic un tratament ce conține egalitatea în drepturi, justiție și solidaritate, valori care rezultă chiar din tradițiile constituționale.
În literatura de specialitate se regăsește opinia conform căreia ”dispoziția nu contravine art. 5 para. 4 Convenția EDO, incident în cauză în situația în care măsura preventivă este privativă de libertate, întrucât, potrivit instanței de la Strasbourg, în situația în care privarea de de libertate este decisă de un organ care se circumscrie noțiunii de ”tribunal” în sensul art. 5 para. 4 al Convenției, controlul jurisdicțional este încorporat în decizia inițială”[4]; apreciem că această opinie este eronată, deoarece instanța de control judiciar nu se circumscrie în sfera noțiunii de adevăr sau putere absolută doar prin prisma faptului că aceasta este încoronată cu apanajul de soluționa o cale de atac în mod definitiv, astfel că instanța când dispune cu privire la o măsură preventivă în calea de atac trebuie să fie la rându-i controlată sub acest aspect de către o altă instanță ierarhic superioară, deoarece există posibilitatea ca instanța să aprecieze greșit sau să acționeze în mod discreționar pe tărâmul măsurilor preventive, fapt ce va afecta în mod negativ atât cursul procesului, cât și viața celui față de care se dispun aceste măsuri.
Dacă ar trebui să ne lăsăm „răpiți” din sfera realității juridice prin achiesarea la opinia de mai sus adusă în discuție, acordând în acest sens încredere totală instanței doar prin simpla poziție pe care o ocupă pe scara ierarhiei, în mod inevitabil, am discredita instanțele inferioare care soluționează cauzele și care dispun pentru prima dată asupra măsurilor preventive, astfel că încheierea prin care prima instanță dispune poate fi confecționată dintr-o apreciere eronată și cusută cu posibile încălcări de texte legislative, pe când luarea unei măsuri pentru prima dată prin încheiere de către o instanță de control judiciar va deveni o creație ce va avea la bază materiale de adevăr absolut, fără alte imixtiuni, prin simplu fapt că de această dată croitorul este o instanță superioară.
Încercând să analizăm de ce legiuitorul a omis să respecte cutuma constituțională cu privire la exercitarea căilor de atac în privința măsurilor preventive apreciem că izvorul acestei pasivități legislative ce se situează în „vârful” competenței; având în vedere faptul că legiuitorul în calitate de arhitect al dispozițiilor legislative a constatat încă din momentul clădirii Noului CPP că Î.C.C.J nu va avea competența materială de a soluționa contestațiile formulate împotriva încheierilor pronunțate de curtea de apel ca instanță de control judiciar, și a ales, în mod eronat, în opinia noastră, să restrângă drepturile titularilor cu privire la cale de atac, acțiune ce aduce cu sine o încălcare a drepturilor persoanelor, eliminând din viața juridică calea contestației aferentă măsurilor preventive/restrictive de libertate atunci când procesul se află în apel, în loc să își achiziționeze materiale de construcții susceptibile de a remedia orice surpare legislativă.
Astfel, legiuitorul trebuie să pună la dispoziția destinatarilor legii remedii eficiente care să elimine din calea unui proces echitabil acțiunea de restrângere a drepturilor, cu titlu de exemplu, atunci când cauza se află pe rolul instanței de control judiciar, iar Î.C.C.J nu are plenitudinea de a soluționa contestațiile ce vizează încheierile dispuse de către această instanță – mai puțin cele formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, pentru identitate de rațiune, legiuitorul trebuie să se modeleze după realitatea juridică și să înmâneze acest apanaj unui alt complet de judecată, chiar dacă se va judeca contestația la aceeași instanță.
Spre exemplu, să ne imaginăm că o cauza se află în prima instanță în competența Î.C.C.J și față de inculpat se dispune luarea unei măsuri preventive/restrictive de libertate, iar acesta din urmă poate dispune de exercitarea unei contestații cu privire la măsura luată, prin simplu fapt că, respectiva cauză se judecă în prima instanță de către Î.C.C.J; aceeași instanță (Î.C.C.J.) care se află pe aceeași hartă juridică, situată în același punct, cu o singură precizare, de data aceasta, Î.C.C.J. judecă aceeași cauză în calea de atac, zonă în care exercitarea contestației nu mai este posibilă, cu toate că, decorul juridic din primă instanță se menține în mod fidel și în calea de atac.
Putem observa din exemplu expus că aceeași instanță, respectiv Î.C.C.J. într-o etapă procesuală ( în prima instanță) are nevoie de un control cu privire la măsurile dispuse în cauză, chiar dacă este poziționată la cel mai înalt nivel pe scara ierarhică, iar într-o altă etapă procesuală (cale de atac), instanță nu ar mai necesita intervenția unui alt complet în vederea unui control cu privire la măsurile preventive/restrictive de libertate dispuse în cauză, pe considerentul că aceeași instanță deține o putere absolută, chiar dacă este implicată în aceeași „luptă juridică”, având, de data aceasta, la bază „arme” definitive susceptibile de a leza drepturile și interesele legitime ale persoanelor.
Conchidem prin a preciza că legiuitorul trebuie să își reconsidere opinia mai sus invocată și să elimine din fundația dispoziției art. 206 alin. (1) CPP sintagma ”în primă instanță”, oferind destinatarilor legii prin această modificare o veritabilă și eficientă stabilitate, construită din materiale constituționale; o nouă construcție juridică trebuie să permită inculpatului și procurorului să formuleze contestație și împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive când cauza se află în faza de judecată a apelului.
În strânsă legătură cu dispoziția analizată, trebuie reținut că aceasta este situată la înălțime având la bază sa un principiu fundamental al procesului penal, respectiv Dreptul la libertate și siguranță, art. 9 alin. (5) CPP prevăzând că ”Orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege”, la rândul ei susceptibilă de neconstituționalitate din considerentul că refuză dreptul la despăgubire persoanelor a căror libertate a fost restrânsă – prin ipoteză, abuz – prin măsura restrictivă a controlului judiciar (simplu sau pe cauțiune), în special când se dispune printr-o încheiere dată pentru prima dată de către instanța de apel, definitivă conform interpretării per a contrario a dispoziției cuprinse în art. 206 alin. (1) CPP.
În fața acestui articol se alătură un alt principiu vital al instituției drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, respectiv de principiul egalității în drepturi; egalitatea în drepturi prin ea însăși e o egalitate de șanse pe care Constituția o pune la dispoziția destinatarilor legii, fiind consacrată în art. 16 alin. (1) din legea fundamentală.
Totodată incidența acestui articol atrage încălcarea voinței legiuitorului sedimentată în Constituție în art. 53 alin. (2) și care face trimitere în mod expres la o aplicare a restrângerii în mod ”nediscriminatoriu”, ceea ce înseamnă că atât aplicarea acestei măsuri, cât și consecințele inerente acesteia se raportează la principiul nediscriminării.
Anterior revizuirii constituționale art. 53 îmbrățișa în mod fidel principiul proporționalității, însă ulterior legiuitorul a considerat că într-o societate contemporană este necesară o modificare constituțională, iar la condiția proporționalității s-a adăugat și principiul nediscriminării, o condiție fundamentală într-o societate democratică care se regăsește atât în momentul de debut al luării acestei măsuri, cât și la un moment ulterior, respectiv la momentul apariției reparării pagubei suferite prin luarea unei măsuri în mod nelegal, deoarece repararea prejudiciului este o consecință directă care intervine în contextul în care nu sunt respectate dispozițiile legale cu privire la dispunerea măsurii.
Măsura controlului judiciar, în sensul arătat mai sus, se impune și prin prisma faptului că dispunerea unei măsuri preventive – privativă sau restrictivă de libertate, are un ecou de multe ori profund și imediat asupra individului – pe termen lung chiar în detrimentul interesului „general”, spre exemplu, presupune restricții în dreptul la liberă circulație al persoanei vizate fiind incident în cauză dispozițiile art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la CEDO, potrivit căruia „1.Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa. 2.Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. 3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea pe care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice , prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. 4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică”.
Pe de altă parte, chiar și art. 25 din Constituție prevede că „1. Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat. Legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, fapt ce denotă că libera circulație este un drept, dar nu absolut, deoarece legea deține apanajul de a stabili anumite limite care să restrângă această libertate de mișcare cu privire la o persoană, exempli gratia, restrângerea libertății de mișcare în vederea derulării unui proces inițiat împotriva sa, pentru buna desfășurare a acestuia; pentru ca scopul primordial să fie îndeplinit prin dispunerea acestei măsuri restrictive de libertate este imperios necesar ca măsura luată de organul abilitat în acest sens să respecte condițiile impuse de către legiuitor, iar nerespectarea acestora atrage, de plano, incidența unei măsuri dispuse în mod nelegal, fapt ce conduce la nașterea dreptului de a solicita compensarea pentru acele persoane care au devenit victimele sistemului judiciar în urma dispunerii unei măsuri restrictive de libertate.
Din câte observăm, în articolul cu textul viciat, legiuitorul, în mod nejustificat, face această discriminare între măsurile preventive de libertate și măsurile restrictive de libertate, tratând cu această ocazie, în mod indiferent, atingerea adusă dreptului la libertate de mișcare, drept care este poziționat pe un piedestal constituțional prin intermediului unui mecanism ce declanșează voința ascendentului constituțional; această discriminare, existentă în mod vizibil pe tărâmul măsurilor preventive, are puterea de a situa măsurile restrictive de libertate într-un raport de subordonare față de primele, deși ambele sub aspectul consecințelor produc efecte nocive în viața privată a persoanei.
Dacă privim mai în profunzime lucrurile, vom ajunge la concluzia că nu există o diferență substanțială între faptul că o persoană este privată de libertate (în penitenciar), așezământ unde i se asigură aportul hidric, nutritiv și alte necesități zilnice și faptul că o persoană este în libertate, dar fără dreptul de a putea uzita de această libertate, aceasta din urmă, devenind abstractă în viața persoanei vizate și reală doar cu numele, pe o foaie ce îmbracă haina încheierii, spre exemplu, inculpatului i se interzice dreptul de a părăsi țara, deși acesta avea un loc de muncă stabil într-o altă țară, într-o asemenea ipoteză, libertatea de mișcare pentru persoana în cauză era producătoare de venit, însă în această perioadă de ”libertate” inculpatul este lipsit de această sursă legală de venit, deoarece acesta nu are posibilitatea de a se deplasa în țara unde acesta își desfășura în mod normal activitatea, având în vedere îngrădirile judiciare dispuse, prin urmare, putem afirma că cel privat de libertate trăiește în condiții optime în raport cu cel din libertate; tocmai din considerentele expuse, legiuitorul nu ar trebui să își rezerve sub beneficiu de inventar dreptul de a face această demarcație între aceste măsuri în scopul de a exonera statul pentru erorile judiciare care privesc această categorie de măsuri, respectiv măsuri restrictive de libertate, apreciind, în mod eronat, că inculpatul nefiind lipsit de libertate nu suferă un prejudiciu de ordin moral sau material, apreciere care, în opinia noastră, nu își găsește locul într-o societate democratică.
Pentru a demonstra amprenta negativă pe care o lasă în urma sa o măsură restrictivă de libertate, dorim să facem trimitere la art. 216 alin. (1) CPP, dispoziție care prezintă condițiile necesare pentru dispunerea măsurii controlului judiciar pe cauțiune, condiții care se află într-o relație de afinitate cu condițiile necesare luării măsurii arestului preventiv, semn că pentru dispunerea celor două măsuri vor fi incidente aceleași reguli sub aspectul întrunirii condițiilor, prin urmare, o scindare a celor două instituții prin instaurarea unui tratament juridic diferit de către legiuitor atunci când vine vorba despre repararea prejudiciului suferit, atrage un dezechilibru social și judiciar.
Într-adevăr, legiuitorul prin prisma art. 202 alin. (4) CPP stabilește o ierarhie a măsurilor preventive, însă această clasificare are importanță si este avută în vedere atunci când se nasc operațiuni cu privire la luare, înlocuire etc, nu și atunci când este vorba de repararea prejudiciului suferit prin luarea uneia dintre măsuri, nu există un argument juridic/uman susceptibil de a înlătura repararea prejudiciului atunci când este incidentă în cauză luarea unei măsuri preventive restrictive de libertate, știm cu toții că în viață suferințele de ordin material sau moral nu își au sorgintea numai în lezarea libertății, ci cauzele pot fi diverse.
Toate aceste măsuri neconstituționale conduc la nașterea unei tensiuni juridice în viața persoanei acuzate, tensiune ce va putea fi coborâtă la nivelul normalității numai în contextul în care se dă dreptul la repararea prejudiciului și în ipoteza restrângerii nelegale și nejustificate a libertății individuale.
Apreciem că este necesară intervenția legiuitorului în remedierea acestei neregularități de ordin constituțional prin înlăturarea sintagmei „măsură privativă de libertate” cu sintagma ”măsură preventivă de libertate” sau „măsură privativă sau restrictivă de libertate”, pentru a înlătura din cadrul procesual opțiunea ce stă la dispoziția judecătorului referitor la admiterea/respingerea cererii formulate de către petent și pentru a-i oferi persoanei în cauză un drept în ceea ce vizează repararea pagubei, pentru ca, în condițiile legii, beneficiarul să se poată prevala de un tratament juridic echitabil.
[1] Marțian Iovan, Fundamentele dreptății, „Vasile Goldiș” University Press, 2015 , p. 94.
[2] Decizia nr. 437/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) CPP, publicată în Monitorul Oficial nr. 763 din 26.09.2017, disponibilă pe www.ccr.ro.
[3] Decizia nr. 362 din 28 mai 2019 (para.49), publicată în Monitorul Oficial nr. 568 din 10.07.2019, disponibilă pe www.ccr.ro
[4] Mihail Udroiu și alții, Codul de Procedură Penală, Comentariu pe articole, Ed. a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2017, p. 1007.
Judecător drd. Vasile Coman, Tribunalul Prahova – Secţia penală
Avocat Daiana Florina Burcă
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
